Patrimoniul cultural din România este o chestiune de siguranță națională

Ignorat de autorități şi vânat acerb de investitorii imobiliari cu diferite interese, patrimoniul arhitectural, cultural și istoric al României se zbate între viață și moarte de mai bine de șaptezeci de ani. Soarta acestor clădiri cu o valoare de cele mai multe ori incomensurabilă ajunge să depindă de „hărnicia” hoţilor de fier vechi sau a funcționarilor dezinteresați și corupți.

Reputatul arhitect Şerban Sturdza, vicepreşedinte al Ordinului Arhitecţilor din România, descendent al familiei boierești omonime, realizează în cele ce urmează o radiografie a situaţiei în care se află astăzi întregul patrimoniu naţional.

Citiţi şi luaţi aminte. – interviu realizat de Vlad Ignat

 

Stimate domnule Sturdza, cum vedeți Dumneavoastră starea patrimoniului cultural, arhitectural și istoric al României în acest moment?

În ultimii douăzeci de ani s-a coagulat o problemă serioasă în această direcţie; iar ea se reduce, în principal, la o apreciere cantitativă a pierderilor suferite de patrimoniul național. Spun asta pentru că, după schimbarea survenită în 1989 între regimul comunist și perioada actuală, s-au făcut niște salturi mari, deseori, în defavoarea patrimoniului. Să ne amintim cum în primele șase luni de după Revoluție, granițele României au fost deschise și necontrolate. În acea perioadă, scurgerile obiectelor de patrimoniu, mai ales cel mobil, în străinătate au fost colosale. Chestiunea aceasta s-a soldat cu o pierdere importantă, incomensurabilă, din punct de vedere al valorilor pe care România le-a avut. Aceste obiecte au plecat din țară necontrolat, sub forme mai degrabă oculte decât legale.

„Structuri din case maramureșene au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale”

Se pot compara cele două perioade atunci când vorbim despre pierderile de patrimoniu?

Din păcate, România nu a avut și nu are încă o evaluare amplă şi exactă a listei obiectelor de patrimoniu. Pot doar afirma, ca o constatare nesusținută de cifre, că pierderile suferite după 1990 sunt mai mari decât cele din perioada comunistă. Dacă înainte de Revoluție deciziile veneau dintr-un singur punct, prin legile și concepțiile unui singur om, democratizarea a răspândit metehnele acestei politici. Mulți oameni le-au preluat; și acum, după 23 de ani, aceștia au ajuns să decidă, cu același spirit și aceeaşi mentalitate, direcțiile actuale. Prin însumare, pierderile sunt foarte mari. Pe de o parte, pierderile sunt rezultatul furtului inadmisibil de mare, mai ales în perioada vidului legislativ de după 1989: de la aventura vestitelor monede dacice la obiecte de artă populară, la tablouri, la elemente și chiar structuri din case maramureșene, care au ajuns obiecte de mobilier în hoteluri occidentale (în Italia, de exemplu).

Pe de altă parte, pierderile s-au accentuat prin reorganizarea Comisiei Monumentelor și a șantierelor arheologice importante. Reorganizarea şantierelor a avut loc chiar la începutul perioadei Ceauşescu, iar ceea ce s-a moştenit în 1990 este, cel puţin în acest caz, un adevărat dezastru. Atunci s-au desfiinţat atelierele de restaurare şi toată structura judicioasă existentă. Până ca acestea să se reînfiinţeze, după 1990, a trecut o perioadă mare, în care nu s-au făcut operaţiuni de restaurare ample. După acest moment, operaţiunile s-au lovit de bugetele tot mai mici. În acest moment, Ministerul Culturii are doar șase angajați care au grijă de întregul patrimoniu al României, la care se adaugă alţi câţiva din deconcentratele aflate în teritoriu.

„În zonele urbane protejate se petrec cele mai mari şi mai dăunătoare afaceri imobiliare”

Care credeţi că sunt cele mai mari pierderi ale patrimoniului din această perioadă de după 1990?

Există pierderi punctuale, cum sunt vestigiile arheologice. Sunt şantiere arheologice care au fost pur şi simplu abandonate. Dar am să vă dau un alt exemplu, ceva mai controversat: Palatul Potlogi. Acesta este un edificiu brâncovenesc remarcabil, care a fost restaurat de două ori. De ce? Pentru că după ce s-a terminat o operaţie de restaurare a fost pur şi simplu părăsit; nu au ştiut ce funcţiune să îi dea. Aşa că, ulterior, a fost reluată restaurarea.

Aş mai putea da un exemplu în ceea ce priveşte defectuoasa organizare şi administrare a şantierelor de restaurare: Palatul Baroc din Timişoara (Muzeul de Artă). Şantierul nu s-a încheiat aici nici după 35 de ani. S-a constatat că este mult mai eficient, atunci când e un şantier mare, să se restaureze porţiuni mici şi să fie date în folosinţă pentru a nu se degrada până se termină lucrarea. De asemenea, este bine ca de la început să se cunoască funcţiunea pe care o va avea o clădire ce intră în renovare, tocmai pentru a evita perioadele în care aceasta nu e folosită. Se evită, astfel, şi lucrările în plus de reamenajare, care încarcă mult bugetul stabilit iniţial. Sunt monumente în România care se află sub schele de mulţi ani şi, pentru că nu au fost bani pentru continuarea lucrărilor, acestea au ajuns să se ruineze. Un exemplu este Sinagoga din Iaşi, dar pot aminti şi cazul Culei de la Şuici, care acum 20 de ani era un muzeu vizitabil, iar azi este o ruină în stare de colaps. Din păcate, sunt atât de multe exemple…

Cititi interviul integral accesand link-ul de mai jos

Sursă: Patrimoniul cultural din România este o chestiune de siguranță națională | Historia

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s