PRAZNICUL si ICOANA Buneivestiri 

„Troparul Bunei Vestiri numeşte această sărbătoare «începutul mîntuirii noastre» şi «arătarea tainei celei din veac», iar Fecioara e numită «templu sfinţit» şi «sîn de maică mai presus de ceruri».

Sfîntul Ioan Gură de Aur numeşte Buna Vestire «praznicul Rădăcinii», în sensul de început absolut al noului eon. Antropologia urcă astfel la «rădăcina mariologiei». Pentru Părinţi, naşterea lui Hristos, mai mult decît modalitate a Întrupării, are valoare de semn, replică vizibilă a naşterii invizibile – «născut de la Duhul Sfînt şi din Fecioara Maria».

De aici imaginea naşterii credincioşilor «ex fide et Spiritu Sancto»: credinţa fiecăruia se include, se înrădăcinează în fapta Fecioarei, în «fiat»-ul rostit de ea” (P. Evdokimov, „Femeia şi mîntuirea lumii”, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004, p. 246).

Sfîntul Efrem Sirul (P. G. 92, col. 809) compară căderea neamului omenesc prin neascultarea Evei cu mîntuirea neamului omenesc prin ascultarea Mariei – Noua Evă. Putem lesne dezvolta această comparaţie, spre a înţelege ceva mai mult din misterul feminităţii. Eva cea veche răspunsese afirmativ la chemarea şarpelui, spre pierzanie. Eva cea nouă răspunde afirmativ la chemarea îngerului, spre izbăvire. Cea „născută” din coasta lui Adam cel vechi se nevrednicise din trufie şi-şi agonisise „haine de piele”.

Cea care va naşte ea însăşi pe Hristos – Noul Adam – se învredniceşte din smerenie şi-şi agoniseşte veşmînt de slavă. Liberă de orice constrîngere, femeia căzuse atunci în păcat şi se făcuse mijlocitoare păcatului pentru Adam şi pentru toată sămînţa lor. Liberă de orice constrîngere, femeia se înalţă acum la virtute şi se face mijlocitoare virtuţii pentru toţi şi pentru toate. De aceea pe Eva – „Viaţa” – cea veche Dumnezeu o „blestemase” să zămislească în păcat şi să nască în chinuri, pe cînd pe Maria – „Stăpîna” vieţii primenite prin har şi adevăr – Dumnezeu o binecuvintează să zămislească neîntinat şi să nască fără durere. Pe Eva dintîi „a luminat-o” purtătorul falsei lumini, Lucifer, duhul întunericului. Pe Eva cea nouă „a umbrit-o” tainic Duhul cel din Treime, Lumina cea adevărată, care „luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Celei păcătoase i-a fost dat să nască pe Cain, ucigaşul de frate. Celei Preacurate i se dă să nască pe Domnul Învierii şi al dragostei frăţeşti. Eva e soaţă lui Adam şi mamă odraslelor lui. Maria e Mireasa lui Dumnezeu şi Maică propriului ei Mire! Pe maica noastră dintîi a înghiţit-o iadul, de unde sufletul ei a fost scos după mii de ani, prin mila biruitorului morţii. Pe Maica Domnului a înghiţit-o cerul, cu suflet şi cu trup, rînduind-o mai presus de îngeri.
Toate acestea şi multe altele – înţelese sau neînţelese de mintea omenească – se vădesc în strălumina Bunei Vestiri, care de aceea s-ar cuveni să fie ţinută drept adevărata zi creştină a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a „eternului feminin”.

Buna Vestire – gr. „Evangelismos”, sl. „Blagoveştenie”, lat. „Anuntiatio Beatae Mariae Virginis” – a Întrupării lui Dumnezeu prin naştere neîntinată, unul dintre cele 12 praznice împărăteşti de peste an, ţinut de toată creştinătatea la 25 martie, este preludiul minunat al Evangheliei, al Veştii celei Bune aduse de Hristos şi răspîndite în lume prin Apostolii Săi. Gavriil binevestind-o pe Maria – „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu tine. Binecuvîntată eşti tu între femei… Duhul Sfînt va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 28-35) – este una dintre temele iconografice cele mai răspîndite şi mai îndrăgite în lumea creştină, iar răspunsul smerit al Fecioarei – „Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” (Luca 1, 38) – înseamnă însuşi consimţămîntul firii omeneşti la marele plan mîntuitor al lui Dumnezeu.

Buna Vestire se pare că era prăznuită de Biserică încă dinainte, dar reprezentarea ei iconografică – după unele tatonări timpurii (ca de pildă cea din catacomba Priscilla, datată în secolul II şi controversată tematic) – prinde contur mai precis abia prin secolele VI-VII, ca şi imnografia aferentă („Acatistul Bunei Vestiri”, atribuit Patriarhului Serghie al Constantinopolului, este din secolul VII). Ea se bazează pe textul evanghelic al lui Luca (citat mai sus), pe evocarea liturgică („Astăzi este începutul mîntuirii noastre şi arătarea Tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face, şi Gavriil harul îl binevesteşte…” – Troparul Bunei Vestiri) şi, în unele variante, pe „Protoevanghelia lui Iacov” (XI, 1: mai întîi Maria ar fi auzit un glas la fîntînă – aşa-numita şi rar reprezentata „înainte-vestire” – şi, întorcîndu-se în casă tulburată şi nedumerită, se apucă să toarcă sau să coasă).

Să privim îndeaproape icoana Bunei Vestiri. Îngerul coboară de sus, din stînga, fiind înfăţişat de obicei cu picioarele depărtate, ca în plină alergare, uneori cu o aripă ridicată în sus şi alta lăsată în jos (ceea ce întăreşte impresia venirii în zbor), în mîna stîngă ţinînd toiagul sau suliţa (simbol al investiturii sale divine) şi cu mîna dreaptă întinsă în semn de binecuvîntare spre Fecioară, care stă dinaintea lui fie în picioare, fie aşezată în jilţ, dar smerită şi cutremurată, cu capul înclinat în direcţia crainicului ceresc, dar parcă evitînd să-i înfrunte privirea (ochii ei caută mai degrabă spre privitorul icoanei, ca într-un fel de complicitate a umanului). Cu mîna dreaptă Fecioara schiţează un gest de răspuns, iar în stînga ţine fusul sau ghergheful (care uneori pare să-i scape din mînă, marcînd emoţia puternică a momentului).

„De obicei, icoana scoate în evidenţă unul dintre cele trei momente ale evenimentului.
Primul moment: apariţia Arhanghelului, salutarea lui, tulburarea şi chiar frica Sfintei Fecioare. În această situaţie, ea se întoarce şi, în surprinderea ei, scapă din mîini fusul cu care torcea.
Al doilea moment: mirarea şi prudenţa Maicii Domnului. […] Din cauza căderii strămoaşei noastre Eva, Fecioara Maria este reţinută şi nu primeşte de îndată vestirea minunată din lumea de dincolo, ci pomeneşte de legea firii: «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?!». Icoana redă acest lucru prin gestul mîinii ei, pe care o ţine în dreptul pieptului, cu palma întoarsă în afară – semn al uimirii şi al ezitării de a accepta.
În fine, al treilea moment: consimţirea Maicii Domnului. Aici, plecîndu-şi capul, îşi duce mîna la piept – gest al acceptării, al supunerii, hotărîtor pentru soarta lumii: «Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!» […].

Dar această evidenţiere a momentelor menţionate nu este o regulă generală şi multe icoane le combină, înfăţişînd, ca să spunem aşa, o sinteză a stării psihologice a Maicii Domnului. Ea îşi îndreaptă mîna spre înger, cerîndu-i parcă răspuns la îndoielile care o asaltează, şi, în acelaşi timp, plecîndu-şi capul, îşi exprimă supunerea” (L. Uspensky, Vl. Lossky, „Călăuziri în lumea icoanei”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003., pp. 184-185).

Arhitectura esenţializată din fundal închipuie Biserica, dar şi pe Fecioara însăşi – Templu al Celui Preaînalt. Duhul Sfînt e înfăţişat discret în partea de sus, ca mănunchi de raze ce ating nimbul Mariei (penetrînd o eşarfă roşie – vălul fecioriei) sau ca porumbel (cum apare în scena Botezului în Iordan). Istoric, reprezentarea a evoluat de la un aspect mai static spre unul mai dinamic. În programul iconografic al bisericilor răsăritene, scena este reprezentată de regulă în două părţi: pe stîlpii (coloanele) dintre altar şi naos (Arhanghelul în stînga, Fecioara în dreapta) şi pe uşile împărăteşti.

„Începînd din secolul al 15-lea, cînd iconostasul şi-a găsit forma definitivă, cu mai multe registre, mergînd pînă la boltă, Buna Vestire va ocupa un loc central, pe uşile împărăteşti. Prin aceste uşi trece cortegiul preoţilor cu Evanghelia şi cu Cinstitele Daruri şi în faţa lor primesc credincioşii Sfînta Împărtăşanie. Astfel, de fiecare dată cînd se ţine liturghia euharistică, taina Bunei Vestiri e reactualizată…” (E. Sendler, „Icoanele bizantine ale Maicii Domnului”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, p. 44).

Să ne amintim că în limbajul liturgic Maica-Fecioară este numită ea însăşi „cheia Împărăţiei”, „uşă cerească” sau „uşă a mîntuirii”, ori „dumnezeiască intrare a celor ce se mîntuiesc”. Ea, „Hodighitria” („Îndrumătoarea”, „Călăuzitoarea”), ne poartă în chip tainic, ca un rug aprins şi nemistuit, spre plinătatea bisericească a umanului şi ni se face nouă „poartă” duhovnicească spre Noul Ierusalim, întru lumina neînserată a Zilei a Opta.

Răzvan CODRESCU

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: