Explicarea Sfintei Liturghii (5b). Împărăţia din firidă

explicarea-sfintei-liturghii-verset-cu-verset-1

Aţi urmărit, desigur, cum preotul istoriseşte simbolic, treaptă cu treaptă, ceea ce este esenţial în istoria mântuirii noastre: patimile și moartea Domnului ca jertfă de Sine, aşa cum au fost prefigurate de profetul Isaia şi consemnate de Evanghelistul Ioan, singurul dintre apostoli care a fost martor ocular al înfricoşătoarelor evenimente.

Aici mă opresc puţin asupra potirului, amintindu-vă epilogul morţii lui Iisus. Fiind vineri seara şi, deci, începutul zilei obligatorii de odihnă a iudeilor, aceştia i-au cerut lui Pilat să grăbească moartea osândiţilor prin a le zdrobi fluierele picioarelor, ceea ce s’a şi făcut asupra celor doi tâlhari. Ajungând la Iisus, ostaşii au constatat că El murise, dar iudeii, ca să fie siguri că nu e vorba de o moarte aparenţă şi, deci, urmată de o pretinsă înviere, au cerut proba sângelui. Desigur, încă de pe atunci se ştia că odată cu moartea începe procesul de separare a serului de plasma sangvină. Aşa se face ca din coasta lui Iisus, împunsă cu suliţa, cele două componente au ţâşnit ca sânge şi apa.

Acum, în istorisirea simbolică, preotul nu le separa, ci, dimpotrivă, amesteca în potir vinul și apă şi le binecuvântează ca fiind una. Semnificaţia acestui moment este aceea că, în perspectiva liturgică a prefacerii vinului, Sângele Mântuitor al lui Hristos nu este cel de după moarte, descompus, ci acela care s’a vărsat pe cruce, viu şi dătător de viaţa. Imaginaţi-vă suprafaţa rotundă a discului ca fiind, în mic, imaginea Universului. În centru Se afla Iisus Hristos, Cel pentru Care sunt toate și prin Care sunt toate, anume pregătit pentru suferinţă şi moarte, deoarece El este jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru ale lumii întregi, aşa cum mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan. Că este aşa, ne-o spune şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: „Nerăbdătorul dor al făpturii cu nerăbdare aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Căci făptură a fost supusă deşertăciunii – nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o [adică a omului] – cu nădejdea insă că şi ea, făptura însăşi, se va elibera din robia stricăciunii spre libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că pân’acum toată făptura suspină laolaltă şi suferă’n durerile naşterii (adică naşterea din nou a lumii)„.

De-a dreapta lui Iisus Hristos, preotul o aşază pe Maică Domnului, simbolizata printr’o piramida de pâine scoasă dintr’o a două prescură. Aşezarea ei este precedată de o rugăciune: Întru Cinstea şi pomenirea prea binecuvântatei, măritei noastre Stăpâne, de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria, cu ale cărei rugăciuni primeşte, Doamne, jertfa aceasta în supracerescul Tău jertfelnic, şi însoţită de citarea unui verset din Psalmul 44: „Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată„.  Preasfânta Născătoare de Dumnezeu pluteşte într’un văzduh numai al ei, ca fiind mai presus decât toţi sfinţii, mai cinstita decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii.

De partea cealaltă a lui Iisus, simetric cu Maica Domnului, se rânduieşte un pătrat alcătuit din trei rânduri a câte trei triunghiuri desprinse dintr’o a treia prescură, simbolizând noua ipostaze ale sfinţeniei: sfinţii îngeri; sfinţii profeţi ai Vechiului Testament, în frunte cu Ioan Botezătorul; sfinţii apostoli; sfinţii ierarhi şi dascăli ai Bisericii; sfinţii mucenici; sfinţii cuvioşi; sfinţii doctori fără-de-arginţi; sfinţii Ioachim şi Ana, precum şi sfântul (sau sfinţii) prăznuiţi în ziua respectivă; sfântul a cărui Liturghie se săvârşeşte atunci (Ioan Gură de Aur sau, respectiv, Vasile cel Mare). Toate acestea ocupa jumătatea superioară a tipsiei.

În jumătatea inferioară, sub agneţ, dintr’o a patra prescură se desprind trei piramide, mai mici decât aceea a Maicii Domnului, aliniate orizontal: una pentru arhiereul episcop al locului, ca şi pentru preoţii și diaconii împreună-slujitori (dacă sunt), o alta pentru popor şi cârmuitorii lui, şi o alta pentru ctitorii locaşului respectiv. E vrednic de amintit faptul că ei, ctitorii vii ai acelei biserici, de obicei mireni, sunt pomeniţi în aceeaşi linie cu slujitorii ei.

Cel de al doilea rând (şi ultimul) e păstrat pentru pomenirea viilor şi a morţilor, cu numele pe care preotul le are în memorie sau care sunt scrise pe pomelnicele ce i se aduc la altar. În timp ce pomeneşte, el răsuceşte vârful copiei în prescura şi desprinde particele mici, ca nişte fărâmituri, miridele, care se alcătuiesc în două moviliţe, una în dreapta, pentru vii, şi una în stânga, pentru cei adormiţi; pentru cei vii le desprinde tot din prescura a patra; pentru morţi, dintr’o a cincea. Evident, movilitele pot deveni mai mari sau mai mici, după numărul numelor pomenite. La sfârşit, revenind la cea de a patra prescura (cea pentru vii), scoate o părticică şi pentru sine, rostind această rugăciune: Pomeneşte, Doamne, după mulţimea îndurărilor Tale, şi a mea nevrednicie; iartă’mi toată greşala cea de voie şi cea fără de voie, iar din pricina păcatelor mele să nu oprești harul Preasfântului Tău Duh de la darurile ce sunt puse înainte.

Proscomidia se încheie cu acoperirea Cinstitelor Daruri, precedată de tămâiere. Preotul binecuvintează cädelniţa fumegândă, rostind o rugăciune: Tămâie Îţi aducem Ţie, Hristoase Dumnezeule, întru miros de bunã mireasmă duhovnicească; iar Tu, primind-o întru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouã Harul Preasfântului Tău Duh.

Tămâia este o jertfă în sine, de cele mai multe ori adusă de credincioşii mireni, dar şi simbolul rugăciunii ce se înalță către Dumnezeu, curată, diafană, înduhovnicitã, aşa cum o vedea şi Psalmistul: Să se îndrepte rugăciunea mea că tãmâia înaintea Ta; Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară. Fiecare obiect al acoperirii trece prin văzduhul fin al tămâierii. Preotul ia steluţa şi o aşază, protectoare, deasupra discului, rostind: Şi venind steaua, a stat deasupra, unde era Pruncul. Evident, e o referinţă directă la episodul naşterii Domnului, în spaţiul căruia se săvârşeşte Proscomidia. Sub steluţa se afla Sfântul Agneţ, simbol şi prezenţă a Trupului care va muri pe cruce, dar care va şi învia din mormânt, întru slava Tatălui.

Punând primul acoperământ deasupra întregului disc, preotul rosteşte cuvintele profetice ale Psalmistului: Domnul S’a impărăţit, întru podoabă S’a îmbrăcat, îmbrăcatu-S’a Domnul întru putere şi S’a încins, pentru că a întărit lumea, care nu se va clinti. De-atunci tronul Tău s’a pregătit, Tu din veşnicie eşti. Ridicat-au râurile, Doamne, ridicat-au râurile glasurile lor; râurile îşi vor ridica valurile la glas de ape multe; minunate sunt talazele mării, minunat e Domnul întru cele înalte. Mărturiile Tale s’au adeverit foarte, casei Tale i se cuvine sfinţenie, Doamne, întru lungime de zile? (Psalmul 92)

Cel de al doilea acoperământ este aşezat deasupra potirului, gest însoţit de o adaptare hristica a unui verset din profetul Avacum: Frumuseţea Ta, Hristoase, acoperit-a cerurile, şi de lauda Ta este plin pământul? (Av. 3,3) Şi, în timp ce aşterne cel de al treilea acoperământ deasupra celor două sfinte vase, adică discul şi potirul, preotul rosteşte o rugăciune alcătuită, prin parafrazare, dintr’un text al profetului David: Acoperă-ne pe noi cu acoperământul aripilor Tale; îndepărtează de la noi pe tot vrăjmaşul şi războinicul; fă-ne, Doamne, să trăim în pace; miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi mântuieşte sufletele noastre, ca un bun şi iubitor de oameni.

În final, după ce a tămâiat Darurile astfel acoperite, preotul I se roagă lui Dumnezeu pentru proaducerea Cinstitelor Daruri: Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pe Domnul nostru Iisus Hristos – Pâinea Cea cerească, Hrană a toatã lumea – L-ai trimis Mântuitor şi Izbăvitor și Binefăcător pe El, Cel ne binecuvintează şi ne sfinţeşte pe noi -, Tu Însuţi binecuvintează această punere-înainte şi primeşte-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte, ca un bun şi iubitor de oameni, pe cei care au adus-o şi pe cei pentru care a fost adusă, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi intru sfinţita lucrare a dumnezeieştilor Tale Taine. Că s’a sfinţit şi s’a preamărit preacinstitul și de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor Amin.

Iată, v’am înfăţişat partea ascunsă a Liturghiei, aceea care niciodată nu este văzută sau auzită, cea care se desfăşoară în şoaptă și mister. Ea este oficiata, întotdeauna, de un singur preot. Chiar când la aceeaşi Liturghie se afla mai mulţi slujitori, fiecare (inclusiv episcopul, dacă este) îşi ia rând şi îşi pomeneşte viii şi morţii. Dacă în această expunere am abuzat de elementul descriptiv, am făcut-o din dorinţa ca, în final, să subliniez două lucruri. Mai întâi, cred că această jumătate de oră este cea mai nobilă și mai frumoasă parte din întreaga slujire preoţeasca. Aici, în tinda, preotul este desprins de lumea exterioară şi se afla doar cu sine însuşi, singur în faţa lui Dumnezeu şi a propriei sale conştiinţe, nici un ochi omenesc nu pătrunde să-i măsoare aparenţele, să-l controleze sau să-l judece. Aici nu contează dacă el este înalt sau scund, gras sau slab, frumos său urât, învăţat sau simplu, cu sau fără talent oratoric, cu sau fără virtuţi muzicale, cu sau fără veşminte strălucitoare, familiar sau distant, mândru sau modest, concentrat sau dezinvolt. Singura lui măsură este aceea a harului lucrător.

În al doilea rând, am dorit să vă pun în faţa ochilor minţii o privelişte extraordinară, măreaţă, emoţionanta, copleşitoare prin simplitatea şi profunzimea ei. În faţa tipsiei de metal pe care a proscomidit, preotul contempla nici mai mult şi nici mai puţin decât imaginea Împărăţiei Cerurilor, avându-L în centru pe Iisus Hristos. Nimic nu lipseşte: Deasupra, Biserica triumfătoare, prin Maica Domnului, îngeri şi sfinţi; dedesubt, Biserica luptătoare, prin viii care
Se roagă şi morţii care aşteaptă.

Asemenea Logosului întrupat, nemărginitul univers duhovnicesc se aduna într’o firida de statura unui om.

Prima parte a acestui articol o găsiți aici: Împărăția din firidă (5a)

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.44-49)

Sursă: Împărăţia din firidă (5b)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: