Un veac de la sfârșitului unei ordini milenare: abdicarea lui Nicolae al II-lea și noua eră a martiriului creștin 

 

În ziua de 15 martie se împlinește suta de ani de la evenimentul originar din care se trag, în ultimă instanță, toate marile catastrofe ale secolului XX și toată imensa și fără precedent istoric lucrare a tainei fărădelegii din ultimul veac: abdicarea țarului ortodox Nicolae al II-lea.

Pe firul cauzal al istoriei abdicarea împăratului Nicolae al II-lea din data de 15 (2) martie 1917 este un moment de bifurcație încă mai important decât nenorocitul de atentat de la Sarajevo, căci dacă uciderea lui Franz Ferdinand a declanșat un război de proporții planetare, abia odată cu abdicarea țarulului pravoslavnic a început cu adevărat cruntul secol XX, cu tot cel particularizează pe acest cel mai sângeros veac din istoria umanității: regimuri politice totalitare, gulaguri, inginerii sociale și manipulări ce atentează la însăși esența naturii umane, minciuna și răul ridicate la rangul de politică de stat, etc., etc., etc. Abdicarea țarului a făcut posibilă revoluția bolșevică, revoluția bolșevică a stârnit contra-revoluția nazistă iar mai departe știe toată lumea ce a urmat… Și încă mai urmează…

Odată cu abdicarea țarului pravoslavnic se încheie o foarte lungă durată a istoriei creștinătății, începută demult, în secolul al IV-lea după Hristos, odată cu împăratul roman Constantin cel Mare: epoca imperiului creștin și a puterii politice katehonice.

În contrast cu toate proiectele politice gestate de iluminism, care promit raiul pe pământ (dar invariabil sfârșesc prin a aduce iadul între oameni, haosul și fărădelegea pe post de lege), ambițiile și promisiunile puterii politice în imperiul creștin au fost mult mai modeste și, în ultimă instanță, mult mai realiste: nu utopia zidirii paradisului terestru (proiect inevitabil în conflit cu orice Autoritate transcendentă), ci ținerea în frâu a celor mai rele porniri și patimi omenești, oprirea sau, pe cât posibil, întârzierea deplinei manifestări a Răului istoric, acestea a fost țelurile pe care le-au împlinit după puteri și cu un succes istoric incontesabil cele două mari imperii creștine: imperiul roman creștin de 1000 de ani (Bizanțul – cea de a doua Romă) și imperiul țarilor pravoslavnici din Moscova (a treia Romă).

Nu e locul să discut aici mai pe larg despre puterea katehonică, cert este că celor două imperii creștin-ortodoxe li se datorează înainte de toate zăgăzuirea, înfrânarea năvălirii islamice asupra Europei, cel puțin în variantele ei inițiale (Bizanțul a oprit năvălirea primului califat, eminamente arab) și secunde (Rusia țaristă a pus pe butuci califatul de-al doilea, turcesc și a avut contribuția decisivă la eliberarea popoarelor creștine din Balcani și din Caucaz din robia islamică).

Odată cu abdicarea ultimului împărat creștin ortodox, țarul pravoslavnic Nicolae al II-lea, nu numai că s-a sfârșit era milenară a imperiului creștin, dar, după cum a demonstrat-o cu asupra de măsură ce s-a întâmplat în Rusia după fatidicul an 1917, s-a deschis o nouă etapă în manifestarea Răului istoric, a haosului, a dizolvării ordinii sociale inspirate de Evanghelie și a însăși destructurării ființei omenești. Chiar dacă pe plan politic sistemul întemeiat de Lenin și-a dat aparent obștescul sfârșit în 1991, în realitate duhul antihristic scăpat din frâu în 1917 rămâne la putere și lucrează fără astâmpăr la dărâmarea și destructurarea a orice a rămas cât de cât în picioare din fosta civilizație creștină după cutremurele politice, morale și sociale din secolul XX (una din ultimele găselnițe ale satanei fiind tocmai contestarea împărțirii omenirii în bărbat și femeie și prigonirea juridică a familiei firești).

Așa că să nu ne mirăm că, de când în lume nu mai există împărați drept-credincioși, creștinismul a intrat într-o nouă eră a martiriului iar lungul șir al martirilor și mărturisitorilor creștini căzuți sub loviturile fiarei seculariste și a celei islamiste nu mai pare să aibă niciun sfârșit.

Sursă: Un veac de la sfârșitului unei ordini milenare: abdicarea lui Nicolae al II-lea și noua eră a martiriului creștin | corneliuberari

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: