Explicarea Sfintei Liturghii (7a). Binecuvântarea de la începutul Sfintei Liturghii

explicarea-sfintei-liturghii-verset-cu-verset-1

Pentru o cât mai clară tâlcuire, vom urmări împreuna, pas cu pas, Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai cunoscută de către toţi credincioşii, ea fiind oficiată în imensa majoritate a zilelor unui an. În acelaşi scop, cu excepţiile de rigoare, voi prezenta Liturghia slujită doar de Preot şi de popor, fără arhiereu, diacon sau sobor.

2_0

Totul începe printr’o binecuvântare solemnă, pe care preotul, în faţa sfântului prestol (sfintei mese), o rosteşte cu voce înaltă, în timp ce ridică Sfânta Evanghelie şi face cu ea semnul crucii deasupra antimisului: “Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Primul cuvânt din această deschidere are un conţinut foarte bogat şi o foarte frecventa întrebuinţare în limbajul bisericesc, fapt pentru care doresc să vă dau câteva explicaţii.

Termenul „binecuvântare” este traducerea româneasca a latinescului benedictio, care, la rândul sãu, îl echivalează pe grecescul evloghía, toate avându-şi rădăcina într’un verb care înseamnă a vorbi de bine, a lăuda, a cinsti, a sărbători, a acorda unei fiinţe sau unei instituţii o poziţie cu totul specială, privilegiată. Adaug însa particularitatea că în timp ce limbile europene moderne au preluat latinescul bene-dictum (care înseamnă „zicere de bine”) în literalitatea lui, limba română, după ce a circumscris slavonescul blagoslovenie în rezervaţia limbajului monastic, a introdus termenul „binecuvântare”, alcătuit, pe de o parte, din acelaşi adverb latinesc bene (în româneşte, „bine”), de care însa a legat substantivul, tot latinesc, conventum (devenit în româneşte „cuvânt”), care în original înseamnă convenţie, înţelegere, pact, acord, tratat, alianţa, ceea ce îi da termenului o încărcătură mult mai bogată (aşa cum avem expresiile „om de cuvânt’, „pe cuvântul meu”, „a-şi da cuvântul”, „a se ţine de cuvânt”, „a-şi ţine cuvântul’, etc.). Aceasta înseamnă că a binecuvânta este nu numai a-l vorbi pe cineva de bine sau a-i spune ceva de bine, ci şi a face cu el o înţelegere nobilă, menită să onoreze ambele părţi.

Dar românescul „cuvânt” are o încărcătură mult mai bogată, în sensul că el, cuvântul, este nu numai un mijloc de comunicare, ci şi o putere în sine. El este mult mai apropiat semantic de grecescul evloghía, care înseamnă binecuvântare, cu derivatul évlogos, adică cel ce binecuvântează. Ev-logos însa îl încorporează pe lógos, al cărui înţeles este acela de cuvânt ca mijloc de comunicare, dar şi de raţiune divină şi, mai ales, puterea lui Dumnezeu. Prin puterea cuvântului a creat Dumnezeu lumea, prin puterea cuvântului a făcut Iisus minuni, prin aceeaşi putere, rostită în numele lui lisus Hristos, a vindecat Petru un olog.

Puterea în sine a cuvântului e recunoscută şi consacrată chiar în viaţa publică a popoarelor, dincolo de perimetrul strict religios. Jurământul rostit în tribunal devine act juridic, cel depus în armata e sacrosanct; cunoaştem consecinţele jurământului strâmb sau ce se întâmpla cu ostaşul dezertor. Dar, mai presus de toate, logos-ul a fost identificat cu cea de a doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii, Cel prin Care şi cu Care a creat Dumnezeu lumea, devenit în istorie Iisus Hristos. Ne-o spune frumos şi răspicat Sfântul Evanghelist loan: ”Întru’nceput era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru’nceput la Dumnezeu. Toate printr’Insul s’au făcut şi fără El nimic nu s’a făcut din ceea ce s’a făcut?” Poate fi ceva mai cuprinzător decât cuvântul binecuvântare în care este încorporat însuşi numele lui lisus Hristos, nume care, la rândul său, este el însuşi putere?

Aminteam mai sus ca, pe de o parte, Dumnezeu este singurul autor al binecuvântãrii şi, pe de alta, ca ea se adresează nu numai unor fiinţe, ci şi unor instituţii. Prima fiinţa care a primit binecuvântarea lui Dumnezeu a fost omul. În Cartea Facerii ni se spune că, după ce Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a binecuvântat, zicând: “Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l.” Pe de altã parte, primul aşezământ pe care Dumnezeu l-a rânduit prin binecuvântare a fost Ziua de odihnă, adică a șaptea, sau Sabatul Vechiului Testament, devenit Duminica celui Nou. După ce Dumnezeu a făcut lumea în cele şase zile ale creaţiei, El S’a odihnit de toate lucrurile Sale pe care le făcuse. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S’a odihnit El de toate lucrurile Sale, cele pe care Dumnezeu le-a izvodit făcându-le.

Acest aşezământ a fost instituţionalizat de abia în vremea lui Moise, când israeliţii au fost obligaţi să-l respecte cu stricteţe în amintirea eliberării lor din robia egipteană, ca zi de sfântă odihnă închinată Domnului. În vremea Noului Testament, Iisus Hristos Şi-a atestat dumnezeirea şi prin aceea că S-a numit pe Sine Domn al sâmbetei, conferindu-i semnificaţia că orice facere de bine este, de fapt, o sărbătoare.

În lucrarea Sa de a revărsa harul dumnezeiesc peste fãpturile chemate la mântuire, Domnul Hristos a binecuvântat copiii prin punerea mâinilor asupra-le, a binecuvântat cele cinci pâini cu care a săturat miile de oameni, iar la Cina cea de Taină a binecuvântat pâinea şi vinul pe care le-a prefăcut în Trupul şi Sângele Său. Acestea sunt doar câteva exemple despre binecuvântarea pe care Dumnezeu le-o acordă oamenilor în mod direct.

Exista însă şi binecuvântarea inter-umana, despre care va voi spune câteva cuvinte. Binecuvântarea este o rostire solemnă, însoţită de un gest, prin care o persoană invoca darurile lui Dumnezeu asupra altei persoane sau a unui grup. Gestul poate fi ridicarea mâinilor asupra cuiva, punerea unei mâini pe capul persoanei binecuvântate, însemnarea ei cu semnul crucii, sau, atunci când e făcută de preot, semnul crucii cu degetele încrucişate; prin tradiţie, arhiereul binecuvintează cu amândouă mâinile.

Una din cele mai vechi este binecuvântarea părinţilor asupra copiilor şi o întâlnim în prima carte a Vechiului Testament. Bătrânul Isaac, slăbit şi aproape orb, îşi simte sfârşitul aproape şi-l cheamă pe Esau, întâiul său născut, să-i acorde binecuvântarea. Soţia sa însă face în aşa fel încât Iacob, cel de al doilea fiu al său, i se substituie primului şi obţine binecuvântarea. Când i se descoperă adevărul, e prea târziu, Isaac nu mai poate face nimic. Nu intrăm acum în amănuntele şi semnificaţia acestei istorii, ci reţinem doar faptul că binecuvântarea era definitivă, ireversibilă, nu putea fi redistribuită şi nici împărţită. Cu alte cuvinte, binecuvântarea era un act foarte puternic, iar faptul acesta e confirmat de ceea ce astăzi am putea numi „cariera” lui Iacob. Adaug şi amănuntul că la acea vreme israeliţii încă nu aveau instituţia preoţeasca şi că Isaac avea simpla calitate de părinte.

Mult mai târziu, sub Moise, preoţia a fost instituită prin Aaron şi, odată cu ea, binecuvântarea sacerdotală. Iată ce ni se spune în Cartea Numerelor: „Domnul a grăit către Moise, zicând: Vorbeşte tu către Aaron şi către fiii săi şi spune-le: Iată cum îi veţi binecuvânta pe fiii lui Israel; le veţi zice aşa:

Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească!
Domnul să-Şi lumineze faţa spre tine şi să te miluiască!
Domnul să-Şi ridice faţa spre tine şi să-ţi dăruiască pace!”

Aţi observat, desigur, cel puţin trei lucruri care se cer reţinute. Deşi e destinată tuturor fiilor lui Israel, adică întregului popor, binecuvântarea nu e colectivă, ci individuală. În ea e pomenit numele Domnului. Preotul este cel ce o rosteşte, dar Dumnezeu este Cel care operează. Acest ultim adevăr e evident în încheierea cuvântului lui Dumnezeu către Moise: „Aşa vor pune ei [preoţii] numele Meu asupra fiilor lui Israel şi Eu, Domnul, îi voi binecuvânta”

Binecuvântările vor fi amplificate spre sfârşitul vieţii lui Moise, când el le va formula în versiune definitivă şi le va lăsa testamentar urmaşilor săi. Acum intervine şi condiţionarea: binecuvântarea devine efectivă numai dacă beneficiarul respecta cu stricteţe prescripţiile legilor divine. Citez: „Dacă veţi asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului vostru, ca să păziţi şi să pliniţi toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu astăzi, atunci Domnul, Dumnezeul tău, te va înălţa mai presus decât toate neamurile pământului. Dacă’ntru auz vei auzi glasul Domnului, Dumnezeului tău, asupra ta vor veni toate binecuvântările acestea şi te vor afla.”

Urmează o suita de binecuvântări, care se încheie cu ideea iniţială, ca ele se vor plini numai dacă nu te vei abate nici la dreapta şi nici la stânga de la nici unul din cuvintele pe care ţi le poruncesc eu astăzi?

Iată însa că, de data aceasta, intervine şi reversul binecuvântării, blestemul. Blestemul nu e absenţa binecuvântării sau, simplu, retragerea ei, ci invocarea răului pedepsitor asupra celui vinovat de nesupunere, în sensul că el devine ţinta unui lung şir de nenorociri, de la suferinţele trupeşti până la pierderea libertăţii şi extincţia biologică.

Ca şi binecuvântarea, blestemul e condiţionat. Citez din textul lui Moise: „Şi va fi că dacă nu vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, şi nu vei păzi şi nu vei plini toate poruncile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi, veni-vor peste tine toate blestemele acestea şi te vor prinde.”

Binecuvântarea poate fi de ordin general, precum în cazurile pe care le-am citat, dar şi de ordin particular, cum este cel menţionat în Întâia Carte a Regilor. Când Saul intră ca străin în cetate şi întreabă unde-l poate găsi pe preotul Samuel, i se răspunde: „poate fi găsit acum, înainte de a se duce pe deal să mănânce; că poporul nu va mânca până nu vine el; fiindcă el binecuvintează jertfă, şi după
aceea mănâncă oaspeţii.”

În tradiţia creştină, bucatele sunt binecuvântate de preot înainte de începerea mesei, fie că e vorba de a lui, fie că se aflã la o masă de obşte; în tradiţiile locale protestante, binecuvântarea e dată de capul familiei. În tradiţia ortodoxă rusă, mama îşi binecuvintează copilul, închinându-l pe frunte cu semnul crucii, înainte ca acesta să plece într’o călătorie sau să treacă printr’o probă cu riscuri.

Într’o accepţie mai largă, binecuvântarea înseamnă învoirea, acordul, permisiunea datã cuiva de a face ceva: sensul acesta e folosit mai ales în limbajul bisericesc. Când un călugăr dintr’o mănăstire pleacă undeva, cere şi obţine binecuvântarea stareţului; la întoarcere solicită binecuvântarea de a merge la chilie. Cu binecuvântare se aşază monahii la masă, cu binecuvântare se ridică. Un exemplu îl aveţi chiar aici, la slujbele noastre din catedrală, unde îi vedeţi pe diaconi plecându-şi capetele de mai multe ori în fata arhiereului. Să nu credeţi cumva că ar fi vorba de ifosele mai-marelui sau de slugărnicia subalternilor. Chiar dacã fac o mică digresiune, intru puţin în codurile disciplinare ale armatei. Când un subordonat vine în faţa superiorului, salută şi spune: „Permiteţi-mi să raportez”. Dupã ce termină, cu acelaşi salut: „Permiteţi-mi să mă retrag”. Nici pe departe nu poate fi vorba de aroganţă sau servilism.

În tradiţia liturgică a Bisericii funcţionează un ritual asemănător. Înainte de ectenia mare, diaconii se pleacă spre arhiereu, cu semnificaţia: „Binecuvântaţi (permiteţi) să începem”. Când termină ectenia, împreună cu preotul care a rostit ecfonisul se pleacă din nou cu semnificaţia: „Binecuvântaţi (permiteţi) să încheiem”. Permisiunea li se dă prin semnul binecuvântării. Ritualul se repetă în toate momentele liturgice de acest fel.

Pe lângă toate acestea, binecuvântarea exprimă o stare de fapt, cum ar fi sănătatea, prosperitatea, belşugul. Despre omul cu familie numeroasă se spune că i-a fost casa binecuvântată cu atâţia copii, iar
femeia însărcinată „se află în stare binecuvântată”.

Binecuvântarea are şi chipul salutării, mai ales între monahi, în locul obişnuitelor bineţe. Unul spune: „Binecuvintează” (sau după o mai veche tradiţie: ,,Blagosloveşte!”), iar celălalt răspunde: „Domnul să te binecuvinteze” (sau, pe scurt: ,,Domnul!”).

O foarte frumoasă nuanţa o are binecuvântarea în înţelesul ei de milostenie, ofrandă, donaţie generoasă, făcută din toată inima. Cu acest sens o avem în Epistolă a Doua către Corinteni. Sfântul Pavel a vrut să organizeze o colectă printre creştinii convertiţi de el, menită să-i ajute pe cei din Ierusalim, bântuiţi de foamete. Corintenii se angajaseră să contribuie şi ei la această lucrare. Apostolul îi anunţă că va trimite câţiva fraţi (citez): “să vină la voi înaintea mea şi să pregătească din vreme darul vostru cel făgăduit, aşa că el să fie gata, ca un act de mărinimie, nu ca o faptă de zgârcenie.” Expresia
darul vostru e proprie traducerii, pentru claritatea sensului; în textul original, însă, ea este binecuvântarea voastră, tocmai pentru a sublinia dimensiunea generozitäţii. Iată că binecuvântarea e nu numai rostire, ci şi faptă. E bine să reţineţi că binecuvântare e atât prescura pe care credinciosul o aduce la altar, ca dar de pâine, cât şi orice faptă de milostenie faţă de omul nevoiaş, oriunde s’ar petrece ea.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.51-57)

Sursă: Binecuvântarea de la începutul Sfintei Liturghii (7a)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: