Archive | Martie 2017

29 martie: pomenirea cuviosului Nicolae Steinhardt, marturisitorul (1912-1989) 

Monahul Nicolae (Nicu-Aurelian) Steinhardt este un mare scriitor, critic literar, eseist şi publicist, filosof şi în primul rând un autentic creştin de origine evreu. Născut la 12 iulie 1912 în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti. Tatăl său, evreu, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, a participat activ la primul război mondial în armata română, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu „Virtutea militară”. Între anii 1919-1929 urmează şcoala primară şi liceul „Spiru-Haret” unde îl are coleg pe Constantin Noica. După anul 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Bucureşti, 1934 şi tot în acelaşi an publică primul volum: „În genul… tinerilor”. Doctoratul îl susţine în 1936 la Bucureşti în drept constituţional, iar apoi călătoreşte în Elveţia, Viena, Paris şi Londra.

În 1939 revine în ţară şi lucrează ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale” de unde este înlăturat în anul 1940. În 1944 revine la aceeaşi revistă unde depune o intensă activitate publicistică şi critică, remarcat de toţi literaţii vremii. Între 1948-1959 a suferit multe privaţiuni alături de pleiada intelectualităţii interbelice şi în cele din urmă este anchetat în procesul lui Constantin Noica pentru că nu a depus mărturie împotriva acestuia. Este condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale” (ian. 1959).
La 15 martie 1960 este botezat creştin-ortodox în închisoarea din Jilava de ieromonahul Mina Dobzeu, în camera 18. Trece prin închisoare cu multă credinţă în Dumnezeu şi curaj. Este supus regimului dur de la Jilava, Gherla şi Aiud, până în 1964. mai târziu îşi va scrie memoriile în manuscris sub titlul: Jurnalul fericirii, confiscat apoi de securitate.
După eliberare începe o intensă activitate de traducător. Publică mai multe volume, printre care: „Între viaţă şi cărţi”, 1976; „Incertitudini literare”, 1980; „Geo Bogza – Un poet al efectelor, exaltării, grandiosului, solemnităţii, exuberanţei şi patetismului”, 1982; „Critică la persoana întâi”, 1983; „Escale în timp şi spaţiu”, 1987; „Prin alţii spre sine”, 1988.
În 1980 este primit în mănăstirea Rohia din Maramureş, de către episcopul Iustinian Chira şi stareţul Serafim Man. Călugărit la 16 august 1980 cu binecuvântarea arhiepiscopului Clujului, Teofil Herineanu, fără aprobarea Departamentului Cultelor (deci „ilegal”!). La mănăstire are ascultarea de bibliotecar, citirea la strană, iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Trece la cele veşnice la 29 martie 1989 în spitalul din Baia Mare. Înmormântarea sa a fost riguros supravegheată de securitate.
Cea mai importantă parte a operei nu a putut fi publicată în timpul vieţii datorită regimului, însă a apărut în anii care au urmat: „Jurnalul fericirii” (1991), „Monologul polifonic” (1991), „Dăruind vei dobândi” (1992), „N. Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângeorzan” (1992 şi 1998), „Primejdia mărturisirii” (1993), „Drumul către iubire” (1999).
Lucrarea cea mai importantă este „Jurnalul fericirii”, care înfăţişează panorama unor întâmplări ce depăşesc atmosfera detenţiei, coborând până la amintiri din viaţă, impresii, o viaţă frumoasă dincolo de închisorile gândului. Ideea principală este că întâlnirea cu Hristos constituie esenţa vieţii, mijlocul de salvare al sufletului. Părintele Nicolae scrie că la Judecata de Apoi Iisus cumpăneşte faptele şi nu gândurile sau intenţiile goale. Nu fapta în sine contează ci sufletul pe care îl investeşti, valoarea unui act stă în starea sufletească care ne îndeamnă la o faptă bună. Mărturisea că e 100% evreu şi 1000% român. Zicea că în creştinism 2 plus 2 fac 5. Când a ieşit din închisoare în închisoarea mare care era România, a realizat ca mulţi alţii că în închisoare a fost cel mai aproape de Dumnezeu.

Autobiografie

Din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schiţez această scurtă autobiografie spre a fi păstrată în arhiva Mănăstirii Rohia.
Sunt născut în anul 1912 într-o margine de Bucureşti, unde tatăl meu, inginer, conducea o fabrică de mobile şi cherestea (comuna suburbană Pantelimon). Din copilărie m-au atras clopotele şi obiceiurile creştineşti. Părinţii mei erau în bune relaţii cu preotul Mărculescu de la Biserica locală, Capra, unde am mers şi eu. Clasele primare le-am urmat parte acasă, parte la Şcoala Clementa (în răstimp ne mutaserăm în centrul oraşului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliţi care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am învăţat religia creştină, avându-l drept dascăl pe preotul Gheorghe Georgescu, de la biserica Sfântul Silvestru, om de ispravă, care mă simpatiza şi-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat în 1929, urmând apoi cursurile facultăţii de Drept şi Litere.
Mi-am terminat studiile în 1934, însă doctoratul în drept l-am luat abia în 1936. După aceea, până la izbucnirea războiului mi-am continuat studiile la Paris şi în Anglia. Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu, tatăl meu – încetăţenit prin lege individuală votată de Parlament şi ofiţer de rezervă, fiind recunoscut „evreu de categoria a doua”, care ne punea la adăpost de măsuri vexatorii. Am executat, totuşi, – deşi puteam fi scutiţi – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dându-mi totodată prea bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirând curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru Neamul Românesc s-a întărit.
Greu m-am împăcat cu regimul introdus în toamna anului 1947. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat destulă voinţă şi destulă luciditate pentru a nu mă lăsa prins în capcană de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majorităţii coreligionarilor mei m-a surprins şi m-a supărat, făceau jocul unui partid, care, de altfel, avea să se descotorosească repede de ei. Am suferit alături de atâţia alţii, am fost dat afară din casă şi barou şi am dus-o foarte greu din punct de vedere material şi sufletesc. Am fost şi foarte bolnav, vreme îndelungată.
Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat în cu totul alt mod. Mă simţeam din ce în ce mai atras de creştinism. Cu o bună şi binevoitoare prietenă, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasă fierbinte. Datorită unor oameni de mare cultură şi intensă trăire creştină – Virgil Cândea şi Paul Simionescu – m-am putut apropia de literatura patristică şi de filosofia creştină. Progresam, aşadar, pe amândouă planurile: teoretic şi practic. Eram, în realitate, apt pentru botez, îmi lipseau numai curajul şi hotărârea de a face pasul final. Şovăiam, mi-era ruşine, diavolul mă ispitea cu frica, smerenia, slăbiciunea; mă păstram în starea aceea confuză dintre dorinţa şi panica, prielnică lenei şi tergiversării. Mi-era şi teamă, mă ştiam foarte necurat. Domnul lucrează însă în chip tainic şi umblă pe căi misterioase.
În 1959 grupul de prieteni căruia aparţineam de câţiva ani a început să fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toţi, cerându-mi-se să fiu martor al acuzării şi punându-mi-se în vedere că, dacă refuz, voi fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionar”. Îndemnat cu putere de tatăl meu (căci mi se acordaseră trei zile răgaz), ba şi beştelit pentru a fi primit să reflectez trei zile şi învrednicindu-mă cu harul Domnului, am refuzat să fiu martor al acuzării; am fost arestat, judecat în cadrul „lotului mistico-legionar Constantin Noica – Constantin Pillat” şi osândit la 12 ani muncă silnică pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale a statului.
Atunci n-am mai şovăit şi toate aprehensiunile şi subtilităţile mele mintale au dispărut ca prin farmec. Eram sigur că nu voi mai rezista 12 ani şi că voi muri în puşcărie. Nu voiam să mor nebotezat. Domnul din nou mi-a venit în ajutor. În prima celulă în care am intrat în Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost un ieromonah basarabean, Mina Dobzeu, de îndată ce i-am destăinuit dorinţa mea, nu a stat mult pe gânduri. Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua (unde în două rânduri cursese sânge) am primit Sfântul Botez (15 martie 1960). Părintele Mina a ţinut să dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui „hold-up”, un caracter ecumenic şi i-a poftit la mica ceremonie clandestină pe cei doi preoţi greco-catolici, aflaţi în celulă. Am fost botezat – valabil în mare grabă cu apa dintr-un ibric cu smalţul sărit. Naş l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al mareşalului Antonescu, Emanuel Vidraşcu.
La ieşirea din închisoare, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici (august 1964), am desăvârşit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind şi Sfânta Împărtăşanie. De atunci am dus o viaţă creştină conform datinii şi regulilor bisericeşti. Jinduiam acum după călugărie. O doream încă din închisoare.
După moartea tatălui meu (în vârstă de 90 de ani – în 1967), am început să-mi caut o mănăstire, am întâmpinat însă greutăţi şi refuzuri, stareţii se fereau de un fost deţinut politic. Părintele Mina vroia să mă cheme la Huşi, la Mănăstirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Cozia, stareţul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunăvoinţă, locaşul mi s-a părut însă mie mult prea bântuit de turişti şi vizitatori. Abia în 1973 Constantin Noica m-a înştiinţat că a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspătul episcop Justinian Chira, şi că a vizitat Mănăstirea Rohia, unde episcopul fusese stareţ vreme de treizeci de ani. „Ţi-am găsit locul potrivit”, mi-a spus Noica.
De îndată am plecat la Rohia, însoţit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. În noiembrie ’73 ne-a întâmpinat la Rohia noul stareţ Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi şi deplin, o dată mai mult Noica împlinind sarcina de înger călăuzitor al meu. Timp de şapte ani am mers regulat la Rohia, de cel puţin trei ori pe an, pe câteva zile, apoi pe câteva săptămâni. Am fost, bănuiesc, supus unui examen, unei cercetări negrăbite.
În 1979, Părintele Serafim mi-a făgăduit că mă va călugări. S-a îmbolnăvit apoi foarte grav şi a fost internat în stare aproape disperată la un spital din Cluj. De acolo, din ce în ce mai bolnav, a venit în august 1980 la Rohia numai ca să mă călugărească, potrivit făgăduinţei ce-mi făcuse. Am fost călugărit în ziua de 16 august în Paraclisul noii clădiri de Părinţii Serafim Man, Antonie Perţa, Nicolae Leşe şi Emanuel Rus. Binecuvântarea Arhiepiscopiei s-a cerut şi obţinut ulterior. Cunoscându-mi firea mai bine decât o cunosc eu, părintele Serafim mi-a dobândit de la bunii şi îngăduitorii noştri ierarhi de la Cluj încuviinţarea de a păstra o cameră în Bucureşti unde să mă pot duce din când în când spre a-mi continua într-o oarecare măsură activitatea literară, considerată a fi, indirect, în folosul Bisericii.
Sunt acum monah de şapte ani. Am izbutit să organizez de bine de rău Biblioteca Mănăstirii, m-am deprins să nu lipsesc de la Sfânta Liturghie şi de la miezonoptică – principalele momente ale disciplinei călugăreşti – şi am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidaţi la examenul de intrare în Seminarul Teologic.
Dau din tot sufletul slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit de Sfântul Botez şi de călugărie, mult mai mult decât putea nădăjdui un ins ca mine. Port din tinereţe o cruce grea şi urâtă: o ticăloasă boală de intestine. Ar fi trebuit să deznădăjduiesc, să mă întunec. Credinţa îmi ajută să o rabd cu destul stoicism şi să nu-i îngăduie să-mi zdruncine bucuria de a fi creştin şi monah – pe măsura darului, foarte puţin adică, având totuşi dreptul de a rosti: Et in Arcadia ego. Fie numele Domnului binecuvântat.
(Cele de mai sus le-am relatat pe larg şi într-o formă literară într-o naraţiune intitulată Jurnalul fericirii, care merge până în 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate în 1972 şi restituit în 1975, după intervenţia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat în 14 mai 1984 şi depus la Arhivele Statului, secţia secretă). Nicolae Steinhardt, 1987

La sfârşitul textului semnat de N. Steinhardt (primit în dactilogramă) e adăugat de mână: „Pr. Valerian Pop, Mănăstirea Sfânta Ana, Rohia, 26 noiembrie 1990”. Pe crucea mormântului său scrie simplu: Monahul Nicolae, 1912-1989. Autobiografia s-a publicat în volumul inedit: „Ispita lecturii”, Ed. Dacia, Cluj, 2000 (cf. Permanenţe, iulie 2005)

Nicolae Steinhardt:

„Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa). Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? Încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative…
Din Jurnalul Fericirii, despre a da Cezarului sau a nu da:
„Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12; 17; Luca 20, 25). Fraza e clară şi regimurile totalitare, adăugându-i şi Rom. 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: „e text!”. Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului – se tălmăceşte: Statului – ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la „spălarea creierului”, când fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mântuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape în mâinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricât de mică – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfântului Vasile cel Mare.”
„Diavolul: să încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai să semnăm un document prin care recunoaştem şi tu şi eu că doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiţi că doi şi cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevăr incontestabil? – Nu-mi pun semnătura alături de a ta nici pentru a recunoaşte că există Dumnezeu”.
Aşa cum spune în „Dăruind vei dobândi”, convertirea lui este o poveste, o dublă îndrăgostire: de poporul român şi de Biserica creştină.
Motive de imensă fericire: „Pentru că am scăpat în sfârşit de anchetă. Închisoarea, după Securitate, e un liman, o oază, un rai. Apoi, cea dintâi întâlnire cu legionarii…; de la care mă reped să învăţ alfabetul Morse şi versuri de Crainic şi Gyr – grăbitul meu entuziasm îi amuză” (5 martie 1960; Jurnalul fericirii).
Steinhardt mărturiseşte lui Gavril Vatamaniuc, erou al rezistenţei bucovinene: „Gavriluţă, am simţit ceva în mine, erau nişte mişcări, până în cap şi din cap înapoi în picioare; nici într-o religie n-am găsit ce spune Hristos. Dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, cele rostite în Vechiul Testament, deci răzbunarea, moarte, nu le-am iubit, dar când am văzut iertarea, dragostea şi tot ce propovăduieşte Hristos am spus că aici e locul meu”.

Din notele Securităţii (care l-a urmărit constant începând cu 1 martie 1966) – după confiscarea Jurnalului fericirii, un ofiţer securist analizează lucrarea astfel:
„Tratând creştinismul ca singură credinţă care poate aduce fericirea unui om, autorul aduce, printre altele, o serie de calomnii şi injurii la adresa societăţii socialiste, face apologia organizaţiei legionare, comentează ostil modul cum s-au judecat procesele deţinuţilor politici, precum şi modul cum au fost trataţi în închisoare, prezintă tendenţios realitatea la data eliberării lui şi comentează nefavorabil măsurile luate pe linie de partid şi de stat în domeniul activităţii ideologice, enunţă concepte duşmănoase privind ideologia marxistă şi esenţa orânduirii comuniste. Referindu-se la societatea noastră, pe care o compară cu un „coşmar”, arată că este dominată de trei fenomene ale timpului: 1. invazia verticală a barbarilor (Rathenau), 2. domnia proştilor, 3. trădarea oamenilor cumsecade. 1. Năvălesc nu barbarii din alte continente, ci de jos în sus, derbedeii. Aceşti barbari preiau locurile de conducere; 2. Au sosit pur şi simplu, în sensul cel mai categoric – proştii şi inculţii la putere şi, în ciuda tuturor legilor economice şi a tuturor regulilor politice, fac prostii ca nişte ignoranţi ce se află; 3. În loc a se împotrivi, oamenii cumsecade adoptă expectative binevoitore, se fac că nu văd şi nu aud, pe scurt trădează. Imparţialii şi încrezătorii înregistrează şi tac. Sunt cei mai vinovaţi”.

„Închisoarea a fost un centru de iradiere a misticii creştine. Astfel, cel ce va deveni scriitorul şi monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, evreu şi procomunist la arestare, s-a convertit ca urmare a discuţiilor avute cu intelectualii legionari în timpul detenţiei. „Jurnalul Fericirii” este chiar povestea convertirii lui şi a descoperirii căii regale a fericirii. Dragostea creştină a grupului legionar şi capacitatea de sacrificiu a acestora l-a scăpat chiar de la moarte. Se poate pune întrebarea: a vrut cineva, cu bună ştiinţă, să se sacrifice, să se chinuiască sau să se jertfească? Ei bine, da! Aceştia au fost tinerii care juraseră să trăiască în sărăcie şi să dea totul ţării şi neamului din care fac parte.” (Ilie Tudor, „Un an lângă Căpitan”, 2009, p.135)

Sursă: 29 martie: pomenirea cuviosului Nicolae Steinhardt, marturisitorul (1912-1989) | Bucovina Profundă

Anunțuri

30 Martie 1866: PRIMA ZI DE DOMNIE A LUI CAROL

La 30 martie 1866: este publicată Proclamația către popor, prin care Locotenența domnească recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu numele de Carol I.

BONUScuza

Conservatorii şi liberalii deopotrivă hotărăsc să îl detroneze pe Alexandru Ioan Cuza. Motivul : mandatul său se apropia de sfîrşit şi exista pericolul ca Puterile Garante să ceară desfacerea Unirii din 1859. Ne amintim că decizia Franţei, Rusiei, Turciei, Angliei, Austriei era ca unirea trebuia să se facă cu doi domni şi două capitale. Numai manevrele iscusite ale politicienilor români au adus pe tron aceeaşi persoana în Moldova şi în Ţara Românească, colonelul Alexandru Ioan Cuza. Odată cu încheierea mandatului său în 1866, nu se ştia ce atitudine vor lua Puterile Garante.

Ideea unui domphilip de flandran strain, rudă cu marile mondarhii europene circula mai demult, încă de pe vremea divanurilor ad-hoc. Era acum momentul să fie folosită pentru consolidarea tînărului stat român. Detronarea lui Cuza din noaptea de 10/11 februarie 1866 a avut drept scop păstrarea Unirii. Pentru a fi siguri că lucrurile se vor petrece aşa cum au convenit complotiştii, Ion Brătianu pleacă încă din noiembrie l865 incognito în Occident (la Paris) pentru a obţine sprijinul împăratului Napoleon al lll-lea in ideea unui principe străin pe tronul de la Bucureşti. Complotul pentru detronarea lui Cuza era deja urzit la acea dată. La detronarea lui Cuza, noaptea 10/11 februarie, o locotenenţa domnească i-a luat locul şi îl proclamă pe contele Filip de Flandra drept domn. O săptămîna mai tîrziu, Filip de Flandra refuză ofertă.

Lucrurile se complică. Principatele Unite trec prin clipe dificile. Dacă Franţa, Anglia, Italia susţin păstrarea unirii din 1859, Rusia, Austria şi Turcia refuză. Ion Brătianu, plecat din ţară se gîndeşte la un alt principele, de bratianu ICdata asta german, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, înrudit atît cu regele Prusiei cît şi cu împăratul Franţei. În ziua în care Filip de Flandra trimite refuzul său la Bucureşti, de Vinerea Patimilor, Ion Brătianu, se află deja la Dusseldorf.

Ion C. Brătianu cere audienţa la principele Carol Anton de Hohenzollern-Sigmaringen, guvernator militar al provinciei Rinului şi Westphaliei. Îi explică de ce a venit. A doua zi, 31 martie, dimineaţa, într-o audienţă care ţine trei ore, Brătianu, în numele locotenenţcastelul hohensolern sigmaringenei domneşti şi cu avizul împăratului Napoleon al lll-lea spune că doreşte să propună poporului român ca domn, pe al doilea fiu al principelui. Brătianu nu se aşteaptă să îl întîlnească şi pe cel căruia i se oferea coroana. Din fericire, Carol se afla la Dusseldorf, într-un scurt concediu, venit pentru săptămîna mare a Paştelui(catolic). Normal, ar fi trebuit să se afle la Berlin, unde servea ca locotenent al regimentului doi de gardă. Mai ales, spune prinţul, că ne pregătim de război. Austria şi Prusia erau în pragul unui conflict armat. În aceeaşi, zi, la ora şase, Brătianu revede pentru două ceasuri pe prinţ. Ii oferă coroana Principatelor Unite. Carol, un tînăr de 27 de ani (Brătianu are atunci 45, născut în 1821) nu refuză propunerea dar cere să se consulte mai întîi cu regele Prusiei, Wilhelm, şeful Casei Hohenzollern. Carol pleacă la Berlin, aici discută cu regele Wilhelm şi cancelarul Bismark. Este avansat căpitan al regimentului de gardă. Ion Brătianu pleacă la Paris să negocieze la curtea Impăratului Napoleon. Tot la Paris se desfăşoară în acel timp conferinţa Puterilor garante în legătură cu situaţia din Principate. Dezbinarea dintre puterile europene a salvat atunci situaţia Unirii.bismarck 1

Locotenenţa domnească hotărăşte să organizeze un plebiscit care să arate clar voinţa ţării. La 8 aprilie, rezultatul plebiscitului, la care se prezintă cetăţenii cu drept de vot, este : cu 685.969 voturi pentru şi 224 contra. Cinci milioane de români se pronunţă astfel pentru Carol, domn al Principatelor române. Conferinţa de la Paris, continuă să recomande desfacerea Unirii şi alegerea a doi domni pămînteni. Regele Prusiei se pregăteşte de război cu Austria şi nu vrea să contrarieze Rusia, deci nu se pronunţă favorabil. Dar Carol s-a decis să accepte. Politicienii români se folosesc de tactica faptului împlinit. Cum au făcut şi în 1859, cu ocazia Unirii. De altfel, acelaşi lucru sugerează şi Bismark. Berlinul nu poate sprijini pe faţă aducerea unui Hohenzollern pe tronul de la Bucureşti, dar ar accepta situaţia, dacă ea s-ar produce. Totul depinde acum dekarol1romania1839-6hotărîrea prinţului Carol. Conferinţa de la Paris se blochează şi riscă să compromită Unirea prin prelungirea provizoratului. Ion Brătianu însoţit de Ion Bălăceanu, agentul nostru diplomatic la Paris, se află la Dusseldorf. Ei arată lui Carol hotărîrea românilor de a sfida Puterile Garante ostile. Cei doi emisari află decizia principelui Carol – el acceptă propunerea şi hotărăsc să pornească spre Bucureşti.

Patru zile mai tîrziu, principele Carol pleacă în cel mai mare secret spre România. E o zi ploioasă. La 10,00 îşi ia adio de la rude. Schimbă uniforma militară cu haine civile. Traseul cu trenul îl duce la Bonn. Dimineaţă ajunge, prin Meinz şi Darmstadt, la Freiburg. Puţin după prînz ajunge în Elveţia, la Zurich. Vremea e tot proastă. Plouă torenţial şi e frig. Carol 0061 - Carol tanar - portret cu favoriticălătoreşte incognito, ferindu-se să nu fie recunoscut. Rezultatul plebiscitului îi este deja cunoscut. Scrisorile şi mesajele de  felicitare care sosesc riscă să avertizeze însă autorităţile austriace. Bagajele lui Carol au fost curăţate de monogramele care ar fi deconspirat vameşilor şi poliţiştilor adevărata identitate a prinţului. La Zurich i se eliberează un paşaport pe numele Karl 0061 - Carol tanar - portret cu favoritiHettingen, negustor ce merge la Odessa. Călătoria cu budapesta 6trenul continuă, prin Augsburg, Munchen. Pentru a nu da de bănuit Carol stă într-un vagon clasa a doua, separat de însoţitori. La Salzburg unde se află graniţa dintre Bavaria şi Austria are loc controlul bagajelor şi documentelor. Trenul, după o călătorie de noapte, ajunge la Viena dimineaţă. Gara e plină de trupe. Războiul este iminent. Dacă cineva l-ar deconspira, Carol ar fi făcut prizonier, pentru că este ofiţer prusac. Ar putea fi chiar mai rău, dacă ar fi luat drept spion. Traversează Viena într-o birjă, pentru a prinde legătura de Pesta din alta gară. Pericolui de a fi recunoscut este mare.

Trenul ajunge la Bratislava (Pressburg ), şi aici gara e plină de trupe. La Pesta trenul ajunge la ora cinci după-amiază. După inca o călătorie de noapte, în zori, trenul ajunge la Timişoara, pe atunci un oraş austriac. Ca peste tot peroanele sunt pline deportile de fier militari. La ora nouă, trenul ajunge la Baziaş, ultima gară a acestei periculoase călătorii. Carol mereu la clasa a doua, în civil, cu ochelari fumurii pe nas, ascuns în spatele unui ziar pentru a nu fi recunoscut. Din cauza transporturilor de trupe, trebuie să aştepte un vapor care îl va duce mai departe pe Dunăre. Cursele regulate au fost rechizionate de armată. Aşteptarea se prelungeşte două zile. În principate nu exista căi ferate şi trenuri. Este primul contact cu noua lui ţară. Pînă atunci locuieşte într-un hotel mic şi mizer. Are doua zile timp să scrie scrisori, să se plimbe pe malul Dunării, să vadă micul oraş. Dar mai ales să îşi pună gîndurile în ordine.

În memoriile sale, Carol îşi aminteşte cele două zile petrecute în aşteptarea vaporului de la Belgrad. ” Seara, întreaga societate cină în odaia care servea de restaurant şi unde se adunară funcţionarii din Baziaş, începînd să discute politică. Se vorbi şi despre alegerea prinţului Carol de Hohenzollern la tronul Romaniei şi mulţi se exprimară în chip foarte puţin plăcut despre acest eveniment : Noul prinţ va ajunge tot atît de imposibil ca şi Cuza.” ” N-o să treacă mult şi o să-l gonească românii şi pe acesta !”şi altele asemenea. Unul citi golestiion ghicaîntr-o gazetă că turcii ar fi năvălit şi că s-ar fi dat cîteva lupte.”. Carol ascultă toate acestea Dumnezeu ştie cu ce gînduri. Vaporul mult aşteptat in sfirsit sosi. Sosi pe neaşteptate de la Pesta, cu trenul, venit de la Paris, si Ion Brătianu,. Cei doi vor călători pe acelaşi vapor spre ţară. Principele s-a instalat ca de obicei la clasa a doua. Aici, ” între saci şi lăzi de bagaje” ii scrie o scrisoare împăratului Franz Josef, la Viena, asigurîndu-l că doreşte relaţii prieteneşti. Tocmai ieşea de pe teritoriul imperiului habsburgic. La Orşova, vaporul ajunge după trei ore şi jumătate lungi de călătorie prin măreţul peisaj al Porţilor de fier. În aceaşi zi ajunge la Turnu Severin. E duminica Rusaliilor.

Printul Carol ii spune căpitanului că e negustor şi merge la Odessa, dar coboara să se plimbe cîteva minute. Abia după ce pasagerul de la clasa a doua coboară, comandandatul vasului intelege pe cine transportase. : ” Pe Dumnezeul meu, dacă ăsta nu a fost prinţul de Hohenzollern !”. Prefectului, nedumerit de însoţitorul său, Ion Brătianu ii spune : Salută pe Domnitorul României ! Mulţimea curioasă priveşte. E duminică după amiază, lumea a ieşit la plimbare fără să bănuiască ce se întîmplă. Ion Brătianu telegrafiază la Bucureşti că au ajuns cu bine. De teama unei unei expediţii turceşti al nord de Dunare – la Rusciuk erau masate trupe sub comanda lui Omer Paşa- se cere golestiprudenţă. Constantinopolul nu agrează ideea unui prinţ străin pe tronul de la Bucureşti. Turcii doresc desfacerea Unirii. Pericolele nu s-au terminat. Într-un poştalion tras de opt cai, printul Carol porneşte spre capitala noii sale ţări. E deja opt seara. Spre patru dimineaţa au ajuns la Jiu. La ora şase sunt la Craiova, unde îl aşteaptă populaţia. Carol răspunde aclamaţiilor cu un scurt cu cîteva cuvinte. Se formează un cortegiu, cu dorobanţi si trăsuri ale orăşenilor. Populaţia entuziastă aruncă flori. Pe o vreme frumoasă, cortegiul ajunge la Slatina. Carol trece Oltul cu podul plutitor. Mulţimi pe ambele maluri aclamă. Inainte de înserat, Carol este primit de locuitorii Piteştiului. Ţărani, tîrgoveţi, militari, arcuri de triumf ridicate de autorităţi. De la Bucureşti au venit Ion Ghica, ministrul de externe, şi generalul Golescu, membru al locotenenţei domneşti. Mai tîrziu vine şi Dimitrie Sturza.bratianu dimitrie

Carol înnoptează la Goleşti. Primul decret care i se da la semnat este graţierea mitropolitului Moldovei, Calinic Miclescu, care condusese după detronarea lui Cuza, o mişcare de separatistă în Moldova. A doua zi dimineaţa la opt, cortegiul pleacă spre Bucureşti. Ultima zi a călătoriei atinge traseul Găeşti, Titu, Bucureşti. O escortă călare îl însoţeşte.La Ciocăneşti, pe moşia boierului Dimitrie Ghica. Aici Carol schimbă ţinuta de călătorie cu una oficială, imbracă fracul pentru a-şi face intrarea în Bucureşti. Pe la două post meridian se văd turlele Bucureştiului. Solemnitatea are loc la Băneasa, în casa golescuapropierea castelului neterminat al lui Bibescu. Primarul Dimitrie Brătianu, fratele lui Ion Brătianu, îl întîmpină pe noul domn. Sînt 30.000 de oameni adunaţi la Băneasa. Semn bun, izbucneşte ploaia. Prima după trei luni de secetă. Carol, cu generalul Golescu şi Ion Ghica într-o trăsură cu şase cai pornesc spre oraş. Este urmat de multe oficialităţi civile şi militare.Un regiment de ulani merge în frunte. Convoiul merge o ia pe şoseaua Kiseleff, apoi pe Podul Mogoşoaiei unde casele sunt decorate cu flori şi covoare. E nevoie de un ceas şi jumătate pentru a traversa oraşul pînă la dealul Mitropoliei. Se aud salve de tun, urale, clopotele oraşului batind. Mitropolitul Nifon, în veşminte de sf dumitru 3aur, înconjurat de preoţi în odăjdii strălucitoare il întîmpină. Carol săruta Biblia. În biserica se află miniştrii, alte oficialităţi. Are loc un TeDeum. Apoi cortegiul trece în Cameră Deputatilor, aflată chiar lîngă Mitropolie. Preşedintele Camerei Costache Epureanu, îl întîmpină. Tribunele sunt pline de lume care aclamă neîntrerupt. Colonelul Nicolae Haralamb, membru al Locotenentei 0059 Juramant.Domneşti, citeşte formula jurămîntului : ” Jur a păzi legile Romaniei ; de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului.”Carol spune pe româneşte” Jur “. Apoi ţine un scurt discurs.

Dupa incheierea ceremoniei convoiul traversează oraşul în sens invers, spre palat, fosta casă Golescu, unde fusese găzduit şi Alexandru Ioan Cuza. Aici se adună membrii guvernului provizoriu. La ora 6, are loc un prînz pentru oficialităţi. Seara, domnitorul Carol face o scurtă plimbare prin centrul oraşului. La zece seara Locotenenţa şi Guvernul se strîng la Palat pentru a-şi oferi demisiile şi a permite lui domnitorului să formeze primul guvern. Începe o nouă epocă.

STELIAN TANASE

Sursă: PRIMA ZI DE DOMNIE A LUI CAROL

Soluția nemților în urma valului de agresiuni sexuale comise de migranți: vagoane de tren numai pentru femei.

O companie feroviară germană, care operează curse între Leipzig și Chemnitz, a decis să introducă vagoane numai pentru femei și copii, în urma numărului mare de atacuri sexuale înregistrate în țară după deschiderea porților pentru migranți,relatează Daily Express, citat de News.ro.

Vagoanele ar urma să se afle chiar lângă locomotivă și lângă compartimentele pentru controlori.

„Apropierea de reprezentanții companiei a fost stabilită deliberat” pentru a face femeile să se simtă mai în siguranță, a declarat un purtător de cuvânt al societății Regiobahn.

Un val de atacuri și agresiuni sexuale care au vizat femei, comise de migranți în noaptea de Anul Nou, la Koln, a îngrozit Germania. În total, peste 800 de plângeri au fost depuse la Poliție, iar tot mai mulți nemți sunt nemulțumiți deoarece cancelarul Angela Merkel a refuzat să limiteze numărul de refugiați primiți în țară.

Măsuri similare sunt în vigoare în prezent în Brazilia, Mexic și Egipt, tot pentru a spori securitatea femeilor în mijloacele de transport în comun.

Anul trecut, și liderul laburiștilor britanici, Jeremy Corbyn, a propus introducerea de vagoane de tren numai pentru femei.

„Unele femei mi-au spus că soluția la creșterea numărului de cazuri de asalt și hărțuire în mijloacele de transport în comun ar putea fi introducerea de vagoane numai pentru femei”, a spus el.

Sursă: Soluția nemților în urma valului de agresiuni sexuale comise de migranți: vagoane de tren numai pentru femei | ActiveNews

Europa este în război, doar că-și ține palmele peste ochi

Știu, islamul este religia păcii, iar valul de imigranți nu are nici o legătură cu atentatele teroriste din Europa. Dar hai să ne uităm la niște chestii clare, verificate și răsverificate.

13 noiembrie 2015: 7 băieți comit 6 atacuri teroriste în locuri diferite în Paris. Rezultat: 130 de morți, 368 răniți. Cine erau băieții? Majoritatea născuți și crescuți în UE, dar au plecat să se specializeze în activități d-astea teroriste prin țări cu tradiție, mai ales Siria. Și, fiți atenți aici: erau căutați de serviciile secrete europene, dar au intrat în UE prin Grecia cu valul de ”refugiați sirieni”. Alți doi băieți din cei 7 au fost înregistrați în Grecia ca ”refugiați sirieni”, deși nu e clar cine sunt, probabil au umblat cu acte false. (detalii aici) Deci încă o dată: ”refugiații sirieni” nu au legătură cu atacurile teroriste. (Povestea despre cum i-au căutat francezii și belgienii pe teroriști din noiembrie 2015 până în martie 2016 va deveni cu siguranță baza unui scenariu de comedie cu proști).

1 martie 2016: comandantul forțelor NATO, generalul Breedlove (un băiat pe care eu îl bănuiesc al dracului de bine informat despre extrem de multe chestii) zice cam așa: teroriștii se ascund printre ”refugiații sirieni” și toată lumea știe că se poate produce în orice moment un atac terorist în Europa. (detalii aici) A, Breedlove mai zice că rușii nu doar se bucură de chestiile astea, dar le și încurajează.

11 martie 2016: Barack Obama îl numește comandant suprem NATO pe generalul Curtis Scaparroti, un băiat venit de prin Vietnam. Generalul Breedlove, băiatul sincer de la paragraful anterior, rămâne puțin șomer. (de aici)

18 martie 2016: este arestat Salah Abdelsalam, un băiat căutat de la atentatul din Paris din noiembrie 2015.

22 martie 2016: două explozii la aeroportul din Bruxelles și o a treia în metrou ucid 34 de oameni și rănesc 106. Parcă știa ceva-ceva băiatul ăla, Breedlove, nu?

Valul de ”refugiați sirieni” cărora le plâng de milă toți cei cu logica oloagă de prin UE a deschis porțile pentru băieții veseli care aruncă chestii în aer și împușcă civili pe stradă. Logica ne spune să închidem poarta. Asta ar fi una. A doua: mie îmi pare că băieții ăștia au declarat război UE. Generalul ăla american nu deschidea gura să spună chestiile alea doar ca să-și audă vocea. Poate ar fi cazul ca francezii și belgienii să facă ceva, nu să iasă de prin instituții cu mâinile la ceafă pentru a se preda imamilor din cartierele musulmane, ca mai apoi să-i aștepte pe americani și englezi să vină să-i elibereze.

Articolul a fost scris in 2016 de atunci atentatele in Europa au continuat si continua inca .

Sursă: Europa este în război, doar că-și ține palmele peste ochi – KISHINIOV

Europa trebuie să-și închidă granițele.

Să stabilim niște chestii: valul de musulmani care invadează Europa nu sunt refugiați, sunt imigranți. De ce le zic musulmani și nu sirieni, afgani, libieni etc.? Pentru că islamul este punctul lor comun. De ce le zic imigranți și nu refugiați? Pentru că băieții nu au nici o intenție să se întoarcă în țările de origine.

Și sunt câteva chestii clare. Europa nu poate primi fără control valuri de oameni. Sau poate primi fără control milioane de necunoscuți printre care se ascund zeci – sute – mii de băieți pregătiți să comită atentate – dar nu mai poate comenta nimeni că se petrec atentate teroriste.

Există și ideea că de ce ne freacă pe noi românii grija de imigranții musulmani? doar nu vor să vină în România! Da, dar sunt destui români prin Bruxelles, Paris și Londra – și riscă să moară. Cred că ar trebui să ne intereseze. Apoi România contribuie la bugetul UE și nu sunt de acord ca banii mei să fie folosiți pentru găzduirea unor băieți care se joacă bum-bum în numele Profetului.

Și totul a pornit de la Grecia. Ca să scape de presiunile pentru plata datoriilor, grecii au deschis granițele UE și a început tot bâlciul ăsta.

Iar băieții care vin nu au nici cea mai mică intenție să se adapteze la modul de viață european. Se ghetoizează, își construiesc propriile societăți, acumulează frustrări de marginali auto-excluși după care se aruncă în aer.

Chiar este timpul ca Europa să își închidă serios granițele.

Sursă: Europa trebuie să-și închidă granițele – KISHINIOV

Simboluri sau coincidenţe?

Margareta (Muşata) a fost stramoaşa celei mai stralucite dinastii a evului mediu moldovenesc – spiţa Muşatinilor, neamul lui Petru I, Roman I, Alexandru I (cel Bun), Stefan al III-lea (cel Mare), Bogdan al III-lea (cel Chior), Petru al IV-lea (Rareş).

Muşata era fiica Bogdan I, voievod al Maramuresului si apoi primul voievod al Moldovei independente.

Margareta a României este fiica regelui Mihai I, cel care a recuperat, in 1944, Maramuresul si Moldova de Sus.

Margareta a României s-a nascut chiar pe data  proclamarii Regatului (26 martie pe stil nou). Principesa a declarat, de altfel, ca modelul sau politic este regele întemeietor, Carol I.

Numele Margarita inseamna in greceste perlă (mărgăritar). O perlă obisnuită (daca se poate spune vreodata asa ceva despre această minune) se înveleste in splendoare in 4 ani. Va puteti imagina lumina acumulata in 24 de ani?

Atatia ani sunt de cand Principesa Margareta s-a dedicat numai si numai României.

La Mulţi Ani, Alteţă!

Sursă: Simboluri sau coincidenţe? – DAN GHENEA

Acad. Florin Constantiniu: „Un rege-arbitru ar putea reface solidaritatea naţională şi ar mobiliza resursele de muncă, gândire şi simţire ale românilor.”

“Când eram în clasa a IV-a primară, la o „materie/disciplină” numită, dacă îmi amintesc bine, „Datoriile omului şi ale cetăţeanului”, învăţătorul ne-a spus că statele se împart în monarhii şi republici; în monarhie, puterea se moşteneşte, în timp ce în republică, conducătorul este ales; în monarhie, a continuat el, indiferent dacă eşti deştept sau prost, ajungi rege; în republică, trebuie să ai anumite calităţi pentru a fi ales (lecţia avea loc – nota bene! – în iarna 1943-1944!).

„Voi, copii – ne-a întrebat învăţătorul – care credeţi că e forma de stat cea mai bună?”. „Republica!”, a răspuns toată clasa în cor. De atunci, am rămas republican convins. Pe moment, argumentarea învăţătorului mi s-a părut corectă. Mai târziu, mi-am dat seama că nu era fără fisuri; oameni care nu aveau umbră de calităţi pentru a fi şefi de stat au fost aleşi, în diverse contexte politice, ca preşedinţi de republică. Şi, totuşi, convingerile mele de extrema stângă m-au făcut să rămân partizanul republicii. Nimic nu este mai primejdios decât a rămâne „încremenit în proiect”, de a deveni iobagul unei anumite concepţii sau ideologii. Totul – ne învaţă dialectica – depinde de condiţiile de loc şi de timp. Pentru România, astăzi, o spune cel care a fost şi troţkist şi maoist, singura şansă de salvare este restaurarea monarhiei. Precizez: o şansă, căci nu ştim dacă ea se va confirma sau nu. Dar încercarea merită să fie făcută.

Când Divanurile Ad-hoc au cerut unirea Principatelor şi domnul străin (1857), ele au dat glas unei convingeri adânc înrădăcinate în conştiinţa colectivă a românilor. [….]  Ele au deschis calea intervenţiei puterilor vecine (Ungaria, Polonia, Imperiul otoman, Imperiul habsburgic, Rusia) întrucât participanţii la luptele pentru putere apelau la sprijinul străinilor. Pentru a pune capăt acestui dezmăţ politic – acesta e termenul de utilizat – s-a considerat că un domn străin, fără legături cu familiile boiereşti autohtone, setoase de putere şi de bogăţie, va asigura stabilitatea politică a noului stat, născut din unirea Moldovei şi Ţării Româneşti. După „septenatul” lui Cuza (1859-1866), tulburat de acţiunile de subminare ale forţelor politice din interior, venirea lui Carol I a satisfăcut revendicarea Divanurilor Ad-hoc şi le-a confirmat aşteptările. Domnul străin a adus pacea internă şi, chiar dacă nu a avut dinamismul reformator al lui Cuza, a asigurat consolidarea statului român modern şi progresul lui.

Astăzi, privind înapoi, înţelegem că monarhia a fost factorul determinant, capital, în toate marile momente ale istoriei naţionale, începând cu independenţa (1877) şi terminând cu Marea Unire (1918). Deşi germani, atât Carol I, cât şi Ferdinand I s-au identificat cu interesele vitale ale naţiunii române şi le-au slujit cu un devotament, care îi onorează. Să ne imaginăm, o clipă, ce a însemnat, în 1916, pentru germanul Ferdinand de Hohenzollern, „să tragă spada împotriva neamului său”, aşa cum a spus el însuşi, pentru ca să se realizeze eliberarea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului. În două împrejurări, regele Mihai şi-a asumat – cu riscuri personale – salvarea ţării: la 23 august 1944, când, în vârstă de 23 de ani, s-a dovedit cel mai curajos şi cel mai energic participant la actul care a smuls România din orbita Reich-ului, scurtând războiul cu circa jumătate de an, iar apoi, în timpul „grevei regale” (august-decembrie 1945) când, înfruntându-l pe Stalin, a încercat, de astă dată fără succes, din pricina abandonării sale de către SUA şi Marea Britanie, să stăvilească procesul de comunizare a României.

Instituţia monarhică este indisolubil legată de progresul ţării noastre. Independenţa de stat (1877), amplul proces de modernizare a structurilor şi instituţiilor ţării în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, întregirea neamului (1918) sunt legate de monarhie. Regalitatea a adus României stabilitate şi prestigiu. Din nefericire, nu toate sectoarele vieţii sociale au progresat satisfăcător. Polarizarea societăţii, condiţiile precare de existenţă ale ţărănimii (de aici marea răscoală din 1907), gravele carenţe ale democraţiei au apăsat greu asupra ţării, dar responsabilitatea este împărţită de monarhie cu clasa politică. În decembrie 1989, când s-a pus capăt capitolului deschis de includerea României în sfera de hegemonie a Uniunii Sovietice, firesc ar fi fost să se revină la situaţia de dinainte de abdicarea de la 30 decembrie 1947, impusă de ocupantul sovietic şi executată de marionetele sale de la Bucureşti. Nu s-a procedat însă aşa, iar populaţia, după patru decenii de propagandă şi manipulare, nu ar fi acceptat – în cazul consultării ei prin referendum – restaurarea monarhiei.

Astăzi, avem experienţa a peste două decenii de republică postdecembristă. Ea s-a dovedit o calamitate pentru România. Republica sărăciei, a corupţiei, a clientelelor politice, a clanurilor mafiote […] (agravată) de absenţa unei tradiţii de autentică democraţie, de înapoierea generală a ţării, de absenţa spiritului civic. [….] În condiţiile actuale, instituţia monarhiei, aflată deasupra partidelor, ar putea stăvili apetitul acestora pentru putere şi pentru ciolan. Un rege-arbitru, nu un preşedinte-jucător, care a scindat societatea românească, ar putea reface solidaritatea naţională, situată deasupra opţiunilor politice ale fiecăruia, şi ar mobiliza resursele de muncă, gândire şi simţire ale românilor, în slujba interesului naţional.

Evident, este vorba de o posibilitate. Totul depinde de români. Ei sunt marii vinovaţi ai stării catastrofale de astăzi. [….] Poate, o tresărire de revoltă şi de demnitate se va produce, totuşi, şi, atunci, ea va înţelege că, deocamdată, monarhia îi dă o şansă de a reveni la o viaţă normală şi de a-şi recăpăta speranţa.

(“Republică sau monarhie?”, Florin Constantiniu, Revista Istorie si Civilizatie – Anul III, nr.26 – noiembrie 2011!)

Sursă: Acad. Florin Constantiniu: „Un rege-arbitru ar putea reface solidaritatea naţională şi ar mobiliza resursele de muncă, gândire şi simţire ale românilor.” | Monarhia Salvează România

Nicolae Iorga: „La noi, monarhia vine din fondul tradiţional cel mai adânc al poporului românesc.” 

Într-o conferinţă rostită la Fundaţia Dalles în 1934, Nicolae Iorga a ţinut o conferinţă despre monarhie:

„A aduce în discuţie monarhia, aceasta o poate face numai cineva cu desăvârşire ignorat, cineva lipsit de bun simţ, de o ambiţie bolnavă sau cineva care călăreşte pe nori […]. Amatori serioşi de republică n-au fost în ţara asta niciodată, fiindcă republica nu este o formă pe care s-o poţi alege în locul altei forme, discutând chestiunea în abstract. Republica este un lucru care se alcătuieşte undeva, la o anumită dată, din cauza unui concurs de împrejurări”, precum în S.U.A. şi Franţa. Există republici impuse şi monarhii de împrumut. „La noi, din fericire, monarhia nu este aşa; ea vine din cea mai îndepărtată amintire, din fondul tradiţional cel mai adânc al poporului românesc. Ea nu vine nici măcar din marginile precise ale existenţei unui popor românesc, ci este mai veche decât atâta, venind de-a dreptul din Roma cea veche” şi din lumea traco-geto-dacă.

Valentin Hossu-Longin, Monarhia Românească, 1993, p.7

Sursă: Nicolae Iorga: „La noi, monarhia vine din fondul tradiţional cel mai adânc al poporului românesc.” | Monarhia Salvează România

Prințul Charles, decorat de președintele Klaus Iohannis în ziua activării Brexit: ”Ați făcut lucruri admirabile și ați fost un excelent promotor al imaginii României în lume”

Prințul de Wales a fost decorat miercuri de președintele Klaus Iohannis, la Palatul Cotroceni, cu Ordinul Național “Steaua României” în Grad de Mare Cruce, în semn de “prețuire pentru activitatea în România și pentru promovarea imaginii acesteia în lume”.

“Astăzi am plăcutul prilej de a recunoaște în mod oficial și de a onora activitatea desfășurată de Alteţa Voastră în și pentru România. Începând cu anul 1998, când ați efectuat prima vizită oficială în România, ați pășit aproape în fiecare an în această țară a noastră, pentru care nutriți o aleasă afecțiune. Ați făcut lucruri admirabile și ați fost un excelent promotor al imaginii României în lume”, a transmis Klaus Iohannis în alocuțiunea de decorare a Prințului Charles.

”Cunosc mulți străini atraşi de România şi de frumuseţea ei. Dar ceea ce vă deosebeşte este perseverenţa şi implicarea în dezvoltarea comunităţilor locale, în protejarea moștenirii lor istorice și culturale. Ați făcut-o încă de acum aproape trei decenii, când, la sfârşitul anilor ‘80, aţi intervenit cu privire la planul nefast al regimului comunist de sistematizare a satelor din România”, a mai spus președintele.”Astăzi, recunoaştem implicarea Voastră angajată în proiectele derulate în România, atenţia pe care o acordaţi dezvoltării comunităţilor locale, interesul pentru prezervarea patrimoniului şi a tradiţiilor româneşti, precum și pentru păstrarea frumuseților naturale unice ale țării noastre. Rezultatele obținute în activitățile Voastre caritabile demonstrează nu doar vocație, ci și dedicație. Sunteţi o sursă de inspirație pentru tineri în apărarea valorilor pe care se bazează armonia socială și dezvoltarea durabilă”, a mai adăugat șeful statului.

În cadrul convorbirilor tete-a-tete, discuțiile au vizat dezvoltarea şi aprofundarea relaţiei de Parteneriat Strategic dintre cele două ţări, dar și ampla activitate caritabilă desfășurată în România de ASR Prințul de Wales.

”Președintele Klaus Iohannis, a reiterat, în numele său şi al României, condoleanțe familiilor victimelor și însănătoșire grabnică celor răniți în recentul atac de la Londra. La rândul său, ASR Prințul de Wales a exprimat regretele sale pentru rănirea celor doi români în atentat şi a exprimat speranţa că starea lor medicală, mai ales a cetăţenei române mai grav afectate, se va îmbunătăţi cât mai repede. Cei doi interlocutori au evidențiat nivelul foarte bun al Parteneriatului Strategic dintre cele două țări, bazat pe o cooperare intensificată în sfera securității și pe legăturile economice importante. ASR Prinţul de Wales a apreciat că ambele state împărtăşesc interese şi obiective comune, care definesc relaţia bilaterală specială dintre cele două ţări”, transmite Administrația Prezidențială într-un comunicat.

Sursă: Prințul Charles, decorat de președintele Klaus Iohannis în ziua activării Brexit: ”Ați făcut lucruri admirabile și ați fost un excelent promotor al imaginii României în lume” | caleaeuropeana.ro

Vizita Alteței Sale Regale, Charles, Prinț de Wales la Patriarhia Română 

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, l-a primit joi, 30 martie 2017, la Palatul Patriarhiei, pe Alteța Sa Regală Charles, Prinț de Wales, aflat într-o vizită oficială în România.

Preafericirea Sa a exprimat bucuria pentru includerea în program a unei vizite la Patriarhia Română și a subliniat interesul deosebit pe care Alteța Sa Regală îl manifestă pentru frumusețile spirituale, culturale și naturale ale României, devenind astfel un prieten al țării și poporului român.

Patriarhul României a menționat că în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord locuiesc mulți credincioși ortodocși români, ca studenți sau angajați în diferite domenii de activitate a societății britanice. Astfel, în prezent, există peste 45 de parohii ortodoxe românești, păstorite de un episcop vicar și de 42 clerici, parohii care se bucură de sprijinul Bisericii Angliei, inclusiv prin oferirea unor locașuri de cult.

În contextul în care Alteța Sa Regală a vorbit despre vizitele efectuate la unele organizații umanitare din România în care sunt implicate instituții britanice, Patriarhul României a prezentat programe sociale ale Patriarhiei Române, precum Alege școala! destinat ajutorării copiilor expuși riscului abandonului școlar, Donează sânge! Salvează o viață! și Sănătate pentru sate, pentru sprijinirea persoanelor în vârstă și sărace din mediul rural.

Alteța Sa Regală Prințul de Wales a subliniat importanţa moştenirii culturale româneşti şi a apreciat receptivitatea României pentru conservarea acesteia. În acest context, a fost abordată posibilitatea unei cooperări între Patriarhia Română, Fundația Prințul de Wales și Fundația Pro Patrimonio, în vederea conservării și punerii în valoare a patrimoniului cultural și religios românesc.

Patriarhul României a primit cu bucurie această propunere, deoarece Biserica Ortodoxă Română are o preocupare permanentă în ceea ce priveşte conservarea patrimoniului naţional bisericesc.

La încheierea vizitei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a oferit Alteţei Sale Regale o icoană lucrată în tehnica mozaic, reprezentând pe Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României. Apoi, i-a mulțumit Alteței Sale Regale pentru vizită și a transmis Majestății Sale, Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, urări de sănătate și binecuvântare.

Sursă: Vizita Alteței Sale Regale, Charles, Prinț de Wales la Patriarhia Română – Basilica.ro