Pod de aur peste apele suferinţei lui Radu Gyr

I-o fi făcut oare Domnul din suferinţă „pod de aur, pod înalt”? Suferitorului pentru vers şi credinţă, Radu Gyr, poetului condamnat la moarte pentru o poezie. „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”, poezia care a fost tradusă în frica proaspăt instalaţilor la putere comunişti drept un manifest, o instigare la revoltă. Nu pentru aceasta a fost scrisă, dar poporul din care, iată, s-au mai ridicat şi martiri, avea nevoie de o astfel de trezire, căci somnul care a urmat a fost plin de suferinţă.

Mă tot gândesc: o fi ajuns Radu Gyr să aibă o velinţă călduroasă din zefirul Raiului după ce a strâns în oase atâta umezeală şi frig de teminţă încât nici verile toride din libertate nu l-au mai încălzit? Toate întrebările acestea mi se scurg mereu spre „da”-ul răsplătirilor lui Hristos. Şi iar îmi roiesc în minte, după ce am intrat recent în casa fiicei poetului, la împlinirea a 35 de ani de la plecarea dincolo a poetului. 29 aprilie 1975.

Atunci i-au tăcut inima şi pana puternicului şi sensibilului Radu Gyr, după ce anii de repetate închisori – aproape 20 – i-au grăbit sfârşitul pământesc.În urma lui, o viaţă de scris şi de povestit, dar şi o operă uriaşă, necunoscută pe deplin nici astăzi de publicul larg. Câţi ştiu oare că Radu Gyr a fost un scriitor atât de prolific încât a lăsat în urmă peste zece volume? Voce polifonică, a abordat nu doar tema durerilor carcerale în care a excelat, ci şi poezie pentru copii, de dragoste, religioasă, de război, balade. A scris, de asemenea, dramaturgie, articole de presă, cronici de teatru şi eseuri de un extrem rafinament.

Recitalul

Primăvara se înstăpânise complet peste cartierul bucureştean Drumul Taberei şi peste strada Cetatea Histriei când am ajuns acasă la fiica lui Radu Gyr. Acolo, într-un apartament de bloc, am avut bucuria de a face o vizită ca un pelerinaj. De câte ori, trecând pe străduţa aceea spre locuinţa mea, situată până nu de mult la doar câteva sute de metri, n-am trecut fără să mă fi gândit că pot călca pe unde altădată a călcat Radu Gyr! Poetul îşi vizita fiica, ginerele şi nepotul la sfârşit de săptămână şi chiar lucra în casa lor.Doamna Simona Popa – Mona, cum îi spune soţul – întâmpină anotimpul cu o uşoară astenie, dar pe noi, cu multă ospitalitate şi căldură sufletească. Ne introduce în atmosfera rememorărilor prin poemele pe care are plăcerea să ni le recite. Parcă auzim o actriţă cu voce gravă exersându-şi rolul chiar înainte de spectacol. Inflexiunile vocii cad uneori pe cuvinte dureroase: „lacrimă”, căderi”, crepuscul stins în piept”… În ochii soţului, Demostene Popa, surprind nişte lacrimi. Se gândeşte probabil la suferinţele socrului, la copilăria dureroasă a soţiei, la câte o fi trăit personal în sânul acestei familii încercate de soartă.

Un mucalit după gratii

Amintirile copilăriei îi sunt însă confuze doamnei Simona Popa, mai ales dacă este vorba să povestească ceva legat de tată. Avea doar şase ani când acesta a fost arestat şi închis prima dată. Avem parte însă de alte frânturi de amintiri: „Tatăl meu era o fire foarte mucalită. Era foarte vioi, avea o putere de muncă extraodinară, se aşeza dimineaţa la masa de lucru, la ora 8:30, şi scria până seara târziu. Dar în ultima perioadă din viaţă a fost tracasat, fiindcă, având nevoie de bani, a trebuit să publice o traducere a baladei germane sub un alt nume. Nu avea voie să publice nimic după eliberarea din 1964, decât în revista „Glasul Patriei”. Şi asta l-a supărat, l-a măcinat interior. Cred că i-a grăbit şi sfârşitul.

