Diaconițele în tradiția creștină 

Prima mărturie cu privire la slujirea diaconițelor o întâlnim în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, unde se vorbește de Febe, care era ”diaconiță a Bisericii din Chenhrea” și care ”a ajutat pe mulți” (Romani 16: 1-2). În anul 111 sau 112 d.Hr., Plinius cel tânăr, într-o scrisoare a sa către Traian, se referă la existența diaconițelor în Bitinia57. La diaconițe face referire și Clement al Alexandriei58, Origen, traducerea siriacă a ”Didahiei Apostolilor”, dar și Constituțiile Apostolice. În plus, în a 6-a Novelă a lui Iustinian se stabilește că în Biserica Sfintei Sofia trebuie să slujească 40 de diaconițe59. La fel și 3-a Nuvelă a lui Iustinian, cu titlul ”Despre numărul clericilor stabilit a sluji în Preasfânta Mare Biserică a Sfintei Sofia a atotfericitei cetăți”61, unde trebuie să slujească 60 de preoți, 100 de diaconi, 40 de diaconițe (”diaconi, bărbați 100 și 40 femei”), 90 de ipodiaconi, 110 de citeți, 25 de psalți. Numărul total al clericilor din Sfânta Sofia se ridica la 425.

Diaconițele erau alese ”după o ispitire cu luare aminte”62. Trebuia să provină fie din rândul fecioarelor63, fie al văduvelor care avuseseră un singură bărbat64. Diaconițe putea deveni și soțiile episcopilor65. Aveau, de asemenea, posibilitatea de a fi hirotonite diaconițe aveau și monahiile cu viață aleasă, care primiseră schima mare sau starețele de mănăstiri66.

Cele care deveneau diaconițe, trebuia, așadar, să fie virtuoase, să aibă cuget misionar, duh de slujire întru imitarea lui Hristos67. De asemenea, trebuia să aibă o anume instruire, ca să poată împlini lucrarea catehetică68. Trebuia însă să se împodobească și cu virtuțile blândeții, îngăduinței, isihiei, nerăutății, înfrânării limbii, și altele: ”blândă, liniștită, îngăduitoare, fără de răutate, fără de mânie, nevorbitoare în deșert, fără a face zarvă, nevorbitoare împotrivă, fără a căuta să impresioneze prin cuvinte, fără a se băga în treburile altora”69.

În general, de problema diaconițelor se ocupă Sfintele Canoane: Canonul 19 al Sinodului I Ecumenic, Canonul 15 al Sinodului IV Ecumenic, Canoanele 14, 15, 40, 48 ale Sinodului V-VI Ecumenic și Canonul 44 al Sfântului Vasilie cel Mare. Concret, Sfântul Vasilie cel Mare subliniază: ”Așadar noi nu lăsăm ca trupul diaconiței, sfințit fiind, să fie în întrebuințare trupească”71.

Sinodul IV Ecumenic (451 d.Hr.), la care au participat atâția episcopi de seamă, a cerut părerea unei femei pentru a putea lua o decizie corectă. Femeia aceasta era Sfânta Eufimia. Moaștele ei nestricate se păstrau în Constantinopol, ca și azi. Au așezat, așadar, peste sfintele ei moaște un hrisov ortodox și unul monofizit. Au pecetluit mormântul, iar dimineață când l-au deschis au văzut în mâinile sfintei hrisovul ortodox, în timp ce la picioarele ei se afla cel eretic72.

În Codicele Theodosian se face referirea că diaconițele trebuia în anumite cazuri să fie trecute de vârsta de 60 de ani pentru a putea intra în această slujire73. În alte cazuri însă se făceau și unele excepții în hirotonia diaconițelor în ce privește vârsta. Concret, o asemenea excepție s-a făcut în cazul Olimpiadei, pe care, deși foarte tânără, ”după ce a rămas văduvă…, a hirotonit-o diaconiță Nectarie”74. În Canonul 15 al Sinodului IV Ecumenic se menționează cu privire la diaconițe: ”Femeia, înainte de 40 de ani să nu se sfințească întru diaconiță, dar și aceasta să se facă după o ispitire cu luare aminte. Iar dacă primind hirotesia și rămânând un timp oarecare în slujbă, se dă pe sine căsătoriei, batjocorind harul lui Dumnezeu, una ca aceasta să fie dată anatema împreună cu acela care s-a legat cu ea”75.

Profesorul Theodórou menționează că Sinodul V-VI Trulan încerca să le încurajeze pe femeile evlavioase să se hirotonească diaconițe. Acest lucru este evident în Canonul 40 al acestui Sinod, în care se menționează: ”Căci este scris de dumnezeiescul Apostol (I Timotei 5: 9), văduva la 60 de ani să se numere în Biserică, iar Sfintele Canoane au predanisit ca diaconița să se diaconisească la 40 de ani, văzând că Biserica a devenit mai puternică prin harul dumnezeiesc, și că merge înainte, apoi și tăria și rânduiala credincioșilor în ținerea poruncilor dumnezeiești. Pricepând și noi desăvârșit acest lucru, am orânduit după dreptate să înceapă nevoințele cele după Dumnezeu degrab, să-l însemnăm cu binecuvântarea harului ca printr-o oarecare pecete, și prin aceasta să-l îndemnăm pe el să nu fie nepăsător și să nu zăbovească și mai vârtos să-l împingem către alegerea binelui, spre statornicirea într-însul”76

Sfântul Epifanie subliniază în acest sens ”că tagma diaconițelor slujește în Biserică, dar nu se ocupă cu cele ale preoției”. În plus, în ce privește îndatoririle diaconițelor, Epifanie al Ciprului semnalează participarea lor necesară la botezarea femeilor: ”Și că pe de o parte tagma diaconițelor slujește în Biserică, dar nu în cele ale preoției, nici nu li se îngăduie să săvârșească ceva de acest fel, ci pentru cuviința neamului femeiesc, fie în ceasul spălării sau al cercetării în pătimire sau durere și când se dezgolește trupul femeii, pentru a nu fi văzut de slujitorii bărbați, ci numai de diaconițe…”77.

Din cele de mai sus ne este clar că Părinții Bisericii considerau femeia egală cu bărbatul, de aceea nu erau de acord cu legislația care condamna femeia, în timp ce pe bărbat îl lăsa să trăiască în ”universul lui intangibil”. Chiar și în căsătorie Părinții Bisericii au introdus inovații, pentru că îi abordau pe cei doi soți ca fiind egali. Soții au fost chemați să se lupte și să câștige medalia într-un întrecere a dragostei, care pune accentul pe dimensiunile duhovnicești ale căsătoriei și conduce unirea celor doi la familie, care este ”Biserica de acasă”. Faptul că rostul fundamental al căsătoriei este ajutorarea și completarea reciprocă arată că cei doi soți alcătuiesc o unitate indestructibilă înaintea lui Dumnezeu, cu drepturi și îndatoriri egale.

În textele patristice se proclamă egalitatea femeii cu bărbatul. Pentru Părinți și pentru Biserică bărbatul și femeia nu se deosebesc după gen. Sunt persoane care pe de o parte își revelează cel mai lăuntric sine al lor ca ”alteritate”, ca bogăție harismatică a darurilor lui Dumnezeu, iar pe de altă parte descoperă identitatea lor prin har, atunci când converg către Arhetipul comun și devin un om nou ”în Hristos”.


57 111 sau 112 d.Hr. Plinius, Ad Traianun, ep. XCVI, 8,  ed. Kukula, Leipzig 1908, p. 316.

58 Stromate 3,6, PG 8,1157.

59 A 6-a Novelă a lui Iustinian, cap. 14, în R. Schoell-G Kroll (editor), Corpus juris civilis, vol. 3: Novellae, Berlin 1895, p. 43.

61 A 3-a Novelă a lui Iustinian, cap. 14 în R. Schoell-G Kroll (editor), Corpus juris civilis, vol. 3: Novellae, Berlin 1895, p. 18.

62 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 15, Amílka Alivizátou, Sfintele Canoane și legile bisericești, Atena 1949, p. 54.

63 Constituțiile Apostolice, VI, 18, PG 1, 957. E. Theodórou, Hirotonia sau hirotesia diaconițelor, Atena 1954, p. 317.

64 A 6-a Nuvelă a lui Iustinian, cap. 14, în R. Schoell-G Kroll (editor), Corpus juris ciuilis, vol. 3: Novellae, Berlin 1895, p. 43.

65 Canonul 48 al Sinodului Ecumenic V-VI Trulan, ”și, de s-ar arăta vrednică, să se înainteze și la treapta diaconiței”. Amílka Alivizátou, Sfintele Canoane și legile bisericești, Atena 1949, p. 98.

66 Theodoros Balsamon, Tâlcuire la Canonul 48 al Sinodului Ecumenic Trulan, PG 137, 658A. E. Theodórou, Hirotonia sau hirotesia diaconițelor, Atena 1954, p. 317.

67 Constituțiile Apostolice, ΙΙΙ, 19, PG 1, 801-804.

68 A 6-a Nuvelă a lui Iustinian, ΧΙ & ΧΙV, PG 1, 1037-1040: ”diaconițele, ca și restul clericilor, să aibă măcar o elementară știință de carte”.

69 Constituțiile Apostolice, ΙΙΙ, Ε, PG 1, 768.

71 Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 199Către Amfilohie, despre canoane PG 32, 729.

72 Către Leon.

73 Codex Theodosianus, XVI, II: De episcopis et dericis 27, ed. Mommsen-Mayer 1905, p. 843.

74 Sozomen Scolasticul, Istoria bisericească, VII, 9, PG 67, 1537.

75 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 15, în Am. Alivizátos, Sfintele canoane și legile bisericești, Atena 1949, p. 54.

76 E. Theodórou, Hirotonia sau hirotesia diaconițelor, Atena, 1954, p. 318.

77 Epifanie al Ciprului, Panarion, PG 42, 744D.

Sursă: Diaconițele în tradiția creștină | PEMPTOUSIA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: