Archive | Ianuarie 2017

MINCIUNI SI IPOCRIZIE la Alep. Pe Creştini şi Evrei cine îi PLÂNGE?

Un editorial incediar al lui Daniel Greenfield în Frontpage Magazine.

 250.000 de creştini trăiau în Alep înainte de izbucnirea războiului civil islamic sunnito-şiit. Astăzi, au mai rămas doar 40.000.

Nu s-au înregistrat proteste în toată lumea în legătură cu epurarea etnică a creştinilor în Alep aşa cum sunt acum în legătură cu prăbuşirea Statului Islamic sunnit, ai cărui jihadişti sunt numiţi eufemistic rebeli. Nu au fost imagini cu copii creştini plângând pe primele pagini ale presei mondiale. Însă astăzi cu greu poţi deschide un ziar fără să vezi un copil în lacrimi despre care se spune că este musulman sunnit evacuat din Alep.

Musulmanii sunniţi care plâng le-au făcut vecinilor creştini din Alep ce le-au făcut şi cu o sută de ani în urmă, în timpul masacrului din Alep, când erau furioşi că declinul legii Sharia a condus la câştigarea unor drepturi civile de către creştini. Populaţia evreiască din Alep, care cândva reprezenta 5% din totalul numărului de locuitori, a fost deja nimicită în timpul revoltelor mudulmane din 1947.

Ultima familie de evrei a fost evacuată din Alep, pentru a scăpa de jihadiştii sunniţi, acum doi ani. Distrugerea comunităţilor creştină şi evreiască s-a petrecut fără a fi însoţită nici măcar de un crâmpei din furtuna isterică creată de înfrângerea jihadiştilor sunniţi.

„Alep se va alătura listei cu evenimente din istoria lumii care definesc răul modern, care pătează conştiinţele noastre zeci de ani după aceea”, declara Samantha Power la ONU.

De ce epurarea etnică a 210.000 de creştini nu pătează conştiinţa lui Power? Sau bisericile aruncate în aer de islamişti în Egipt, femeile evreice înjunghiate în Israel şi genocidul Boko Haram asupra creştinilor din Nigeria? Adevăratul rău modern este convingerea virtuoasă a liberalilor că doar vieţile musulmanilor contează, iar că creştinii, evreii şi alte victime ne-musulmane meritau cumva să dea de dracul.

Prăbuşirea teocraţiei sunnite este denunţată ca un lucru îngrozitor care va păta conştiinţa lumii. Ziariştii şi-au întrerupt vacanţele la schi pentru a ne mustra că trebuie să facem ceva. Acel „ceva” fiind ceea ce nu au vrut să facem în Irak, unde Saddam Hussein a măcelărit sute de mii de oameni, dar care acum ar fi o imperativă morală în Siria.

De ce epurarea musulmanilor sunniţi din Alep contează şi epurarea creştinilor nu? Şi de ce răsturnarea lui Saddam Hussein, un sunnit, a fost o crimă, pe care liberalii încă o deplâng, în vreme ce înlăturarea lui Assad, un alawit şiit, reprezintă o imperativă morală? Deoarece axa „corectitudinii” politicii noastre externe este controlată de Frăţia Musulmană sunnită, de saudiţii sunniţi şi de neamurile lor sunnite din Golf.

Frăţia Musulmană a făcut agenda Primăverii Arabe. De aceea, guvernul nostru şi organizaţiile noastre pentru drepturile omului au sprijinit răsturnarea de la putere a lui Mubarak, dar s-a opus revoltei populare care voia să-l răstoarne de la putere pe Morsi, reprezentantul Frăţiei Musulmane.

Kenneth Roth, şeful Human Rights Watch, o organizaţie care a cerut bani de la Saudiţi, tăticii jihadului sunnit, i-a acuzat pe creştinii copţi din Egipt că sprijină „persecutarea” Frăţiei Musulmane. Asta nu este o situaţie orwelliană, este diabolică pur şi simplu.

Furia din jurul Alepului reprezintă un parteneriat suprarealist între casapii islamişti şi uneltele lor stângiste. „Chiar sunteţi incapabili de ruşine?” s-a adresat Samantha Power Siriei, Rusiei şi Iranului la ONU.

Se înţelege de la sine că cele trei dictaturi brutale, ale căror crime variază de la violarea adolescentelor, astfel ca ele să nu moară virgine şi să nu mai ajungă în paradisul islamic, la otrăvirea radioactivă a oponenţilor, nu au nici o legătură cu ruşinea sau conştiinţa.

Dar unde este ruşinea Samamthei Power? Ofensiva iraniană în Alep este finanţată cu transporturi ilegale de bani pe care Obama le-a îmbarcat în avioane cargo fără însemne care au ajuns la jihadiştii şiiţi iranieni. Bugetul militar al Iranului a crescut cu 39% graţie transporturilor lui Obama cu containere pline de franci elveţieni şi euro.

Butoaiele explozive pe care Power le condamnă cu atâta mânie au fost cumpărate şi plătite chiar de şeful ei. Au fost favorizate de fiecare american liberal care a trecut de la apărare a planului iranian de genocid nuclear a milioane de evrei la tânguirea atacului iranian asupra Frăşiei Musulmane de la Alep. Unde e ruşinea lor? Dar americanii stângişti mai sunt capabili de ruşine?

Pasivitatea lui Obama în Siria nu a fost pricinuită de nici o dispută filosofică care a depăşit limitele unei intervenţii, aşa cum lacheii săi din presă ar vrea să credem. Adevărul este mult mai urât, mai simplu şi mai scandalos.

Laureatul Premiului Nobel nu s-a putut hotărî dacă să-i sprijine pe islamiştii sunniţi sau şiiţi. Rusia, care a mizat totul pe şiiţi, a câştigat. Obama a încercat să joace cu ambele tabere islamiste, trimiţând arme jihadiştilor sunniţi din Siria şi containere cu bani gheaţă Armatei Gardienilor Revoluţiei Islamice din Iran. A sprijinit regimul şiit din Bagdad împotriva sunniţilor din Irak. Dar i-a ajutat pe jihadiştii sunniţi din Siria împotriva guvernului şiit de la Damasc. Totuşi s-a temut să meargă până la capăt de frică să nu compromită acordul nuclear iranian, chiar dacă el însuşi recunoaşte că asta înseamnă că va putea produce bomba nucleară pentru şiiţi în ceva mai mult de zece ani.

Tot acest vacarm în jurul Alepului nu dovedeşte că acolo se petrece o atrocitate, ci doar enorma putere a Frăţiei Musulmane şi a lobby-ului saudit de a controla nu doar politicienii noştri, ci şi ideologia noastră naţională.

Nu este nici o îndoială că bandele de jihadişti şiiţi îşi vor încasa preţul de sânge de la sunniţii din Alep, banii şi pietrele preţioase vor dispărea, femeile vor fi violate iar cadavrele vor fi îngropate în gropi comune. Însă bilanţul victimelor va fi mult mai mic decât retorica isterică. Şi ce li se va întâmpla sunniţilor la Alep este exact ceea ce li s-a întâmplat şiiţilor când sunniţii le-au cucerit un oraş sau un sat.

În războiul civil islamic nu există băieţi buni. Amândouă taberele acţionează după vechile reguli islamice ale lui Mahomed, reguli care tratează proprietatea şi femeile populaţiilor cucerite ca pe o pradă de drept a atacatorilor.

Atrocităţile şiiţilor şi sunniţilor, iranienilor şi alawiţilor, ISIS, Al-Nusra şi celelalte nenumărate bande sunnite nu sunt aberaţii faţă de normele civilizate, ele reprezintă întregul scop abominabil al conflictului islamic.

Nu există victime nevinovate în războiul civil islamic deoarece nici una dintre părţi nu crede în nimic altceva decât a demonstra supremaţia propriului Allahu Akbar şi capacitatea doctrinei sale de a-l subjuga pe celălalt.

Decapitarea victimelor, violarea nevestelor acestora şi jefuirea bunuilor au fost modul prin care, încă din vremea lui Mahomed, jihadiştii islamici au ştiut că Allah este de partea lor şi îi ajută în cauza lor criminală.

Populaţia evreiască din Orientul Mijlociu locuieşte acum aproape în întregime în Israel, apărată de arme mânuite adeseori de urmaşii evreilor refugiaţi de opresiunea islamică în Siria, Egipt, Irak şi Iran.

Populaţia creştină, căreia îi lipseşte un stat independent al său, continuă să scadă, dependentă de bunăvoinţa capricioasă a unor dictatori ca Mubarak sau Assad, care, temporar, i-au găsit folositori.

Ne-musulmanii nu au nici un viitor în lumea musulmană. Creştinii şi evreii din Orientul Mijlociu au obţinut pentru prima dată drepturi civile atunci când puterile europene au pus stăpânire pe această regiune. Când imigranţii musulmani au invadat Europa, creştinii şi evreii au ajuns să se confrunte cu persecuţiile musulmane în Franţa, Suedia şi Germania.

Însă presa este mult mai puţin interesată de lacrimile de pe faţa micuţei de 8 ani, Miriam Monsonego, din Toulouse, când un terorist musulman a apucat-o de păr, i-a pus o armă la cap în curtea şcolii unde se juca fetiţa şi a apăsat pe trăgaci. Arma s-a blocat. A luat altă armă şi a împuşcat-o. Apoi, în timp ce zăcea într-o baltă de sânge, i-a ridicat căpşorul şi a împuşcat-o pe micuţa evreică muribundă de încă două ori.

Musulmanii din Franţa cred că teroristul musulman care a făcut asta este un erou. Un copil a primit chiar numele său, ca respect.

Musulmanii sunniţi care fug din Alep ca şobolanii sunt din aceeaşi spiţă a ucigaşilor lui Allah cu asasinul fetiţei din Toulouse, cu teroriştii din 11 septembrie, cu criminalii de la San Bernardino, cu atacatorii de la maratonul din Boston, cu miliţiile Benghazi, cu violatorii fetiţelor din neamul Yazidi şi cu teroriştii care aruncă în aer bisericile copte.

Sunt fiare cu chip de om care nu au nimic care să semene a conştiinţă, aşa cum o înţelegem noi. Doctrina lor religioasă i-a învăţat că este de datoria lor să-i nimicească pe ne-musulmani şi pe musulmanii de alt cult. Ei cred că violurile şi crimele lor sunt o dovadă că îl iubesc pe Allah şi că Allah îi iubeşte pe ei.

Este la fel de imposibil să coexişti cu exponenţii supremaţiei islamice cum le-a fost şi creştinilor şi evreilor la Alep. Poţi să împarţi o cameră cu un tigru, dar până la urmă tigrul te va mânca.

Alepul este o tragedie, dar nu din cauza teatrului ipocrit de minciuni pe care presa l-a pus în scenă pentru noi. Tragedia de la Alep nu este cea a jihadiştilor sunniţi, care nu au reuşit să cucerească oraşul şi să ducă la bun sfârşit epurarea etnică a ultimilor creştini care mai trăiesc acolo, ci războiul fără sfârşit al Islamului împotriva ne-musulmanilor. Şi a colaborării celor care îşi spun liberali în acest război împotriva lumii civilizate.

Alep a fost cândva un mare centru de civilizaţie. Sub Islam a devenit o tristă rămăşiţă a trecutului. Oricine câştigă la Alep, va fi o victorie a triumfalismului islamist şi o înfrângere a lumii civilizate.

Întrebarea cea mai importantă nu cine câştigă la Alep, ci cine va câştiga la Paris, Bruxelles sau Roma.

Sursă: IPOCRIZIE la Alep. Pe Creştini şi Evrei cine îi PLÂNGE?

Anunțuri

Să înțelegem religia păcii și jihadul (I) 

islam-religion-of-peace-bare-naked-islam

Iluzii,mantre, minciuni, corectitudini politiceNu-mi amintesc sa fi vazut si auzit vreodata atatea prostii, sofisme si mantre iresponsabile, privind concepte si realitati esentiale, ca zilele astea, urmare a crimelor jihadiste de la Paris. De la cei mai discreti (pana acum) bagatori de seama pana la elitele academice, politice si mediatice. Democratia, religia, Europa, Islamul, crestinatatea, “civilizatia”, “cultura”, libertatea, razboiul si pacea, s-au contopit intr-o tocanita conceptuala care daca n-ar fi tragica prin consecintele asupra mentalului publicului, ar fi de un comic irezistibil prin efectele imediate – asa cum numai comicul involuntar poate fi.

Nu, nu pretind c-as fi detinatoarea adevarului absolut sau a cunoasterii exhaustive a acestor teme. Dar, pentru Dumnezeu, cand il auzi pe un fost sef SRI (Costin Georgescu) afirmand ca “”Eu n-am citit Coranul, dar l-au citit prieteni de-ai mei şi mi-au spus că înseamnă pace”, pe fosti consilieri prezidentiali (Cristi Diaconescu) insistand ca nu exista nicio legatura intre religia musulmana si atentate, sau pe absolut respectabili si eruditi ganditori (Andrei Plesu) ca tragicele evenimente de la Paris vor da “apă la moară şi celor care cunosc superficial Islamul, printre care se numără chiar făptuitorii unor asemenea acte. Ei nu sunt în litera şi în spiritul textului lor sacru, sunt în afara lor şi dovada e că şi comunităţile musulmane aşezate sunt îngrozite şi-şi declară neaderenţa la această gesticulaţie isterică.” (vai de capul unor asemenea cunoscatori „profunzi” ai „textelor sacre”)… Si daca ar fi astea singurele afirmatii iresponsabile, ale singurilor opinatori…. Nu se poate sa nu intervii. Mai ales cand stii bine ce stii.

Da, atat cat stii, fara sa le stii pe toate, daca stii bine, din surse serioase, esti dator sa intervii. Sa spui. Pentru ca este o dovada de iresponsabilitate din partea unor figuri publice si formatori de opinie cu impact la public, sa mistifice, cu sau fara stiinta, realitati si notiuni atat de importante. (Supara-se cine s-o supara, inclusiv fanii dlui Plesu, pe careil citesc, respect si chiar indragesc de la distanta de 25 de ani). Se intampla de zeci de ani. Si-n Occident, nu doar la noi. De unde si iluziile, mantrele, confuziile publicului larg.

Da, este iresponsabil sa ocolesti (din cine stie ce temeri, insuficiente si interese personale) adevaruri incomode, dar vitale. Gen: suntem in plin conflict al civilizatiilor, culturilor, ideologiilor, religiilor, sistemelor etice si politico-institutionale. Gen: islamul NU este religia pacii – nefericita sintagma prima data rostita public in nefericita zi de 17 septembrie 2001, dupa 9/11. Gen: jihadistii NU sunt in afara textelor sacre, chiar daca felul in care diversi ulama (inteleptii jurisprudentei islamice) le interpreteaza ramane discutabil. Gen: nu doar teroristii si autorii crimelor in masa comise in numele lui Allah sau Mahomed aplauda jihadul. Si as putea continua cu demistificarea mai multor mantre de actualitate. Dar ma opresc pentru ca, de introducere, important e altceva. Sa ne-ntelegem:

NU este si NU va fi liniste si pace, nici macar un echilibru, fie si instabil, intre civilizatia noastra, democratica si occidentala, si civilizatia lor, nedemocratica si orientala, pana cand nu vom adresa onest si cat mai bine informat aceste chestiuni. Fara dublu discurs. Fara duble standarde etice si legale.

NU vom putea adresa onest si corect aceste chestiuni cata vreme ne vom lasa guvernati de teama: teama de a nu deranja, teama de a nu starni emotii negative, teama de a nu fi aspru criticati si sanctionati in numele Corectitudinii Politice.

NU vom gasi solutii benefice si durabile intemeindu-ne pe iluzii si mantre corecte politic, pe negarea realitatii, pe jumatati de adevaruri, sau pur si simplu pe minciuni.

 Islamul e pasnic? Progresist? Jihadul n-are legatura cu religia musulmana?

Nu voi da “apa la moara” nimanui (vorba dlui Plesu) in cele ce urmeaza. Doar adevarului si ratiunii. Si nu cu argumente superficiale, chiar daca unele vor fi ireverentioase. Ci cu unele serioase, ale mele  sau ale unor oameni seriosi, vii sau morti. Argumente empirice si rationale. Argumente istorice si actuale.

Incepem de aici, din epoca in care in Franta – tara-subiect al recentelor evenimente tragice – tocmai se instalase, de vreo jumatate de secol, democratia de tip liberal. Alexis de Toqueville, unul dintre marii ganditori politici ai tuturor timpurilor, aparator al democratiei si libertatii individuale, si mare admirator si analist al democratiei americane, era totusi preocupat si de problema islamului. De ce? Simplu: coloniile Frantei din Nordul Africii, in special Algeria. Toqueville a studiat cu multa atentie Coranul si a facut si vizite repetate-n Algeria. Dupa primul sau sejur algerian, intr-o scrisoare catre Arthur de Gobineau (oct 1843), Toqueville scria, comparand impactul crestinismului cu cel al islamului:

“Daca va disparea crestinismul, asa cum multi se grabesc sa prezica, ne va infesta, asa cum si anticilor li s-a intamplat inainte de aparitia sa, o lunga decrepitudine morala, un amurg otravit, care va sfarsi prin a aduce nu stiu unde si nici cum o renovare…Am studiat Coranul mai ales datorita pozitiei noastre cu privire la populatia musulmana din Algeria si Orient. Admit ca am iesit din acest studiu cu convingerea ca, sub toate aspectele, in lume au fost foarte putine religii atat de ingrozitoare pentru om ca cea a lui Mahomed. Este, cred, cauza majora a decadentei actuale atat de vizibila in lumea musulmana si, desi este mai putin absurda decat vechiul politeism, tenditele sale sociale si politice, in opinia mea sunt mult mai de temut. Fata de paganism insusi o vad mai mult ca pe o decadenta decat ca pe un progres.”

Autor: Ioana Hincu

Sursă: Să înțelegem religia păcii și jihadul (I) | Dubii, Spaime si Solutii

Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (III). Misterul democrațiilor de succes 

democracy

Spuneam ca la noi democrația oscilează  între iluzie, dezamăgire și eșec, și arătam că nu peste tot se întâmplă asa. Iar dacă  democrația și libertatea rămân două concepte misterioase, vag corelate, prost sau deloc înțelese, de unde și eșuate, e totuși o chestiune de omisiune ( ne scapă ceva), de opțiune și de principiu moral: liberi fiind de 23 de ani, cu liber acces la informație, nu ne deranjăm să-nvățăm ca să știm, cu atât mai puțin ne asumăm sau optăm pentru calea corectă de a le practica, cea istoric probată a fi bună, posibilă, dar grea.Promiteam totodată elucidarea elementară a misterului.

Dezlegarea

Încep prin a spune că istoria ne arată că într-adevăr  unele democrații se metamorfozează în tiranii. De unde și concluzia că democrația este un tip de aranjament instituțional și constituțional  pentru care omul, potrivit naturii sale, n-ar fi calificat. Aha! De aia nu ne iese.

Fals. Axiomatic, democrația, deși imperfectă (ca omul) este opusul tiraniei și oricând preferabilă ei. De ce? Fiindcă principial, în democrație (în cea modernă, liberală, nu antică) libertatea individuală și sora ei, responsabilitatea, sunt atribute omenești de la sine înțelese și cultivate; în tiranii sunt anulate. Prin urmare democrația liberală e un aranjament bun pentru om, cel mai bun imaginabil deocamdată.

Cei care nu cred sau se opun cad în eroare. Eroarea fundamentală stă în judecata comună și incompletă, dar populară, potrivit căreia criteriul cantitativ e decisiv, unic, suprem și suficient pentru ca democrația să existe și să reziste. În democrație, nu-i așa, poporul e suveran, iar voința majorității  liber exprimată prin vot universal ne-contestabilă. Si dacă uneori (nu de puține) voința majorității duce direct la dezintegrarea mecanismelor și instituțiilor democratice, a libertății individuale, adică direct la opusul lor (tirania), ce dacă? E firesc. Majoritatea știe mai bine și e libertate. Și doar e logic ca libertatea să ducă la lipsa de libertate – asta după luminile și  “geniul” lui Marx, bine înfipt de mult în mentalul nostru colectiv (căci repet, mă îndoiesc că mulți l-au citit pe Platon, Republica, și de acolo li s-ar trage eroarea).

Logic? Firesc? Ba deloc. Pentru că ne aflăm în mileniul trei după Hristos, nu în Evul Mediu timpuriu, nici în antichitate. Avem tipar (de vreo 500 de ani), cărți, biblioteci, librării, internet (un miracol ca sursă de cunoaștere, abuzat însă pentru prostii), și dacă voiam,  am fi putut afla până acum că:

Pentru reușita civilizației și democrației, libertatea, deși un dat natural,  trebuie corect înțeleasă și  inteligent practicată. Da prieteni, democrația este un aranjament pentru oameni inteligenți, suficient educați și cu simț practic.

Iar majoritatea? Din punct de vedere rațional, al competenței decizionale, majoritatea nu există, majoritatea e un număr pe hârtie, un criteriu cantitativ, nimic altceva. Majoritatea nu știe. Numai indivizii care o compun, liberi, inteligenți și responsabili, fiecare în parte, POT ști. Acum chiar pot. DACĂ VOR. Sau nu? În 2012, în România existau sute de mii de analfabeți cu drept de vot. Plus, să nu uităm,  pușcăriașii votează. E o problemă aici, nu un dat natural, nu un ghinion. Să citești poți învăța acasă, de la mama, de la vecinul (chestie de voință). Să acorzi drept de vot celor mai anti-sociali membri ai societății  e o prostie programatică (drepturile omului și pușcariășului modern, in dauna societatii).

Prin urmare, calitatea morală, rațională, intelectuală a indivizilor care compun majoritatea contează. Democrația modernă, liberală, adica cea mai avansată, ca expresie instituțională a libertății de conștiință și de voință individuală, ca să existe, are nevoie  de un anume fundament calitativ. Care? Păi nu mai e de mult un mister, decât pentru noi și cei asemenea nouă se pare:

Oamenii sunt calificați pentru libertăți civile în exact aceeași proporție cu dispoziția lor de a pune lanțuri morale peste propriile porniri, în proporția în care dragostea lor de dreptate/justiție este deasupra rapacității lor, în măsura în care soliditatea și seriozitatea înțelegerii lor este deasupra vanității și aroganței, în măsură în care sunt dispuși să asculte mai degrabă sfaturile celor înțelepți și buni, decât lingușelile ticăloșilor.” Edmund Burke 1791.

Citeste continuarea pe link-ul de mai jos

Sursă: Revoluția câștigătoare nu poate fi decât morală (III). Misterul democrațiilor de succes – Rost Online

Autoritățile din Tunisia avertizează că sute de jihadiști tunisieni se află în prezent în Europa

Autoritățile din Tunisia au întocmit o listă cu 2.929 de tunisieni suspectați de legături cu grupări jihadiste și care în prezent se află în alte țări, câteva sute dintre ei fiind în Europa, relatează marți agenția EFE.

Anunțul a fost făcut de ministrul tunisian de interne, Hedi Majdoub, care a precizat că alți aproximativ 800 de astfel de indivizi au revenit în Tunisia, circa 300 dintre ei fiind ‘foarte periculoși’.

Aproximativ jumătate dintre cei 2.929 se află în Siria, circa 500 în Libia, alți aproximativ 150 în Iran și încă vreo 400 în diverse țări, majoritatea europene. Oficialul tunisian a mai menționat că în rândurile acestor fanatici se regăsesc și numeroase femei.

Tunisia — țară unde a început așa-numita ‘Primăvara arabă’ și practic singura unde această mișcare a condus la instalarea unui regim democratic — a devenit principala sursă de unde își recrutează adepți jihadiști cum sunt cei din gruparea Statul Islamic.

Estimările ONU le depășesc pe cele ale guvernului de la Tunis și fac referire la circa 5.500 de tunisieni care s-au alăturat jihadiștilor. Printre ei s-a numărat și Anis Amri, autorul atacului terorist comis la un târg de Crăciun la Berlin, conform unei înregistrări video el jurând credință grupării Statul Islamic. Amri a intrat în Germania ca refugiat, dar cererea de azil i-a fost respinsă. Însă nu a putut fi repatriat, întrucât autoritățile tunisiene nu au colaborat cu cele germane în acest caz.

AGERPRES/(AS — editor: Sorin Popescu, editor online: Simona Aruștei)

Sursă: Autoritățile din Tunisia avertizează că sute de jihadiști tunisieni se află în prezent în Europa – AGERPRES

Condiționare în Minunata Lume Nouă

conditionare

Distopia lui Aldous Huxley, Minunată Lume Nouă, este văzută îndeobște ca un avertisment, un semnal de alarmă, o prevestire sumbră, o satiră cinică a vremurilor ce vor veni. Autorul, ni se transmite, pune în pagină propria-i îngrijorare și o tulburare naturală legată de soarta oamenilor în fața unui asalt totalitar bazat pe tehnologie și inginerie socială.
Toată această interpretare, devenită oarecum canonică, ridică semne de îndoială și cumva, chiar în mai multe feluri, nu ține. Argumentele nu provin din vreo încercare de psihologizare sau psihanaliză, ci au legătură cu un context literar și biografic mai larg, pe care mulți interpreți par a-l ignora cu desăvârșire sau a-l minimaliza.
În primul rând, ar trebui punctat că tehnicile de manipulare socială descrise în Minunata Lume Nouă pot fi reduse în principiu la inginerie genetică (eugenie) și la controlul patimilor (decadență morală). În privința asta, nu cred să existe controverse.
Dacă încercăm să ținem seamă de eseuri sau de alte scrieri relevante  pentru a vedea care erau opiniile lui Huxley despre eugenie înainte, la momentul și după scrierea romanului ne sare în ochi rapid că în aproape niciun moment, scriitorul nu pledează pentru altceva decât pentru reducerea și controlul populației, ceea ce ridică de la bun început dubii serioase despre intențiile autorului, fără a mai insista acum asupra faptului că întreaga sa familie era una de evoluționiști pur-sânge.
Într-o scrisoare, la puțin timp după terminarea celebrului roman, Huxley îi mărturisea unui prieten perspectiva sa “umanistă” asupra populației: ”Aproape 99,5% din întreaga populație a planetei este compusă din proști și filistini…cum sunt de altfel și mari mase de englezi. Punctul important de subliniat, îmi pare, nu este să-i ataci pe cei 99,5% …ci dimpotrivă să faci în așa fel încât cei 0,5% supraviețuiesc, își păstrează standardele la cele mai înalte nivele posibile, și, dacă e posibil, îi domină pe restul. Imbecilitatea celor 99,5% este îngrozitoare – dar la urma urmei ce poți să faci?!”.
La o privire retrospectivă, Huxley a descoperit că imbecilitatea celor mulți nu era chiar îngrijorătoare, ba dimpotrivă. Era un element indispensabil în stabilitatea statului. Dacă toți ar plana superior în sferele înalte un stat s-ar prăbuși în mai puțin de un an, spunea scriitorul, criticându-i pe acei eugeniști care urmăreau o îmbunătățire a rasei. Mai bine mulți și proști,  afirmă controlorul Mond în roman, făcându-se portavocea lui Huxley.
La o a doua privire, însă, numărul “proștilor” reprezenta o problemă serioasă pentru eseistul britanic. Prea mulți oameni cu o inteligență de “animale” și cu rate de reproducere similare însemnau o amenințare pentru acea elită pe care el o vroia prezervată. Soluția simplă și la îndemână, deja practicată în Statele Unite și admirată de Huxley, era sterilizarea celor considerați retardați mental de către experți. Din acest punct de vedere, Societatea Eugenică Britanică, la conducerea căreia s-a aflat pentru o perioadă chiar fratele său Julian, nu a mers la fel de departe, ceea ce i-a atras criticile lui Aldous. Englezii au rămas tradiționaliști și s-au limitat să investigheze rezultatele avute prin controlul nașterilor și sterilizarea voluntară în obiectivul de reducere a populației. Nu au făcut pasul, așa cum le cerea Huxley, spre sterilizările coercitive.
Atmosfera anilor ’30 a secolului trecut era dominată de idei eugenice, provenite în special de la stânga politică (Fabian Society), așa că nu este neapărat surprinzătoare influența lor asupra lui Huxley. Însă, chiar și după discreditarea științifică de fațadă a teoriei, eugenia și disprețul de castă superioară au continuat să își facă simțită prezența în gândirea scriitorului. De fapt, cred că putem spune fără teamă de a greși că nu au plecat niciodată. De pildă, romanul său de final, Insula, recomandă controlul populației ca ingredient necesar în orice regim satisfăcător. Într-un eseu scris în 1950 îl citează aprobator pe un psiholog eugenist care estimase că până la sfârșitul secolului IQ mediul va scădea cu 5%, șamd.  După cum nota un critic, pentru Huxley, eugenia nu era o perspectivă de coșmar, ci mai degrabă soluția optimă pentru o lume mai bună.

Dincolo de ilustrările precise ale unei filozofii și mentalități cvasirasiste, este duhul în care scrie Huxley. Iar aici, senzația pe care ți-o lasă eseurile sale este aceea a unui om de știință care se apleacă asupra oamenilor cu aceeași simpatie pe care ar arăta-o unor bacterii. “Privitori la televizor bine hrăniți în cea mai puternică democrație a lumii…perfect mulțumiți să fie conduși de sus de o oligarhie de experți diferiți”, scrie eseistul despre americani.
Interesul său constant pentru soluții inginerești la mecanica și dinamica populației a fost trecut în umbră. Dar o ocultare cu mult mai amplă a survenit cu privire la rolul său decisiv în răspândirea halucinogenelor și în declanșarea revoluției hippie, sinonimă practic cu decadența morală și intelectuală de data recentă.

Citeste mai multe pe link-ul de mai jos .

Sursa: http://www.anacronic.ro/conditionare-in-minunata-lume-noua/

 

Cine a fost Sfantul Grigorie Teologul ?

sf_grigorie_teologul

Sfantul Ierarh Grigorie Teologul (329-390), cunoscut si ca Grigorie de Nazianz, a fost un mare Sfant Parinte si invatator al Bisericii. Praznuirea lui se face in aceasta zi de 25 ianuarie, iar la 30 ianuarie, la praznicul Sfintilor Trei Ierarhi, si sfantul Grigorie Teologul este comemorat de Biserica, impreuna cu sfintii Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur.

S-a nascut in anul 329, dintr-o familie instarita si credincioasa din Arianz, langa cetatea Nazianz, in regiunea Capadocia (Asia Mica, azi Turcia). Parintii sai au fost Grigorie, un barbat de credinta pagana, care s-a casatorit cu Nona o femeie foarte credincioasa, ce se tragea din familie de crestini. Aceasta l-a adus pe Grigorie tatal pe calea credintei. Nona isi dorea mult un copil de parte barbateasca si s-a rugat staruitor lui Dumnezeu cu fagaduinta ca pe cel nascut il da in slujba Celui de Sus. Si in vis i-a fost aratat chipul copilului si numele pe care-l va purta acesta, intocmai cum ingerii au vestit nasterea altor prunci alesi, Mantuitorul Hristos, Sfantul Ioan Botezatorul.

Pruncului i-a fost dat numele tatatului sau, precum a fost aratat in vis, acesta era extrem de iscusit, istet, destept si dornic de carte. Nona a mai nascut alti doi copii, Chesarie si Gorgona, iar toti copii au fost crescuti in aceeasi credinta si invatatura de carte.

Invataturile elementare Sf. Grigorie le primeste in casa parinteasca, in Arianz, apoi studiile mai inalte le face la scoala din Cezareea Capadociei, unde cunoaste pe viitorul sau prieten, Vasile. De aici trece in Cezareea Palestinei, bogata prin biblioteca si amintirile unui alt mare scriitor crestin, Origen, apoi studiaza la Alexandria si, in sfarsit, la Atena. Aici va ramane 8 sau 9 ani, pana in anul 358 sau 359 si va studia gramatica, retorica, matematica, filozofia si poezia. Tot aici leaga o stransa prietenie cu Sf. Vasile cel Mare, prietenie ce va dura pana la moarte. Pe langa studiile profane, a folosit timpul si pentru a cerceta si aprofunda adevarurile Sfintei Scripturi.

De la Atena pleaca la Constantinopol, unde il intalneste pe fratele sau, Chesarie, care practica medicina, plecand amandoi spre Nazianz. Aici va primi botezul crestin, dupa care se dedica vietii ascetice. Inca de prin anii 358 si 359, marele lui prieten, Vasile, se nevoia pustniceste in Anisa, aproape de Neocezareea Pontului. De acolo scria si il ruga pe Grigorie sa mearga sa sihastreasca impreuna, precum isi fagaduisera unul altuia la Atena. Lui Grigorie ii parea rau din toata inima, dar nu-si putea tine fagaduinta, care fusese aproape un juramant. Parintii il tineau cu staruinta. Biserica Nazianzului avea trebuinta de marea lui pregatire carturareasca. Iar el?

Se povesteste in marele lui poem biografic (Poeme epice XI, 277-328). Pe cat sporea in cercetarea celor dumnezeiesti, pe atat se incingea razboi inlauntrul lui, fara sa aiba insa dusman. Era tulburat, traia o confuzie ce-l hartuia insuportabil. Ce-o sa faca in viata, cum o sa lucreze duhovniceste, ce rol o sa joace in Biserica? Erau multe ganduri care il macinau pe Grigorie, pe de o parte sa stea in isihie sau sa se intoarca pentru a deveni preot asa cum dorea tatal sau. Isihia il fermeca. Teologia era o indatorire sfanta. S-a luptat mult, cu sine si cu Dumnezeul sau, dar a gasit solutia: va urma calea de mijloc. Intre cei necasatoriti si cei casatoriti, intre sihastri si mireni. Cei dintai se retrag din lume, traiesc o viata aspra si aparte, ingrijindu-se doar de suflet, sunt senini si ganditori. Cei de pe urma traiesc viata cea obismuita, fiind partasi necazurilor lumii, pierzandu-si linistea si ingrrijindu-se de sufletele celorlalti. Cei dintai – vazatori de Dummezeu. Cei de pe urma – faptuitori. Grigorie, urmand calea de mijloc, incerca totdeauna sa ia de la isihasti cele inalte si de la faptuitori iubirea. Asa si-a rezolvat din clipa aceea marea lui problema:o sa ramana necasatorit, insa va lucra in lume, pastorind si teologhisind.

In 360 Vasile il presa tot mai mult pe Grigorie cu rugamintea de a sihastri impreuna, de asta data in mica sihastrie de langa raul Irisului, in Pont. Grigorie a ingaimat un motiv parintilor sai si a fugit in sihastrie. A facut aceasta intr-o zi cand tatal lui ii cerea staruitor sa-l hirotoniseasca preot. Atunci nimic nu l-a mai tinut. A cautat mangaiere in sihastria lui Vasile. S-au indeletnicit insa si cu teologia. Acolo Grigorie a alcatuit Filocalia lui Origen iar Vasile o parte dintre scrierile sale ascetice. Fiecare cerea sfatul celuilalt in orice scria. Zilele petrecute in sihastria Irisului deveneau cele mai fericite din viata lor.

Insa acestea nu au durat prea mult. Doar pana in decembrie 361, cand, si Grigorie si Vasile, au parasit pustia fiindca Biserica ii chema neincetat spre slujire si teologie. Ei nu au putut sa se desfete cat ar fi dorit de iubita lor vietuire ascetica; insa in intreaga lor viata vor trai ascetic.

La sfarsitul lui 361, in decembrie, Grigorie lua drumul intoarcerii. Acasa isi afla tatal adanc cazut pe ganduri. Batranul episcop, parintele lui garbovit, cu barba alba, insa patriarh impunator ii spuse cu gravitate in glas: ,,O sa te hirotonisesc preot, fara amanare. E voia lui Dumnezeu si nu-i ingaduit sa te impotrivesti Lui. Pentru El traim!“

Data precisa a hirotoniei lui nu o stim. Oricum, s-a petrecut intre Craciunul lui 361 si Boboteaza lui 362. N-a indurat insa Taina Preotiei. Cand i s-a dat de catre parintele lui – episcop – „particica” Sfintei impartasanii, s-a cutremurat. A trait o spaima infricosatoare, peste care n-a putut sa treaca. De Boboteaza a plecat la raul Irisului ca vai de el. Acolo a gasit sprijin, la Vasile – care ii era ca un frate – si in multdorita asceza.

In anii 363–364, eparhia era tulburata de erezii. Sfantul Grigorie l-a ajutat pe tatal sau sa restabileasca unitatea ferma in Ortodoxie. Disputele ariene, care au tulburat viata Bisericii in secolul al IV-lea, au cauzat aparitia unei noi erezii, de data aceasta cu privire la persoana Sfantului Duh. Combaterea acestei erezii, cunoscuta sub denumirea de pnevmatomahism, care nega dumnezeirea si deofiintimea Duhului Sfant cu Tatal si cu Fiul, a preocupat pe cei mai reprezentativi teologi ai secolului al IV-lea printre care la loc de cinste se situeaza Parintii capadocieni: Vasile cel Mare si Grigorie de Nazianz. Scrierile lor sunt inestimabile tratate de teologie trinitara valabila in toate timpurile pana astazi.

In anul 372, Sfantul Grigorie a fost ales episcop de Nazianz, in locul tatalui sau, insa nu pentru multa vreme, deoarece se retrage, dupa numai un an, la Seleucia in Isauria, dedicandu-se vietii contemplative. Linistea dupa care tanjea ii este insa intrerupta in 379, cand un grup de credinciosi il solicita sa vina la Constantinopol pentru a reorganiza Biserica de aici, persecutata si distrusa de o serie de imparati si arhiepiscopi arieni. Grigorie accepta aceasta invitatie si timp de doi ani se dedica trup si suflet organizarii Bisericii din Constantinopol, devenind o personalitate de prim rang a cetatii.

Ales episcop al capitalei imperiale, Sfantul Grigorie de Nazianz a combatut pe arienii si pnevmatomahii care-si intarisera pozitiile in Constantinopol in timpul imparatului Valens (364-378) in special prin celebrele cinci Cuvantari teologice rostite in capela „Invierii”, care ere de fapt o casa daruita de una din rudele sale.Aceste cinci Cuvantari teologice ii vor aduce mai tarziu numele de „Teologul”, in anul 380, cand imparatul Teodosie isi face intrarea triumfala in Constantinopol.

Ortodocsii isi reprimesc vechile lor proprietati, iar Grigorie este instalat in scaunul patriarhal in Biserica Sf. Apostoli.

In anul 381 a participat la al doilea Sinod Ecumenic, tinut la Constantinopol. Acolo, s-a opus ereziei ariene, sustinand dubla natura, dumnezeiasca si umana a lui Iisus Hristos, precum si misterul Sfintei Treimi, inexplicabil pe cale raționala. Mostenirea sa literara este deosebit de vasta, fara insa a fi si prolifica. De la el nu avem nici un comentariu biblic si nici un tratat dogmatic concis. Cu toate acestea, elementele scripturistice si cele dogmatice se afla in miezul scrierilor sale. Opera sa a fost redactata in proza sau in versuri si cuprinde: Cuvantari, Poeme si Scrisori.

Dupa incheierea lucrarilor Sfantului Sinod, Sfantul Grigorie s-a intors la Nazianz. In anul 383 s-a retras la casa sa natala, dedicandu-se scrisului, pana la trecea sa catre Domnul. A murit probabil la 389 sau 390, in varsta de aproximativ 60 de ani.

Sursă: Sfantul Grigorie Teologul

Istoria moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur de la Patriarhia Romana

Istoria moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur de la Patriarhia Română începe în luna octombrie 1997, când a avut loc vizita Cardinalului de Florenţa, Eminenţa Sa Silvano Piovanelli, în România, la Bucureşti (vizită premergătoare venirii SS Papa Ioan Paul al II-lea în România). Cu această ocazie Cardinalul Piovanelli a dăruit Bisericii Ortodoxe Române, vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, un fragment din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur pentru viitoarea Catedrală a Mântuirii Neamului, după cum aflăm de la Preacuviosul Părinte Arhimandrit Paisie Teodorescu, Vicar Patriarhal.

Aşteptând atât de necesara Catedrală a Mântuirii Neamului pentru a le proteja, sfintele moaşte s-au păstrat în Paraclisul istoric Sf. M. Mc. Gheorghe al Reşedinţei Patriarhale.
În luna noiembrie a anului 2007, prin purtarea de grijă şi binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, la împlinirea a 1600 de ani de la trecerea în veşnicie a Sfântului Ioan Gură de Aur, şi a 10 ani de când Cardinalul Piovanelli a dăruit Bisericii noastre aceste cinstite moaşte, ÎPS Arhiepiscop Varsanufie (pe atunci Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor) s-a îngrijit de realizarea unei racle noi din argint aurit, în care au fost aşezate moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur.

La sărbătoarea din acel an (2007) a Sfântului Ioan Gură de Aur (13 noiembrie), racla cu cinstitele sale moaşte a fost purtată în procesiune de la Catedrala Patriarhală până la Biserica «Sfânta Ecaterina», Paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă «Patriarhul Justinian», unde au rămas o perioadă mai îndelungată.

În anul 2011, la iniţiativa şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fost construit Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului, chiar pe terenul unde se zideşte Catedrala Mântuirii Neamului.

Acest Paraclis patriarhal, în care se înalţă zilnic rugăciuni către Preamilostivul Dumnezeu pentru ajutor în buna desfăşurare a lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, a fost rânduit de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel încă de la sfinţirea sa, din data de 23 octombrie 2011, sub ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur.

Tot atunci a fost adusă la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului racla cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur şi aşezate aici spre venerare pentru întărirea credinţei, spre ajutor şi binecuvântare pentru toţi binefăcătorii, rugătorii şi ziditorii Catedralei Mântuirii Neamului.

Sursa: basilica.ro

Sursă: Istoria moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur de la Patriarhia Romana

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur

Sfantul Ioan Gura de Aur (347-407) este praznuit pe 13 noiembrie. Sfantul Ioan Gura de Aur, unul dintre cei mai cunoscuti, pomeniti si iubiti sfinti ai Bisericii Ortodoxe, s-a nascut in anul 347, in Antiohia.

Intreaga lui viata si-a dedicat-o zidirii Bisericii lui Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine. Cuvantarile sale sunt de o inaltime neegalata nici pana astazi, prin ele sfantul urmarind zidirea celor sfinte in inimile crestinilor si atacarea abuzurilor de orice fel, politice si autoritaea din Biserica si din Imperiul Roman din acea vreme.

 

Ajuns in cele din urma episcop si Patriarh al Constantinopolului, el a fost exilat de trei ori de catre imparateasa bizantina Eudoxia. De fiecare data, motivul exilarii sale a venit din viata sa de nevointa, pe care cei de langa el o pizmuiau, vazand in ea caderile lor. In cel de-al treilea exil, Sfantul Ioan Hrisostom a si muri, dupa o calatorie lunga de trei luni de zile, sub stricta supraveghere, in conditii foarte aspre. El a murit la data de 14 septembrie 407, in localitatea Comana – Komana din Pont. Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de ani. Cu toate ca el a adormit intru Hristos in ziua de 14 septembrie, el este pus in calendar in data de 13 noiembrie, in ziua de 14 septembrie fiind praznuita Inaltarea Sfintei Cruci.

Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur. Istoria si cinstirea lor de catre crestini.

 Sfintele sale Moaste au fost cinstite cu multime de dragoste inca din primele zile ale trecereii sale la Domnul. In anul 434, unul dintre ucenicii sai, numit Proclu (434-447), ajungand Patriarh de Constantinopol, e, dupa 4 ani, a cerut voie imparatului bizantin Teodosie, sa aduca in Constantinopol trupul Sfantului Ioan Gura de Aur. Abia in anul 438 crestinii au reusit sa aduca in orasul lui Constantin trupul Sfantului Ioan, in vremea domniei imparatului Teodosie al II-lea (408-450).

Sicriul Sfantului Ioan Gura de Aur - Komani, Georgia

In dorinta de a aduce trupul sau in Constantinopol, cei insarcinati cu minunata misiune nu au reusit, oricat s-au straduit. Astfel, imparatul Teodosie va spune despre acestea: „Noi, cinstite parinte, socotind ca trupul tau este mort ca al altora, am vrut fara multa chibzuiala sa-l ridicam si sa-l aducem iarasi la noi. Din cauza aceasta dorinta noastra, pe buna dreptate, nu ni s-a implinit. Dar tu, cinstite parinte, ca cel care ai invatat pe toti pocainta, iarta-ne greseala si te daruieste noua ca unor fii iubiti de parintele lor, si veseleste cu venirea ta pe cei ce te doresc.” Abia dupa rostirea acestei rugaciuni, scrise si asezate in sicriul sfantului, acesta s-a usurat, crestinii putand sa-l ridice si sa mearga cu el spre Constantinopol.

Aducerea moastelor Sfantului Ioan Gura de Aur in Constantinpol (miniatura)

Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Komana, in Constantinopol, se face pe data de 27 ianuarie. Moastele Sfantului Ioan Hrisostomul au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita „a lui Amantie”, iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: „Pace tuturor.” Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni. Cinstirea sfintelor lui Moaste s-a generalizat inca din secolul al IX-lea.

Mai inainte de caderea Constantinopolului sub turci, in anul 1453, Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au fost trimise, printr-un edict, la Manastirea Marea Lavra, in Sfantul Munte Athos, de catre imparatul Ioan Tsimiskis (969-976). O parte din mana a sfantului a fost trimisa, in luna iulie a anului 1284, de catre imparatul Andronic Palaeologul (1282-1328), la Manastirea Filoteu, tot in Sfantul Munte Athos.

Mana Sfantului Ioan Gura de Aur - Manastirea Filoteu, Athos

O parte din sfintele sale Moaste au ramas in Biserica Sfintii Apostoli pana la Prima cadere a Constantinopolului, in vremea Cruciatilor, in anul 1204. Dupa dureroasele lucruri savarsite de cruciati, Moastele Sfintilor Ioan si Grigorie Teologul au fost duse in Venetia, iar mai apoi in Roma. Cinstitul sau trup a fost asezat mai intai intr-un pridvor al unei Biserici medievale, inchinate Sfantului Apostol Petru. Mai tarziu, in data de 1 mai 1626, acestea vor fi transferate in Biserica cea mare a Sfantului Petru, fiind asezate intr-o Capela special amenajata pentru ele.

Lacra in care au fost aduse Sfintele Moaste, din Roma in Constantinopol

Dupa 800 de ani, moastele celor doi sfinti au ajuns sa fie inapoiata Bisericii din Constantinopol. Acestea au fost restituite Bisericii Constantinopolului in data de 27 noiembrie 2004, de catre Papa Ioan Paul al II-lea. Moastele Sfantului Ioan Hrisostom, transportate intr-o racla legata cu panglica rosie, si ale Sfantului Grigorie Teologul, asezate intr-o racla legata cu panglica galbena, se afla astazi in Biserica Sfantului Gheorghe din Patriarhia Ecumenica din Constantinopol.

Particele din Sfintele sale Moaste se mai afla si in Manastirea Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Dionisiu si Manastirea Dochiariu, aflate tot in Sfantul Munte. O parte din Moaste se poate sa fi ajuns si in Cipru, atata timp cat in micuta si izolata localitate Mesana, din Pafos, se afla o Manastire inchinata Sfantului Gheorghe de Komana, iar denumirea de Komana – Comana – se refera la localitatea Komana din Pont. Se poate ca Moastele Sfantului Ioan sa fi fost pastrate in aceasta biserica, dupa aducerea lor in Cipru, din Komana, mai inainte de ducerea lor in Constantinopol.

<a href='/predici-la-sarbatorile-de-peste-an/71669-predica-la-sfantul-grigorie-teologul' _fcksavedurl='/predici-la-sarbatorile-de-peste-an/71669-predica-la-sfantul-grigorie-teologul' title='Predica la Sfantul Grigorie Teologul' class='linking auto'>Sfantul Grigorie Teologul</a> si Sfantul Ioan Gura de Aur - Patriarhia din Contantinopol

Sfintele Moaste ale Sfantul Ioan Gura de Aur. Unde se mai gasesc?

* Manastirea Darvari, Bucuresti, Romania.
* Manastirea Secu, Judetul Neamt, Romania.
* Catedrala Episcopala din Craiova, Romania.
* Biserica Sfanta Ecaterina, Facultatea de Teologie din Bucuresti, Romania, unde se vor pastra pana la construirea Catedralei Mantuirii Neamului.

Biserica Sfanta Ecaterina, Facultatea de Teologie, Bucuresti

* Catedrala Sfantul Gheorghe, Patriarhia Ecumenica de Constantinopol (actualul Istanbul), Turcia.
* Manastirea Filoteu, Sfantul Munte Athos, Grecia, pastreaza mana dreapta a Sfantului Ioan Gura de Aur.
* Manastirea Vatoped, Sfantul Muntele Athos, Grecia, pastreaza cu mare cinste capul Sfantului Ioan, cu urechea stanga intreaga. Se spune de catre parintii cei din vechime, ca la urechea stanga i-a talcuit Sfantul Apostol Pavel intelesurile Sfintelor sale Epistole si a ramas neputrezita spre marturie ca a fost adevarata talcuirea sfantului.
* Manastirea Varlaam, Meteora, Grecia.
* Capela Imaculata Conceptie, Basilica San Pietro, Roma, Italia.

Capul Sfantului Ioan Gura de Aur - Manastirea Vatoped

Tropar si Condacul Sfantului Ioan Hrisostom

Din gura ta, ca o lumina de foc stralucind harul toata lumea a luminat, vistieriile neiubirii de argint lumii a castigat, inaltimea gandului smerit noua ne-a aratat. Ci, cu cuvintele tale invatandu-ne, Parinte Ioane Gura de Aur, roaga pe Cuvantul Hristos Dumnezeu sa mantuiasca sufletele noastre!

Din cer ai primit dumnezeiescul har si cu buzele tale pe toti ii inveti sa se inchine unui Dumnezeu in Treime, Ioane Gura de Aur, preafericite cuvioase; dupa vrednicie te laudam deci pe tine, ca esti invatator, ca cel ce arati cele dumnezeiesti.

Teodor Danalache

Sursă: Moastele Sfantului Ioan Gura de Aur

Urechea neputrezita a Sfantului Ioan Gura de Aur

capul-ioan-gura-aur

Din viata Sfantului Ioan Gura de Aur aflam ca pe 16 aprilie 404, in sambata Sfintelor Pasti, Sfantul Ioan a fost scos de ostasii imparatesei Eudoxia din biserica arhiepiscopala a Constantinopolului si inchis in resedinta arhiepiscopiei. Amintim ca Sfantul Ioan critica dezmatul si zarva produse in jurul unei statui de argint ce o infatisa pe Eudoxia. In resedinta arhiepiscopiei a stat sub forma de arest la domiciliu, pana dupa sarbatoarea Pogorarii Duhului Sfant (20 iunie 404), cand, din ordinul imparatului Arcadius a fost exilat in Cucuz, o localitate din Turcia de astazi. Dupa 3 ani, imparatul Arcadius ia decizia, la insistentele imparatesei Eudoxiei ,sa-l exileze in localitatea Pityus, pe tarmul rasaritean al Marii Negre, pentru a fi cat mai departe de Constantinopol si Antiohia. Nu rezista calatoriei si trece la cele vesnice pe 14 septembrie 407, la Comana in Pont. A fost inmormantat in Comana, iar in biserica de aici se pastreaza si astazi si sarcofagul unde au fost depuse prima data sfintele oseminte ale Sfantului Ioan Gura de Aur.

Dupa 31 ani, adica pe 27 ianuarie 438, imparatul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, indrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moastele Sfantului Ioan Gura de Aur din localitatea Comana la Constantinopol. Sfintele sale moaste au fost asezate in Biserica Sfintilor Apostoli in 438, de catre patriarhul Proclu al Constantinopolului.

Mana dreapta a Sfantului Ioan este prezenta la Manastirea Filotheu, iar capul Sfantului Ioan la manastirea Vatoped. Particele din Sfintele moaste ale Sfantului Ioan Gura de Aur sunt prezente in mai multe biserici si manastiri. Mentionam ca in anul 1997, Silvano Piovanelli, Cardinalul Florentei, a daruit Bisericii Ortodoxe Romane o particica din moastele Sfantului Ioan Gura de Aur, care se afla momentan in Paraclisul Catedralei Mantuirii Neamului.

