Ultima primăvară a lui Nicolae Steinhardt. Martie, luna botezului și a morții

Era ultimul martie din comunism. Martie 1989. Până la Revoluţie mai erau nouă luni. Nouă luni până la căderea regimului care îi schimbase viaţa. Pe a lui şi pe a multor intelectuali ai vremii. N-a mai apucat să respire în libertate. Pe 30 martie 1989, Nicolae Steinhardt a murit la spitalul din Baia Mare.

Avea 76 de ani. Și 29 de ani de când devenise creștin prin botez. Luna martie a fost, se pare, una aparte în destinul lui Steinhardt, căci pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, descoperise taina botezului „din apă viermănoasă şi din duh”. Martie 1989. Comunismul era tot mai întunecat și, deși în mănăstirea de la Rohia era, în principiu mai ferit de relele lumii, Steinhardt era în permanență supravegheat, pentru că avea o influență puternică încă de atunci asupra intelectualilor, dar și asupra oamenilor simpli. Primăvara acelui an, rămas în amintirea noastră doar cu finalul lui, a adus la Rohia doliul. Steinhardt suferea de o anghină pectorală care s-a agravat în acel martie și a hotărât să plece de urgență la București. Drumul de la mănăstire până la aeroportul din Baia Mare l-a făcut împreună cu Părintele Justin Hodea, starețul mănăstirii, și cu părintele Paisie Rogojan, cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Părintele stareț îl mustră și-i spune că toate astea sunt ispite, iar el rămâne tăcut până la Baia Mare.

În aeroport, înainte de îmbarcare, Nicolae Steinhardt suferă un infarct și este dus de urgență la spitalul din oraș unde pe 30 martie moare. Așa s-a sfârșit periplul pe pământ al celui care spunea asumându-și pe deplin cuvintele lui Dostoievski: „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul”. O viață începută undeva în mahalaua Bucureștiului, într-o lume care se schimbase din temelii. De altfel, copilăria petrecută în mahala este unul dintre lucrurile de care vorbeşte cu mândrie, iar lumea din Pantelimon, aşa frustă şi „nefinisată” i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze altfel, peste ani, la toate mizeriile închisorii şi, mai mult, dându-i o cheie cu totul neobişnuită de a înţelege şi vorbi despre creştinism. Căci, deşi provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.”

Luna martie, așadar, a fost o lună cu totul specială în existența lui. Cu 29 de ani înainte ca infarctul de pe aeroportul din Baia Mare să se producă, în anul 1960, Steinhardt trăia experiența vieții lui: botezul într-o celulă de la Jilava. Episodul este relatat pe larg în „Jurnalul fericirii”. „Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel. Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, balia, ciubărul, tineta şi un cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în purtat de el şi de un alt deţinut. (…) La repezeală, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”. Se întâmpla pe 15 martie 1960, în celula nr 18. Nicolae Steinhardt, cel care avea să devină monahul de la Rohia, trăia minunea întâlnirii cu Dumnezeu… Scena în sine, aşa cum o descrie Steinhardt în „Jurnalul fericirii” este aproape teatrală, dacă nu ar fi atât de înfiorător de reală. În închisoarea de la Jilava, Nicolae Steinhardt, era actor în propriul rol, iar scena descrisă aproape naturalist, este scena reală în care el a jucat de-adevăratelea rolul vieţii lui: creştinarea. Ca şi cum, dintr-o mie de personaje şi de scene ar fi ales-o pe cea mai „frumoasă”, ghicind, ca-n poveşti, că-n spatele urâtului mizer se ascunde toată strălucirea lumii… Fiu al lui Oscar Steinhardt, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect, Nicu-Aurelian Steinhardt avea să cunoască un destin cu ciudate suişuri şi coborâşuri şi cu şi mai ciudate întâlniri cu fericirea. Până la momentul revelației, destinul lui a curs cumva pe alte coordonate. Destul de tânăr, la 17 ani, începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, intrând astfel în lumea literară a momentului. Aceasta este perioada când începe să publice sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 publică primul volum parodic „În genul… tinerilor”, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu. Nicolae Steinhardt și tatăl lui, Oscar În 1935, respectiv 1937, a publicat două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar între 1937 şi 1939, Steinhardt circulă prin Europa. Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria sunt ţările în care petrece perioade mai lungi, pentru ca, la sfârşitul acestor doi ani să revină la Bucureşti unde începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu.

Este o perioadă activă pentru el, în care scrie cronică de spectacol, traduce mult, este interesat în mod special de literatură, dar şi de lumea teatrală a momentului. În schimb, peste viața personală, misterul a plutit întotdeauna și a rămas mereu o taină dacă înainte de marea întâlnire cu Dumnezeu, inima lui Steinhardt a bătut vreodată, pentru vreo femeie. Dar în primii ani de după 2000, apărea la Editura Timpul volumul postum, „Eseu romanţat asupra neizbânzii”, o scriere de tinereţe cu totul diferită de ceea ce avea să lase Steinhardt mai târziu literaturii române. Povestea unei iubiri din tinereţe… cu geloziile ei cu tot, cu tristeţile ei cu tot, cu aripile ei cu tot. „Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (…) îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu alături de ea fericit”. „Fericirea” a existat, aşadar, şi înainte de „Jurnalul fericirii”.

Apoi, ani întregi, după ce viaţa lui Steinhardt s-a schimbat definitiv, nimeni n-a reuşit să-l facă să vorbească despre tainele inimii lui, nici Ioan Pintea şi nici Zaharia Sângeorzan în volumul lui cu cele „365 de întrebări incomode”. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat în volumul de convorbiri al lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi”, care are curajul de a întreba direct: „Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?”. Steinhardt trebuie să fi zâmbit şi apoi a avut curajul de a răspunde: „Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare”. Dar destinul își urma cursul. Steinhardt trebuia să ajungă la marea întâlnire cu Dumnezeu.

După 1940, începe să aibă probleme la Revista Fundaţiilor Regale, pentru că era evreu și sunt anii epurării etnice, fiind înlăturat, sub conducerea guvernului Antonescu, iar până în 1944 urmează nenumărate privaţiuni. Din 1944, revine la revistă unde îşi continuă cu asiduitate activitatea publicistică. În 1947, va fi din nou înlăturat din pricina unui denunţ. Perioada de până la momentul arestării din 1959, nu este deloc uşoară, fiind dat afară din barou şi refuzându-i-se publicarea textelor. E nevoit să presteze slujbe necalificate. La 46 de ani, este arestat şi va fi inculpat în celebrul proces Noica – Pillat. Și atunci va începe calvarul ce va purta diverse nume: Jilava, Aiud sau Gherla… La 31 decembrie 1959, în ultima zi a anului este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi implicat – culmea ironiei! – în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, el, evreul care suferise privaţiunile lui Antonescu. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Noica – Pillat” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Atunci începea marea lui experienţă pe care Virgil Ierunca avea s-o numească „academie şi altar”. După botez, viaţa lui s-a schimbat ireversibil, iar strălucirea revelaţiei a copleşit totul.

Felul în care a scris despre Dumnezeu rămâne unul dintre cele mai nonconformiste, cu pagini bulversante, pentru el Hristos fiind boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură.  El, intelectualul care ţinea cursuri în închisoare, îndrăgostit de filmul „Jesus Christ Superstar”, o spunea cu siguranţa pe care ţi-o dă doar frumuseţea absolută a revelaţiei: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos!” Şi dintre toate am să aleg, tot sper reamintire, cea mai frumoasă dintre lecţiile despre credinţă sau despre „a crede”, pe care le-a ţinut Steinhardt. „Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: <dacă vă voi spune, nu veţi crede >. Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura.”

Monica Andronescu

Sursă: Ultima primăvară a lui Nicolae Steinhardt. Martie, luna botezului și a morții | Ziarul Metropolis

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: