Archive | Aprilie 2016

Rugăciunea la venirea Sfintei Lumini. Aceasta rugăciune se citeşte de către Patriarhul Ierusalimului în De‑viaţă‑dătătorul Mormînt, în vremea împărţirii Sfintei Lumini .

 

Stăpîne Doamne Iisuse Hristoase, Înţelepciunea cea începătoare de lumină a Părintelui celui fără de început, sălaşul luminii celei neapropiate, Cel ce ai spus ca lumina să lumineze din întuneric, Cel ce ai spus să fie lumină şi a fost lumină, Doamne, dătătorule al luminii, cel ce ne‑ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii şi ne‑ai adus la minunata lumină a cunoştinţei Tale, Cel ce pe tot pămîntul, prin venirea întrupării Tale celei întru adevăr, şi pe cele dedesubt, prin pogorîrea Ta la iad, le‑ai umplut de lumină şi de bucurie, iar după acestea, prin Sfinţii Tăi Apostoli, lumină ai vestit tuturor neamurilor, Îţi mulţumim Ţie că prin credinţă pe noi, cei bine-credincioşi, ne-ai întors de la întuneric la lumină, şi ne-am făcut fii Luminii prin Sfîntul Botez, văzînd slava Ta plină fiind de Dar şi de Adevăr.

Ci, o, De-lumină-dătătorule Doamne, Cel ce eşti Lumina cea mare, pe care a văzut-o norodul cel ce umbla întru întuneric, Stăpîne Doamne, Lumina cea adevărată, Care luminează pe tot omul ce vine în lume, singura Lumină a lumii şi Lumină a vieţii oamenilor, din Care toate s-au umplut de slavă, că lumină în lume ai venit prin iconomia întrupării Tale, deşi oamenii au iubit mai vîrtos întunericul decît lumina; Tu, Doamne, De-lumină-dătătorule, ascultă-ne pe noi, păcătoşii şi nevrednicii robii Tăi, cei ce în ceasul acesta stăm înaintea Întru-tot-sfîntului şi De-lumină-purtătorului Tău Mormînt acesta şi ne primeşte pe noi, cei ce cinstim curatele Tale Patimi, Întru-tot-sfînta Ta Răstignire, Moartea Ta cea de voie şi punerea cea în acest Întru-tot-cinstit Mormînt a trupului celui văzut şi Îngroparea şi Învierea cea de a treia zi, pe care cu bucurie acum am început a o prăznui, pomenire făcînd şi de pogorîrea Ta în iad, prin care sufletele drepţilor ce acolo erau ţinute, cu stăpînire slobozindu-le cu fulgerarea Dumnezeirii Tale, de lumină ai umplut cele dedesubt. De unde cu inimă veselă şi cu bucurie duhovnicească într-acest chip prea-binecuvîntata Sîmbătă cele de pe pămînt şi cele de sub pămînt cu dumnezeiască cuviinţă săvîrşindu-Ţi, prea-mîntuitoarele Tale Taine prăznuind, şi pe Tine, Lumina cea lină şi din fiece an, întru cei dedesubt dumnezeieşte a strălucit din mormînt, iar cu dumnezeiască cuviinţă ne-a aprins pe cei ce facem aducerea aminte a arătării luminii, închipuind dumnezeiasca Ta arătare lîngă noi ce cu milosîrdie s-a făcut; căci de vreme ce în această noapte mîntuitoare şi luminată toate s-au umplut de lumină, cerul şi pămîntul şi cele dedesubt, pentru taina cea mai presus de fire a pogorîrii Tale în iad şi a Învierii Tale cea de-a treia zi din Mormînt, pentru aceasta din Mormîntul Tău cel purtător de lumină necurmat şi pururea luminat aprinzîndu-se lumina, cu evlavie luînd, împărţim celor ce cred în Tine, Lumina cea adevărată, şi cerem şi ne rugăm Ţie, Întru-tot-sfinte Stăpîne. Ca să o arăţi pe ea dar de sfinţenie şi plinire a tot Darul Tău cel Dumnezeiesc prin Darul Întru-tot-sfîntului şi De-lumină-purtătorului Tău Mormînt şi pe cei strînşi cu evlavie de ea să-i binecuvintezi şi să-i sfinţeşti, slobozindu-i de ale întunericului patimi şi prea-luminatelor Tale acoperăminte învredniceşte-i, oriunde luminează lumina cea neînserată a Dumnezeirii Tale; dăruieşte-le lor, Doamne, sănătate şi bună vieţuire şi casele lor plineşte-le de tot binele.

Aşa, Stăpîne, Dătătorule al luminii, auzi-mă pe mine, păcătosul, în ceasul acesta, şi dă-ne nouă şi lor a umbla întru lumina Ta şi într-însa a rămîne, cîtă vreme avem lumina acestei vieţi trecătoare; dă-ne nouă, Doamne, ca să strălucească lumina lucrurilor noastre celor bune înaintea oamenilor şi să Te slăvească pe Tine împreună cu Cel-fără-de-început al Tău Părinte şi cu Întru-tot-sfîntul Duh, căci spre lumină a neamurilor ne-ai pus pe noi, ca să strălucim lor, celor ce întru întuneric umblă; dar noi am iubit întunericul mai vîrtos decît lumina lucrînd rele, căci tot cel ce lucrează rele urăşte lumina, după nemincinos cuvîntul Tău; pentru aceasta în toate zilele ne poticnim păcătuind, de vreme ce umblăm întru întuneric; ci învredniceşte-ne pe noi ca cealaltă vreme a vieţii noastre a o petrece luminaţi avînd ochii cugetului nostru; dă-ne nouă ca să umblăm ca fii ai luminii întru lumina poruncilor Tale; îmbrăcămintea cea luminată a Sfîntului Botez, cea pe care prin fapte am înnegrit-o, albeşte-o ca lumina, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină; dă-ne nouă a fi îmbrăcaţi cu armele luminii, ca printr-însele să-l biruim pe boierul întunericului, pe cel ce se preface în înger al luminii.

Aşa, Doamne, precum şi în această zi celor ce stau întru întuneric şi în umbra morţii lumină le-a strălucit, aşa astăzi străluceşte în inimile noastre lumina Ta cea nestricăcioasă, ca luminîndu-ne şi văzînd-o pe aceasta, întru credinţă să Te slăvim pe Tine Singurul din Singurul Începător-de-lumină, Lumină lină în vecii cei nesfîrşiţi. Amin

 

Originalul acestui text (in Greaca veche) a fost primit  de catre Man Petru Voda de la bibliotecarul Patriarhiei Ierusalimului, Prea-sfintitul Aristarhos. m. Filotheu

Sursă: Rugăciunea la venirea Sfintei Lumini « Mănăstirea Petru Vodă

Anunțuri

Săptămâna Mare: Sfânta și Marea Zi de Sambata.

sambata-mare-mormant-iisus_11755100-680x365

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea Mantuitorului si pogorarea Sa la iad. Sambata Mare este o taina, pentru ca desi sambata inseamna odihna, ea este totusi o lucrare. Apostolul Petru spune ca S-a pogorat la iad si „a propovaduit si duhurilor tinute in inchisoare” (I Petru 3: 19). Deci, in rastimpul dintre moarte si inviere, cand trupul Sau zacea in mormant, Hristos a coborat cu sufletul Lui indumnezeit printre cei adormiti, tinuti pana atunci sub stapanirea celui rau, si le-a propovaduit cuvantul Evangheliei. Insa nu toti mortii au raspuns la chemarea lui Hristos. Au fost multi care nu puteau sa inteleaga cuvintele Sale din cauza invartosarii lor spirituale, sau auzindu-L, nu voiau sa-I primeasca indemnul.

In iad, Hristos vesteste eliberarea celor legati de diavol, a celor care au crezut in cuvintele Sale. Sfantul Epifanie al Ciprului graieste: „Ieri L-au lovit, astazi loveste El locuinta iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astazi El strange in obezi pe tiranul diavol cu legaturi nedezlegate. Ieri L-au osandit, astazi daruieste libertate celor osanditi. Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astazi portarii iadului L-au vazut si s-au cutremurat. (Sfantul Epifanie al Ciprului, Cuvant la ingroparea Trupului Dumnezeiesc al Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos).

Cand se spune ca Iisus a coborat la iad nu trebuie sa se creada ca este vorba de locul de osanda a celor pacatosi, ci pur si simplu de imparatia mortilor, unde zaceau dreptii si pacatosii. Este acel seol biblic, unde salasluiau sufletele celor adormiti, indiferent de comportarea lor in viata (Natalia Manoilescu, Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii).

Taina Sambetei celei Mari este redata in Sinaxarul acestei zile astfel: „In mormant cu trupul, in iad cu sufletul ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost, toate umplandu-le, Acela ce esti necuprins Hristoase, Dumnezeule!”. Fiul lui Dumnezeu care s-a facut Om pentru mantuirea noastra, nu s-a despartit de trupul Sau din mormant si nici de sufletul Sau coborat la iad.

Trupul Sau fiind unit cu dumnezeirea Sa, trecere printr-o schimbare desavarsita de induhovnicire. Din acest motiv, trupul Mantuitorului nu intra in descompunere si poate trece cu el prin usile incuiate, dupa Invierea Sa.

Iar sufletul Mantuitorului coboara la iad, dar nu ca sufletul unui simplu om, ci ca sufletul lui Dumnezeu-Omul, deci unit cu dumnezeirea Sa. Si prin puterea Sa dumnezeiasca ridica din iad pe toti cei care l-au asteptat cu credinta. Coborarea la iad este o lucrare mantuitoare, o lucrare de zdrobire a portilor iadului.

Biserica marturiseste ca Hristos prin pogorarea Sa la iad a sfaramat portile iadului, ca aceasta inchisoare sa ramana neputincioasa. Nu spune ca le-a deschis, pentru ca acest lucru lasa sa se inteleaga ca ele pot fi inchise din nou. Insa, zdrobirea ne descopera ca nimeni nu mai poate reface acel lucru nimicit de Hristos.

Sfantul Ioan Damaschin, autorul Canonului Sfintelor Pasti, spune: „Desi Hristos a murit ca un om, iar sufletul Sau S-a desprins din preacuratul Sau trup, dumnezeirea Lui a ramas nedespartita de amandoua, adica atat de trup, cat si de suflet”. Astfel, Hristos se pogoara in iad nu in postura de rob, ci de Stapan al vietii si al mortii, Biruitor al iadului, Izbavitor al celor aflati aici.

Sursă: http://www.crestinortodox.ro

Biserica Sfantului Mormant – Biserica Invierii

Biserica Sfantului Mormant este numita de ortodocsi Biserica Invierii, pentru ca nu moartea, ci Invierea Domnului este temelia, cununa, biruinta crestinilor. Biserica Sfantului Mormant este o constructie mareata din secolul al XI-lea, inaltata de cruciati, in locul altei biserici vechi, zidita de Sfanta Elena in secolul IV, in Ierusalim, Israel. Ea adaposteste cele mai scumpe locuri ale crestinilor: Muntele Golgota si Mormantul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, in stanca de piatra, se afla pestera unde s-a descoperit Crucea Domnului de catre Sfanta imparateasa Elena.

In decursul istoriei biserica aceasta a avut diferite denumiri, dar in general, majoritatea oamenilor, o numesc , pentru ca aceasta biserica a fost construita pe locul in care Iisus Hristos a fost rastignit si ingropat intr-un mormant sapat in piatra. Altii o numesc Biserica Invierii pentru ca aici a inviat Domnul. Biserica are o importanta deosebita pentru crestinii ortodocsi, dar si pentru cei de alte confesiuni crestine, care vin aici sa se inchine si sa aduca slava lui Dumnezeu pentru toate cate a facut El pentru noi.

Biserica Sfantului Mormant – Biserica Invierii – scurt istoric

Imediat dupa rastignirea si Invierea Mantuitorului, locul Golgotei si al Sfantului Mormant au fost venerate ca sfinte nu numai de catre Apostoli si de crestinii din Ierusalim dar si de alti credinciosi crestini de pe cuprinsul Tarii Sfinte si al intregii lumi. Dupa infrangerea ultimelor revolte iudaice, imparatul roman Adrian, care nu-i suporta pe iudei si nici pe crestini, a hotarat ca toate edificiile crestine si iudaice sa fie profanate si transformate in edificii pagane. Astfel si pe locul Golgotei, din porunca lui, a fost construit un templu pagan.

Pe la inceputul secolului IV, din porunca , templul pagan a fost daramat si in locul sau a fost construit un vast ansamblu de edificii menit sa permanentizeze in memoria credinciosilor crestini ultimele momente din viata Mantuitorului. Abia dupa Sinodul Ecumenic de la Niceea, in anul 325, Constantin a poruncit episcopului Macarie al Ierusalimului sa distruga templul zeitei Venus si pe cel al lui Jupiter. Constantin a dat porunca sa se cladeasca nu numai o bazilica mai frumoasa decat toate celelalte din lume, dar inca si alte constructii, care sa depaseasca tot ceea ce exista mai deosebit in celelalte orase, si le-a pus constructorilor la dispozitie marmura si coloanele cele mai de pret.

Arhitectii Eustatiu si Zenobiu s-au apucat sa construiasca o bazilica de prima marime, dovada a biruintei politice a crestinilor si a afirmarii Ierusalimului drept capitala lor religioasa. In anul 335, reuniti in Sinodul de la Tyr, episcopii au venit sa sfinteasca noua bazilica care va purta numele de Biserica Sfantului Mormant. Biserica Ortodoxa face pomenirea inceperii construirii Bisericii Sfantului Mormant la data de 13 septembrie. Incepand cu secolul IV si pana in al VII-lea, Sfantul Mormant, gigantic complex monumental, cunoaste vremea sa de glorie. Loc de pelerinaj de prim ordin al crestinatatii, el e slavit in toate relatarile calatorilor. Perioada sa intunecata incepe in veacul al VII-lea, fiecare secol fiind dupa aceea de catastrofe distrugatoare, urmate doar de niste restaurari sumare.

Cucerirea araba din 632 a pus capat prezentei bizantine in aceasta regiune. Toleranta era o regula, si califul Omar s-a multumit sa se roage in afara Sfantului Mormant, fiindca, zicea el, daca m-as fi rugat in aceasta biserica, ea ar fi ramas pierduta pentru voi (crestinii), deoarece credinciosii v-ar fi luat-o, zicind ca: aici s-a rugat Omar. Dar era oricum amenintata de ruina: un cutremur in secolul al IX-lea a precedat distrugerea ordonata de califul Hakim, in 18 octombrie 1009. Cronicarul Ioan din Antiohia povesteste cum executantii poruncii califului au ras la pamant intreaga biserica, in afara de acele parti imposibil de daramat sau prea greu de miscat din loc, adica rotonda Anastasis, care mai exista, pana la primul etaj, si astazi.

La inceputul secolului XI ansamblul crestin de aici este complet distrus din porunca unui calif al Egiptului, dar imparatii bizantini au reconstruit-o imediat. In vremea cruciadelor crestine Bisericii Sfantului Mormant i-au fost adaugate in imediata apropiere noi paraclise si biserici reunite sub acelasi acoperis. Reconstruirea bisericii a fost initiata de cavalerii , in 15 iulie 1099. Cruciatii incep sa renoveze biserica in stil romanesc si ii adauga o clopotnita. Aceste renovari care reunifica locurile sfinte sunt finalizate in timpul domniei Reginei Melisende, in anul 1149. Aceasta constructie a fost sursa de inspiratie pentru bisericile din Europa.

Calugarii franciscani o renoveaza mai tarziu, in anul 1555, dar biserica este neglijata, in ciuda numarului in crestere de pelerini. In anul 1808, un incendiu ii afecteaza grav structura, provocand caderea domului Rotondei si sfaramarea decoratiunilor exterioare ale Ediculei. Rotonda si Edicula au fost reconstruite in anul 1809. Focul nu a atins interiorul Ediculei si nici decoratiile din marmura ale Mormantului care, majoritatea, datau de la restaurarea din anul 1555. Domul actual dateaza din anul 1870. Restaurari ample au inceput in anul 1959, incluzand si redecorarea Domului, in perioada anilor 1994-1997. Desi uneori cu sacrificii materiale, de acum inainte, a fost posibil ca biserica sa fie frecventata de toti crestinii.

In timp, intregul complex a cunoscut generozitatea unor printi si domnitori, chiar si a celor romani. Aceste ajutoare banesti au permis in timp intretinerea bisericii si renovarea pe rand a Rotondei, a iconostasului, sau a altor lucrari de reparatie si intretinere. Din pricina unui devastator incendiu, la inceputul secolului XIX, biserica a fost refacuta. Au urmat apoi repararea stricaciunilor produse in urma unui cutremur, precum si a altor stricaciuni pricinuite de razboi, sau de trecerea timpului.

Sfantul Mormant este folosit de toate trei bisericile (ortodoxa, copta si catolica). Este un edificiu din granit rosu, cu un mare numar de sfesnice uriase in fata lui. Chiar in fata Mormantului este zona principala in care stau credinciosii la slujba si care a fost inconjurata cu ziduri si este folosita de ortodocsi. Pentru a evita discutiile dintre confesiuni s-a realizat o delimitare a drepturilor fiecareia asupra zonei, precum si un statut de functionare a bisericii si a locurilor pentru inchinare din Tara Sfanta.

Biserica Sfantului Mormant – Biserica Invierii – arhitectura bisericii

Masiva cladire e pusa ca un clopot deasupra Golgotei. Pe deasupra tuturor bisericutelor de aici s-a zidit si ridicat o singura imensa biserica, ce poarta numele de Biserica Sfantului Mormant. Ar fi fost mai nimerit numele de Biserica Golgotei sau Biserica Invierii, pentru ca intreaga religie a Crestinismului de inviere se leaga, si nu de mormant. Intre o capela si alta distantele sunt mici, caci toate pregatirile Rastignirii si Rastignirea s-au petrecut in jurul aceluiasi loc.

In partea din fata a bisericii se afla o curte spatioasa in care se aduna pelerinii, in timpul marilor sarbatori si procesiuni crestine de peste an, dar si pentru a asculta indicatiile ghizilor despre istoria bisericii si a evenimentelor sfinte petrecute in aici. Din aceasta curte cu forma patrata de pot vedea imprejur mai multe manastiri si paraclise ale ortodocsilor, armenilor si coptilor. Spre nord se deschid, sub forma unor arce, doua intrari, una zidita, iar alta care permite accesul in . Pe aceasta usa numita „poarta sfanta” se pastreaza doua inscriptii adresate pelerinilor: „Inchinatorule, intra intru bucuria Domnului, in cerul plin de lumina.” si „Intrati, in curtile Domnului, in mormantul datator de viata, unde salasluieste Harul si stapaneste lumina cea binecuvantata.”

Coloanele de marmura alba din stanga intrarii sunt fisurate in partea de jos. Traditia ne spune ca intr-un an, credinciosii ortodocsi, neavand cu ce sa achite taxele impuse de turci pentru intrarea in Sfantul Mormant au ramas afara pentru a primi din cer . Atunci, in chip minunat, focul dumnezeiesc, care coboara in fiecare an in Sambata Mare la Sfantul Mormant, a lovit aceste coloane lasand aceste urme vizibile si astazi.

Intrand in biserica, la numai cativa metri de la intrare ajungem la Piatra Ungerii. Este de fapt o lespede din piatra rosiatica care protejeaza locul in care Iosif din Arimateea si Nicodim, au asezat trupul Domnului dupa ce l-au coborat de pe cruce. Despre acest loc, citim in Sfanta Evenghelie: „Au luat deci trupul lui Iisus si l-au infasurat in giulgiu cu miresme, precum este obiceiul de inmormantare la iudei. Iar in locul unde a fost rastignit era o gradina, si in gradina un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat. Acolo l-au pus pe Iisus, pentru ca mormantul era aproape”. „Iar facandu-se seara, a venit un om bogat din Arimateea, cu numele Iosif, care si el era un ucenic al lui Iisus. Acesta, ducandu-se la Pilat, a cerut trupul lui Iisus. Atunci Pilat a poruncit sa i se dea. Si Iosif, luand trupul, l-a infasurat in giulgiu curat de in,si l-a pus in mormantul nou al sau, pe care-l sapase in stanca, si, pravalind o piatra mare la usa mormantului, s-a dus.” (Matei 28, 57-60)

Deasupra placii de marmura atarna frumos mai multe candele. Pe mozaicul din fata este prezentat, in culori foarte vii, acest eveniment cutremurator. Imprejurul acestei lespezi din marmura, acoperita cu mir si petale de trandafir, in , multimile canta prohodul Domnului.

La cativa metri de acest loc spre rasarit se inalta o stanca incadrata astazi intr-un paraclis mai spatios cu doua altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe locul in care a fost inaltata Crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. In dreapta Crucii se afla primul altar si marcheaza locul in care Iisus a fost dezbracat de hainele Sale si pironit in cuie pe lemnul crucii. In mijlocul altarului principal, numit Sfanta Golgota, este fixata in crapatura stancii o cruce care ne aminteste de rastignirea Domnului. In imediata apropiere este o icoana a Sfintei Fecioare Maria, prin inima careia a trecut durerea ca si o sabie vazand pe Fiul ei preaiubit rastignit intre talhari.

„Si toate multimile care venisera la aceasta priveliste, vazand cele intamplate, se intorceau batandu-si pieptul. Iar altii Il huleau impreuna cu arhiereii si carturarii si il batjocorea, dar Iisus S-a rugat zicand: Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac! Si, strigand iarasi cu glas mare Si-a dat duhul. Si iata catapeteasma templului s-a sfasiat in doua de sus pana jos, si pamantul s-a cutremurat si pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor adormiti au inviat s-au sculat. Iar sutasul si cei ce impreuna cu el pazeau pe Iisus, vazand cutremurul si cele intamplate, s-au infricosat foarte, zicand: Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 28).

Astazi, pe acest loc se afla Sfanta Masa a altarului pe care se slujeste zilnic Sfanta Liturghie. In partea de jos a Sfintei Mese niste panouri transparente protejeaza stanca Golgotei, crapata de cutremur. Credinciosii pot atinge aceasta stanca printr-un orificiu al unui disc din aur, impodobit cu scene de pe Drumul Crucii, donat Sfantului Mormant de catre domnitorul roman Serban Cantacuzino. Locul este cunoscut in Evanghelie ca „Locul Capatanii”. Prin panourile protectoare ale stancii laterale se poate vedea si astazi stanca inrosita de sangele lui Hristos care s-a scurs de pe piatra Golgotei peste capatana lui Adam, parintele neamului omenesc, al carui pacat a fost rascumparat prin jertfa lui Hristos.

Coborand scarile de la Altarul Golgotei, ne intoarcem iarasi spre Piatra Ungerii, in partea de apus a bisericii si inaintam spre Sfantul Mormant, in care a fost pus trupul lui Hristos. Sfantul Mormant se afla in partea de vest, inaintea Bisericii Invierii, in mijlocul unui spatiu circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupola uriasa sustinuta de coloane din piatra. Sub centrul acestei cupole se afla „cuvuclionul”, cu forma unui mormant ebraic vechi. Cuvantul „cuvuclion” inseamna camara, sau tezaur imparatesc si aici marcheaza locul exact al Sfantului si Preamaritului Mormant din care a inviat Hristos.

Coborand scarile de la Altarul Golgotei, ne intoarcem iarasi spre Piatra Ungerii, in partea de apus a bisericii si inaintam spre Sfantul Mormant, in care a fost pus trupul lui Hristos. Sfantul Mormant se afla in partea de vest, inaintea Bisericii Invierii, in mijlocul unui spatiu circular de mari dimensiuni acoperit cu o cupola uriasa sustinuta de coloane din piatra. Sub centrul acestei cupole se afla „cuvuclionul”, cu forma unui mormant ebraic vechi. Cuvantul „cuvuclion” inseamna camara, sau tezaur imparatesc si aici marcheaza locul exact al Sfantului si Preamaritului Mormant din care a inviat Hristos.

 

La intrarea in Sfantul Mormant, in partea dinspre rasarit, se afla icoana invierii Domnului cu inscriptia: „Invierea lui Hristos vazand sa ne inchinam, Sfantului Domnului Iisus.”, iar in partea superioara alte inscriptii ale invierii: „Toti credinciosii sa se inchine tie mormant primitor de viata, ca a fost ingropat in tine si a inviat cu adevarat Hristos Dumnezeu”, si: „Cei care negati invierea trupurilor, intrand in mormantul lui Hristos, invatati ca a murit, si a inviat din nou, trupul Datatorului de Viata, spre incredintarea invierii celei de pe urma, in care nadajduim.” In fata acestora atarna numeroase candele.

 

Capela Ingerului este prima incapere in care pasim. Bisericuta Mormantului este o constructie micuta, sub forma dreptunghiulara, si are doua incaperi. Intrand pe o usa joasa in primul spatiu din interior ajungem in Capela Ingerului. In centrul acesteia se afla un prestol peste care sta asezata o piatra sub forma patrata. Aceasta piatra protejata de un geam este o bucata din piatra care a fost asezata la usa mormantului lui Hristos.

„Si iata s-a facut cutremur mare, ca ingerul Domnului coborand din cer si venind, a pravalit piatra si a sezut deasupra ei. Si infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. Si de frica lui s-au cutremurat cei ce pazeau si s-au facut ca morti. Iar ingerul raspunzand a zis femeilor: Nu va temeti ca stiu ca pe Iisus cel rastignit il cautati. Nu este aici; caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut.” (Matei 29).

Pe aceasta piatra, la fiecare miez al noptii, este asezata o sfanta masa si se savarseste Sfanta Liturghie. In dreapta si in stanga, in pereti, sunt doua nise circulare care comunica cu exteriorul. Prin acestea, in Sambata Mare, in sambata de dinaintea Sfintelor Pasti, Patriarhul Ierusalimului scoate cate o torta aprinsa cu Sfanta Lumina, care coboara din cer pentru a o imparti multimii credinciosilor care asteapta afara.

In cea de-a doua incapere a cuvuclionului, in partea dinspre apus, se afla o alta incapere, numita . Acesta este prezentat de o inscriptie interioara ca un purtator de viata, mai impodobit decat raiul, si mai luminos decat toata camara imparateasca. Intrarea in aceasta incapere se face pe o usa mica si joasa prin care poate patrunde doar un singur credincios. Incaperea are vreo doi metri lungime si permite numai catorva credinciosi sa stea deodata inauntru, in vreme ce altii asteapta in rugaciune in capela ingerului, iar altii in fata cuvuclionului, in biserica mare. De fiecare data cate un calugar ortodox supravegheaza inchinarea credinciosilor la Sfantul Mormant, pentru a se evita neoranduiala sau imbulzeala.

In dreapta ultimei incaperi a Cuvuclionului se intinde o lespede din marmura alba care protejeaza locul pe care a fost asezat trupul mort al dumnezeiescului Rascumparator, care dupa trei zile a inviat. In acest loc milioane de oameni din intreaga lume au ingenuncheat rostind cele mai sfinte rugaciuni, impletite cu lacrimi de durere, de multumire sau de speranta. Aici realizezi, poate cel mai bine ca orice jertfa ne conduce spre inviere, ca orice gest de bunatate ne apropie de Dumnezeu si de semeni si ca nimic nu ne mai poate desparti de Hristos, nici chiar si moartea.

Hristos a inviat! Troparul imprimat pe Sfantul Mormant rosteste: „Invierea Ta, Hristoase, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne invredniceste cu inima curata sa te slavim.” Cuvuclionul are un caracter interconfesional, si acolo slujesc zilnic, dupa un program stabilit, mai intai ortodocsii, apoi armenii, coptii si catolicii.

Iesind din interiorul Sfantului Mormant spre rasarit ajungem in fata unei biserici mari numita Biserica Invierii. Aceasta biserica se afla in centrul intregului complex bisericesc si apartine in exclusivitate ortodocsilor. Aceasta este catedrala propriu-zisa a Sfantului Mormant. Aici se savarsesc slujbele zilnice ale ortodocsilor, la care de obicei participa un mare sobor de preoti si arhierei. In mijlocul bisericii sta asezat un sfesnic special, care marcheaza dupa Sfintele Scripturi centrul geografic si spiritual al pamantului. Biserica este foarte mare si impresioneaza prin stilul arhitectonic de tip romanic si prin atmosfera interioara tipic ortodoxa.

Sub aceeasi rotonda imensa a Sfantului Mormant se afla si alte altare crestine incepand din sud cu altarul armenilor, spre apus altarul coptilor, niste oameni foarte modesti si respectuosi, iar spre nord capela catolicilor. Acest altar dinspre nord care apartine franciscanilor, este construit pe locul in care Domnul s-a aratat dupa inviere femeilor mironosite:

„Si plecand ele in graba de la mormant, cu frica si bucurie mare au alergat sa vesteasca ucenicilor Lui Invierea. Dar cand mergeau ele iata Iisus le-a intampinat, zicand: Bucurati-va! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui si I s-au inchinat.” (Matei 29) Altarul este cunoscut si sub numele de Capela Sfintei Maria Magdalena, pentru ca aici este locul in care Iisus s-a aratat iarasi Mariei Magdalena, care statea afara langa mormant si plangea: „Si a vazut pe Iisus stand, dar nu stia ca este Iisus. Zis-a ei Iisus: Femeie, de ce plangi? Pe cine cauti? Ea, crezand ca este gradinarul, i-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu il voi ridica. Iisus i-a zis: Maria! Intorcandu-se, aceea, i-a zis Invatatorule.” (Ioan 20)

Sfanta Sa Mama, Fecioara Maria, a stat aici aproape de Iisus, impreuna cu alte femei evlavioase si toate plangeau. Din cauza durerilor pricinuite de pe patimile si umilirile lui Iisus Maica Domnului a lesinat aici de durere. Locul lesinului este marcat de o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni.

In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: „Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.” (Matei 28, 54). Pentru marturisirea acestui adevar el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului. O femeie oarba din oras descopera prin vedenie capul Sfantului si primeste indata vindecare. Astfel Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine.

Altarul Impartirii Vesmintelor este foarte aproape de Golgota. In acest loc soldatii romani au aruncat sortii (zarurile) pentru hainele lui Iisus: „Iar ostasii, daca au rastignit pe Iisus, au luat hainele Lui, si le-au facut patru parti, fiecare ostas o parte, si camasa. Si era camasa necusuta, de sus tesuta peste tot. Si au zis ostasii intre dansii: sa nu o sfasiem, ci sa aruncam sortii pentru dansa, a caruia va fi, ca sa se implineasca Scriptura, ce zice: Impartit-au hainele Mele lor si pentru camasa Mea au aruncat sorti. Deci ostasii acestea au facut.” (Ioan 19, 23-24)

Paraclisul Cununii de Spini se afla in imediata apropiere a locului rastignirii, la numai cativa metri de paraclisul lui Adam. In centrul paraclisului este un stalp de granit incadrat sub o sfanta masa din marmura imprejmuita cu sticla. Pe aceasta coloana rupta, traditia ne spune ca a fost asezat Domnul in pretoriu, cand soldatii romani i-au pus pe cap coroana cu spini. Pe icoanele care impodobesc paraclisul sunt reliefate cateva scene ale judecatii lui Iisus. Ca o expresie a chinurilor suferite la Pretoriu si astazi din lemnul icoanelor se poate observa cum sangele inca mai curge din picioarele si fruntea lui Iisus. In vinerea de dinainte de Pasti multi credinciosi isi alipesc urechea de sfanta masa de marmura, care incadreaza stalpul de granit si pot auzi sunetul suferintelor. Multi crestini aud aici loviturile biciului, precum si bataile ciocanului care au batut cuiele in mainile si in picioarele lui Iisus.

In aceasta vreme Sfanta Imparateasa Elena a venit la Ierusalim si preluand unele informatii de la localnici a sapat in aceste cisterne pana a gasit cele trei crucii in partea cea mai de jos a cisternei. Astazi aici se afla un mic paraclis inchinat Sfintei Cruci, iar in partea de sus este statuia Sfintei Imparatese Elena, care asista la aceste sapaturi si arunca bani din aur soldatilor romani pentru a continua sapaturile.

Urcand cateva trepte spre Biserica Invierii ajungem in altarul „Talharului Dismas”, care pe cruce a primit fagaduinta iertarii. Traditia ne spune ca nimeni nu stia care dintre cele trei cruci era a Domnului si atunci au luat toate cele trei cruci si au mers pe locul in care se afla astazi altarul aratarii Domnului, de langa Sfantul Mormant. Si asa a lucrat Dumnezeu ca trecand pe acolo un convoi cu un mort spre groapa si atingand mortul de cele trei cruci, mortul a inviat in momentul in care a fost atins de crucea pe care a fost rastignit Iisus.

Biserica Invierii Domnului este cel mai sfant loc de pe pamant. Aici s-au petrecut cele mai mari minuni ale crestinatatii si ele continua si astazi sa impresioneze sau sa converteasca total la credinta nu numai pe cei mai putini credinciosi, dar si pe alti oameni, de alte religii, care din simpli turisti devin crestini in cel mai autentic sens al cuvantului.

Sursă: Biserica Sfantului Mormant – Biserica Invierii

Trecerea pe sub masa, in Vinerea Mare

144085_trecerea-sub-masa-vinerea-mare-sfantul-epitaf

In fiecare an, in Vinerea Mare, coboram in mormant, impreuna cu Hristos, pentru ca, mai apoi, sa si inviem impreuna cu El. Aceasta coborare si ridicare din groapa mortii se face in chip simbolic, prin trecerea pe sub masa aflata in mijlocul bisericii, pe care sta intins trupul mort al lui Iisus Hristos, intiparit pe Sfantul Epitaf.Sfantul Epitaf este un obiect de cult confectionat din panza de in, matase sau catifea, pe care se afla imprimata sau pictata icoana punerii in mormant a Domnului Iisus Hristos. Epitaf este un nume compus din doua cuvinte grecesti, „epi tafos”, care inseamna „pe mormant”. El reprezinta un fel de pecete asezata pe Sfantul Mormant al Domnului. Deci, trecerea pe sub el inchipuie chiar intrarea in Sfantul Mormant cel datator de Viata.

Trecerea pe sub masa, in Vinerea Mare

In Sfanta si Marea Vineri se face pomenirea „Sfintelor si Mantuitoarelor si infricosatoarelor Patimi ale Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”, adica: scuiparile, lovirile peste fata, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfira, trestia, buretele, otetul, piroanele, sulita, crucea si moartea.

Dupa slujba Ceasurilor Imparatesti, in Vinerea Mare, in toate bisericile se savarseste „Vecernia scoaterii Sfantului Epitaf”. In cadrul acestei slujbe speciale se scoate in mijlocul bisericii Sfantul Epitaf. El este asezat pe o masa mai inalta, care inchipuie Mormantul Domnului. La randul lui, Sfantul Epitaf aduce aminte de fapta de milostenie a Dreptilor Iosif din Arimateea si Nicodim, care, coborand de pe Cruce trupul Domnului Iisus, l-au pregatit pentru ingropare, mai inainte de a-L aseza in mormant.

Credinciosii saruta Sfanta Evanghelie si Sfanta Cruce, care sunt asezate pe Sfantul Epitaf, dupa care trec pe sub masa. De cealalta parte a mesei se afla Sfanta Cruce, asezata sub policandru cu o zi in urma, in cadrul Deniei din Joia Mare.

Unii credinciosi trec pe sub masa o singura data, inchipuind unicitatea Jertfei Fiului lui Dumnezeu, iar altii trec pe sub masa de trei ori, in amintirea celor trei zile in care trupul lui Hristos a sezut in mormant. Nu am gasit vreun temei care sa intareasca mai mult o parere sau alta. Fie o singura data, fie de trei ori, important este ca atunci cand fac acest gest al smereniei si al credintei, credinciosii sa stie ca, prin acest lucru, ei inchipuie in trupul si viata lor moartea si punerea in mormant a lui Hristos.

Prezenta mormantului Domnului si a Crucii Sale in mijlocul bisericii ne invata ca, pana sa ajunga la Inviere, credinciosii trebuie sa participe in chip simbolic si la Patimile, moartea si ingroparea Mantuitorului. Coboram impreuna cu El in moarte, pentru ca in noaptea Invierii sa si inviem impreuna cu El, dupa cum zice o cantare a slujbei: „Astazi ma ingrop impreuna cu Tine, Hristoase…”
Asa cum Hristos a trecut prin mormant, pentru a Se pogora in iad, cu scopul de a-i invia pe toti Dreptii care asteptau inca implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, tot asa, credinciosii trebuie sa moara si sa treaca prin mormant, pentru a putea invia impreuna cu Hristos si a dobandi viata cea vesnica in Imparatia Sa.

Sursă: Trecerea pe sub masa, in Vinerea Mare

Ce este Sfantul Epitaf ?

In Sfanta si Marea Vineri, in Biserica Ortodoxa se savarseste dupa slujba Ceasurilor imparatesti, slujba Vecerniei Mari in cadrul careia se scoate in mijlocul bisericii Sfantul Epitaf, o icoana pictata pe panza, reprezentand punerea in mormant a Domnului.

Acesta este asezat de obicei pe o masa mai inalta. Potrivit traditiei, credinciosii saruta Sfanta Evanghelie, Sfanta Cruce si Sfantul Epitaf, apoi trec pe sub masa pe care este asezat. Sfantul Epitaf ramane spre inchinare in mijlocul Bisericii pana la sfarsitul slujbei Deniei Prohodului (Utrenia Sambetei celei Mari), oficiata in cursul serii. In cadrul acestei slujbe, preotii si credinciosii poarta in procesiune Sfantul Epitaf, in jurul bisericii, actualizand evenimentul inmormantarii Mantuitorului.

Dupa incheierea procesiunii Sfantul Epitaf este este dus in Sfantul Altar, fiind asezat pe Sfanta Masa. Aici va ramane in toata perioada pascala pana in ajunul sarbatorii inaltarii Domnului cand este asezat la locul sau in biserica.

Sfantul Epitaf (gr. epi tafos = pe, deasupra, si substantivul mormant; ), numit si Sfantul Aer sau Plascenita (slv.), este un obiect bisericesc de cult de forma dreptunghiulara, confectionat din panza de in, matase sau catifea, pe care se afla imprimata sau pictata icoana inmormantarii lui Hristos. Intalnim denumirea de “epitaf” in toate tipicile oficiale romanesti, aproape toate prohoadele si unele manuale de tipic ori de liturgica. In unele liturghiere, trioade si manuale de tipic ori liturgica, este numit si “aer”.

De-a lungul secolelor, atat scoaterea lui din sfantul altar in mijlocul bisericii, cat si ocolirea cu el a bisericii la Utrenia Sambetei celei Mari, intampina deosebiri de amanunt, din cauza lipsei unor prevederi clare si amanuntite de tipic. Astfel, liturgistii arata faptul ca pana in secolele X-XIII nu exista vohodul cu Sfantul Epitaf, acesta fiind anticipat de vohodul cu Evanghelia si „vohodul cu lumanari”.

Prima atestare documentara in care este mentionat vohodul cu epitaful provine din secolul XIV, intr-un tipic atonit de la Vatopedu (1346). Vohodul se facea la Utrenia Sambetei, dupa doxologie la Trisaghion. Evanghelia era purtata pe umar, invelita in Sfantul Epitaf. Evanghelia simboliza trupul Domnului si, de aceea, era invelita sau acoperita cu epitaful, asa cum trupul Domnului a fost infasurat in giulgiu, pentru inmormantare. Pe atunci, “aerul” ar fi avut numai rol de giulgiu.

Aerul, dupa cum o indica numele, era initial un acoperamant usor cu care se acopereau darurile din motive cu totul practice, drept pentru care se mai numea si „nor”, „voal” sau „voalul cel mai de sus”, a inceput sa fie impodobit cu reprezentari influentate de simbolisme care erau puse pe seama lui. Adica pe el se infatiseaza Hristos mort, „mielul”, singur sau cu ingeri cu ripide, cu cei patru Evanghelisti, sau, in fine, si in forma dezvoltata a plansului de la mormant, adica cu Nascatoarea de Dumnezeu, cu Ioan, mironositele, cu Iosif si Nicodim.Astfel, Aerul s-a transformat in epitaf.

Se crede insa ca folosirea Epitafului la denia din Vinerea Patimilor, are o origine anterioara secolului XIV, cel putin sporadic sau in catedralele marilor orase, desi tipicele din secolul XII, nu mentioneaza acest lucru.In secolul XV sfantul Epitaf se scotea dupa “Dumnezeu este Domnul”, ridicandu-se atunci Crucea si punandu-se epitaful.

Dupa “ marimuri” era dus in altar iar la sfarsitul doxologiei se facea vohodul cu Sfantul Epitaf, inconjurandu-se Biserica. Acum Sfantul Epitaf capatase un loc central in cadrul vohodului si i se marise considerabil importanta si prin faptul ca Sfanta Evanghelie nu se mai scotea, nefiind mentionata. Secolele XVI-XVII se caracterizeaza printr-o reactie impotriva dezvoltarii pe care o capatase in secolul trecut vohodul cu sf. Epitaf. Dezvoltarea maxima a ritualului cu sfantul Epitaf se va produce insa abia in secolul XIX. In acest secol a avut loc dezvoltarea deplina a actiunilor liturgice cu Sfantul Epitaf asa cum le avem pana astazi.

Se remerca insa si o serie de deosebiri si inovatii care persista si azi in practica liturgica din diferitele parti.Tot acum acum este atestata documentar fragmentarea in doua parti a vohodului originar cu Sfantul Epitaf. Prima parte este scoaterea lui la Vecernia din Vinerea Mare in mijlocul bisericii, unde ramane pana la sfarsitul doxologiei de la denia de vineri noaptea, astfel ca la cantarea prohodului nu se mai scoate, nici nu se mai duce in altar dupa terminarea prohodului.

epitaf

Cea de-a doua parte, este luarea lui din mijlocul bisericii, la sfarsitul doxologiei, ocolirea bisericii si introducerea lui din nou in biserica si in altar.In ceea ce priveste simbolistica, insusi serviciul Vecerniei si Utreniei din Vinerea si Sambata Patimilor, in cadrul carora se foloseste Sfantul Epitaf, inchipuie actiunea savarsita de Iosif si Nicodim, luarea trupului Domnului de pe Cruce, pregatirea lui pentru inmormantare si inmormantarea lui.

Iosif si Nicodim, luand trupul Domnului de pe Cruce, l-au dus intr-un loc potrivit si, asezandu-l pe o lespede de piatra sau pe un asternut, l-au pregatit pentru inmormantare: i-au infasurat mainile si picioarele in fasii de panza, capul in mahrama, intregul corp in giulgiu, consumand si o amestecatura de smirna si aloe; dupa aceea l-au dus si l-au inmormantat. Tocmai aceste evenimente sunt simbolizate in intreaga procesiune cu Sfantul Epitaf. Cartile de ritual mai prevad ca obicei general faptul de a pune flori pe Sfantul Epitaf, dupa ce a fost asezat in mijlocul bisericii si chiar de a aprinde catuia cu smirna si tamaie ori a se stropi cu apa de trandafiri (miresme) – ca la orice mort, dar inca neingropat.

Amintim faptul ca in Biserica Ortodoxa la sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului are loc o procesiune cu Epitaful Maicii Domnului similara cu cea din Vinerea Mare.

Sursă: Sfantul Epitaf

Săptămâna Mare: Sfânta și Marea Zi de Vineri.

punerea-in-mormant-a-domnului_

 

In Sfanta si Marea Vineri, in toate bisericile ortodoxe, se savarseste Denia Prohodului Domnului. Prohodul este slujba de inmormantare a Mantuitorului Iisus Hristos. Versurile Prohodului au fost compuse de Sfantul Ioan Damaschin. Textul Prohodului este impartit, ca structura, in trei parti, prima parte avand 73 de strofe, a doua parte 60 de strofe si a treia parte 43 de strofe.

Prima strofa a fiecarei stari este reluata si la sfarsitul ei.Prohodul a fost tiparit pentru prima data in tara noastra pe 6 februarie 1836, de catre ieromonahul Macarie, prin purtarea de grija a episcopului Chesarie Capatana al Buzaului. A fost retiparit in alte doua editii in 1846 si 1853, de catre Anton Pann, insa prima editie ramane normativa pana astazi.

Conform Sinaxarului în Sfânta și Marea Vineri se prăznuiesc sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Patimi ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, haina de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița și înainte de toate Crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El.

Seara se săvârșește slujba Prohodului. Sfântul Epitaf – care reprezintă în această zi trupul Mântuitorului, trupul mort care este pregătit de ucenicii apropiați împreună cu femeile mironosițe pentru a fi îngropat – rămâne spre închinare în mijlocul bisericii până la sfârșitul slujbei Deniei Prohodului, oficiată în cursul serii zilei de astăzi.

Prohodul, desi este o cantare de ingropare, in cuprinsul ei transpare bucuria Invierii. De aceea s-a spus ca atunci cand cantam Prohodul Domnului, „nu stim exact daca plangem sau daca ne bucuram… Plangem pentru ca este normal sa plangem, dar plangem cu nadejdea Invierii. Plangem moartea Lui, dar suntem stapaniti de sentimentul Invierii care urmeaza dupa aceea” (pr. prof. Nicolae D. Necula). Nu intamplator, Sfintii Parinti au randuit sa adauge Binecuvantarile Invierii cantarii Prohodului. Mentionam ca potrivit Tipicul constantinopolitan, acesta era singurul moment din an cand era cantata Doxologia Mare, in restul anului aceasta era citita.

Dupa Doxologie are loc scoaterea Sfantului Epitaf, amintindu-ne de ridicarea Mantuitorului de pe Cruce de catre Iosif din Arimateea si asezarea Lui in mormant, uns cu miresme si infasurat cu giulgiu. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi reprezinta trupul si sicriul Mantuitorului Hristos. Cu el se inconjoara Biserica, semn al petrecerii Domnului la mormant. In cadrul acestei procesiuni se fac patru opriri, rostindu-se rugaciuni pentru cei vii si cei morti, pentru pacea lumii si pentru mantuirea lumii. Directia de mers este in sens invers fata de mersul soarelui, pentru a ne descoperi ca ca noi nu cinstim soarele trecator de pe cer, ci pe Hristos, Rasaritul Cel de Sus si Soarele Dreptatii Cel Vesnic care nu apune niciodata. Dupa procesiune, toti credinciosii prezenti trec pe sub Sfantul Epitaf, la intrarea in lacasul de cult. Apoi, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa, cantandu-se troparul „Iosif cel cu bun chip”, unde va sta pana la sarbatoarea Inaltarii Sale la cer.

 

Sursă: Prohodul Domnului

În Vinerea Patimilor se ține Post Negru. 

În Sfânta și Marea Vineri, numită în popor și Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă, mulți credincioși țin post negru. Conform tradiției, cei fără slăbiciuni trupești nu consumă niciun fel de mâncare și nu beau apă până după Denia Prohodului.

Așa cum a prezis Mântuitorul când au fost întrebați ucenicii Lui de ce ei nu postesc precum ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul, El a spus că va veni o vreme când Mirele se va lua de la ei și atunci vor posti și ei. Acum a venit clipa în care Domnul a trebuit să moară pentru noi pe cruce, de aceea Biserica a rânduit ca în Vinerea Mare să fie post negru; nu se mănâncă de dimineață până seara. Ba chiar de multe ori se cântă Prohodul Domnului pe nemâncate.

Postul negru nu este numai un gest de înfrânare, ci trebuie să fie și un prilej de cercetare duhovnicească. Rugăciunea cu foc și cu lacrimi nu se poate face după ce ai consumat multe alimente. Înainte de a hrănii trupul prioritate o are sufletul. Sufletul este scânteie dumnezeiască iar oasele acestea sunt fărâmă din pământ. Ele se hrănesc din roua pământului iar sufletul se hrănește din roua cerului.În amintirea patimilor Mântuitorului, zilele de vineri din cursul întregului an bisericesc sunt zile de post, alături de zilele de miercuri.

-Părinte, e bine să ții post negru?

-Da, e foarte bine pentru cine poate, valorează cît un ban de aur înaintea lui Dumnezeu  și cum aici pe pămînt faci orice cu un ban de aur, așa și acolo sus în cer, faci orice cu o zi de post negru.

Sursa: ”Răspunsuri duhovnicești”, părintele Ilarion Argatu, pag. 200

Sursă: În Vinerea Patimilor se ține Post Negru | Publicație periodică de informație bisericească, teologie și spiritualitate

Biserica Dominus Flevit „Domnul a plans” – din Ierusalim

Dominus Flevit este p biserica din Tara Sfanta, zidita pe Muntele Maslinilor, langa Gradina Ghetsimani, Pestera Ghetsimani, Biserica Tuturor Natiunilor, Mormantul Maicii Domnului si alte multe locuri sfintite. Biserica numita „Domnul a plans” este o biserica zidita in forma de „lacrima”, pe locul unde Mantuitorul Iisus Hristos a plans lipsa de pocainta a celor din Ierusalim. Dominus Flevit este o biserica unde slujesc romano-catolicii.

Dominus Flevit – marturie din Sfanta Scriptura !

Despre acest loc, Sfanta Scriptura spune urmatoarele: „Si apropiindu-se de poalele Muntelui Maslinilor, toata multimea ucenicilor, bucurandu-se, a inceput sa laude pe Dumnezeu, cu glas tare, pentru toate minunile pe care le vazuse, zicand: Binecuvantat este Imparatul care vine intru numele Domnului! Pace in cer si slava intru cei de sus. Dar unii farisei din multime au zis catre El: Invatatorule, cearta-ti ucenicii. Si El, raspunzand, a zis: Zic voua: Daca vor tacea acestia, pietrele vor striga. Si cand S-a apropiat, vazand cetatea, a plans pentru ea, zicand: Daca ai fi cunoscut si tu, in ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tai. Caci vor veni zile peste tine, cand dusmanii tai vor sapa sant in jurul tau si te vor impresura si te vor stramtora din toate partile. Si te vor face una cu pamantul, si pe fiii tai care sunt in tine, si nu vor lasa in tine piatra pe piatra pentru ca nu ai cunoscut vremea cercetarii tale.” (Luca 19, 37-44)

Biserica Dominus Flevit din Ierusalim – scurt istoric

Dominus Flevit, biserica de pe Muntele Maslinilor, a fost construita in forma de lacrima, amintind inca si astazi de lacrimile Mantuitorului, varsate pentru inimile impietrite ale evreilor din Ierusalim. Mergand spre Ierusalim, Iisus a plans. Cel de-al doilea Templu al evreilor se inalta pe colina orasului, in toata splendoarea lui. Hristos i-a prezis insa distrugerea, pentru lipsa lor de credinta curata si pocainta. (Luca 19, 37-42)

Una dintre cele mai noi biserici zidite in Ierusalim, Dominus Flevit isi inalta zidurile deasupra unui loc antic. In momentul in care s-au inceput sapaturile, pentru a se turna temeliile bisericii in forma de lacrima, arheologii au scos la lumina obiecte si temelii datand inca din perioada canaanita, precum si morminte din vremea celui de-al doilea Templu si din perioada bizantina.

Locul unde, potrivit traditiei locului, Hristos s-a oprit si a plans pentru istoria Ierusalimului, nu a fost niciodata marcat, pana in perioada cruciatilor. Incepand din aceasta perioada insa, crestinii au inceput sa paseasca in numar tot mai mare in curtea bisericii in forma de lacrima.

In cele din urma, o micuta capela se va inalta pe acest loc. Dupa cucerirea Ierusalimului, in anul 1187, bisericuta a cazut in ruina, fiind parasita si in ea nemaitinandu-se slujbe. La inceputul secolului XVI, o moschee a fost construita pe ruinele vechii capele crestine, cu intentia de a indeparta pe crestini din acest loc. Locul a capatat numele de „Mansouriyeh”, adica „Triumfatorul”.

Calugarii francicani nu au avut puterea de a obtine dreptul de proprietate asupra ruinelor de pe acest loc. In anul 1891 insa, ei au cumparat un mic locsor din apropiere, reusind sa zideasca acolo o micuta capela. In anul 1913, o casa privata a fost construita in fata capelei franciscane. Aceasta casa a ajuns, in cele din urma, in posesia „surorilor Dreptului Iosif” care, mai apoi, l-au vandut unei femei din Portugalia.

In anul 1953, cu ocazia construirii unui zid de piatra in jurul locului, zidarii au scos la lumina vechi morminte sapate in piatra. Locul cu pricina a fost excavat si arheologii au aparut la fata locului. Pe locul cu pricina s-a construit o biserica, intre anii 1953-1955.

Un vechi mormant, datand inca din epoca bronzului, perioada canaanita, cat si o necropola datand din anii 136i.Hr – 300d.Hr, au fost scoase la lumina. Necropola infatiseaza doua perioade clare de timp, fiecare avand propriu stil de contruire a mormintelor.

Ruinele unei manastiri bizantine din secolul al V-lea au fost si ele scoase la lumina. Mozaicuri din aceasta manastire se pastreaza inca si astazi in bisericuta de pe Muntele Maslinilor. Actuala biserica se afla in custodia franciscanilor din Tara Sfanta.

Biserica moderna a fost proiectata de arhitectul Antonio Barluzzi, pentru ordinul monahal franciscan, intre anii 1953-1955. Barluzzi, arhitect al mai multor sanctuare construite in prima parte a secolului al XX-lea, este cunoscut si pentru alte asemenea lucrari, din Ierusalim: Biserica Tuturor Natiunilor, din Gradina Ghetsimani; Biserica Intalnirii Fecioarei Maria cu Elisabeta, din Ain Karem; Biserica Flagelarii, de pe Drumul Crucii; Biserica Sfantul Lazar din al-Eizariya.

Sursă: Dominus Flevit – Biserica din Ierusalim

Capela Condamnarii lui Iisus – Ierusalim

Manastirea Franciscanilor se afla pe o portiune de teren unde se afla fortareata Antonia. Intrand in curtea manastirii, pe partea dreapta, se afla Biserica Biciuirii – a Flagelarii, unde, potrivit traditiei medievale, Isus a fost biciuit. Biserica Flagelarii se afla pe locul capelei cruciatilor transformata de musulmani mai intai in grajd, apoi in atelier de tesatorie, in cele din urma ajungand un morman de ruine. In anul 1838, Ibrahim-Pasa a donat-o franciscanilor. Acestia, cu ajutorul primit de la ducele Maximilian de Bavaria, au refacut-o si au redat-o cultului.De cealalta parte a curtii, in fata Bisericii Flagelarii – a Biciuirii se afla Capela Condamnarii, reconstruita de franciscani in anul 1904 pe locul si dupa planul unei vechi bisericute bizantine. In pardoseala bisericii se pastreaza cateva dale de piatra din Lithostrotos, in continuarea celor care se vad la Manastirea Ecce Homo de alaturi. Capela Condamnarii si a Punerii Crucii se afla la cea de-a doua oprire, pe Drumul Crucii.

Curtea casei lui Pilat din Pont, adica locul numit „Pretoriu”, este locul unde a avut loc judecarea si condamnarea la moarte a lui Hristos. Pe ruinele vechii cetati Antonia, acolo unde a fost judecat si biciuit Mantuitorul, s-a inaltat o biserica catolica numita „Capela Flagelarii”. Alaturi de ea se afla o cladire mare, cu sali de meditatie si o capela de rugaciune. Aici, in locul numit pe vremuri Gavata – „pardosit cu pietre”, statea Pilat sa asculte si sa judece pricinile poporului. Acest loc se afla la o distanta de aproximativ 300 de metri vest de Poarta Leilor.

„Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; si era dimineata. Si ei n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastile.” (Ioan 18, 28) „Pilat L-a dus afara pe Iisus si a sezut pe scaunul de judecata, in locul numit pardosit cu pietre, iar evreieste Gabbata.” (Ioan 19, 13)

Capela Condamnarii lui Iisus si a Punerii Crucii – Sfanta Scriptura !

„Si pe cand statea Pilat in scaunul de judecata, femeia lui i-a trimis acest cuvant: Nimic sa nu-I faci Dreptului aceluia, ca mult am suferit azi, in vis, pentru El. Insa arhiereii si batranii au atatat multimile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda. Iar dregatorul, raspunzand, le-a zis: Pe cine din cei doi voiti sa va eliberez? Iar ei au raspuns: Pe Baraba.

Si Pilat le-a zis: Dar ce voi face cu Iisus, ce se cheama Hristos? Toti au raspuns: Sa fie rastignit!  A zis iarasi Pilat: Dar ce rau a facut? Ei insa mai tare strigau si ziceau: Sa fie rastignit! Si vazand Pilat ca nimic nu foloseste, ci mai mare tulburare se face, luand apa si-a spalat mainile inaintea multimii, zicand: Nevinovat sunt de sangele Dreptului acestuia. Voi veti vedea. Iar tot poporul a raspuns si a zis: Sangele Lui asupra noastra si asupra copiilor nostri! Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit si L-a dat sa fie rastignit.” (Matei 27, 19-26)

„Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; si era dimineata. Si ei n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastile. Deci Pilat a iesit la ei, afara, si le-a zis: Ce invinuire aduceti Omului Acestuia? Ei au raspuns si i-au zis: Daca Acesta n-ar fi raufacator, nu ti L-am fi dat tie. Deci le-a zis Pilat: Luati-L voi si judecati-L dupa legea voastra. Iudeii insa i-au raspuns: Noua nu ne este ingaduit sa omoram pe nimeni. (…)

Deci Pilat a intrat iarasi in pretoriu si a chemat pe Iisus si I-a zis: Tu esti regele iudeilor? Raspuns-a Iisus: De la tine insuti zici aceasta, sau altii ti-au spus-o despre Mine? Pilat a raspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tau si arhiereii Te-au predat mie. Ce ai facut? Iisus a raspuns: Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Daca imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici. Deci i-a zis Pilat: Asadar esti Tu imparat? Raspuns-a Iisus: Tu zici ca Eu sunt imparat. Eu spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar; oricine este din adevar asculta glasul Meu.

Pilat I-a zis: Ce este adevarul? Si zicand aceasta, a iesit iarasi la iudei si le-a zis: Eu nu gasesc in El nici o vina, dar este la voi obiceiul ca la Pasti sa va eliberez pe unul. Voiti deci sa va eliberez pe regele iudeilor? Deci au strigat iarasi, zicand: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era talhar. (…) Deci atunci Pilat a luat pe Iisus si L-a biciuit. Si ostasii, impletind cununa din spini, I-au pus-o pe cap si L-au imbracat cu o mantie purpurie. Si veneau catre El si ziceau: Bucura-te, regele iudeilor! Si-I dadeau palme. Si Pilat a iesit iarasi afara si le-a zis: Iata vi-L aduc pe El afara, ca sa stiti ca nu gasesc in El nici o vina. Deci a iesit Iisus afara, purtand cununa de spini si mantia purpurie. Si le-a zis Pilat: Iata Omul !

Cand L-au vazut deci arhiereii si slujitorii au strigat, zicand: Rastigneste-L! Rastigneste-L!  Zis-a lor Pilat: Luati-L voi si rastigniti-L, caci eu nu-I gasesc nici o vina. Iudeii i-au raspuns: Noi avem lege si dupa legea noastra El trebuie sa moara, ca S-a facut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, cand a auzit Pilat acest cuvant, mai mult s-a temut.
Si a intrat iarasi in pretoriu si I-a zis lui Iisus: De unde esti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un raspuns. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbesti? Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa Te rastignesc? Iisus a raspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, daca nu ti-ar fi fost dat tie de sus. De aceea cel ce M-a predat tie mai mare pacat are.
Pentru aceasta, Pilat cauta sa-L elibereze; iar iudeii strigau zicand: Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine imparat este impotriva Cezarului. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afara pe Iisus si a sezut pe scaunul de judecata, in locul numit pardosit cu pietre, iar evreieste Gabbata. Si era Vinerea Pastilor, cam la al saselea ceas, si a zis Pilat iudeilor: Iata Imparatul vostru.

Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Rastigneste-L! Pilat le-a zis: Sa rastignesc pe Imparatul vostru? Arhiereii au raspuns: Nu avem imparat decat pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca sa fie rastignit. Si ei au luat pe Iisus si L-au dus ca sa fie rastignit.” (Ioan 18-19)

Sursă: Capela Condamnarii lui Iisus – Ierusalim

Golgota – Locul Capatanii

Golgota, potrivit relatarilor din cele patru Evanghelii, era locul aflat in imediata apropiere a Ierusalimului, unde Iisus Hristos a fost rastignit. Potrivit evanghelistilor, acest loc se afla atat de aproape de poarta Ierusalimului incat cei care ieseau din oras sau intrau in acesta puteau citi inscriptia asezata deasupra crucii: „Iisus din Nazaret, regele iudeilor.” In timp, insa, odata cu extinderea orasului, locul numit Golgota a fost cuprins in interiorul zidurilor acestuia.Numele acestui deal-munte – Golgota – inseamna „locul capatanii”, acest lucru intarind traditia potrivit careia in acest loc ar fi fost inmormantat Adam.

Se crede ca ebraicul „golgota” ar veni de la aramaicul „gol goatha”, care inseamna „muntele executiei”. Este posibil ca acest nume sa fi venit si de faptul ca locul era unul de executie publica, iar oase umane mai puteau fi zarite inca imprastiate.

Toti cei patru evanghelisti amintesc de Golgota

„Si venind la locul numit Golgota, care inseamna „Locul Capatanii”, i-au dat sa bea vin amestecat cu fiere; si, gustand, nu a voit sa bea. Iar dupa ce L-au rastignit, au impartit hainele Lui, aruncand sorti” (Matei 27, 33).

„Si L-au dus la locul zis Golgota, care se talmaceste „locul Capatanii”. Si I-au dat sa bea vin amestecat cu smirna, dar El n-a luat. Si L-au rastignit si au impartit intre ei hainele Lui, aruncand sorti pentru ele, care ce sa ia” (Marcu 15, 22).

„Si cand au ajuns la locul ce se cheama al Capatanii, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul de-a dreapta si unul de-a stanga. Iar Iisus zicea: Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac. Si, impartind hainele Lui, au aruncat sorti” (Luca 23, 33-34).

„Si, ducandu-Si crucea, a iesit la locul ce se cheama al Capatanii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au rastignit, si impreuna cu El pe alti doi, de o parte si de alta, iar in mijloc pe Iisus. Iar Pilat a scris si titlu si l-a pus deasupra Crucii. Si era scris: „Iisus Nazarineanul, Imparatul iudeilor!” Deci multi dintre iudei au citit acest titlu, caci locul unde a fost rastignit Iisus era aproape de cetate” (Ioan 19, 17-20).

Golgota – Locul Capatanii

O traditie larg raspandita intre crestini este aceea conform careia Golgota este locul in care a fost inmormantat Adam. Se crede ca Sem si Melchisedec au mers in locul in care s-a oprit arca lui Noe si au luat trupul lui Adam, care se afla in aceasta. Apoi, ingerii i-au condus spre Golgota, loc aflat in centrul Pamantului si descris ca fiind asemanator unui craniu. Tot aici ar fi fost sfaramat capul sarpelui celui intelegator, adica al diavolului, prin jertfa pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu intrupat. O traditie asemanatoare apare consemnata si in scrierile patriarhului Eutihie al Alexandriei.

Localizarea locului in care a fost rastignit Mantuitorul se datoreaza Sfintei Imparatese Elena, mama Sfantului Imparat Constantin cel Mare, care, in anul 326, a inceput sa caute Sfanta Cruce, poruncind sa se sape in jurul Ierusalimului. Locul numit Golgota a fost socotit inca din acea vreme, el fiind acoperit de un paraclis inchinat Rastignirii Mantuitorului. Desi arhitectura bisericii celei mari s-a schimbat de mai multe ori, de-a lungul vremii, Golgota a ramas aceeasi de fiecare data.

Potrivit lui Nazenie Garibian de Vartavan, insa, adevaratul loc numit Golgota se afla in Altarul basilicii construite de Sfantul Constantin cel Mare, care acum se afla sub fundatia actualei biserici. Locul cu pricina s-ar afla la mai putin de doi metri sub culoarul care merge spre „Capela Sfanta Elena”.

La cativa metri de intrarea principala in Biserica Sfantului Mormant, spre rasarit, se inalta o stanca incadrata astazi intr-un paraclis spatios cu doua Altare. Acest paraclis este zidit pe piatra Muntelui Golgota, pe locul in care a fost inaltata Crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. In dreapta Crucii se afla primul altar si marcheaza locul in care Iisus a fost dezbracat de hainele Sale si pironit in cuie pe lemnul crucii. In mijlocul altarului principal, numit Sfanta Golgota, este fixata in crapatura stancii o cruce care ne aminteste de rastignirea Domnului.

Astazi, pe acest loc se afla Sfanta Masa a Altarului pe care se slujeste zilnic Sfanta Liturghie. In partea de jos a Sfintei Mese niste panouri transparente protejeaza stanca Golgotei crapata de cutremur. Credinciosii pot atinge aceasta stanca printr-un orificiu al unui disc din aur impodobit cu scene de pe Drumul Crucii, donat Sfantului Mormant de catre domnitorul roman Serban Cantacuzino.

Sursă: Golgota – Locul Capatanii