110 ani de la nașterea lui Mircea Eliade. Primele amintiri din copilărie ale adolescentului miop.

M-am născut în București, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicu-Sărat și cele dintâi amintiri se leagă de acest oraș. O casă mare, cu multe încăperi și salcâmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea și apoi grădina, mare, mi se părea uriașă, înecată sub pruni, caiși și gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puțin de trei ani): în grădină cu fratele meu și un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toți trei în iarbă. Alături, pe un scăunaș, mama stând de vorbă cu o vecină.

Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, așteptând o mătușă de la București. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să îl mănânc, atât mi se părea de prodigios, și-l păstram în mână, privindu-l, proclamând, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară, grupul nostru începe să se agite și rămân o clipă singur. Din nevăzut, izbucnește un băiețaș de 5-6 ani, imi smulge cornul, mă privește o clipă zâmbind, duce cornul la gură și dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuțit, paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii și îndrăznelii. Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau la vilele din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomii încărcați, mă suiam pe capră și culegeam prunele brumării. Odată, în pădure, înaintând pe brânci prin iarbă, m-am trezit pe neașteptate în fața unui gușter verde-albastru, strălucitor și am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era fircă și totuși inima mi se zbătea. Eram covârșit de bucuria de a fi descoperit o asemna viețuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumusețe.

Mircea Eliade

Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată lumea dormea. Am ieșit din odaia noastră, a fratelui meu și a mea și, de-a bușilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoșteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, dealtfel, că în restul timpului, ușa era închisă cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată și tot de-a bușilea, am pătruns înăuntru. În clipele următoare, emoția m-a țintuit locului. Parcă aș fi intrat într-un palat de basme: storurile erau lăsate și perdelele de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aș fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaș de strugure. Nu știu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deșteptat am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaț măsuțele și etajerele pe care se aflau așezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluțe de cristal, cutiuțe de argint, privind mai ales oglinzile mari, venețiene, în ale căror ape adânci și clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume.

Mircea Eliade

N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simțeam, de altfel, că n-aș fi știut ce să povestesc. Dacă aș fi putut utiliza vocabularul adultului, aș fi spus că descoperisem o taină. Puteam evoca oricând feeria aceasta verde și atunci rămâneam nemișcat, aproape neîndrăznind să respir și regăseam beatitudinea de la început, retrăiam cu aceeași intensitate intrarea bruscă în paradisul luminii aceleia necunoscute. Exercițiul acesta de recuperare a momentului epifanic l-am practicat mulți ani și regăseam întotdeauna aceeași plenitudine, în care mă lăsam să alunec într-o clipă fără durată, fără început și fără sfârșit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încă uneori să regăsesc lumina de aur verde din acea după-amiază de la Râmnicu-Sărat, dar deși beatitudinea era aceeași, era peste putință de suportat acum, îmi agrava prea mult tristețea, căci de data aceasta știam că lumea din care făceau parte salonul și perdelele de catifea verde și covorul pe care înaintam în genunchi, și lumina neegalată, era o lume pentru totdeauna pierdută.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul http://www.istorie-pe-scurt.ro vă rugăm să dați click aici

Sursă: 110 ani de la nașterea lui Mircea Eliade. Primele amintiri din copilărie ale adolescentului miop | Istorie pe scurt

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: