Ele teseau covoare pentru biserică, perdele, făceau lumânări pentru biserică, veşminte pentru preoţi, făceau curăţenie în altar. Ele erau în slujba Bisericii, iar Biserica le purta de grijă. (…)
Aceste diaconiţe ţineau evidenţa fecioarelor şi văduvelor dintr-o eparhie. Ele spuneau episcopului câte femei ajută la toate bisericile, şi li se dădea un ajutor. Asta era prima misiune a diaconiţelor.
A doua misiune a diaconiţelor. Ele ştiau câte fecioare are Biserica. În timpul marilor persecuţii nu erau mănăstiri cu crucea în vârf, să toace şi să tragă clopotele, Biserica era în catacombe. Dacă o fată se hotăra în casa părintească să păzească fecioria pentru Hristos, părinţii creştini îi dădeau voie. Îi făceau o chiliuţă cu icoane acolo să se închine, şi ea petrecea mai mult în post şi rugăciune. Cum a fost şi Sfânta Mare Muceniţă Varvara.
Cine ştia numărul acestora care îşi afieroseau lui Hristos viaţa în sfinţenie? De ele se îngrijeau întâi diaconiţele şi apoi episcopul locului, care le călugărea. Până în secolul VI n-a avut voie preotul să facă călugăriţe; episcopul sfinţea fecioarele. El se ducea la casele lor şi le facea călugăriţe şi le punea făgăduinţa şi tunderea în faţa părinţilor, că nu erau mănăstiri, ca să facă călugăria în faţa altarului. Aceasta era a doua misiune a diaconiţelor.
A treia misiune a diaconiţelor era catehizarea şi botezul femeilor. Pentru că diaconii şi preoţii aveau ungerea Sfântului şi Marelui Mir, le puneau pe diaconiţe, cu împuternicirea lor, să le miruiască pe femei, să le catehizeze, să le înveţe simbolul credinţei şi legea creştină. Iar la îmbrăcarea şi dezbrăcarea lor era foarte cuviincios să fie femei; şi acestea erau diaconiţele. Asta era a treia misiune a diaconiţelor.
A patra misiune era milostenia. Se strângea milostenie de la biserică pentru cei săraci şi năcăjiţi şi pentru cei ce aveau cereri şi nevoi. Diaconiţele trebuiau să ştie unde să împartă aceste milostenii şi care-i mai necăjit, ca să-i dea raport la episcop.
A cincea misiune a diaconiţelor era curăţenia în Sfântul Altar şi alimentarea lui. Ele alimentau altarul cu tămâie, cu smirnă, cu untdelemn, cu lumânări de ceară, făceau curăţenia în altar, fără să se atingă de Sfânta Masă, de Sfântul Jertfelnic, cum sunt şi călugăriţele acum. Că mai târziu le-au luat locul chiar călugăriţele şi nu s-a mai simţit nevoia de diaconiţe.
A şasea misiune a diaconiţelor. În sărbători şi în Duminici, după ce ieşeau de la biserică, se dădea masă comună, cum era atunci. Se duceau diaconiţele undeva aproape de biserică şi adunau femeile să le ţină cateheze, să le înveţe. Ele le spuneau de Sfânta Evenghelie.
A şaptea misiune a diaconiţelor. Ele făceau mare rânduială în biserică. Bărbaţii să stea în partea dreaptă şi femeile în partea stângă în ordinea aceasta: cei prea bătrâni în frunte, cei mai cărunţi în spate, cei tineri până la sfârşit şi printre ei să rămână o cărare ca să meargă creştinii să se închine, să dea darul la altar.
Iată ce misiune aveau diaconiţele, dar nu să le faci diaconi, să le îmbraci stihar şi să le pui să zică ectenii. Asta este cea mai mare nebunie. Nu a fost aceasta niciodată.
(Arhimandrit Ilie Cleopa, Ne vorbește Părintele Cleopa, ediția a 2-a, vol. 3, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2004, pp. 80-83)
Rezistența Creștină 