Explicarea Sfintei Liturghii(4): Slujirea imperialã a preoţilor şi mirenilor.

explicarea-sfintei-liturghii-verset-cu-verset-1

De la bun început vreau să vă atrag atenţia că structura literară a Liturghiei este aceea a  unei piese de teatru. Toată slujba este un dialog între doi parteneri: preotul, pe de o parte, şi credincioşii mireni, pe de alta, cu precizarea că ei, împreuna, alcătuiesc un singur tot.

Destoinicia preotului de a oficia Sfânta Liturghie (ca şi, de altfel, toate celelalte slujbe bisericeşti) i-a fost acordată de către episcop prin Taina Hirotoniei, actul sacramental prin care i-a fost transmis harul Sfântului Duh (adaug, în treacăt, că termenul ,,hirotonie” vine de la grecescul heirotonéo, care înseamnã a alege pe cineva prin punerea mâinilor asupra lui). La rândul sãu, episcopului i-a fost transmis acest har prin hirotonirea sa de către cel puţin trei episcopi, care, la rândul lor, l-au primit în acelaşi chip de la înaintaşii lor.
Această transmitere a harului de la o generaţie la altă poartă numele de succesiune apostolică şi îşi are obârşia în mărturia expresă a Sfintei Scripturi. După învierea Sa din morţi, Mântuitorul Hristos li S’a arătat ucenicilor Săi, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, li se vor ierta; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi. La rândul lor, apostolii i-au hirotonit pe cei mai vrednici dintre ucenicii lor în treptele de episcopi sau preoţi, iar episcopii, mai departe, pe cei ce veneau după ei. Toate aceste adevăruri sunt consemnate în Noul Testament, şi anume în Faptele Apostolilor şi în două din Epistolele Sfântului Apostol Pavel? Succesiunea apostolică este o realitate certificată prin documente şi se regăseşte doar în trei dintre Bisericile creştine: în cea Ortodoxă, în cea Catolică şi, mai nou, în cea Anglicana.

33

Cât despre iertarea păcatelor, aceasta este ţinta finală a Sfintei Liturghii, prin împărtăşirea preotului şi a credincioşilor, potrivit spuselor Domnului la Cina cea de Taina: Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu, Cel ce pentru voi se frânge spre iertarea păcatelor. Şi: Beţi dintru Acesta toţi, Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, Cel ce pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor? După fiece cuminecare, creştinul devine o fiinţa înnoita, primenita sufleteşte, curata (chiar dacă, omeneşte vorbind, va greşi din nou după aceea). Împărtăşirea pecetluieşte iertarea dobândită în prealabi prin Taina Spovedaniei. Or, ca să ajungem aici, e nevoie ca mai întâi pâinea şi vinul să treacă prin tainica prefacere euharistică, iar aceasta nu se poate petrece decât prin lucrarea harului Duhului Sfânt, invocata şi săvârşită de către preotul cu succesiune apostolică.

Celălalt partener al dialogului liturgic este poporul lui Dumnezeu, fapt asupra căruia aş vrea să stărui, deoarece foarte puţini dintre credincioşii noştri au conştiinţa că sunt purtătorii acestui titlu de nobleţe duhovnicească. De aici, sentimentul că prezenţa mirenilor la slujbă este oarecum facultativa, circumstanţiala, mai mult afectiva decât mărturisitoare. La aceasta contribuie şi o insuficientă înţelegere a raportului dintre preot şi păstoriţii săi. E foarte adevărat ca preotul exercită integral cele trei funcţiuni fundamentale ale lui Iisus Hristos, cu care a fost învestit la hirotonie: sfinţitoare, învăţătoreasca şi conducătoare. El este păstorul care conduce, din încredinţare, o turmă. Foarte adesea însa se spune că el trebuie să poruncească, iar turma, pur şi simplu, să asculte. O astfel de mentalitate e greşită şi dăunătoare. Trebuie să se ţină seama de faptul că e vorba, totuşi, de o „turmă cuvântătoare”, aşa cum i se spune în limbajul curent al Bisericii, adică o comunitate de fiinţe omeneşti, înzestrate de Dumnezeu cu raţiune, voinţa, libertate, conştiinţa de sine şi spirit de discernământ.

Nu trebuie uitat că, cel puţin în Biserica Ortodoxă Romană (şi cel puţin de la Şaguna încoace), mirenii au un rol foarte important în organizarea şi funcţionarea vieţii bisericeşti, mai ales în forurile legislative şi executive ale Bisericii. La o alegere de episcop, arhiepiscop, mitropolit sau patriarh, votul mirenilor, liber, conştient şi responsabil, îşi are ponderea sa. Ne vom aminti, de asemenea, ca la hirotonia unui preot, înainte de a-i înmâna acestuia insemnele, arhiereul îl înfatiseaza poporului din biserica şi întreabă: Vrednic este?, la care i se răspunde: Vrednic este! Alegerea făcută de episcop e însumata de poporul lui Dumnezeu.

Natura relaţiei păstor-turmă îl are ca model pe Domnul Iisus în alegoria consemnata de Evanghelistul Ioan: Eu sunt Păstorul cel bun, şi Mi le cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine… şi viaţa Mea Mi-o pun pentru oi. E o relaţie de cunoaştere şi iubire reciprocă, din care însa vom reţine faptul esenţial ca nu turma se jertfeşte pentru pastor, ci pastorul pentru turma.

Spuneam că dialogul liturgic se petrece între preotul slujitor, pe de o parte, şi credincioşii mireni din biserică, pe de alta, dar ca ei, laolaltă, alcătuiesc un singur tot. Dialogul liturgic e un parteneriat duhovnicesc, ceea ce înseamnă că preotul şi mirenii sunt împreuna-slujitori ai aceleiaşi Liturghii. Ceea ce spun eu acum ar putea fi (şi chiar este), pentru foarte mulţi, o noutate mai mult decât surprinzătoare, dar voi continua să surprind prin afirmaţia că preotul, în nici un caz şi niciodată, nu poate oficia Sfânta Liturghie de unul singur. El trebuie să aibă, neapărat, un partener de dialog, iar acesta, în absenţa sau prin ignorarea poporului, este cântăreţul. Exemplul cel mai grăitor îl  avem în viaţa sihaştrilor, aşa cum mi-o povestea Părintele Cleopa. Însinguraţi prin pustietăţile munţilor, fiecare în chilia sau peştera sa, dar alcătuind o confrerie tainică (mai ales în vremuri de prigoană), nici unul, chiar fiind preot şi având cele de trebuinţă, nu liturghisea timp de un an, până în noaptea de Paşti, când se adunau toţi într-unanume loc, doar de ei ştiut, unde săvârşeau în sobor Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau pentru încă un an.

În acest sens pot să depun şi o mărturie personală. În tinereţe, diacon fiind, îl cunoscusem pe seninul pustnic din schitul Pătrunsa, în munţii Olteniei, la care mă duceam din când în când pentru liniştire. Bătrânul, care trăia acolo de vreopatruzeci de ani, se bucură mai ales pentru aceea că aduceam cumine prescură şi vin şi~i dădeam răspunsurile la strană. „Poporul lui Dumnezeu” este o expresie încetăţenită în toată lumea creştină, dar în Ortodoxie are o semnificaţie cu totul specială. Vă voi surprinde din nou afirmând că fiecare creştin ortodox, bărbat sau femeie, face parte din preoţia universală, pe care Sfântul Apostol Petru o numeşte „preoţie împărătească”. Iată citatul din Prima sa Epistola Sobornicească, adresată (vă rog să reţineţi) nu preoţilor sau episcopilor, ci credincioşilor (zişi „de rând”) din toată lumea creştină de atunci şi din totdeauna: Voi înşivă, ca nişte pietre vii zidiţi-vă’n casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos. […] Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v’a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată, voi, cei ce odinioară nu eraţi popor; dar care acum sunteţi poporul lui Dumnezeu.

Foarte aproape de această idee este şi Sfântul Evanghelist Ioan în Prima sa Epistola Sobornicească, pe care le-o adresează (repet) credincioşilor din Biserica lui Iisus Hristos: Ungerea pe care-aţi primit-o de la El rămâne întru voi. […] Şi, de vreme ce ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi învăţătura aceasta [pe care v’o dau eu] este adevărată?

Iată acum şi trei mărturii din Apocalipsă Sfântului Ioan: Adresându-li-se creştinilor din cele şapte Biserici, el le spune: (Hristos) ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi Dumnezeului şi Tatălui Său. Mielului înjunghiat i Se aduce o cântare în care se spune: Cu sângele Tău I-ai răscumpărat lui Dumnezeu oameni din fiece seminţie şi limbă şi popor şi neam; şi i-ai făcut pe ei împărăţie şi preoţi Dumnezeului nostru. Iar în finalul Apocalipsei ni se spune: Fericit şi sfânt cel ce are parte de învierea cea dintâi! Peste aceştia moartea cea de-a două nu are putere, ci ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împăraţi cu El de-a lungul miilor de ani.

Şi acum, în lumina acestor texte şi a învăţăturii Sfinţilor Părinţi, o sumară încercare de tâlcuire. Prin Botez, fiecare creştin a devenit un mădular al Bisericii, o parte dintr’un întreg, asemenea unei pietre pe care meşterul zidar a ales-o şi a încorporat-o în construcţie. Prin Mirungere, adică prin părtăşia Sfântului Duh, el devine factor activ, „piatră vie”, deţinător al unei preoţii ce are nu numai menirea de a mărturisi în lume bunătatea lui Dumnezeu, dar şi pe aceea de a-I aduce Acestuia „jertfe duhovniceşti” prin Iisus Hristos.

La vremea cuvenită va voi vorbi mai pe larg despre jertfele aduse la altar de către credincioşi, sub forma darurilor de pâine şi vin, pe care preotul le primeşte din mâna lor. Mirungerea este actul prin care cel botezat îşi capăta cu adevărat numele de creştin. Sfântul Simeon al Tesalonicului atrage atenţia că, de fapt, cuvântul creştin înseamnă uns, de vreme ce el vine de la cuvântul Hristos, care se traduce, literalmente, Uns. Prin Mirungere, creştinul devine asemenea îngerilor şi, dacă se păstrează pe sine întru desăvârşită curăţie şi sfinţenie, poate face chiar minuni prin lucrarea darurilor Sfântului Duh, a căror pecete o poartă. Iată, deci, până la ce treapta poate urca demnitatea mireanului.

Acum, însa, vreau să fac o precizare importantă, menită să alunge orice posibilă confuzie. Prin Botez şi Mirungere, viitorul preot a devenit purtător al preoţiei universale; prin Hirotonie, însa, şi-a asumat şi calitatea de purtător al preoţiei speciale, pe care nu o au cei nehirotoniţi. Mireanul are preoţie sfânta, preotul are preoţie sfinţitoare. Cel dintâi a primit darul Sfântului Duh, cel de al doilea îl şi transmite. Amândoi însa, laolaltă, sunt factori activi în viaţa Bisericii. Din cele trei funcţiuni fundamentale ale lui Iisus Hristos, cea sfinţitoare îi este specifică preotului, acesta deţinând-o în exclusivitate.

Mireanul însa poate participa la cea conducătoare, în sensul şi limitele participării statutare la componenta şi activitatea farurilor legislative şi executive ale Bisericii (aşa cum am menţionat mai sus), dar şi la ceaînvăţătoare, în condiţiile unei anume pregătiri şi calificări, cum esteaceea a profesorilor şi profesoarelor din învăţământul religios, sau aceea a autorilor de manuale, studii sau tratate teologice care se bucură de girul Bisericii.

Numărul acestora însa e relativ redus. Nu foarte mare este nici numărul celor ce aduc ofrande de pâine şi vin la altar. Atunci, care e rolul activ al imensei majorităţi a mirenilor? Răspunsul e simplu: coliturghisirea, adică părtăşia lor la dialogul liturgic preot-popor. Jertfa de pâine şi vin e importantă, dar nu esenţială (la nevoie, preotul îşi aduce singur cele de trebuinţă). Cea esenţială este conlucrarea mirenilor cu preotul în actul liturgic. Expresia acestui răspuns se afla în chiar trupul Sfintei Liturghii. La un moment dat (vom ajunge şi acolo), preotul rosteşte: Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă în pace a o aduce. E vorba de jertfă euharistică pe care preotul se pregăteşte să o aducă pe sfântul prestol. La care poporul, în replică, răspunde: Dar de pace, jertfă de laudă. Cu alte cuvinte, ambele părţi sunt gata să aducă jertfă, dar fiecare cu ceea ce îi este propriu: în virtutea puterii sfinţitoare, preotul o aduce pe cea euharistica; în virtutea preoţiei universale, credincioşii o aduc pe cea de pace şi de laudă (la vremea cuvenită voi tâlcui pe larg ce este aceasta jertfă). lată, deci, cum însăşi alcătuirea Sfintei Liturghii mărturiseşte despre unitatea liturgică preot-popor.

S’ar părea însa ca ceea ce vă spun eu e foarte frumos, dar mai degrabă imaginar, ideal, utopic, aşa cum bănuiesc că gândiţi. Realitatea actuala ne pune în faţă un popor care vine la slujbă, sta cuminte în biserica, tace cu evlavie şi ascultă cu decenţă, admira un cor sau îndura un cântăreţ, rugându-se în taină cu vorbele pe care fiecare le ştie de acasă. Când cineva e familiar cu cântările şi le îngâna odată cu corul, o face cu timiditate şi cu sentimentul intrusului admonestabil. La urmă urmelor, dacă Liturghia e o piesă de teatru, ea este, neapărat, şi spectacol. Este ceea ce ni se oferă şi cu care ne-am obişnuit…

Nu vă contrazic, aveţi dreptate. Ceea ce se petrece în zilele noastre (şi nu numai de ieri, de alaltăieri) e nefiresc. În vechime însa nu a fost aşa, ci tot poporul prezent în biserica dădea răspunsurile liturgice. Tradiţia îşi are rădăcini adânci, care merg până în vremile Vechiului Testament. După trecerea minunată prin Marea Roşie, Moise a compus un imn de laudă lui Dumnezeu şi l-a cântat împreunã cu fiii lui Israel, adică cu întregul popor. Înainte de a muri, acelaşi Moise a alcătuit un alt imn, despre care ni se spune: Moise a scris această cântare în chiar ziua aceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s’o înveţe. Or, creştinii nu sunt altceva decât Noul Israel. Pe de alta parte, Sfintele Evanghelii ne dau mărturie asupra lui Iisus care obişnuia să cânte imnuri împreuna cu ucenicii Săi. Cântarea în comun era ceva obişnuit nu numai în vremea apostolilor, dar şi în veacurile creştine, până târziu, când a început să se subţieze. Subţierea s’a produs pe măsură ce s’a dezvoltat psaltichia bizantină, cu inflexiunile şi eflorescenţele ei orientale, pe care nu le puteau executa credincioşii de rând, ci numai psalţii şi protopsalţii înzestraţi cu voci melodioase şi anume şcoliţi pentru acest gen de muzică.

Au existat însa şi alte motive, de care nu mă ocup acum. Şi la noi, încetul cu încetul, ea a rămas doar pe seama cântăreţilor, deşi în ultimul secol şi jumătate a trecut printr’un proces de simplificare la măsura cerinţelor prozodice ale limbii române, proces început de Macarie şi Anton Pann, apoi continuat şi desăvârşit, mai aproape de vremea noastră, de I. Popescu-Pasărea şi Nicolae Lungu. Ei ne-au lăsat-o aşa cum o avem astăzi, frumoasă, atrăgătoare, uşor de învăţat şi de memorat. Nu puţine sunt bisericile parohiale, atât la oraş cât şi la ţara, unde răspunsurile liturgicesunt date, la unison, de toţi credincioşii (sau de majoritatea lor) şi unde, datorită acestui fapt, viaţa liturgică a enoriaşilor se dovedeşte mai vie, mai dinamică, mai plină de har.

Din nefericire, în cele mai multe s”a instalat inerţia (,,aşa am apucat, aşa facem!”) , iar strana deţine un fel de monopol al răspunsurilor liturgice (de altfel, legitim, de vreme ce cântăreţul bisericesc îşi are rolul său bine definit în viaţa liturgica a Bisericii), în timp ce credincioşii – cei mai mulţi -, atunci când nu absentează, stau la slujbă cu sentimentul vag că asistă la un fel de spectacol-cadru.

Vreau să atrag atenţia asupra deosebirii dintre verbele ,,a asista” şi ,,a participa”. Asişti la reprezentarea unei piese de teatru, dar tu nu eşti actor; asişti la un concert, dar tu nu eşti muzicant; asişti la o întrecere atletică, dar tu nu eşti sportiv. Participi însa la o masă, tu fiind unul din meseni; participi la o excursie, tu fiind unul din călători; participi la viaţa familiei, tu fiind unul din membrii acesteia. Ei bine, la Liturghie nu se asista, ci se participa. Dacă doar asişti, te-ai situat în afară ei, eşti un simplu spectator, ca şi cum ai vedea-o la televizor.Dacă însa ţi-ai asumat şi îţi iei în serios calitatea de membru al Bisericii, dar şi de părtaş al preoţiei universale, prezenţa ta la Liturghie nu poate fi decât participare..

Iată de ce Sfântul Sinod a hotărât reintroducerea cantării omofone în toate bisericile care nu o au (bineînţeles, cu excepţia catedralelor eparhiale şi a bisericilor cu formaţii corale de veche tradiţie şi atestare canonică). Predarea şi conducerea cantării omofone îi revine cântăreţului, care îşi recapătă astfel şi numele de dascăl, adică de învăţător, sub îndrumarea preotului paroh. (Desigur, cântarea psaltica omofona se referă doar la Sfânta Liturghie; celelalte slujbe se cânta, în continuare, după tradiţia locală). Această cântare va fi, printre altele, şi o sfânta mărturie a unităţii noastre spirituale.

Şi acum, în încheierea acestui capitol, revin la faptul că Sfânta Liturghie este săvârşită împreuna de către preot şi popor, cu menţiunea că participarea poporului lui Dumnezeu nu este auxiliară, ci egală cu aceea a preotului. Repet adevărul că poporul lui Dumnezeu alcătuieşte preoţia împărăteasca, sfântă, universală. De ce  „împărătească”?:

Pentru că ei, preoţii sfinţi, adică cei ce Îi vor rămâne până la sfârşit credincioşi Mielului înjunghiat, ei vor plini Împărăţia Cerurilor, finală şi definitivă, a cărei pârgă se află în Sfânta Liturghie… Sfântul Ioan Evanghelistul îşi încheie Apocalipsa prin descrierea amănunţită a Noului Ierusalim, adică a Împărãţiei Cerurilor, şi menţionează: Dar templu n’am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu Atotţiitorul este templul ei. Nefiind templu, nu mai sunt nici jertfe rituale. Nefiind jertfe rituale, nu mai sunt nici preoţi care să le aducă. Aşadar, rolul preoţiei slujitoare se încheie odatã cu apariţia cerului nou şi a pământului nou. Nu se încheie însă rolul preoţiei împărăteşti, pentru că cei ce o vor alcătui, atât mirenii cât şi cei hirotoniţi, (repet citatul  din Apocalipsă), vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi-ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El de-a lungul miilor de ani. Cum vor impărăţi?: Aducându-I, neîncetat, jertfă de laudă, adică făcând atunci, în împărăţie, ceea ce fac acum, în Liturghie.

Nu-mi rămâne decât să vă îndemn: Rămâneţi sau reveniţi în Sfânta Liturghie, voi, mirenii, cei înnobilaţi de Dumnezeu cu preoţie imperială!

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.29-37)

Sursă: Slujirea imperialã a preoţilor şi mirenilor (4)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s