Soacrele

557863_10153056758130284_960273151_n

Soacrele: câte istorii de speriat ştim despre ele! Şi, din păcate, nu este vorba întotdeauna de născociri. Cunosc cazuri când soacrele nechibzuite la început au ajutat la întemeierea noii familii, ca apoi s-o distrugă. Preotul are adeseori prilejul să asculte poveşti de groază despre soacre. Nu o dată am auzit cum ginerii spuneau că soacrele vor să le facă farmece, să-i omoare, iar ce spun nurorile despre soacre mai bine să nici nu mai pomenesc!

Desigur, toate lucrurile acestea sunt povestite de pe poziţiile generaţiei tinere, adică ginerilor şi nurorilor. De aceea, ne vom strădui să privim problema relaţiilor dintre generaţii din cealaltă perspectivă, a părinţilor. In relaţiile dintre ginere/noră şi soacră o mare piedică este prejudecata, părerea preconcepută despre aceasta din urmă -aici o mare înrâurire o poate avea masa stereotipurilor, anecdotelor, istoriilor auzite. Această prejudecată trebuie depăşită. Căsătorindu-ne, ne legăm viaţa de un om care are părinţi, rude, venim într-o casă cu anumite reguli, tradiţii, pe care nu le putem desfiinţa după bunul nostru plac, şi trebuie să ne încadrăm în poziţia noastră de soţ/soţie, căci pentru noi respectivii sunt socru şi soacră, dar pentru celălalt sunt tată şi mamă, care şi-au dăruit întreaga viaţă copilului lor, care l-au crescut în aşa fel încât a ajuns omul pe care l-am îndrăgit. Ei vor rămâne întotdeauna pentru soţul nostru, respectiv soţia noastră, tată şi mamă, copiii îşi vor iubi întotdeauna părinţii, şi oamenii noştri dragi nu vor rupe aceste legături nici măcar de dragul nostru. Fireşte, lor Dumnezeu le-a poruncit să-şi iubească părinţii, şi nu pot să renunţe la ei, să se rupă de ei total.

Şi părinţii pot fi înţeleşi. Cei care au copii cunosc foarte bine sentimentul pe care-l ai când îţi dai pentru prima dată copilul într-un mediu necunoscut, la grădiniţă sau la şcoală. Bineînţeles, orice mamă şi orice tată se îngrijorează pentru el: ce face şi cum se simte acolo odrasla, poate o necăjeşte cineva… Fireşte că îşi vor face griji chiar şi pentru copiii maturi, nefiind siguri că i-au dat pe mâini de nădejde. Sarcina noastră este să-i liniştim, să le câştigăm încrederea. S-a observat că relaţiile proaste cu soacrele există, în general, în familiile în care între tinerii soţi nu este pace şi înţelegere reciprocă. Părinţii văd sau simt asta, şi îşi fac griji pentru copiii lor.

Pentru părinţi, copiii sunt mici până la bătrâneţe, chiar dacă au nepoţi ei înşişi. Aceasta este realitatea obiectivă, şi n-ai ce-i face. Generaţiei mai în vârstă îi place să povăţuiască tineretul tocmai din această cauză: ea nu prea înţelege că în faţa sa nu mai sunt băieţei şi fetiţe, ci oameni adulţi, deja formaţi, cu propria experienţă de viaţă.

Totuşi, „bătrânii” nu trebuie judecaţi cu asprime: de regulă, părinţii ne vor doar binele, şi pe deasupra un om inteligent îşi dă seama că sfera lui de cunoştinţe e foarte limitată şi că întotdeauna are ce învăţa de la alţii.

In asta constă eternul conflict dintre generaţii, descris de atâtea ori în literatură, vestita problemă a părinţilor şi copiilor. Nici una dintre generaţii nu vrea s-o înţeleagă pe cealaltă, să se pună în locul ei: experienţa şi prudenţa contra tinereţii, forţei şi elanului.

Sarcina acestei cărţi este cea de a-i ajuta pe oameni să treacă peste contradicţii şi să înveţe să interacţioneze corect. Primul lucru pe care trebuie să-l facă generaţia tânără este să se pună în locul celei mai în vârstă, să se străduiască s-o înţeleagă, fiindcă toate conflictele provin din lipsa înţelegerii poziţiei celuilalt. Al doilea lucru de făcut este să-şi dea seama că pentru noi va fi mai bine din toate punctele de vedere dacă părinţii soţiei noastre, respectiv soţului nostru, vor fi aliaţi, nu duşmani. Aşadar, trebuie să ne străduim să ajungem la înţelegere reciprocă cu generaţia mai în vârstă, să găsim un limbaj comun, să ne împrietenim, fiindcă din asta vom avea numai de câştigat.

Voi încerca acum să răspund la întrebarea: „Cum să facem asta?” Ce aşteaptă de la tineri generaţia mai în vârstă? Să fie respectată, să fie ascultată (nu e deloc obligatoriu să facem tot ce spun ei, şi aici e nevoie de discernământ) şi să aibă parte de puţină atenţie.

Tinerii nu trebuie să conteste fără temei tot ce spun cei mai în vârstă, ca pe ceva inutil şi învechit, ci, dimpotrivă, trebuie să încerce să se sfătuiască cu ei. In felul acesta vă veţi îmbunătăţi relaţia cu ei şi totodată veţi afla multe lucruri folositoare.

Imediat după nuntă, întâlnindu-se cu, soacra, o noră înţeleaptă a rostit cuvintele magice: „Mamă, dumneavoastră cum credeţi că ar fi mai bine?” După aceea, soacra trei săptămâni a umblat şi le-a povestit tuturor că nora i-a zis „mamă”, ba pe deasupra i-a şi cerut părerea.

Ei bine, am examinat pe scurt situaţia de pe poziţiile părinţilor: acum, câteva cuvinte despre felul în care o vede tânăra generaţie. Aceştia, bineînţeles, au „dreptatea lor”. In Sfânta Scriptură stă scris: Va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi amândoi un trup (Fac. 2, 24). Oamenii se maturizează, părăsesc casa părintească şi îşi întemeiază propria familie. Pentru ei, în momentul de faţă, acesta este lucrul cel mai important. Soţul şi soţia sunt mai apropiaţi chiar decât copiii şi părinţi – deşi, bineînţeles, nimeni nu poate desfiinţa cinstirea şi dragostea faţă de tată şi de mamă. Generaţia mai în vârstă trebuie să-şi aducă aminte că acum pentru copii este mai important să-şi construiască armonios relaţia de familie cu jumătatea lor, căci faţă de ei vor rămâne oricum copii iubitori.

Câteodată, părinţilor li se pare că tinerii nu se vor descurca niciodată fără ei – şi, călăuziţi de o dragoste oarbă, încep să-i dădăcească şi să se amestece în fel şi chip în viaţa tinerei familii. Tinerii soţi trebuie să-şi construiască singuri familia, relaţia, şi fără amestecul părinţilor vor face asta mult mai bine şi mai rapid – iar părinţii sunt datori să „întărească temeliile caselor” copiilor prin rugăciunile lor, precum se spune în rânduiala Cununiei.

Mamele şi taţii trebuie să facă lumină în sentimentele lor: ceea ce luăm drept dragoste nemăsurată pentru copii se poate dovedi a fi gelozie, egoism şi autocompătimire. Aveţi mai multă încredere în Dumnezeu şi în copiii voştri, care s-au făcut mari! Nu-i sâcâiţi cu sfaturi şi învăţături, dar nici nu refuzaţi să-i ajutaţi!

Atât părinţii, cât şi tinerii soţi sunt datori să ţină minte că soţul şi soţia nu mai sunt doi oameni separaţi, ci un tot unitar, iar între părinţi şi copii există doar primul grad de rudenie. E absolut firesc ca soţii să fie mai legaţi unul de celălalt decât de părinţi. Aceasta este legea Facerii.

Părinţii soţului şi soţiei nu sunt numai socri şi soacre, ci şi, de regulă, bunici. Pentru ei, naşterea nepoţilor e câteodată un eveniment nu mai puţin aducător de bucurie decât pentru părinţii înşişi. Părinţii noştri, dădăcindu-şi nepoţii, par a întineri, a retrăi vremea când erau ei înşişi părinţi de copii mici. Uneori, bunicile îşi iubesc mai mult nepoţii decât copiii. Desigur, răsfăţarea nepoţilor de către bunici este un fapt destul de obişnuit. Bunicii nu pot fi judecaţi cu asprime pentru asta, fiindcă o fac numai din dragoste şi aici nu e nici o grozăvie. Totuşi, bunicile trebuie să priceapă că nu trebuie să se amestece în procesul educaţional fără permisiunea părinţilor, nu trebuie să facă lucruri care pot provoca o situaţie conflictuală. Ce este de făcut însă dacă tatăl şi mama îşi educă nepoţii în credinţa şi evlavia ortodoxă, iar propriii lor părinţi se împotrivesc, le este milă de nepoţi, nu le dau voie să postească, să meargă la biserică, spun ceva împotriva credinţei? Aici avem de-a face cu o problemă de principiu.

Răspunsul este dat în Evanghelie: Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37).

Mama unui părinte era necredincioasă, şi atunci când veneau la ea nepoţii le spunea uneori câte ceva împotriva lui Dumnezeu. Aflând aceasta, preotul i-a spus cu asprime mamei sale că dacă asta va continua nu îşi va mai vedea nepoţii. Atunci când bunicii se împotrivesc părinţilor în problemele de credinţă, această atitudine trebuie neapărat curmată – bineînţeles, fără a încălca legea respectului faţă de părinţi.

Există însă şi exemple total opuse, când bunicile se comportă cu multă înţelepciune. Mulţi oameni de vârstă mijlocie au primit primele lecţii de credinţă tocmai de la bunici, şi aceste amintiri din copilărie i-au ajutat să găsească apoi drumul către biserică. De ce bunicile şi bunicii aceştia au înţelepciune şi câteodată îşi educă foarte bine nepoţii? Deoarece cresc deja a doua generaţie de copii şi au tras învăţături din greşelile tinereţii lor.

Soţii trebuie să ţină minte: cum se vor purta ei cu părinţii lor, aşa se vor purta mai apoi şi copiii lor cu ei.

Pavel Gumerov

„EL ŞI EA. ÎN CĂUTAREA ARMONIEI CONJUGALE” , Editura  SOPHIA

Sursă: Soacrele

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s