Un lucru minunat si vrednic de lauda este nestricaciunea urechii drepte. Se relateaza in Viata Sfantului Proclu, Patriarhul Constantinopolului (20 noiembrie), ca atunci cand Sfantul Ioan Gura de Aur alcatuia talcuirile la epistolele pauline, Sfantul Proclu l-a vazut pe Sfantul Apostol Pavel aplecat asupra urechii sfantului pentru a-l indruma in talcuirea epistolelor sale.

Din relatarea vietii Sfantului Proclu, aflam ca in vremea in care acesta se afla ucenic sub ascultarea Sfantului Ioan Gura de Aur, sarcina sa principala era aceea de a-i anunta Sfantului Ioan vizitatorii care il cauta. Un aristocrat fusese barfit inaintea imparatului Arcadie, iar din aceasta cauza imparatul il alungase de la curtea imperiala. Acest aristocrat a venit la Sfantul Ioan pentru a-i cere sa mijloceasca pentru el inaintea imparatului. Atunci cand ucenicul Proclu a mers sa-l anunte pe Sfantul Ioan Gura de Aur de vizita acestui nobil, prin usa intredeschisa a vazut ca acesta nu era singur, ci impreuna cu un barbat care, aplecat asupra Patriarhului care scria, ii soptea anumite cuvinte la ureche. Deoarece sederea acelui barbat in convorbire cu Patriarhul a durat pana in zori, ucenicul Proclu l-a indemnat pe nobil sa revina in seara urmatoare, el insusi intrebandu-se cine poate fi acel barbat si cum reusise sa intre la Patriarh neanuntat. In a doua noapte si in a treia noapte s-a intamplat acelasi lucru, iar Sfantul Proclu nu-si mai putea reveni din uimire.

 Cand Sfantul Ioan Gura de Aur si-a intrebat ucenicul daca fusese cautat de un aristocrat, ucenicul a raspuns ca acel aristocrat a venit si a asteptat trei nopti la rand, dar ca nu l-a putut anunta pentru ca era cu un oaspete care avea fruntea inalta, mergand spre chelie si care ii soptea permanent ceva la urechea. Sfantul Ioan Gura de Aur, uimit la randul sau, a zis ca nu isi aminteste sa fi primit pe cineva la el in cele trei nopti si i-a cerut ucenicului sa i-l mai descrie o data pe acel barbat. Sfantul Proclu a aratat atunci spre icoana Sfantului Apostol Pavel si a zis Sfantului Ioan Hrisostom ca barbatul acela semana intocmai cu chipul din icoana. Astfel, s-a aratat ca insusi Sfantul Apostol Pavel a fost acela care i-a insuflat Sfantului Ioan Gura de Aur talcuirea Epistolelor sale.

Parintele profesor Constantin Coman spune ca „Dragostea Sfantului Ioan Gura de Aur pentru Sfantul Apostol Pavel este recunoscuta. Este autorul biblic caruia ii arata o atentie cu totul deosebita, in afara comentariilor la epistole, dedicandu-i o serie de sapte omilii. Cucerit de Sfantul Apostol Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur nu lasa necomentata nici minuscula Epistola catre Filimon, careia ii acorda 18 coloane in PG. Intre Sfantul Ioan si Sfantul Pavel exista o relatie spirituala atat de intensa, incat se creeaza impresia ca sunt contemporani”.

Sursa:CrestinOrtodox.ro

Sursă: Urechea neputrezita a Sfantului Ioan Gura de Aur

Cine a fost Sfantul Ioan Gura de Aur ?

sf-ioan-gura-de-aur

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut între anii 344 – 354, în Antiohia, într-o familie de creștini evlavioși. Tatăl său, Secundus, era unul dintre generalii Orientului (magister militum Orientis), iar mama sa, Antuza, provenea din una dintre cele mai ilustre familii ale Antiohiei. Ioan a avut nefericirea de a rămâne încă din copilărie fără tată, astfel că mama sa, rămasă văduvă la vârsta de doar douăzeci de ani, îl va crește și-i va oferi condițiile necesare pentru educația fiului său de una singură. Averea rămasă de la părinți și de la soț îi va permite Antuzei să-i ofere o educație aleasă, atât clasică, cât și creștină, predată de cei mai renumiți profesori ai vremii. Așa se face că Ioan l-a avut profesor pe cel mai vestit orator al vremii, Libaniu, și pe Andragatie filosoful. Educația creștină a primit-o mai întâi în familie, de la mama sa, iar mai apoi de la Meletie, episcopul Antiohiei, care l-a și botezat, de la Diodor, starețul unei mănăstiri din Antiohia și profesor la școala teologică, și de la ascetul Carterie. Pentru puțină vreme, Ioan a fost avocat.

După moartea mamei sale, prin anul 374, Ioan se retrage, împreună cu prietenul său Vasile, în munții din apropiere, devenind monah și punându-se sub ascultarea unui bătrân sihastru sirian. După patru ani petrecuți lângă acest ascet, se retrage vreme de doi ani într-o peșteră, unde a trăit de unul singur, supunându-și trupul la o aspră asceză. În anul 381, episcopul Meletie, aflând de starea șubredă a sănătății sale, îl va chema la Antiohia, unde îl va hirotoni diacon. În anul 386, urmașul lui Meletie, episcopul Flavian, îl va hirotoni preot. Vreme de doisprezece ani, Ioan va predica în Antiohia în fiecare duminică și sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, apărând dreapta credință în fața unor erezii și curente anticreștine la acea vreme (pâgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul, iudaismul) care, prin adepții lor, încercau atragerea a cât mai mulți adepți. După moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan Gură de Aur devine, datorită influenței lui Eutropiu, primul-ministru al împăratului Arcadiu, și împotriva voinței arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, arhiepiscop al Constantinopolului (februarie 398). Ca arhiepiscop al cetății imperiale, Sfântul Ioan oferea bani celor săraci și văduvelor, construia spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrâni și săraci.

A predicat și a scris un număr impresionant de comentarii la Sfânta Scriptură. A dezvoltat o operă misionară și filantropică impresionantă, rămânând pentru generațiile următoare un model de slujitor al lui Hristos. Din cauza mai multor nedreptăți comise de Eudoxia, care, după căderea lui Eutropiu, ajunsese suverană absolută în Imperiul Bizantin, Sfântul Ioan Gură de Aur a acuzat, în cuvântările sale, starea de decadență a elitelor imperiale, atrăgându-și adversitatea mai-marilor bizantini, în primul rând a împărătesei Eudoxia. Aceasta va reuși trimiterea în exil a sfântului în anul 403, când, un sinod convocat de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, îl va caterisi pe Ioan. Ajuns până în Bitinia, Sfântul Ioan Gură de Aur este readus la Constantinopol, unde poporul îl primește cu mare bucurie.

După readucerea sa la Constantinopol, legăturile reci pe care le avea cu suita imperială și criticile aspre pe care patriarhul Ioan le-a adus Eudoxiei a făcut ca, spre sfârșitul anului 403 și începutul anului 404, să fie exilat din nou. După o călătorie de 77 de zile, Ioan va ajunge la Cucuz, în Armenia. De aici, Ioan scria numeroase epistole de încurajare a păstoriților săi, ceea ce a făcut pe oponenții lui să se teamă de iminenta sa întoarcere la Constantinopol. Aceștia au reușit să obțină din partea împăratului mutarea arhiepiscopului într-un loc mai îndepărtat de capitala imperiului, Pityus, un orășel pe malul răsăritean al Mării Negre. În drum spre această localitate, într-un sat alături de Comana, istovit de călătorie, Sfântul Ioan Gură de Aur își dă duhul în mâinile lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte pe buze: ‘Slavă lui Dumnezeu pentru toate’.

Unul dintre hramurile Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului este închinat Sfântului Ioan Gură de Aur. În sfântul lăcaș se află și un fragment din moaștele sale.

Sursă: Sfantul Ioan Gura de Aur