A mai scris şi un articol despre Ion Pillat, pe care i l-au deformat, i-au scos anumite fraze şi i-au adăugat altele şi s-a mâhnit foarte tare atunci. Apoi a mai fost şi apariţia unei antologii în care un autor răutăcios a spus că Radu Gyr „s-a tăvălit prin iarbă verde”, spunând cu aceasta că nu are valoare ca poet”.

Intervine domnul Demostene Popa: „De ce nu spui că atunci când te-ai născut a vrut să-ţi dea numele Luminiţa? Nu mai avea nimeni numele acesta!”. „Aşa este, a scris şi o poezie pentru mine: „Are tata o fetiţă,/ Pas de vis şi mănunchi de crăiţă”, îşi aminteşte fiica poetului. Apoi povesteşte despre închisori, atât cât are în străfundul inimii, care vrea mai mult să uite decât să-şi amintească: „Aveam şase ani când a fost închis prima dată, în 1937. L-au dus întâi la Malmaison, apoi la Jilava şi la Braşov… Aici a fost oarecum mai liniştit, l-am şi vizitat pentru că dădeau voie copiilor să-şi vadă taţii. Avea dreptul la hârtie şi creion. Scria multă literatură, ne scria şi nouă, acasă. Să ştiţi că acolo a scris celebra poezie „Azi noapte Iisus”. La Braşov l-am vizitat o dată sau poate de două ori…”.

Vara, după Aiud

Ginerele lui Radu Gyr aduce albume de fotografii, scoate la iveală afişe cu lansări ale cărţilor socrului său. Privim poze cu poetul abia eliberat de la Aiud, slab, purtând un fes dungat. Pe spatele ei scrie: „Vara, 1956, după Aiud”.Confesiunile se leagă firesc: „La eliberarea definitivă din închisoare, tata era foarte slab. A rămas cu obiceiul să culeagă şi firimiturile de pe masă, se gândea la lipsa de mâncare suferită. Dar mai ales a suferit de frig. Nici la 40 de grade nu spunea că îi este cald”.

 

Întreb despre aceasta şi mi se povestesc lucruri frumoase, care, în decursul unui destin liniştit, fără sincope, ar fi condus la perpetuarea unei tradiţii muzicale în familie. „Mama se numea Florentina, era o femeie foarte frumoasă, l-a adorat pe tata. Cânta la pian. Şi-a sacrificat viaţa pentru el şi pentru noi, de fapt, l-a aşteptat tot timpul cât a fost în închisoare… Tata era asistent universitar la catedra de estetică şi filosofie a lui Mihail Dragomirescu, iar mama era studentă când s-au cunoscut. S-au căsătorit destul de repede după aceea, chiar dacă n-a avut avere nici unul dintre ei. Ea era foarte frumoasă… Tata a iubit-o foarte mult. Tatăl meu, deşi s-a născut la Câmpulung Muscel, se considera oltean pentru că la trei ani familia lui s-a mutat la Craiova, iar acolo a fost şcoala lui de pregătire. S-a format la cenaclul literar condus de Elena Farago. A vrut să studieze vioara, avea talent, toţi cei din familia lui pe linie maternă aveau talent, au fost muzicieni. Coco Demetrescu, bunicul, era actor, mama lui era profesoară de pian şi avea şi o voce frumoasă de mezzosoprană”, povesteşte cu drag Simona Popa.

„Afară, fiii de deţinuţi politici!”

Venind vorba de talent şi profesii, o întreb pe Simona Popa cât de greu i-a fost ca fiică de deţinut politic. „Mama a avut o soră care ne-a luat la ea, vopsea nasturi, din asta trăia. Ne-a mai ajutat şi o soră mai mare a mamei, doctoriţa Petrescu, care era dentist. Am stat la ea în perioada aceea grea când tata era închis. A fost greu… Eu n-am putut să fac nici o facultate, m-a dat afară Alexandra Sidorovici (secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului între 1948 şi 1958 – n.r.) din anul întâi de la Geologie petroliferă. „Afară, toţi burghezii, fiii de deţinuţi, de moşieri şi de preoţi, afară!”

Am fost apoi la pictură, la ceramică, am avut talent, mi-a plăcut şi să desenez. Am stat acolo la pictură câţiva ani şi pe urmă am intrat la Uniunea Compozitorilor unde am făcut cartografie muzicală. Am putut să fac asta pentru că avusesem îndrumări muzicale solide de pe vremea liceului făcut la Râmnicu Vâlcea. Eu voiam să studiez pianul, studiasem cu o profesoară foarte exigentă, doamna Ritzki. Dar am avut şi voce frumoasă, de mezzosoprană, am moştenit-o pe mama, aşa am putut să îmi găsesc un loc în Corala Patriarhiei. Am intrat cu examen în 1953″, povesteşte Simona Popa.

Solistă în corala Patriarhiei

Dar comuniştii n-au trecut-o cu vederea pe fiica deţinutului politic, mai ales că voia să cânte la slujbele de la Patriarhie. Securiştii au sugerat să fie dată afară din cor. Atunci, Nicolae Lungu, celebrul dirijor al corului, a mers la patriarhul Justinian şi i-a spus despre problemă. Patriarhul a răspuns că atâta vreme cât este el patriarh fiica lui Radu Gyr nu va fi dată afară. Şi aşa a fost. A cântat în cor vreme de 40 de ani. „În corul Patriarhiei l-am cunoscut pe soţul meu. Muzica ne-a unit.

Iar tradiţia muzicală şi dragostea de muzică s-au transmis mai departe, pentru că şi fiul nostru, Radu-Valentin, este muzician. Are 41 de ani şi este prim-dirijor al Filarmonicii Banatul din Timişoara”, mai spune fiica lui Radu Gyr.Domnul Dinu vine cu două desene făcute în peniţă de părintele Arsenie Papacioc, pe spatele cărora sunt nişte dedicaţii foarte frumos scrise, un mesaj prietenesc pentru soţii Popa. În urmă cu câţiva ani, cei doi au fost la Techirghiol şi au mers şi la mănăstire. Au spus cine sunt, iar o măicuţă l-a înştiinţat pe părinte, care a venit în pridvor, bucuros să-i cunoască pe fiica şi ginerele lui Radu Gyr. I-a chemat în chilie, le-a citit o rugăciune, au vorbit, iar la sfârşit le-a dăruit desenele acelea.

„Aşteptăm ediţia critică”

„Aşa suntem noi, bătrânii, trăim din amintiri…”, spune domnul Demostene Popa. De bătrâni, nu sunt bătrâni soţii Popa, dar amintiri au destule. Unele mai dureroase, altele mai plăcute. Rudenia cu marele poet al temniţelor o duc cu bucurie şi mândrie. Putem să adăugăm, şi cu responsabilitate. S-au străduit şi au reeditat toată opera lui Radu Gyr. Nu totdeauna condiţiile editoriale au fost favorabile, pentru că nici măcar un poet de talia lui Gyr nu este scutit de sistemul greoi şi anapoda al publicării din România. „De acum, aşteptăm să apară o ediţie critică serioasă, aşa cum merită tatăl meu”, ne spune Simona Popa, iar noi îi dăm dreptate.Uneori, circulă poeme uşor trunchiate, cu versuri mai şchioape şi asta îi mai supără pe urmaşii poetului. „Sunt acele poezii învăţate pe de rost în anii de închisoare de deţinuţi. S-amai deformat câte un vers, dar acum, că e toată opera lui publicată aşa cum a scris-o cu mâna lui, am vrea să fie în circulaţie poeziile corecte”, spune doamna Popa.

Moştenirea

Casa familiei Popa păstrează ca un sipet moştenirea lăsată de poetul care şi-a luat numele de la Dealul Gruiului, purtat apoi pe buzele atâtor condamnaţi a căror singură alinare era recitatrea poeziilor lui. Printre libărci, gândaci şi păduchi de foc, printre lacăte şi zăbrele, Radu Gyr a dat un sens durerilor, încrustând pe pereţii sufletelor versuri de revoltă, dar mai ales de îmbărbătare şi de speranţă.Am închis uşa acelei case cu sentimentul că vreme de un ceas şi mai bine am fost suspendaţi pe un pod deasupra apelor de aur ale vieţii lui Radu Gyr.

Închisorile lui Radu Gyr

În 1937 a fost închis prima oară în lagărele din timpul dictaturii carliste. În 1941 a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională, sub Antonescu. Apoi a fost trimis forţat pe front într-o unitate activă iar după aceasta, din nou arestat, dus în penitenciarul Braşov, eliberat şi trimis din nou pe front. Între 1942 şi 1943 a fost dus în lagărul de la Târgu-Jiu,iar în 1944, condamnat cu tot lotul ziariştilor la 12 ani detenţie riguroasă. Când ar fi beneficiat de un decret de graţiere, i s-a deschis un nou proces la Tribunalul Militar Regional, o reeditare a procesului din 1941 din timpul lui Antonescu, şi abia în 1956 a fost eliberat. La scurt timp a fost din nou arestat, iar în 1958 a fost condamnat la moarte, pedeapsă comutată la 25 de ani de muncă silnică, capăt de acuzare fiind poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane !”. A fost eliberat în 1964.

Antume şi postume

Poezie: Linişti de schituri (1924); Plânge Strâmbă-Lemne (1927); Cerbul de lumină (1928); Stele pentru leagăn (1936); Cununi uscate (1938); Corabia cu tufănici (1939); Poeme de război (1942); Balade (1943); Studii şi eseuri: Învierea, de Tolstoi, Bucureşti, 1928; Evoluţia criticei estetice şi aspectele literare contemporane, 1937; Conferinţe: Făuritorii unui ideal, Bucureşti, 1932; Studenţimea şi Idealul Spiritual, Bucureşti, 1935; Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional, Bucureşti 1936; Prefeţe: Emil Muracade, Pulbere de stele (poeme), Bucureşti, 1937; George Şoimu, Popas în lacrimi Bucureşti, 1937; Petre Duţă, Poezii patriotice, Bucureşti, 197; Alte scrieri: Scufiţa roşie, 1937; Corabia cu tufănici, 1939; Eposul popular iugosvav, 1935 (în colaborare cu Anton Balotă); Volume publicate postum: Poezii din închisori, Cuvântul Românesc, Canada, 1982; Poezii, vol. I-III (Sângele temniţei, Balade, Stigmate, Lirica orală), Marineasa, 1992-1994; Anotimpul umbrelor, sonete şi rondeluri, Vremea, 1993; Ultimele poeme, Vremea, 1994; Calendarul meu: prietenii, momente şi atitudini literare, Ex Ponto, 1996; Baba Cloanţa Cotoroanţa. Povestiri pentru copiii cuminţi, Ex Ponto, 1997; Bimbirică automobilist, Ex Ponto, 1998; Bimbirică aviator, Ex Ponto, 1998; Crucea din stepă. Poeme de răsboiu, ediţie îngrijită şi note de Ioan Popişteanu, Constanţa, Editura Ex Ponto, 1998; Pragul de piatră, poezii, Vremea, 1998; Balade, Ex Ponto, 1999; Era o caşa albă, Ex Ponto, 2000; Linişti de schituri, Vremea, 2000; Sângele temniţei, stigmate, Vremea, 2003.

 

Sursă: Pod de aur peste apele suferinţei lui Radu Gyr

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: