Archive | Decembrie 2016

Revelionul

download

„Revelion” este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul „revelion” a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin „revelion” se intelegea „cina dupa bal, mai ales la anul nou”, deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul „revelion” desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie.

Revelionul – Ingropatul Anului Vechi

Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocate de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghinoiu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.

Te Deum la cumpana anilor

De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de „Te Deum”. Aceasta denumire vine de la imnul „Te Deum Laudamus…”, care inseamna „Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam…”. In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.

 31 decembrie in trecut

Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.

Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:

„Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile…
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra…
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte…
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos…
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate…
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate…”

In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci „Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu” dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.

Adrian Cocosila

Sursă: Revelionul

Inainte-praznuirea si odovania sarbatorilor

96569_inaintepreznuirea_odovania

In fiecare an, calendarul bisericesc desfasoara inaintea noastra intreaga viata a lui Hristos, de la Nastere pana la Inaltare si Pogorarea Duhului Sfant.  Anul liturgic face prezente din nou, in chip tainic, evenimentele vietii Lui, astfel ca noi sa le putem retrai si sa luam parte la ele.

Deoarece o singura zi nu e de ajuns spre a ne ajuta sa ne aducem aminte de un eveniment sfant, incepand din secolul IV, Biserica a statornicit ca praznicele imparatesti si chiar ale unor sfinti, sa fie sarbatorite intr-un chip mai deosebit.

De aceea, pentru pregatirea sufleteasca a credinciosilor, aceste sarbatori sunt precedate de un timp de pregatire, de anticipare, numit pre-serbare sau inainte-praznuire, iar dupa ziua stabilita a sarbatorii sa fie si o perioada de continuare sau prelungire a serbarii, numita dupa-serbare sau dupa-praznuire, ca un fel de ecou al zilei de praznic.

Inca din Vechiul Testament este intalnita aceasta practica de a prelungi o sarbatoare timp de 7 zile. O alta marturie in acest sens, din primele secole ale crestinismului, o constituie exemplul Sfantului Constantin cel Mare, care, dupa ce a praznuit sfintirea a doua biserici, in fiecare an, praznuia cate 7 zile aceste sfintiri sub denumirea de „sarbatoarea innoirilor”.

Inainte-praznuirea creeaza interesul pentru sarbatoare prin slujbe speciale, rugaciuni si cantari. In afara de patru sarbatori, toate marile praznice sunt anticipate de o zi de inainte-praznuire. Fac exceptie Pastile, care sunt precedate de zece saptamani de pregatire (inaintea Postului, Postul Mare si Saptamana Mare). Craciunul are cinci zile de inainte-praznuire iar Boboteaza patru.

 Perioada de dupa-serbare are rolul de a pastra interesul pentru cele ce au fost praznuite si de a ne ajuta sa vedem insemnatatea sarbatorii dainuind in viata noastra.

La incheierea perioadei de dupa-serbare se praznuieste odovania praznicului. Termenul odovanie (otdania) este din limba slavona si inseamna „sfarsit”, „dezlegare” sau „incheiere” a sarbatorii, un fel de concluzie. In limba greaca se foloseste cu acelasi sens, de incheiere a sarbatorii, termenul apodosis.

Lungimea rastimpului de incheiere a praznicului variaza de la an la an, mai ales la acele sarbatori a caror data depinde de Pasti. De obicei, rastimpul de incheiere a praznicului tine de la o zi pana la opt zile, dupa importanta si pozitia pe care o are in cadrul anului bisericesc (asa cum se arata in Minee, Triod si Penticostar).

Astfel, dupa-serbarea Nasterii Domnului tine 6 zile, sfarsindu-se la 31 decembrie, cand este odovania praznicului. Schimbarea la Fata (6 august) are odovania la 13 august; Adormirea Maicii Domnului (15 august) are odovania la 23 august. Odovania Invierii este cea mai lunga, ea se face in a sasea saptamana dupa Pasti (pana la Inaltare).

In toata perioada pre-serbarii si a dupa serbarii, pe langa slujba sarbatorii respective se adauga cantari, rugaciuni si lecturi in legatura cu praznicul respectiv, iar in ziua odovaniei praznicului, slujba se pune aproape la fel ca si in ziua intai a praznicului.

Sursă: Inainte-praznuirea si odovania sarbatorilor

Crăciun sau ”Sărbători de iarnă”? Ce sărbătorim, de fapt?

a9295ef7156945bdb3f7a06b056c2217

Toate emisiunile de știri ale ultimelor zile au transmis vești despre chefurile dezlănțuite, cu hore, lăutari, țuici și felici, din stabilimente de tot felul, de la munte sau de la mare, de la orașe sau de la sate, de la pădure sau din cîmpii -toate arhipline.

Nu poți să nu te întrebi, uitîndu-te la aceste mulțimi dezlănțuite pînă la transpirație, ce anume sărbătoresc ele, atît de intens, pînă aproape de pierderea de sine? Veți zice, Crăciunul. Atunci, zic eu, au nimerit prost. Crăciunul e pe 25 decembrie, iar imaginile care atestă dezlănțuirea bahică a poporului sînt, mai ales, din 24 decembrie, dar și de mai devreme. Păi, pe 24 vine Moș Crăciun, îmi veți reaminti. Aha, mă dumiresc eu, deci acești oameni se îmbată și se ghiftuiesc pînă la limita supravițuirii pentru că vine Moș Crăciun? Al naibii, Moș Crăciun…

 Există printre credincioși o anume nemulțumire din pricina accentuatei laicizări a Crăciunului. Sărbătoarea Nașterii Domnului a devenit, în lumea largă, un fel  vacanță obligatorie ce se caracterizează prin cumpărături exagerate și mese copleșitoare, pierzîndu-se spiritul sărbătorii – spun ei. Aceeași nemulțumire o găsim și printre oameni mai puțin credincioși, dar mai conservatori.
Crăciunul de altădată era mai intim, mai ”în familie”, un prilej de liniște și generozitate, pe cînd acum a devenit un fel de week-end prelungit la schi, o ghiftuială porcească, un chef în avanpremiera marelui chef de Revelion. Deși sînt și credincios și conservator, nu mă grăbesc să fiu îngrijorat. În fond, fiecare sărbătorește cum vrea, chiar dacă asta înseamnă că fiecare sărbătorește ce vrea. E adevărat că unii habar nu au care sînt semnificațiile Crăciunului și, totuși, se bucură în felul lor, sărbătoresc după cum îi duce mintea. Nu mi se pare că e potrivit să le oprim petrecerea pentru că nu știu ce-i cu Întruparea, după cum nici să le ținem lecții de cateheză și tradiții nu mi se pare potrivit. Ignoranța nu trebuie atacată de Crăciun. Dacă nu am avut vreme 360 de zile să îi dumirim, n-o s-o facem tocmai acum, în ultimele 5 zile ale anului.
Cînd, cam prin vremea ”instituționalizării” Crăciunului, Sf. Augustin le atrăgea atenția creștinilor să nu cumva să serbeze Soarele, ca păgînii, ci pe Creatorul soarelui, lansa un apel cu o uimitare valabilitate și astăzi. Istoricii religiilor citează acest apel ca fiind extrem de contextualizat – Crăciunul, care abia începea să fie sărbătorit, se suprapunea cu ritualurile mithraice, prin care romanii celebrau revenirea la perioada în care Soarele stă din ce în ce mai mult pe cer.
Chiar dacă zeița Mithra a fost uitată, ispita de a lua această sărbătoare drept altceva este la fel de periculoasă, la fel de actuală. Văzînd spectacolul public al Crăciunului, nu poți să nu sesizezi că se sărbătoresc, mai degrabă, Moșul cu cadouri, renul cu nasul roșu, bradul cu globuri ori, pur și simplu, porcul mărunțit și preparat delicios. O pornire păgînă de mînă spre chefuri bahice. Dionisiacul din noi umbrește, cu voluptate, vestea minunată ce vine, din secole, de la ieslea din Bethleem. Moș Crăciun și porcul ne iau ochii astfel încît nu mai vede pe Creatorul moșului, al porcului, al nostru, al tuturor celor ce sînt.

Primul Crăciun propriu-zis, pe 25 decembrie,  cu întreaga semnificație pe care o știm și noi astăzi, a fost sărbătorit la Roma, în 354, și la Bizanț, în 375.  În Evul Mediu, Crăciunul a devenit tot mai popular, și cam de prin secolul al XIX-lea a devenit tot mai laic. Splendidele ”Povești de Crăciun” ale lui Charles Dickens, scrise aproape de 1850, ne arată că deja sărbătoarea era privită, mai degrabă, ca o experiență întru îmbunătățire prin care trec toți oamenii, o experiență morală, decît ca o experiență religioasă ori ritualică. Oricum, din secolul al XIX-lea datează toată recuzita Crăciunului care, astăzi, fură ochiul și păcălește sensul: bradul, Moșul, scenele nativității etc. Crăciunul  a mai primit o lovitură la finalul secolului trecut.

Legiunile corectitudinii politice au reușit să impună ideea că afirmarea sa în public ofensează ori discriminează pe non-credincioși și pe credincioșii necreștini, ajungîndu-se la omologarea cvasi-generală a unor formule generale (”sărbători”) pentru a vorbi despre Crăciun. Deja, televiziunile publice din țări precum Franța ori Statele Unite evită deliberat cuvintele care trimit la nașterea lui Isus Hristos.

Noi, în România, avem deja experiența anilor roșii, în care Crăciunul era parte a unor vagi ”Sărbători de Iarnă” dintre care Revelionul era apogeul, iar Moșul se chema Gerilă. Era penibil, pentru că nimeni nu credea în autenticitatea acelui erzatz comunist. Acum, în libertate, apar din ce în ce mai mulți oameni care încep să creadă în erztaz-ul noului comunism, corectitudinea politică.

Sursă: Crăciun sau ”Sărbători de iarnă”? Ce sărbătorim, de fapt?

Par.Iustin Parvu:Trecerea în noul an nu ne foloseste, din păcate, cu nimic.

images

Trecerea în noul an nu ne foloseste, din păcate, cu nimic.
N -avem niciun spor, nu trezeşte în noi ceea ce trebuie să trezească, adică înfricoşata Judecată şi veşnicia. Că-i 2013, că-i 2028, că-i 3000, asta nu spune nimic despre noi.

Este anul acesta pe care l-am trăit, cu cât ne-am apropiat, cu cât am simţit mai mult trăirea noastră faţă de Dumnezeu, asta înseamnă An Nou: apropierea noastră de Sfânta Treime, că de acolo curge toată energia şi spiritualitatea neamurilor noastre. Uitaţi-vă acuma sunt atâtea noutăţi asupra noastră şi-s legate numai şi numai de viaţa spirituală, nu-i interesează de nimic altceva, decât numai de viaţa duhovnicească a fiecărei naţii, a fiecărui individ în parte pentru că ei au fost şi continuă până astăzi şi vor fi în veac împotriva lui Hristos. Acum boala lor, a stăpânilor acestei lumi, este să detroneze, să desfinţeze din orice suflet curat şi sănătos pe Hristos. Ruga noastră aici este.

Făptuirile şi îngrijirile de toate celelalte, şi astea-s bune, dar să nu depăşească o limită. Limita aceasta să fie cum am spus: ca Sfânta Cruce la trecerea linei ferate, crucea Sf. Andrei. La fiecare pas, atenţiune.

După cum în orice gând al nostru, în orice faptă şi cuvânt, trebuie să ne gândim dacă-i bun gândul meu, dacă-i bună fapta mea, dacă-i bună vorba mea. Trebuie redusă foarte mult obişnuinţa asta a lumii de a pierde timpul în televizor, în calculator, în internet, în toată – tehnica asta a noastră. Eu nu pot să fiu împotriva lucruilor acestea, pot să fie şi utile, dar numai dacă există şi o lupă formată, serioasă ca să poată lepăda mereu tot ce există, pentru a alege ce este bun.

Albina pleacă din stup şi se duce, aleargă, se duce şi se aşează pe floricica cea care are nectar. De unde ştie care-i floarea aceea? Parcurge 2-3000 de flori pentru un gram de miere. Cam aşa ar trebui să fim şi noi: matca bună şi apoi Dumnezeu ne va ajuta pe parcurs. Să ne izbăvească de mânia Lui, să nu înnădească neamurile străine şi de forţa răului care năpusteşte asupra Ortodoxiei, în special. Căci a fost şi rămâne un nod greu pentru ei, mai ales popoarele din Răsărit care mai au ceva sănătos în lumea noastră ortodoxă, faţă de Occidentul ăsta care s-a transformat. Ce era cultura şi civilizaţia în Franţa, Germania, Spania, Italia? Iată ce a ajuns astăzi Occidentul şi ce a ajuns Rusia. In sărăcia ei a ajuns astfel, dar ei au menținut și cunoscut adevărul și lumina, adusă pe pământ.
Împreună cu îngerii care luminează și aprindem și noi lumânări de la ei, şi ei de la noi, mucenicii şi mărturisitorii şi martirii, cu toţii, împreună formăm buchetul acesta de flori ca să ne desăvârşească Dumnezeu…

Ne vorbește Părintele Justin, volumul III, Fundația Justin Pârvu, pp.13-15

Regele, garantul Națiunii 

coroana-rgala_02357300

Acum exact șaizeci și noua  de ani, la 30 decembrie 1947, România era deposedată de ultima instituţie cu autoritate naturală şi cu vocaţie de garant al democraţiei, Regele Mihai. Dictatura uzurpa monarhia, în numele unei republici pe care nu avea de gând şi nu putea să o pună în operă. Vocea națiunii avea să fie înăbuşită pentru patruzeci și doi de ani.

Dar, lovitura grea dată României în acea zi a fost zdruncinarea brutală a identităţii naţionale. Între patru decenii de comunism şi decapitarea statalităţii este o deosebire echivalentă cu cea dintre confiscarea unei case şi incendierea ei.

Sovietizarea a reprimat nu doar oameni şi grupuri sociale, ci şi instinctul binelui național, bazat pe conlucrarea dintre autoritatea monarhică şi democraţia reprezentativă. Statul a fost acaparat de un grup de putere fără nici un sprijin natural, altul decît voinţa tancurilor sovietice. Administraţia s-a transformat într-o maşinărie menită să satisfacă ambiții personale de putere.

Faptul că Familia Regală are un rol de jucat în România de astăzi nu se datorează simpatiei oamenilor politici faţă de monarhie, nici neliniştii ţărilor lumii faţă de continuitatea, tradiția sau identitatea ei. Acest rol a fost şi este acela de păstrător şi slujitor al valorilor fundamentale, fără de care nici o societate nu cunoaşte devenirea întru Bine şi nici dezvoltarea sub semnul Interesului fundamental.

În momentul în care românii au început să înţeleagă că patriotismul are o măsură precisă şi obligatorie în dezvoltarea infrastructurilor sociale; că etalonul moral al guvernării este tot atât de necesar ca reprezentarea parlamentară şi alegerile libere; că puterea exemplului personal este tot atât de valoroasă ca şi prosperitatea; când au simţit pe pielea lor că legitimitatea dată de voturi nu înlocuieşte mândria şi moralitatea; când au intuit că inteligenţa societăţii civile nu ţine loc de generozitate şi că abilitatea politică nu poate suplini loialitatea, atunci ei au început să înțeleagă că Familia Regală reprezintă un element structural tot atât de necesar societăţii româneşti, pe cât este cel politic, construit în armonie și complementaritate cu acesta.

Regalitatea a redevenit o parte a României pentru a pune umărul la statornicie. Ea a putut influența mersul țării chiar și deposedată de putere politică sau de răspunderi administrative pentru că are o vocaţie naturală de leadership. Regele s-a întors în ţara sa. Este vremea ca şi România instituțională să pună capăt exilului la care a fost pe nedrept condamnată.

Peste tot în Europa, unde sistemul democraţiilor liberale funcționează performant și coerent de șase decenii încoace, se caută soluţii pentru gestiunea schimbărilor dramatice care au loc în societate, pentru a opri degradarea substanţei puterii publice, pentru a face faţă deficitului de performanţă și de competență, lipsei de generozitate și de responsabilitate ale celor care conduc temporar instituțiile guvernării.

În România, deși de douăzeci de ani încoace consolidăm instituțiile democratice, sistemul a depins mereu, prea mult, de personalitatea și de acțiunile oamenilor care au gestionat puterea. Instituția trebuie să fie mai importantă decât omul aflat în structura ei de conducere. Fiindcă numai această precauție a sistemului poate împiedica devierile pe care democrația, ca instrument, nu le poate evita.

Dacă ne  uităm, prin comparație, la comportamentul public al Regelui Mihai și la cel al liderilor politici, constatăm că Regele, deși nonagenar și purtător de coroană, s-a purtat în permanență în spiritul unei democrații liberale armonioase, cu măsură, bun simț, cu grijă față de oameni și cu respectarea cuvântului dat. Ceilalți au făcut exact contrariul: de câte ori au putut, au acționat la limita legii, au aplicat regula bunului-plac, au folosit propria instituție, de la mici primării până la marile piese de pe tabla de șah a administrației publice centrale, în sensul interesului personal, au manipulat societatea cu toate mijloacele, private sau publice, în direcția care le convenea mai mult.

Aceste devieri de la comportamentul democratic și instituțional sunt expresia și sursa inconsistenței instituțiilor înseși. Deși democratice, unele instituții au devenit mecanisme vulnerabile, fără istorie, fără continuitate, fără respectabilitate, fără competență, care cad pradă, constant, brutalității ego-ului câte unui aventurier care ajunge, pe cale democratică, să le domine.

Faptele lui Carol I rămân în istorie nu fiindcă au fost monarhice, ci fiindcă au fost fondatoare de stat modern, vizionare și aducătoare de statornicie. Ele au validat principiul monarhic, ca element structural al societăţii româneşti.

Sursă: Regele, garantul Națiunii | Familia Regală a României / Royal Family of Romania

Când ai comunişti, aduci monarhia: Priveşte înapoi 30 decembrie 1947

regele_mihai_3

 

Se împlinesc anul acesta 69 de ani de când, ameninţat cu uciderea a 1.000 de studenţi arestaţi pentru demonstraţiile desfăşurate împotriva regimului comunist şi aflându-se în Palatul Elisabeta înconjurat de trupele înarmate “Tudor Vladimirescu” ale guvernului Groza, Regele Mihai a fost forţat să abdice.

Să ne amintim contextul intern şi internaţional (Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor, povestită celor tineri, Ed. Humanitas, 2000, 2005, 2007, 2008):

“Războiul se sfârşeşte în august 1945, o dată cu lansarea bombei atomice la Hiroshima şi Nagasaki. În 1945, Germania … este ocupată acum în jumătatea de Răsărit de ruşi, iar în jumătatea de Apus de aliaţii americani, englezi şi francezi. Dar, o dată cu Germania de Răsărit, e ocupată de ruşi şi toată Europa de Est, adică Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria. Înţelegerea semnată în februarie 1945 la Yalta, în Crimeea, de către cei trei mari, Roosevelt, Churchill şi Stalin, prevedea că se vor organiza alegeri libere în ţările eliberate de hegemonia germană (şi că influenţa sovietică în Ungaria va fi de 50%, în Bulgaria de 75%, în România de 90% ! – n.n).

Cum au înţeles sovieticii aceste alegeri libere e cunoscut (alegerile din 9 noiembrie 1946 au fost câştigate de Partidul Naţional Ţărănesc cu 80% din voturi, dar rezultatul votului a fost inversat în favoarea comuniştilor- n.n.). Încetul cu încetul, au creat mişcări politice artificiale. La noi, în momentul când au sosit ruşii, partidul comunist n-avea decât 900 de membri.

Se poate obiecta că erau 900 de membri pentru că partidul se afla în ilegalitate. Dar fusese interzis fiindcă era în solda unei puteri străine care voia să ne răpească Basarabia… . Dar de îndată ce s-a instalat puterea sovietică la noi în ţară, au ieşit ca din pământ mii şi mii de comunişti. Poate că erau simpatizanţi dinainte, dar în mare parte au devenit comunişti numai pentru a fi de partea învingătorului, de partea celui care deţine puterea…. La 6 martie 1945, regele Mihai a fost silit să chimbe guvernul.

Prim-ministru era un general antiantonescian, generalul Rădescu. A venit ministrul adjunct de externe sovietic, Andrei Vâşinski …, a izbit cu pumnul în masă, a înconjurat palatul cu tancuri, iar regele a fost silit să accepte ca prim-ministru pe cel pe care ruşii îl desemnaseră : Petru Groza. … El este cel care i-a ajutat pe comunişti să preia puterea între martie ’45 şi sfârşitul anului ’47. În aceşti aproape trei ani, în zadar a încercat regele, cu ajutorul teoretic al anglo-americanilor, să reziste presiunilor sovietice. Guvernul se afla din ce în ce mai mult în mâna comuniştilor, prin hotărâri unilaterale, confiscarea pământurilor, declanşarea procesului de cooperativizare forţată, după model sovietic, a agriculturii, confiscarea industriilor etc. …

Îmi veţi spune: “ne-au vândut anglo-americanii la Yalta”, de ce nu ne-au apărat ? …În 1945, ideea de a începe un război împotriva fostului tău aliat, chiar dacă acesta comite abuzuri în Europa, nici nu putea să treacă prin gând unui englez sau unui american, după cinci ani de război în Europa, Africa şi Extremul Orient. … Oamenii noştri politici de atunci, în frunte cu Iuliu Maniu, şi de asemeni regele au fost mai întâi surprinşi, apoi consternaţi de slăbiciunea reacţiilor Aliaţilor faţă de încălcările din ce în ce mai grave din partea ruşilor ale înţelegerilor convenite între aliaţi şi ale angajamentelor internaţionale. …

Învinovăţirea cea mai evidentă pe care o putem aduce anglo-americanilor e că n-au avut măcar curajul să-l prevină atunci cinstit pe Maniu şi opoziţia română de neputinţa lor şi de hotărârea calculată, categorică, de a nu interveni, ţinând cont de riscuri, în acea fază. Poate că am fi evitat în acest caz sacrificii zadarnice . »

În 1947, România rămăsese singura monarhie din blocul răsăritean. După abdicarea regelui Mihai la 30 decembrie 1947, comuniştii au proclamat în aceeaşi zi instaurarea Republicii Populare Române, iar pe 13 aprilie 1948 a fost promulgată noua constituţie republicană. Aceasta până la 21 august 1965, când a fost adoptată o nouă constituţie care proclama Republica Socialistă România. În decembrie 1989, am fost ultimii din blocul răsăritean care ne-am eliberat (am fost eliberaţi ?) de comunism, când s-a revenit la numele de România, dar păstrându-se forma de guvernamant republica (constituţia din 1991, revizuită în 2003).

În anul 1958, s-a reuşit pe cale diplomatică, retragerea trupelor Armatei Roşii din România.

Nu vom aminti aici în primul rând cum şi de ce a ajuns comunismul în Rusia (şi de aici în Europa de Răsărit) şi de ce nazismul este condamnat în Europa, dar comunismul nu este condamnat, deşi a făcut mai multe victime.

Nu vom aminti aici mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România, deportările în Bărăgan, experimentul Piteşti – aduse la cunoştinţa publicului larg de serialul cutremurător al Luciei Hossu Longin, „Memorialul Durerii”.

Nu vom aminti aici nici imensele greşeli, nici micile realizări din aceşti 69 de ani.

Moştenirea cea mai tragică a regimului comunist, a republicilor populară şi socialistă, a fost că „ne-a stricat sufletul” (Neagu Djuvara). Regimul comunist a fost nociv. „Un regim în care minciuna a fost ridicată la rangul de metodă de guvernare, în care teroarea a dezvoltat laşitatea la cei mai mulţi şi eroismul imprudent la câţiva, în care delaţiunea a fost considerată virtute, în care furtul, nu numai din bunul statului dar şi din cel al vecinului, a sfârşit prin a apărea legitim din cauza privaţiunilor permanente şi a exemplului de înşelăciune venit de sus, un asemenea regim nu putea să nu lase urme profunde în mentalităţi şi comportamente. Ele sunt astăzi piedica majoră în integrarea noastră într-o lume nouă. … Moralitatea batjocorită se repară mai greu decât uzinele învechite.” (Neagu Djuvara) Dezideratul trebuie să fie: „ cultul cinstei, al respectului pentru cuvântul dat şi pentru semeni”.

Cei 23 de ani de republică postdecembristă, în care foşti comunişti sau oameni din eşalonul doi comunist au condus ţara cu metehnele lor vechi, nu au reuşit schimbări profunde pozitive (comparaţi realizările acestor 23 de ani cu realizările perioadei de 23 de ani de monarhie 1918-1940). Au fost retrocedate parţial unele proprietăţi, dar nu a fost retrocedată forma de guvernământ, monarhia. Dezideratul enunţat mai sus este departe de a fi atins. Oamenii trăiesc prost, în marea lor majoritate. Criza economică mondială este departe de a fi stinsă.

Ce putem face noi, românii, ca România să reziste în această lume nedreaptă ? Cum putem atinge dezideratul enunţat mai sus? Cum putem scăpa de comunism pentru totdeauna? Cine poate dirija şi superviza acest proces greu, de refacere morală a societăţii şi de integrare în lumea civilizată? de modernizare, dar cu păstrarea tradiţiilor? Eu cred că doar un rege, într-o monarhie constituţională. Uitaţi-vă la Regatul Unit şi la celelalte monarhii din Europa (şi din lume). Când ai şoareci, aduci pisica. Când ai comunişti, aduci monarhia.

Afrodita Iorgulescu,

profesor universitar doctor matematician 

Fundaţia Iuliu Maniu-Ion Mihalache

Sursă: Priveşte înapoi cu mânie: 30 decembrie 1947

Vremea tradiţiilor, vremea consumului. 

Să începem ca într-o poveste clasică: A fost odată ca niciodată… pe cînd anul calendaristic nu era un cumul, o aglomerare cantitativă de zile, ci o ființă cu propriul ei destin: anul format din cele 365 de zile se năștea, creștea, ajungea la vîrsta maturității, iar mai apoi începea să se stingă încet, ca un om ajuns la zenitul vieții. Așa explică unii etnologi români faptul inedit și uimitor că în ultima lună a anului se vorbește de trei moși: Moș Nicolae, Moș Ajun și Moș Crăciun.

Tot ei, specialiștii, vorbesc despre cîteva zile magice, de o importanță covîrșitoare pentru viața cotidiană a țăranului de odinioară: între 25 decembrie, ziua Nașterii Domnului, și 6 ianuarie, Boboteaza, se petreceau tot felul de evenimente și întîmplări ieșite din comun. Și era firesc să fie așa: omul arhaic avea o altă reprezentare asupra sărbătorilor. Timpul sărbătoresc era diferit din punct de vedere calitativ de timpul comun, cotidian, care se scurge cenușiu și liniar. Sărbătoarea presupunea, pe de o parte, manifestarea luxuriantă a sacrului, iar pe de alta o raportare conștientă și asumată a omului la transcendență. Această calitate specială a sărbătorilor de iarnă poate fi demonstrată scoțînd din vistieria spirituală a trecutului nostru îndepărtat diverse relicve capabile să ne ajute să înțelegem cît de diferiți erau reprezentanții societăților arhaice de noi, modernii și postmodernii.

Am vorbit de prima dată semnificativă: 25 decembrie. Țăranul român avea o înțelegere aparte a relației cu Dumnezeu și sfinții Săi. Legendele abundă în descrierea călătoriilor pe care Dumnezeu, însoțit de Sînpetru, le face pe pămînt ca să îi înțelepțească în fel și chip pe oameni.

Și în privința sărbătorii nașterii lui Iisus Hristos, țăranii autohtoni aveau o variantă atipică: Maicii Domnului îi sosise sorocul să nască. Bătînd zadarnic la fiecare poartă, în cele din urmă ajunge și la casa lui Crăciun. Acesta era – cum altfel?! – un țăran gospodar și avut, însă nu prea îi avea la inimă pe străini și pe oaspeții sosiți pe nepusă masă. Soția sa, Crăciuneasa, era moașă în sat. Ea o primește, în cele din urmă, pe Maica Domnului în grajd și o ajută să îl aducă pe lume pe Pruncul Iisus. Cînd se întoarce acasă, de supărare că soția sa a lucrat chiar de ziua lui, Crăciun pune mîna pe o bardă și îi taie Crăciunesei mîinile. Ea dă fuga, plîngînd, la Maica Domnului și îi arată ce a trebuit să pătimească. Fecioara Maria o îndeamnă să își bage mîinile tăiate în scalda lui Iisus. Dintr-odată se petrecu o minune: în locul mîinilor de carne, Crăciunesei îi cresc două mîini din aur. În plus, ca răsplată, Crăciuneasa devine patroana moașelor de la sat.

Respectarea fidelă a rînduielii asigura moartea anului vechi și nașterea celui nou. În această rînduială transmisă de la o generație la alta, un rol însemnat îl aveau alimentele rituale și obiceiul colindatului. Gospodinele făceau – și prin unele zone etnografice din România încă mai fac – tot felul de copturi: turte cu formă rotundă (fiindcă se credea că scutecele lui Iisus au avut formă rotundă), colaci, colăcei, covrigei. O parte din ele erau dăruite colindătorilor. Altele erau date de pomană pentru sufletul celor morți. De altfel, în aceste 12 zile, care despart anul vechi de anul nou, prezența celor de dincolo era extrem de pregnantă: se credea că ei se întorc pe pămînt în ajunul Crăciunului, trăiesc laolaltă cu cei de aici timpul magic al sărbătorilor și pornesc din nou la drum, spre lumea de dincolo, de la miezul nopții de Anul Nou pînă în apropierea Bobotezei.

Obiceiul ritual al colindatului este esențial pentru înțelegerea spiritului sărbătorilor de iarnă. Colindătorii – în tot spațiul balcanic și răsăritean – sînt mesagerii lui Dumnezeu care urează, dacă vreți, binecuvintează casa și pe gospodarii care viețuiesc în ea. În trecut, colindele erau specializate: se cînta un anumit colind preotului, altul primarului, altul la casa vînătorului sau a pescarului. Colindătorii, prin puterea magico-religioasă a cuvîntului, influențau benefic viitorul comunității sătești. Prin unele locuri, de la Crăciun la Bobotează (6 ianuarie), copiii încă mai colindă satele, interpretînd cîntecele de stea. Stelarii întreabă gazdele: „Cine primește steaua cea frumoasă / Și luminoasă? / Stea frumoasă, / Luminoasă, / De la Dumnezeu trimeasă“. În unele sate, tinerii merg cu capra – denumită și turcă, boriță sau brezaie – chiar în ziua de Sfîntul Vasile, pe 1 ianuarie. Obligațiile ritualice ale caprei erau jocul și sperierea femeilor și copiilor care asistau la reprezentația ei. Unii etnologi consideră că ea îl întruchipa pe diavol. De aceea, cel care juca rolul caprei, ulterior, un anumit număr de zile nu era primit la slujbele bisericii.

Țăranii din vechime credeau că minunea Nașterii lui Iisus Hristos face ca între Crăciun și Bobotează cerurile să se deschidă, iar cei curați la suflet să înțeleagă limba păsărilor și a celorlalte animale din preajma omului, dar, mai cu seamă, să audă cîntecele îngerești.

Pentru omul arhaic viitorul constituia un motiv de angoasă: va fi un an rodnic sau păgubos? Unul bogat în precipitații sau, dimpotrivă, neprielnic, secetos, aducător de foamete? În anul care îi bătea la ușă va avea parte de noroc, sănătate, bunăstare? De aceea, în noaptea Anului Nou încerca să deslușească tainele viitorului uzînd de ceea ce unii etnografi au numit „calendarele meteorologice“, făcute din coajă de nucă sau din foi de ceapă. Se lua o ceapă, se tăia în patru părți egale – fiecare corespundea unui anotimp. În fiecare dintre ele se punea sare. Dacă, peste noapte, una dintre ele devenea apoasă însemna că anotimpul care îi corespundea, la nivel simbolic, va fi unul bogat în precipitații, deci un timp rodnic.

Rămășițe ale acestor credințe și obiceiuri specifice trecerii de la anul vechi la anul nou pot fi regăsite de turiști, dar și de etnologi, în anumite zone etnografice ale României – cu precădere în Maramureș, Bucovina sau Moldova. Ele coexistă pașnic, în prezent, împreună cu deprinderi citadine și obișnuințe caracteristice societății de consum. În spațiul urban, privitorul constată fără efort că sintagma „sărbătorile de iarnă“, cu întreaga ei constelație de semnificații simbolice, constituie în primul rînd un timp economic în care producătorii și comercianții încearcă în fel și chip să-și crească profitul. Omul societăților de consum asociază plăcerea și bucuria cu faptul de a consuma. În ciuda acestei aparențe de materialism și hedonism consumerist, Crăciunul și Anul Nou mai păstrează ceva din esența lor străveche: dispoziția de a dărui celuilalt ceva, de a i te dărui. Strămoșii noștri dăruiau alimente rituale colindătorilor și rudelor, pomeni bogate celor de dincolo. Noi dăruim cadouri. Tot e bine, atîta vreme cît ieșim din închiderea strîmtă a egoului propriu, oferindu-ne, prin dar, celui de lîngă noi.

Ciprian Voicilă este sociolog la Muzeul Țăranului Român.

Sursă: Vremea tradiţiilor, vremea consumului – Dilema Veche

 

Sorcova

sorcova

Anul Nou este marcat in comunitatea romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau personaje taranesti. Colindatul sau uratul pe la case constituie un obicei stravechi, desigur precrestin, dar care, in timp, a ajuns sa faca, s-ar zice, casa buna cu crestinismul. Cantecele respective atrag norocul sau binecuvantarea asupra oamenilor si gospodariilor, pentru tot anul care urmeaza. Trebuie spus ca Plugusorul si Sorcova sunt legate de innoirea anului, neavand nici o legatura cu ciclul religios al Craciunului.

In vechime se colinda cu o mladita inmugurita de mar. Ea se punea in apa in noaptea Sfantului Andrei si pana in ziua de Sfantul Vasile, era inflorita. Asa ne explicam si de ce in colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar, sau despre marut, margaritar. Astazi sorcova este confectionata dintr-un bat, in jurul caruia s-au impletit flori de hartie colorata. Materialele utilizate sunt:

– o bagheta de aproximativ 30-40 de cm;
– beteala;

– panglica colorata;
– hartie creponata;
– sarma subtire;
– ata colorata;

– folie de staniol

Bacheta se infasoara in sarma, apoi pe cadrul creat se prind alte bucati de sarma, modelate in tulpini. Fiecare sarma este infasurata in beteala de pom argintie. Hartia creponata se impatureste la intamplare, in incercarea de a imita aspectul de floare, pentru a face pampoanele sorcovei. Pentru un pampon se pot folosi 2 – 3 flori, in diverse culori, legate direct cu sarma. Dupa ce au fost realizate, sunt fixate pe bat.

Numele de „sorcova” vine de la cuvantul bulgar „surov” (verde fraged), aluzie la ramura abia imbobocita, rupta odinioara dintr-un arbore.

Cu sorcova se batea de mai multe ori umarul unei anumite persoane, jucand rolul unei baghete magice, inzestrate cu capacitatea de a transmite sanatate, tinerete si fertilitate celui vizat. Ziua cand copiii mergeau cu sorcova era dimineata de Anul Nou. Textul Sorcovei variaza usor in functie de regiune

Sorcova audio

Sorcova de la batrani – Audio

 

Sursă: Sorcova

Anul Nou in credinta populara

traditii-obiceiuri-de-sarbatori

Anul Nou (Sanvasaiu sau Craciunul Mic) este mai mult o sarbatoare laica decat una religioasa. Ea marcheaza trecerea in noul an civil (anul nou bisericesc incepe la 1 septembrie), fiind si ziua de praznuire a Sfantului Vasile cel Mare. In aceasta perioada se intalnesc mai multe obiceiuri populare, avand, in general, caracter distractiv sau de urare, dar implicand si traditia romaneasca, mai veche sau mai noua.

Innoirea anului contine in sine ideea perfectiunii inceputurilor, a beatitudinii varstei de aur. De aceea este asteptata cu bucurie. Romanii considera ca exista o corespondenta intre „imbatranirea anului” si varsta sfintilor din calendar. Cei sarbatoriti la sfarsitul anului sunt mosi (Mos Andrei, Mos Nicolae, Mos Craciun), iar cei serbati la inceput sunt considerati tineri (Sfantul Vasile).

Romanii au adoptat calendarul nou (statul, in 1919; biserica, in 1924), dar cred ca „timpul merge tot pe vechi”, cand se refera la dezvoltarea plantelor si rodul gradinilor. Pe langa calendarul civil, ei respecta cu destula strictete sarbatorile din calendarul bisericesc si interdictiile acestuia (sarbatorile, postul, desfasurarea nuntilor in anumite perioade). Dar alaturi de aceste calendare, si-au facut un calendar popular, „al babelor”. De acesta tin muncile campului, obiceiuri si sarbatori populare, practici magice, etc. De aceea, nu se poate vorbi decat la nivel formal despre un singur calendar. In realitate, exista diferite grupuri care au diferite calendare; mai ales daca ne referim la calendarul popular. Dar si in cazul orasenilor putem vorbi despre calendare diferite. Cel civil tine de activitatile sociale, de relatia cu statul si cu institutiile sale. Cel bisericesc tine de viata spirituala, de credinta. Cel popular tine de viata privata si/ sau comunitara.

Datele de renovare a timpului sunt legate, in conceptia romanilor, de anumite sarbatori. Insa adevarata innoire a timpului are loc la Anul Nou. Cercetatorii vad in obiceiurile populare care se desfasoara in aceasta perioada ritualuri de renovare simbolica a lumii, de alungare a spiritelor rele, sau de divinatie; un complex de ceremonii si superstitii, care fac din aceasta perioada a anului una dintre cele mai bogate in datini populare – o perioada de trecere intre doua cicluri de vegetatie sau de munci, al carei prag il constituie Anul Nou.

Asa cum Craciunul este dominat de colinde, Anul Nou este marcat, in comunitatea romaneasca, de urarea cu plugusorul, cu sorcova, cu buhaiul, vasilca si jocurile mimice cu masti de animale sau personaje taranesti. Sunt obiceiuri care inca se pastreaza. Poate datorita caracterului lor spectacular, sau pentru prilejul de a petrece pe care-l ofera comunitatii; pentru castigul pe care-l au cei ce le practica, sau pentru darul comuniunii (a intregii comunitati, dar si a cetei deja formate pentru obiceiurile de Craciun).

Remarcam ca nici de Anul Nou nu lipsesc colindele. Ele insa vestesc aceasta sarbatoare si contin urari pentru noul an. Am intalnit in Maramures si colinde crestine, care contin indemnuri morale si sfaturi. Acum, ca si la Craciun, este obiceiul de a trimite si primi felicitari scrise, cu urari pentru Noul An; mai recent, chiar pe e-mail.

Fetele incearca, prin diferite practici, sa vada cum si unde le vor fi dragutii. Vrajitoarele fac vraji din cele mai recunoscute. Unii privegheaza, cu credinta ca vor afla locuri pline de comori. Altii, sperand sa vada cerurile deschizandu-se. Mai demult se facea calendarul de ceapa, pentru a vedea cum va fi anul viitor, din punct de vedere al recoltelor si vremii.

Cea mai tinuta sarbatoare este insa Revelionul. Fie in familie, fie cu prietenii, fie la vreo cabana, sau la marile revelioane organizate de autoritatile administrative, romanii petrec cu joc, mancare si bautura. La miezul noptii, la cumpana dintre ani, ciocnesc un pahar cu sampanie, aprind artificii, sau pocnesc; nu din bici, cum era odata obiceiul, ci cu petarde.

Cele mai raspandite obiceiuri populare sunt jocurile mimice, in care predomina mastile de animale. Ele pot fi impartite in mai multe categorii (1): a) turca, bourita si cerbul; b) brezaia; c) capra, camila, cerbutul si malanca; d) jocuri cu mare desfasurare, cu numeroase masti si personaje travestite. Acestora poate ca ar trebui sa le adaugam strutul, pe care l-am vazut in obiceiurile dobrogene, in ultimul timp.

In toate jocurile de tip turca, brezaie, capra, recuzita centrala este capul de animal cu cioc clampanitor, facut din lemn si jucat de un flacau. Intre capra, turca si brezaie exista foarte multe asemanari. Uneori, ele se identifica. Difera numai denumirea, in functie de zona in care se practica.

Denumirea de capra este specifica zonei Moldovei. Caprele din Moldova, cu bot de lemn clampanitor, au specifice coarnele mai mici si mai putin impodobite decat in restul tarii. Ele sunt acoperite cu covoare sau macaturi si uneori poarta pe spinare o fasie cu clopotei. Caprele danseaza impreuna cu ursul dansuri grotesti. Celelalte personaje mascate care le insotesc prezinta adesea scene comice, cu aluzie la comunitate, sau la evenimente actuale Chiar si pe vremea comunismului, se facea aluzie la regim si la conditiile de trai. In mod traditional, capra joaca in mijloc, fiind inconjurata de celelalte masti, dupa cantarea la fluier, sau la strigaturile flacailor care au sarcina de a o juca.

In zona Transilvaniei, capra poarta denumirea de turca. In zona Hunedoarei turca se numeste si cerb sau cerbut. Capul turcii are specifice doua coarne inalte, impodobite cu beteala, panglici si clopotei. Uneori este impodobita cu fasii lungi si multicolore de panza sau, mai nou, de hartie colorata. Se spune ca turca era jucata de oamenii insurati. Flacaii se temeau sa o joace, caci se credea ca pentru sase saptamani se departeaza de ei ingerul cel bun si sunt lasati in voia celui rau.
________________________________________
1. M. Pop, Obiceiuri traditionale romanesti, Ed. Excelleus Univers, Buc., 1999
________________________________________

In ziua de Anul Nou, turca „moare”. Este „impuscata” de un fecior, „inmormantata” de „popa” si bocita de „preoteasa” (2). Fireste, toti, feciori mascati. Apoi este „inmormantata”; masca se asaza cu capul in jos, pana ce se termina „pomana” (ospatarea feciorilor de catre fete). Apoi feciorii impart turca, fiecare luand bucata pe care a dat-o cand a fost facuta (3). Repertoriul turcii era foarte vast. Continea si cate 15-20 de cantece, necesitand repetitii indelungate. La aceste repetitii participau si copiii, pentru a putea prelua obiceiul, in viitor (4).

In zona Munteniei, capra poarta denumirea de brezaie. Jumatate om si jumatate dobitoc, pare a fi „o fiinta razletita din stravechile coruri bahice” (5) si cea dintai masca a teatrului popular romanesc.

Insotita de mos, baba si alte personaje mascate, prezinta diferite scene comice. In zona Muscelului, are cap de lup, barza, vulpe, caine, cocos sau vultur. Glumeste, canta, ii inveseleste pe batrani, ii sperie pe copii, da ghes tinerilor.

In Bucovina, capra se numeste malanca, inchipuind o pereche de batrani. Casele gospodarilor trebuie sa fie curate, caci pe celelalte le murdareste „mosneagul” cu funingine. Oricum ar fi ea numita, reprezinta tot un fel de capra. Cu capra se umbla de la Craciun pana la Boboteaza. Mai demult umba o ceata, formata din 15-20 de feciori. Acum umbla si cate 2-3 barbati, chiar si casatoriti. In zilele noastre capra se poate vedea nu numai in curtile gospodarilor, ci si in pietele oraselor, in tren, in gari; umbla dintr-o localitate in alta, pentru a castiga bani si a-i delecta pe oameni.

Caprele dansau impreuna cu „Ursul” dansuri grotesti, iar mascatii improvizau unele scene comice traditionale. In zilele noastre, in Moldova, acolo unde se joaca Ursul, acesta este un joc de-sine-statator. Ursul joaca indemnat de ursar, in ritmul tobelor si al fluieraturilor.

Ceata este completata de alti mascati: „mosi”, „babe”, „domnisoare”, etc. Toti, flacai din sat. Mastile sunt confectionate din carpe, blanuri de oaie, de iepure; costumele din haine vechi; recuzita-obiecte casnice demodate, bate, etc. In Bucovina, „mascatii” se dau pe fata cu funingine si se impodobesc cu pene. In Maramures se pot intalni cete de „draci”, care, in zanganitul talangilor care le sunt agatate de costumul din blana, salta pe ulite dupa colindatori.

In zilele noastre exista mai multe obiceiuri specifice fiecarui tinut, de Anul Nou. In Moldova se intalnesc cele mai multe datini la aceasta sarbatoare. Toate sunt „puse in scena” de ceata de feciori. Mai deosebiti sunt „Imparatii”din Bosanci, judetul Suceava, cu costume alcatuite din pene colorate. Ei joaca diferite jocuri si ureaza gazdelor, la sfarsit. „Caiutii” sunt un obicei specific judetului Botosani. Ceata, mai mica sau mare, in functie de varsta participantilor, colinda din casa-n casa, jucand in ritmul fluieraturilor si strigaturilor, precum si al muzicii, daca isi permit flacaii mai mari sa o plateasca. Costumul include un cap de cal din lemn, impodobit cu peteala si hartie colorata. Acesta i-a facut pe specialisti sa vada in acest obicei reminiscenta unui stravechi ritual hipic.

Un obicei unic in tara se desfasoara in Bucovina, la Anul Nou. Este vorba despre bungheri. Costumati in uniforme militare asemanatoare celor ale generalilor austrieci, ei joca in cerc si striga strigaturi de joc si licentioase. Sunt acompaniati de instrumente de suflat si tobe, in ritmul Arcanului, dans specific acestei zone.

In Moldova se intalneste dansul Arnautilor, a caror sosire o anunta sunetul de zurgalai, tobe si trompete. Ei sunt imbracati in costume populare si poarta peste camasa o naframa din borangic sau un servet pe care sunt prinse margele. Deasupra poarta o flanela rosie. Pe cap au caciula impodobita cu margele si bucatele de oglinda. Poarta si fusta cu zdrente, de cele mai multe ori rosie sau albastra, opinci cu zurgalai, itari albi si buzdugan impodobit in mana. Joaca pe la case „Ieseasca”, pe melodia unei fanfare pe care o tocmesc special pentru acest moment.
________________________________________
2. O. Buleoiu, Folclorul de iarna, si poezia pastoreasca, Ed. Minerva, Buc., 1979, p. 168

3. T.Pamfile, Op. cit., p. 370 si urm.

4. N.Cojocaru, Cantece, obiceiuri si traditii populare ramanesti, Ed. Minerva, Buc, 1984, p.39

5. P. Caraman, Substaratul vital al sarbatorilor de iarna la romani si slavi, Inst. de arte Graf.Presa.,Iasi 1981, p. 201
________________________________________

Ca teatru popular se intalnesc Jienii (Banda Jienilor, Jienia sau Haiducii) si Banda lui Bujor. Variantele existente ale acestui teatru popular pornesc de la renumele pe care l-au avut haiducii in popor si de la legendele care s-au creat in jurul faptelor lor de vitejie. In prezent, acest tip de teatru popular aproape ca a disparut. Am mai vazut totusi, sporadic, unele trupe in Moldova si Dobrogea.

Un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou, este Plugusorul. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.

In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina („Sanatate! Anul Nou!”), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: „Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!”(6).

Alta forma de colind de Anul Nou este Sorcova. Mai demult, la Sfantul Andrei se puneau in apa, la inflorit, ramuri de mar, par sau visin. Cu ele se colinda din Ajun, pana in dimineata zilei de Sfantul Vasile. Astazi acestea sunt inlocuite cu sorcove facute din flori de hartie colorata, ornate cu beteala. Obiceiul este practicat de copii, care intra in casa si le lovesc, pe rand, pe gazde, cu sorcova, recitand formula. Prin Buzau, Prahova, Arges, Teleorman si Olt se colinda mai intai la fereastra, spre a le destepta pe gazde.

Pocniturile din bici si din paraitoare (mai nou, petardele) se spune ca sunt menite a alunga spiritele rele. Pe de alta parte, Anul Nou este un prilej de efectuare a actelor magice si pronosticurilor.
________________________________________
6. text cu circulatie curenta in Moldova, Bucovina dar si in alte regiuni ale tarii
________________________________________

In aceasta noapte se spune ca se deschid cerurile. Iar cui privegheaza si le vede deschise, i se va da orice va cere. Se spune ca animalele vorbesc, povestind tot ce au facut in timpul anului. Se mai spune ca asa cum e omul la Anul Nou va fi tot anul (vesel sau trist). Mai demult, se ungea cu untura si carbune de tei pe la ferestrele si usile grajdului, ca sa nu intre strigoaicele, sa strice vitele (7). Se punea busuioc, cercei sau salba la parul de la gard, pe casa sau pe claile de fan. Se spunea ca daca in dimineata Anului Nou vei gasi obiectul rourat, e semn de noroc. (8) Inca si acum se mai face placinta cu ravase, pe care se scriu calitati sau diferite trepte de bogatie.

Pentru a afla viitorul, oamenii practicau Vergelul. Se adunau la o casa si intr-un ciubar cu apa ne-nceputa puneau fiecare dintre cei prezenti cate un semn (cutit, inel, cercel, cheita). Un baiat de 10-13 ani era randuit sa le scoata pe acestea din apa, in vreme ce vergelatorul (un om bun de gura) ura noroc de Anul Nou si de sarbatorile mai insemnate de peste an. In unele parti, la Vergel participa oricine dorea. In altele, numai fetele, spre a-si ghici ursita.

Dar existau si multe alte practici prin care fetele aflau cu cine se vor marita. Fiind, in cea mai mare parte, de domeniul trecutului, si pentru ca nu avem reprezentari vizuale ale lor, am considerat ca e util doar sa le amintim in acest studiu.

Din cele mentionate pana acum, ne-am dat seama ca Anul Nou este sarbatoarea cu cele mai putine datini crestine. Dar este si noaptea in care, in manastirile din Romania, este obiceiul de a se face priveghere si slujba de toata noaptea. A doua zi, de Sfantul Vasile, se citesc Molitfele pentru dezlegare de lucrarile diavolesti si rugaciuni de binecuvantare a anului care incepe.
________________________________________
7. G. Poboran, op. cit., p. 60

8. Fl. Marian, Op.cit., p. 101
________________________________________

Din volumul Dr. Iuliana Bancescu, OBICEIURI TRADITIONALE DIN ROMANIA. SARBATORI IN IMAGINI., album editat de Centrul National pentru Conservarea si Promovarea Culturii Traditionale, Bucuresti, 2006 (Colectia Traditii)

Sursă: Anul Nou in credinta populara

Plugusorul, o colinda agrara

245197932-2057369-400_400

Plugusorul este un obicei general, practicat de romani cu prilejul Anului Nou. Obicei agrar, cu adanci radacini in spiritualitatea romaneasca, plugusorul este o colinda; o colinda agrara declamata, cu elemente teatrale, avand ca subiect munca depusa pentru obtinerea painii. Plugul, ornat cu hartie colorata, panglici, servete, flori, pe care se punea, eventual, si un brad, era o prezenta nelipsita in cadrul acestei colinde. Acum este, mai mult, o prezenta simbolica, in cadrul uraturilor care li se adreseaza oficialitatilor.

Plugusorul se recita din casa-n casa in Ajunul Anului nou, seara, sau pana in dimineata Anului Nou. Era practicat de copii sau adolescenti, ca si acum. Dar se spune ca, mai demult, il practicau numai barbatii in puterea varstei. Izolat (in judetele Botosani si Galati) este consemnata si prezenta femeilor in ceata. In general, se practica in cete mici, de 2-3 insi. Mai demult, se ura si in cete mai mari, care isi alegeau un vataf. Recitarea textului este insotita de sunetul clopoteilor, al buhaiului si de pocnetul bicelor. In scenariile mai complexe ale obiceiului apar si instrumente muzicale (fluier, cimpoi, toba, cobza, vioara), dar si pocnitori si puscoace, care amplifica atmosfera zgomotoasa in care se desfasoara obiceiul.

Unii cercetatori leaga obiceiul de inceputul primaverii, cand se sarbatorea, mai demult, Anul Nou. Odata cu stabilirea datei acestuia la 1 ianuarie, se presupune ca a migrat si obiceiul. Ca rasplata, colindatorilor li se dadeau colaci, fructe, bani, carnati, pentru care se multumea.

In prezent, plugusorul este mult utilizat pentru felicitarea autoritatilor si intens mediatizat, ca si majoritatea obiceiurilor de iarna. Pe la case, in sate si la orase, se practica in cete mici, de copii, pana in dimineata Anului Nou. In unele locuri se mai practica Plugul cel mare, cu plug tras de boi sau purtat de flacai. Dar in Moldova, Muntenia si Nordul Dobrogei acesta a fost inlocuit de buhai.

 In dimineata Anului Nou, ca o continuare a Plugusorului, copiii umbla cu semanatul. Ei arunca seminte de grau, porumb sau orez prin case si peste oameni. Rostesc o urare scurta prin Bucovina („Sanatate! Anul Nou!”), primind in schimb bani, fructe, nuci, colaci. Mai recent insa s-a generalizat formula de la Sorcova, prezenta, initial, in centrul Moldovei: „Sa traiti/ Sa-nfloriti/ ca merii, / ca perii, / In mijlocul verii, / ca toamna cea bogata / De toate-ndestulata!”.

Dr. Iuliana Bancescu

Plugusorul – Audio

Sursă: Plugusorul, o colinda agrara