Ziua de odihna a Vechiului Testament

20131204_213727minorah

Zidit dupa chipul si in vederea asemanarii cu Dumnezeu, omul urmeaza Creatorului sau. Prin intreaga sa activitate si viata, el are de infaptuit nesfarsita sa asemanare cu Ziditorul. Fapturile vin la existenta progresiv, in ritm cu „zilele” creatiei, iar in final apare omul ca o cununa a lor; ca un sens, o implinire si o constiinta a lor. „L-ai pus pe dansul peste lucrul miinilor Tale.” zice Psalmistul (Ps. VIII, 6). Omul ni se descopera astfel ca si chip al lui Dumnezeu si constiinta a creatiei.

Asa dupa cum creatia reprezinta o desfasurare grandioasa de la un „inceput” la o finalitate a ei – prin facerea omului, dupa care „Dumnezeu s-a odihnit”, si omul va urma acelasi ritm de viata intre inceputul lucrului sau si sfirsit, implinirea lui, care-i aduce bucurie, odihna. Aceasta lege de existenta ii ordoneaza, in unitate de nedesfacut, lucrul si timpul sau. Prin aceasta omul credincios urmeaza lui Dumnezeu: prin lucrul sau el este in duhul activitatii lui Dumnezeu-Creatorul; prin odihna sa este in duhul „odihnei sfinte” a lui Dumnezeu. Prin amandoua, lucru sau odihna, timpul lui este sfintit. „Le-am dat si zilele Mele de odihna, zice Domnul, ca sa fie semn intre Mine si ei, ca sa cunoasca ei ca Eu sunt Domnul, Sfintitorul lor” (Iezechiel XX, 12).

Impartirea timpului legata de numarul sapte, ca: durata saptaminii, iar apoi la evrei, Sarbatoarea Pastilor, a Azimelor si a Corturilor, care dureaza o saptamana (Lev. XX, 8, 34; Deut. XVI, 4, 13), anul al saptelea (Deut. XV), anul jubileu (Lev. XXV), se inradacineaza, cum s-a observat deja, pentru constiinta credinciosului Vechiului Testament, in numarul sapte al „zilelor” creatiei. Astfel, semnificatia sacra a numarului sapte este veche, este premozaica, e inainte de darea Legii pe Sinai. Este si atestata ca atare, in Sfanta Scriptura. Dupa incetarea potopului, Noe trimite porumbelul sa vada daca s-a scurs apa. Revenind in corabie, „pentru ca inca era apa pe fata pamantului” (Facere VIII, 9), referatul biblic consemneaza ca dupa „alte sapte zile, a dat iarasi drumul porumbelului din corabie” care s-a intors acum cu o „ramura verde de maslin”. Si, „mai zabovind inca alte sapte zile, iarasi a dat drumul porumbelului si el nu s-a mai intors” (Facere VIII, 10-12). Astfel, consacrarea numarului sapte tine de stravechea Traditie sacra.

Trebuie observat insa ca, etimologic, cuvantul Sabat nu se poate identifica cu numarul sapte. „Sabat” provine de la verbul „a se odihni”, in timp ce numarul sapte semnifica nu numai ziua de incheiere a saptaminii, ci si sarbatorile care urmeaza, conform unui ciclu de sapte zile, sapte ani etc. Identificarea intre Sabat si ziua a saptea s-a produs prin coincidenta sacra a saptamanii in Vechiul Testament, cu zilele creatiei, care determina ritmul muncii si al odihnei credinciosului.

In Vechiul Asezamant, ca sarbatoare consacrata, Sabatul se impune odata cu revelatia de la Horeb-Sinai; odata cu incheierea Legamantului. Insa de la Horeb (alt nume pentru muntele Sinai), Dumnezeu i se descopera lui Moise, ca „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac si al lui Iacob”, ca existenta absoluta: „Eu sunt Cel ce sunt” (Iesire III, 14); deci ca Persoana si Fiinta, Creator si Proniator a toate. Atunci profetul primeste mesajul divin: „Am vazut necazul poporului Meu in Egipt si strigarea lui de sub apasatori si durerea lui o stiu. M-am pogorat dar sa-l izbavesc” (Iesire III, 7-8). Incredintat si intemeiat pe aceasta descoperire, in numele, in puterea si sfintenia lui Dumnezeu, Moise infaptuieste opera de izbavire din robie a poporului ales, instituind in legatura cu eliberarea din robie, prin porunca dumnezeiasca, sarbatoarea Pastilor Vechiului Testament. Evidentiem sarbatoarea Pastilor, pentru ca dependent de aceasta este consacrat clar, mai intai numarul sapte si apoi insasi ziua de odihna. Pana la eliberarea lui Israel din robie, nu se aminteste nicaieri, in Vechiul Testament de tinerea Sabatului.

Instituind sarbatoarea Pastilor, Moise spune: „Ziua aceea sa fie spre „pomenire si sa praznuiti intr-insa ziua Domnului din neam in neam. In ziua intaia sa aveti adunare sfanta, in ziua a saptea iar adunarea sfanta, si in acele zile sa nu faceti nici un fel de lucru, decat numai cele ce trebuie fiecaruia de mancat. Paziti sarbatoarea Azimilor, ca in ziua aceea am scos taberele voastre din pamantul Egiptului.” (Iesire XII, 16-17). „Sapte-zile sa mananci azime, iar in ziua a saptea este sarbatoarea Domnului” (Iesire XIII, 6). Iinca si mai precis vorbeste Moise , despre ziua a saptea ca zi de odihna, dupa trecerea prin Marea Rosie si hranirea poporului cu mana in pustie. In legatura cu acest fapt, Moise le porunceste sa adune fiecare mana numai pentru cate o zi. In ziua a sasea insa trebuiau sa adune de doua ori mai mult – „cate doua omere mai mult de fiecare”. Si Moise le arata: „Iata ce a zis Domnul: maine e zi de odihna, odihna cea sfanta in cinstea Domnului: ce trebuie copt, coaceti; ce trebuie fiert, fierbeti astazi, si ce va ramane pastrati pentru a doua zi. Sase zile sa adunati, „iar ziua a saptea este zi de odihna si nu veti afla din ea in aceasta zi. Si s-a odihnit poporul in ziua a saptea” (Iesire XVI, 23, 26, 30).

Pazita din acest moment, ziua de odihna va fi inscrisa ca a patra porunca din Decalog: „Adu-ti aminte de ziua odihnei ca sa o sfintesti. Lucreaza sase zile si-ti fa in acelea toate treburile tale, iar in ziua a Saptea este odihna Domnului Dumnezeului tau. Ca in sase zile a facut Domnul cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, iar in ziua a saptea s-a odihnit. De aceea a binecuvantat Domnul ziua a saptea si a sfintit-o” (Iesire XX, 11). In acest text este evidentiata una din semnificatiile fundamentale a zilei a saptea, ca zi de odihna. Sarbatoarea evoca inainte de toate, cum s-a mai aratat, activitatea creatoare a lui Dumnezeu in cele „sase zile”, precum si „odihna” Sa in ziua a saptea. Aceasta zi este binecuvantata de Dumnezeu si sfintita, ca incununare a creatiei. Credinciosul era chemat deci sa praznuiasca prin ea lucrarea divina creatoare; altfel spus, intreaga saptamana are o oglindire a acesteia: a lucrarii, mai intai si a incununarii ei apoi, prin odihna. Credinciosul traia, oglindea astfel in propria lui viata, viata dumnezeiasca. Pazirea Sabatului era un „semn” care unea pe „Dumnezeu cu fiii lui Israel” (Iesire XXI, 17).

Citeste mai multe pe link-ul de mai jos

Sursă: Ziua de odihna a Vechiului Testament

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: