Archive | Aprilie 2017

Duminica mironositelor 

Azi e o Evanghelie deosebită: N-are nici o idee nouă. Mântuitorul lipseşte din ea; lipsesc Apostolii; lipseşte cuvântul Domnului chiar, -dar totuşi ceva este:

– Sunt roadele propoveduirii Domnului. Câteva femei: Maria Magdalena, Maria lui Iacov şi Salomeia, ducând mir de mult preţ, dragoste pentru Iisus, pe care-L ştiau în mormânt, recunoştinţa pentru învierea lor din păcat.
Erau clipe de groază, în care orice îndrăzneală în legătură cu Iisus se putea pedepsi cu moartea. Chiar unul din ucenicii Lui se lepăda cu jurământ că nici nu L-a cunoscut pe Iisus.Părea, pentru o clipă, că s-a terminat cu creştinismul.
Prigoana începuse. Dar vine îndrăzneala de unde nimeni n-ar fi bănuit: de la nişte femei.Acestea sunt mironosiţele (purtătoarele de mir) care au ridicat, primele, steagul creştinismului,vestind învierea Domnului.
Ele iubeau pe Iisus, fiindcă El le-a ridicat la noua concepţie despre viaţă. Aceasta le-a adus pe urmele Lui. Iar El le-a făcut primele vestitoare ale învierii.
Faptul învierii Domnului a frânt toată protivnicia, a înlăturat toată îngrozirea din calea lor.
– Ce-au cunoscut ele în Iisus ?
– Iubirea divină care le-a purificat viaţa, le-a înnoit sufletul, le-a transfigurat existenţa. O iubire care străbate în adâncuri, care răscoleşte toată fiinţa, care creează din nou.Această iubire a crescut şi în sufletul lor.
Această iubire le-a făcut, din femei slabe, fricoase, mai tari decât toate protivniciile lumii, le-a făcut mai tari ca moartea, de care nu se mai temeau.
La aceste însuşiri duce Iisus pe oricine care se întâlneşte cu El.  Aceste însuşiri sunt cele ce fac pe omul nou, renăscut din Dumnezeu, un vestitor al învierii.
Femeile mironosiţe au fost învrednicite de Dumnezeu să fie primele vestitoare ale învierii lui Iisus, ale naşterii din nou a omului; – şi au corespuns.
Mărturie mai stau de-a lungul veacurilor şi toate sfintele fecioare, care şi-au închinat viaţa lui Iisus; stau mărturie toate muceniţele, care L-au mărturisit prin suferinţă şi moarte – şi prin ce putere, ar fi trecut toate acestea, dacă nu prin iubirea ce-o aveau de Iisus. Aceasta-ţi dă bucuria care întrece frica pe care-o are firea de chinuri. Stau mărturie a învierii toate mamele creştine, care au adus copiii lor, ce s-au făcut stâlpi ai Bisericii lui Hristos, mucenici ai creştinătăţii, suflete de eroi şi sfinţi.Prin rugăciunea sfintei Elena s-a încreştinat Constantin cel Mare, împăratul roman şi imperiul roman.
Prin rugăciunea Clotildei s-a încreştinat Clodius şi poporul francilor.
Prin rugăciunea Nonei s-a încreştinat Iviria (Georgia). Macrina e bunica, iar Emilia e mama sfântului Vasile cel Mare. Antusa e mama sfântului Ioan Gurădeaur, iar Monica e mama fericitului Augustin.

Autor : Mihai Fagadaru

Sursă: Mihai 

Argumente scripturistice pentru cinstirea icoanelor

1. Adam a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este “chipul fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei 1, 3).

4. În Iisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat în Trup (I Tim. 3, 16) şi cu chip de om (Filip. 2, 7-8).

5. Sfântul Duh S-a arătat la Iordan în chip de porumbel (Matei 3, 16-23).

6. Sfântul Duh la Sfânta Cincizecime S-a arătat în chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Şi toate acestea sunt chipuri fără să fie idolatrie.

7. În Testamentul Vechi icoanele au fost făcute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 ş.a.).

8. Dumnezeu Însuşi – Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne închina la idoli – a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce înseamnă că aceşti heruvimi lucraţi de mână de om sunt icoane şi nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau “heruvimii slavei” (Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele şi alte obiecte din biserica veche au fost făcute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 şi 37, 7-9; II Paral. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).

12. Înaintea acestor icoane ale heruvimilor se cântau lui Dumnezeu cântări de laudă şi de preamărire (Ps. 137, 1).

13. Înaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preoţii le tămâiau cu mare cinste, după porunca lui Dumnezeu şi iudeii le venerau şi se închinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).

14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi – ce erau în templu – niciodată nu a fost dezaprobată de Hristos sau de Sfinţii Apostoli.

15. Atât Mântuitorul cât şi Sfinţii Apostoli au cinstit şi s-au închinat în templu înaintea acestor chipuri făcute de mâini omeneşti (Marcu 11, 7; Fapte 24, 11 ş.a.).

16. În Testamentul Nou închinarea la idoli este oprită cu anatema, iar închinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o închipuire, a cărei cinste trece la chipul cel dintâi, adică la cel zugrăvit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfânt.

17. Istoria Sfintei Tradiţii şi practica dintotdeauna a Bisericii şi până azi, sfintele icoane au fost cinstite şi venerate.

18. Icoanelor şi sfinţilor li se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.

19. În faţa icoanelor ceri mijlocire şi ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rosteşti: “Miluieşte-mă, căci tu eşti dumnezeul meu.”

Sursa: Părintele Ilie Cleopa, Călăuză în credinţa ortodoxă, editura Arhiepiscopiei Romanului, 2002

Foto: Iisus Hristos – Pantokrator, facere a iconarului Theofan Cretanul, Mănăstirea Stavronikita

Sursă: https://www.facebook.com/athosul/

Omul din corporație 

Un scriitor britanic remarca undeva că, dintre toate formele de autodistrugere, niciuna nu este mai patetică decât aceea în care individul alege să fie tratat în relațiile umane vitale ca membru al unei organizații și nu ca o persoana umană, de sine stătoare.

Mi-am adus aminte de vorbele acestea după ce am urmărit în ultimele săptămâni revolta tinerilor și maturilor din corporații, satisfăcuți de eforturile lor politice și economice. Corporația s-a transformat pe nesimițite într-un etalon pentru liberalism, gândire independentă, democrație și bunăstare. O etichetă cu sclipici, bună de pus la costumul (vorba vine) de duminică.

Nu e tocmai dificil să demonstrezi că niciuna din însușiri nu este conformă realității. Ca să luăm doar exemplul mai paradoxal, corporația, deși este (?) un produs al pieței libere, întotdeauna va acționa împotriva pieței libere. Adică, nu doar că marile corporații nu vor sprijini promovarea ideilor liberale, dar vor lucra fără întrerupere pentru a introduce reglementări împotriva competiției, a distruge mici întreprinzători, pe cale de consecință, a exploata angajații și a oferi servicii/produse din ce în ce mai proaste, etc. În practică, corporația este echivalentă fascismului economic, iar partenariatul public-privat nu înseamnă altceva decât că, așa cum strigau aceiași tineri furioși în urmă cu vreo câțiva ani, corporația face legistlația. Codul Fiscal al României, de pildă, se face aproape întotdeaună după discuții cu marile firme de consultanță fiscală, al căror interes obiectiv este de a nu simplifica legislația și de a obține spațiu de optimizare fiscală pentru clienții lor (alte corporații). Exemplele sunt, de altfel, nenumărate. Unul dintre cele mai amuzante este acela al unui antreprenor local, proprietarul unui lanț de cafenele și restaurante, care a susținut cu aplomb legea anti-fumat, fiind conștient că mulți competitori vor sucomba în absența vicioșilor. Singurul lucru neluat în calcul a fost efectul aproape fatal pe care legea l-a avut asupra propriei afaceri.

Cazurile descrise succint mai sus pălesc ca gravitate în comparație cu activitatea corporațiilor bancare, petroliere, farma sau agricole, responsabile, printre altele, de declanșarea unor războaie sau conflicte de amploare. Dar esența este aceeași.

Corporația nu se manifestă nociv doar în exterior, ci își desfășoară propriul fascism și asupra membrilor organizației. Jacques Barzun a observat undeva că statul totalitar și marile firme au același obiectiv: controlul total al individului, abolirea completă a spațiului privat.

Oricine a petrecut chiar și puțină vreme într-o astfel de întreprindere poate depune mărturie despre practicile (extra)curiculare. De la faimoasele teambuilduinguri cu jocuri de rol (un prieten îmi mărturisea despre o excursie în care șeful i-a pus să practice jocul de-a stâpânul și sclavii, în care sclavii erau, bineînțeles, angajații ), până la testele de personalitate, birourile de resurse umane cu selecția lor în funcție de conformitate, panourile motivaționale, etc., toate dau seama despre încercarea de a absorbi complet persoana și a o transforma într-o caricature disciplinată, care răspunde satisfăcută la comenzi, inclusiv la cele din afara orelor de program, atâtea câte sunt. Așa că nu e de mirare de ce, recent, angajații multinaționalelor s-au încolonat, docili și mulțumiți, pentru a face revoluție. Recomandările “dezinteresate” ale top managementului au contat, probabil, puțin, decisivă a fost nevoia de conformitate.

Într-un experiment mult discutat și devenit o referință clasică în istoria managementului, Elton Mayo a scos în evidență importanța condițiilor informale, în special nevoia de apartenență, pentru a obține o productivitate sporită din partea muncitorilor. Cu alte cuvinte, standardizarea psihologică și presiunea informală din marile întreprinderi nu reprezintă un dat colateral, ci o necesitate economică, în primul rând. Grupul are o prioritate funciară în fața individului. Grupul este standardul după care se adaptează individul. Grupul decide ce trebuie să gândească individul. Aceasta este în esență etica fundamentală a oricărei corporații. Orice altă perspectivă devine irelevantă.

“În realitate, aceia care aderă cel mai entuziast la etica organizației își pun foarte puține întrebări legate de mersul societății pe termen lung. Nu e pentru că nu le-ar păsa, ci mai degrabă pentru că tind să creadă că obiectivele corporației și cele ale moralității coincid”, scria, în 1956, Whilliam Whyte într-un studiu neegalat despre omul din corporație, “The organization man.”

Tirania corporatistă se face, însă, prin colaborarea voluntară, de regulă, a angajaților, bucuroși să ia parte la beneficii materiale și psihologice îndoielnice. Acest lucru sugerează un model coercitiv soft, mai înșelător, dar cu atât mai periculos. După cum remarca același Whyte, măcar într-un scenariu ca “1984” știai cine sunt oamenii cei răi, pe când aici ești supus unei dictaturi impersonale.

“Trăiesc în Epoca Managerială, într-o lume a Administraţiei. Acum, cel mai mare rău nu se face în acele “bârloguri ale crimei” murdare, pe care îi plăcea lui Dickens să le descrie. Nu se face nici măcar în lagărele de concentrare şi în lagărele de muncă. În acelea vedem rezultatul său final. Dar el e conceput şi comandat (mutat, secondat, dus la îndeplinire şi înregistrat) în birouri curate, cu covoare, încălzite şi luminate corespunzător, de către oameni tăcuţi, cu gulere impecabile şi unghii tăiate şi obraji proaspăt bărbieriţi, care nu au nevoie să ridice vocea. Din această cauză, desigur, simbolul meu pentru Iad seamănă cu birocraţia unui stat poliţienesc sau cu sediul unei companii de afaceri extrem de josnice.” (C.S. Lewis – Scrisorile unui diavol bătrân către unul mai tânăr)

Autor: Ninel Ganea

Sursă: Omul din corporație | Anacronic

Măsură a iubirii în creştinism.

În limba greacă există patru termeni care redau “chipurile iubirii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea familială), philía (ataşamentul sau prietenia) şi agápe (iubirea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dumnezeu Însuşi iubeşte lumea).

“Cel ce nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8). Şi încă: “… Dumnezeu este iubire şi cel ce rămîne în iubire rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne întru el “ (I Ioan 4, 16). Făcut “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, omul e şi el fiinţă iubitoare, chemată la plinătatea mistică a iubirii. Sfîntul Apostol Pavel ne încredinţează: “… iar (dacă) dragoste nu am, nimic nu sînt” (I Corinteni 13, 2); şi conchide: “Şi acum rămîn acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Corinteni 13, 13).

Din păcate, măsura creştină a iubirii este uneori greşit sau insuficient înţeleasă. Mulți nutresc convingerea greşită că în creştinism măsura iubirii de celălalt ar fi dată de iubirea de sine. Desigur, toată lumea cunoaşte prescripţia biblică, evocată şi în Evanghelia după Matei: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta şi cu tot sufletul tău […] Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (22, 37-39). Însă aceasta nu este propriu-zis o afirmaţie creştină, ci doar una dintre afirmaţiile fundamentale ale Vechiului Testament, de care Domnul amintește contextual.

Se scapă din vedere că Hristos adaugă limpede (Matei 22, 40): “În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi Proorocii”. Va să zică Hristos nu face decît să rezume astfel, la întrebarea “Care poruncă este mai mare în Lege?” (Matei 22, 36), esenţa “Legii Vechi”, a iudaismului adică. Legea Veche nu e rea, dar e imperfectă; tocmai de aceea Mîntuitorul n-a venit s-o desfiinţeze, ci s-o împlinească (Matei 5, 17). Şi în Legea Nouă iubirea va rămîne porunca de căpetenie, dar măsura ei va fi cu totul alta: “Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi unul pe altul să vă iubiţi!” (Ioan 13, 34).

Prin urmare, adevărata măsură a iubirii în creştinism nu mai este iubirea de sine, ci însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Hristos înlocuia astfel o măsură omenească a iubirii cu una dumnezeiască, jertfelnică şi atotcuprinzătoare, a cărei supremă întrupare rămîne El Însuși, în veci.

Răzvan CODRESCU

Sursa: facebook

10 MEDICAMENTE duhovnicești PUTERNICE pentru NERVOZITATE

1. Singura cale corecta spre vindecarea de nervozitatea bolnavicioasa trece prin adevarata credinta Ortodoxa, prin pocainta si indreptarea vietii dupa indreptarul poruncilor lui Dumnezeu.

2. Principalul pentru om este sa inteleaga cauzele imbolnavirii sale, sa constientizeze in mod profund neputinta sa, sa urasca pacatele demonice ale trufiei, slavei desarte, maniei, trandaviei, minciunii, curviei, sa doreasca sa se schimbe, sa se intoarca spre Domnul cu pocainta nefatarnica.

3. Cuvantul grecesc soteria acopera doua concepte: „mantuire” si „vindecare”. Asadar, numai pe calea spre mantuire dobandeste sufletul vindecare. Este neaparata nevoie ca omul sa mearga la slujbe, mai ales in duminici si praznice, sa fie partas la Tainele Bisericii, in rugaciunea pe care preotul o citeste inainte de spovedanie sunt urmatoarele cuvinte: „ai venit la doctor, sa nu pleci nevindecat”. De Sfintele Taine trebuie sa ne apropiem cu inima infranta, cu credinta adanca si cu nadejde in mila lui Dumnezeu

4, Este neaparata nevoie de citirea Sfintei Scripturi si mai ales a Evangheliei, de implinirea poruncilor lui Hristos, ce sunt cuprinse in aceasta. Un ajutor de nepretuit este literatura patristica, in care sunt date modelele ideale de urmat, sunt aratate adevarata menire a omului, maretia frumusetii duhovnicesti, rabdarea si statornicia in fata greutatilor.

5. Sunt de evitat „nascocirile”, fanteziile de tot felul, imaginatia sterila, mai ales cea cu caracter senzual. Visarea si inclinatia spre imaginatie sterila este un pacat, si nicidecum dintre cele mai mici. Sfantul Siluan Atonitul spunea ca el se ascunde in trufie, de la care lucrarea inchipuirii prinde putere, iar smerenia, dimpotriva, o face sa se stinga. Trebuie sa ne straduim sa dezvoltam in noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, blandetea si smerenia, dezradacinand minciuna si prefacatoria.

6. Pentru tot ce ni se intampla trebuie sa ne invinovatim doar pe noi insine. Daca vom face asta se vor instapani in suflet echilibrul, pacea sufleteasca si linistea. „Daca toti s-ar invinovati pe ei insisi s-ar instapani pacea”, scria arhiepiscopul Arsenic (Jadanovski). „Invinovatirea de sine ne face sa induram linistiti jignirile fara a le simti”. Trebuie sa ne socotim pe de-a-ntregul vrednici de nereusite, critici, caderi – mai mult, sa ne socotim mai rai si mai nevrednici decat ceilalti. Atunci va disparea cu adevarat orice dorinta de a ne mania pe cineva dintre cei ce ne inconjoara.

7. „Stapaneste-ti limba, ca sa nu se inmulteasca pacatele tale” (Cuviosul Antonie cel Mare). Cine isi pazeste gura isi pazeste sufletul sau (Pilde 13, 3). „Infranarea limbii vadeste pe omul intelept” (Cuviosul Avva Isaia).

8. La temelia adanca a feluritelor boli sufletesti (mai ales a nevrozelor) sta imputinarea dragostei in inima omului – iar unde nu este dragoste se parguiesc nepasarea, ura, lipsa de rabdare, mania, pizma, frica s.a.

9. Multi oameni nervosi vorbesc despre nesimtirea sufleteasca, despre raceala launtrica pe care o incearca. Cuviosul Serafim ele Sarov invata: „Dumnezeu este foc ce incalzeste si invapaiaza inimile si rarunchii. Asadar, daca simtim in inimile noastre raceala – care e de la diavolul, fiindca diavolul este rece – sa Îl chemam pe Domnul, si venind, va incalzi inima noastra cu dragoste desavarsita nu numai catre El, ci si catre aproapele. Si de la fata caldurii va fugi raceala uratorului de bine”.

10. Iata inca o importanta observatie duhovniceasca: „Vrajmasul a cazut prin trufie. Trufia este inceputul pacatului; in ea sunt cuprinse toate felurile raului: slava desarta, iubirea de slava, iubirea de stapanire, raceala, impietrirea, nepasarea fata de suferintele aproapelui; inclinarea mintii spre visare, lucrarea sporita a inchipuirii, expresia demonica a ochilor, caracterul demonic al intregii infatisari; mohorarea, intristarea, deznadejdea, ura; pizma, nepasarea fata de ceilalti; la multi apare nazuinta neinfranata spre pofta trupeasca; chinuitoarea neliniste launtrica, neascultarea, teama de moarte sau, dimpotriva, cautarea de a sfarsi cu viata si, in fine, ceea ce nu se intampla rar, deplina nebunie. Iata semnele duhovniciei demonice – dar cata vreme ele nu se arata cu putere, raman nebagate in seama de catre multi” (arhimandritul Sofronie (Saharov), in cartea Staretul Siluan Atonitul).

de Dr. Dmitri Avdeev

Sursă: 10 MEDICAMENTE duhovnicești PUTERNICE pentru NERVOZITATE – Chilia Buna Vestire

Casa din satul sucevean Mălini, locul unde Nicolae Labiş a scris ”Moartea căprioarei”

 

Casa Memorială Nicolae Labiş, aflată la 45 de kilometri de municipiul Suceava, pe DJ209A, este locul unde a trăit poetul în perioada 1954-1956 şi a scris, în urmă cu 60 de ani, poemul ”Moartea căprioarei”. Casa memorială, inaugurată în 1975, este amenajată în locuinţa din centrul satului Mălini, care a aparţinut părinţilor lui Nicolae Labiş.

Expoziţia de bază şi spaţiile memorialistice, desfăşurate în patru încăperi, reconstituie datorită exponatelor autentice – cărţi, caiete, rechizite şcolare, piese vestimentare, un clopoţel, o galenă, documente, fotografii, afişe – climatul de viaţă şi creaţie al poetului.

Margareta Labiş, sora poetului, a povestit că această casă, devenită memorială, a fost ridicată de părinţi, învăţătorii Eugen şi Profira Labiş, în anul 1954, chiar în centrul satului Mălini, locuinţa cuprinzând cinci camere şi un hol. Toate au fost amenajate în momentul transformării locuinţei în casă memorială şi păstrează acum lucrurile poetului, dând impresia că Nicolae Labiş este plecat şi trebuie să se întoarcă. Se pot vedea, de asemenea, afişe cu citate despre viaţa poetului sau despre poet, vorbele spuse la înmormântarea lui, câteva portrete ale lui Nicolae Labiş şi un autoportret, cunoscut fiind talentul acestuia la desen, pe lângă înclinaţia literară. Casa a fost restaurată, în prezent fiind administrată de Complexul Muzeal Bucovina din Suceava, după ce a fost donată acestei instituţii. Casa memorială a mai beneficiat de reparaţii, atât la exterior, cât şi la interior în anul 2001.

Gazdă, când am vizitat Casa memorială, a fost sora poetului, Margareta, care a spus că acesta dorea să-şi amenajeze aici o cameră de lucru, motiv pentru care aici a fost destinat să fie muzeu şi nu casa în care s-a născut poetul, în Poiana Mărului. Casa din Mălini este foarte îngrijită şi bine administrată, afirmă sora poetului, care are confirmări în acest sens din partea turiştilor, vizitatorilor şi localnicilor.

‘Supraveghetoarea este o doamnă deosebită, şi nu spun eu, dar spun vizitatorii. Bucureştenii, cel puţin, îmi dau telefon sau chiar cei de aici care au legătura cu mine, şi îmi spun ce frumos au fost primiţi (…) Este îngrijită. Mă rog, au fost multe lucruri. Nu mai e cum a fost înainte. Alături a fost un grajd, jumătate de grajd în spate, jumătate bucătărie de vară şi stupină. Tata era stupar (…) În spate, în grădină, se făcuse o casă de joc şi au fost discuţii că veneau îndrăgostiţii şi se iubeau pe aici, pe cerdac. S-au luat măsuri şi s-au stopat aceste lucruri (…) Fără teren, tata a donat casa cu clauza ca o cameră să fie păstrată pentru familie care, atunci când va dori, să poată să vină şi să locuiască aici, dar n-am folosit-o niciodată’, mărturiseşte Margareta Labiş.

Sora poetului a povestit cum, în vara anului morţii poetului, 1956, casa din Mălini a fost lovită de un fulger globular ce prevestea parcă tragicul accident şi sfârşitul tânărului poet. ‘Fulgerul a intrat printr-un colţ al casei, a dansat peste patul în care dormeau părinţii. Tata nu adormise încă. Mai asculta ştirile sau momentul poetic de la miezul nopţii, târziu în noapte, la un aparat cu galenă. Nu se ştie care a fost cauza atragerii acestui fulger prevestitor, tragic prevestitor, pentru că nu a aprins casa, ci a intrat ca un laser, a lăsat ca o gaură mică în colţul de sus al camerei, a dansat peste pat, aşchiile incandescente ale tencuielii au pârlit puţin o carpetă, faţa de plapumă, şi s-a retras, ca în filmele din acelea SF, prin mânerul de metal al unei umbrele care era înfiptă prin duşumea în pământ’, a spus Margareta Labiş, adăugând că întâmplarea a fost versificată de Nicolae Labiş: ‘Ţi-a însemnat natura, prin trăsnet, unde stai/ Zdrelindu-ţi-o cu flăcări primejdioase, casa/ E semn de neastâmpăr şi de noroc să-l ai/ Până când neagra doamnă îţi va întinde coasa’.

‘Fratele meu a murit în braţele mele. Eram singură cu el (…) S-a întâmplat în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1956, în cea mai lungă noapte a anului’, a mărturisit Margareta Labiş, care nu este convinsă că moartea fratelui său a fost un accident. ‘E un mister. Nu, nu a fost un banal accident’, a spus Margareta Labiş.

Nicolae Labiş s-a născut pe 2 decembrie 1935, în satul Poiana Mărului, din comuna Mălini, raionul Fălticeni, acum judeţul Suceava, la acea vreme judeţul Baia. Tatăl, Eugen, fiu de brigadier silvic, şi mama, Ana-Profira, din Topoliţa, lângă Humuleşti, rudă a lui Ion Creangă, au fost învăţători. Încă de mic, după cum povesteşte sora poetului, Nicolae Labiş învaţă să citească de la elevii mamei sale. Şcoala o începe în satul natal, în clasa mamei, dar, din cauza războiului, ajunge în clasa a III-a în refugiu, în comuna Mihăileşti, de lângă Câmpulung Muscel. Din acea perioadă începe să scrie poezii şi scenete şi să apară în public ca recitator. Abia la sfârşitul războiului familia se întoarce în Mălini. Nicolae Labiş urmează, apoi, Liceul ‘Nicu Gane’ din Fălticeni, cu rezultate foarte bune, şi se face cunoscut pentru cultura literară şi ritmul de lectură impresionant. Era, de asemenea, cunoscută plăcerea sa de a apărea în public, participa la şezători literare şi chiar juca teatru de Shakespeare. Talentul său literar s-a dovedit prin poeziile scrise la sfârşitul caietelor de teme, precum şi prin scrierile trimise la ziare. A publicat poezii în revistele vremii, a primit premii la diverse concursuri naţionale, toate relevând seria de succese literare ale ‘poetului incandescent’, cum a fost supranumit.

După Liceul ‘Mihail Sadoveanu’ din Iaşi, unde a condus cenaclul literar, în septembrie 1952, intră la Şcoala de literatură ‘Mihai Eminescu’ din Bucureşti şi continuă să apară în principalele publicaţii culturale ale timpului, fie cu numele lui, fie sub semnătura Nicolae Mălin. După absolvirea şcolii a fost angajat la ‘Contemporanul’, apoi la ‘Gazeta literară’, iar ‘Viaţa Românească’ îi publică, în acelaşi an, în luna octombrie, poezia ‘Moartea căprioarei’.

Casa memorială de la Mălini găzduieşte, anual, decernarea premiilor câştigătorilor Concursului Naţional de Poezie ‘Nicolae Labiş’, cel mai longeviv concurs literar, ajuns la a 45-a ediţie, care îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul tinerilor autori de poezie de pretutindeni.

Comuna Mălini este situată în partea de sud-est a judeţului Suceava, pe cursul inferior al râului Suha Mare, având în apropiere Munţii Stânişoarei, la 12 kilometri de Baia, întâia capitală a Moldovei. Prima atestare documentară este din 1498, într-un hrisov de la Ştefan cel Mare care menţionează satul Mălini.

Sursă: Casa din satul sucevean Mălini, locul unde Nicolae Labiş a scris ”Moartea căprioarei” | Știri interne | Radio Romania Cultural

Despre Sorosiști, Ciolosiști, Trumpiști, Putiniști și Corectitudinea politică în România zilelor noastre.

Circulă pe internet tot felul de postări legate de băieții lui Soroș din România. Pe unele le-am distribuit și eu. Evident că aceste postări sunt construite temeinic de către oameni de meserie cu scop de informare corectă sau de diversiune.

Pentru a clarifica acest subiect aș vrea să vă spun și punctul meu de vedere pe acest subiect:

  • Cred și am dovezi că rețeaua Soroș din întreaga lume (și nu numai) acționează în numele corectitudinii politice cu scopuri precise rezultate din filosofia școlii de la Frankfurt (ideologie comunist progresistă contruită de Marx și Freud).
    Aceste scopuri vizează construirea unei noi societăți, un fel de mix între capitalism (libertinism în loc de liberalism) și comunism (minorități în loc de proletari) translatând o ideologie comunistă progresistă din economie în zona culturală.
    Se dorește construcția unei societăți egalitariste (vezi experimentul sociopolitic eșuat din țările scandinave) în care echilibrul social s-ar putea realiza eliminând diferențele dintre oameni utilizând un limbaj corect politic ca terminologie (afroamericani și nu negri, romi și nu țigani, LGBT și nu homosexuali și lesbiene, mixare genetică rasială între albi și negrii în UE vezi cazul Franței etc…). O societate comunist progresistă precum chibuturile din Israel (vezi literatura specifică precum Le cite du soleil, etc…).
  • România nu a scapat de acest experiment social progresist care este jucat politic în toată Europa (Podemos în Spania, Zorii aurii în Grecia, Pegida în Germania, USR în România).
    În România experimentul început în 1990 capătă alte valențe astăzi prin activarea rețelei sub forma USR (mix antisistem și progresism) în care sunt amestecați oameni cu agendă precisă cu oameni de bună credință care au căzut în capcana ideologiei antisistem construită pe fundamentul teoriei critice.
    Ceea ce este grav în această ecuație este faptul că se asociază cu această rețea în scop diversionist numele fostului premier Dacian Cioloș pe care îl cunosc suficient de bine încât să afirm cu tărie că asistăm la o făcătură de laborator profesional.
    Se marșează pe bună dreptate pe o listă de activiști progresiști Soroș din guvernul său. Să nu uităm însă faptul că acest guvern îi este impus în mare parte de către PSD, PNL și UDMR fără de care nu putea fi numit.
    Dacian Cioloș a venit să limiteze distrugerile acestei țări și să creeze un făgaș al speranței pentru viitorul copiilor noștrii. Lucrează în schimb cu materialul clientului (Pruna, Pralong la președinție, etc…) și de aici apar multe inadvertențe în decizia politică.
    A trebuit să joace pe sârmă ca să mențină această țară în echilibru geostrategic și economic. I-a dezamăgit pe mulți chiar și pe mine dar într-un an mai mult nu se poate spera și trebuie să fim realiști.
    El a fost în acest an un dezinfectant și tampon pe rană și nimic mai mult.
    Avem același sistem de valori dar îi cer pe această cale să facă un pic de curățenie ideologică trimițând acest progresism din jurul lui la groapa istoriei dacă va continua pe acest post după 11 decembrie.
  • Se lansează în mod deliberat o idee insidioasă în acest context fragil de securitate. Vorbesc de asocierea lui Trump cu Putin și riscurile aferente de securitate pentru România. Este evident pentru toți că securitatea României poate depinde doar de parteneriatul cu NATO și SUA. Asta nu înseamnă că România nu are nevoie rapidă de o refacere a capacităților militare precum Polonia construind un parteneriat obligatoriu cu aceasta pe plaiul Munților Carpați (pe modelul agromilitar al Redutei Elvețiene).De aici și ipoteza falsă că cine este pro Trump este pro Putin. Trump se bate pentru măreția unei Americi în care 8 ani de guvernare democrata au răsturnat întreg sistemul de valori pe care a fost clădită America de către părinții fondatori. Mă refer la familie ca nucleu fondator al societății din punct de vedere social, cultural, economic și identitar. A fost atacată familia fundament al clasei mijlocii din America de către guvernarea democrat progresistă.
  • Pe de altă parte este evident pentru toată lumea că Maica Rusie profită de această situație, dezechilibrând țările din vecinătatea apropiată pe fondul sensibilității ortodoxe. Este un joc de șah iar eu provin dintr-o familie de mari șahiști, asta înseamnă că trebuie să fim capabili de o proiecție anticipată ca să înțelegem cine ne sunt prietenii și dușmanii. Niciodată în istorie alianțele cu Germania, Austria și Rusia nu au fost în favoarea noastră pierzând de regulă teritorii și suveranitate. Dacă la aceste țări adăugăm și sateliții lor ce înconjoară România cu o culoare roșie înțelegem mai bine cât de fragilă este situația noastră militară de unde nevoia noastră disperată de alianță cu SUA. Alături de o Americă a lui Trump cu care care va trebui să negociem cu Rusia echilibrul geostrategic pentru această zonă, inclusiv povestea Basarabiei. Va trebui să plătim 2 % din PIB pentru aparare de către NATO și chiar mai mult pentru o armată proprie dacă vrem pace.

Autor: Avram Fițiu

Sursă: Despre Sorosiști, Ciolosiști, Trumpiști, Putiniști și Corectitudinea politică în România zilelor noastre | România Noastră

Miting la Breaza pentru salvarea Castelului Brâncoveanu de la demolare

Una dintre cele mai importante clădiri ale oraşului Breaza, un veritabil monument istoric, deși nu este trecut pe lista monumentelor istorice de patrimoniu, este pe cale să fie dărâmat. Este vorba de Castelul Brâncoveanu aflat chiar în centrul oraşului, acolo unde a funcționat o vreme Spitalul TBC, apoi acolo a fost Hotelul Parc. Pentru a încerca să împiedice demolarea clădirii, un grup de iniţiativă a organizat marţi, 14 martie, de la ora 13.00, un miting de protest chiar în fața castelului.

„Salvaţi Castelul Brâncoveanu!
Cetăţenii oraşului Breaza sunt invitaţi marţi, 14 martie, de la ora 13.00, în faţa Castelului Brâcoveau (hotelul „Parc”) pentru a participa la o acţiune de protest împotriva demolării acestui edificiu. Construit de domnitorul Gheorghe Bibescu (1843-1848) pe locul unui fost conac aparţinând Cantacuzinilor, castelul a avut ca ultim nobil locuitor pe prinţul Mihail Bibescu Basarab Brâncoveanu. Clădirea este confiscată de regimul comunist în 1947 şi transformată în spital TBC, apoi în hotelul Parc.
Este singura pagină de istorie a oraşului Breaza, unicul imobil în care a locuit un domnitor în acest oraş, unicat în stilul arhitectural din zonă. Acest monument istoric nu este trecut pe lista monumentelor istorice de patrimoniu, lucru ce ar fi trebuit iniţiat de administraţia locală. Hai să arătăm că ne pasă! Hai să arătăm că suntem conştienţi! Un popor fără istorie este un popor fără viitor! Fără istorie, suntem ca un copil ce nu-şi cunoaşte părinţii! Vă aşteptăm!”

Aşa sună apelul organizatorilor pentru mitingul de marţi, 14 martie.
Acum, povestea este ceva mai complicată, pentru că, în momentul de faţă, Castelul Brâncoveanu şi terenul aferent sunt proprietate privată. După 1990, castelul a fost vândut unui investitor italian, apoi au apărut moștenitorii familiei Cantacuzino, care au revendicat castelul și terenul aferent și le-au câștigat în instanță după mulţi, foarte mulţi ani de procese. Proprietarii au scos castelul la vânzare, iar din informațiile celor care organizează protestul se pare că reprezentanții unei companii importante şi-au manifestat intenţia de a-l achiziţiona, cu scopul de a-l demola şi a construi aici un centru comercial.
Principalul iniţiator al mitingului de marţi, Gabriel Şerbănescu, ne-a declarat: „Am făcut numeroase memorii la Direcţia Judeţeană de Patrimoniu, la Consiliul Judeţean, la Prefectura Prahova. Peste tot am primit acelaşi răspuns: Primăria şi Consiliul Local Breaza sunt singurele în măsură să demareze clasarea acestui edificiu pentru a fi inclus pe lista monumentelor istorice de patrimoniu, ceea ce ar împiedica demolarea sa. Am fost inclusiv la o şedinţă a Consiliului Local. Mi s-a dat dreptate, dar nu s-a făcut nimic! Dacă nu reuşim să mişcăm cumva lucrurile, castelul va fi vândut şi în locul unei pagini de istorie vie vom avea un centru comercial!”

Sursă: Miting la Breaza pentru salvarea Castelului Brâncoveanu de la demolare – Campina TV

De ce socialismul nu este viabil ?

Ce este socialismul?

Este acel sistem economic în care mijloacele sau factorii de producție sunt în proprietatea statului (deci proprietate comună; opusul proprietății private).

Dacă nu există proprietate privată asupra mijloacelor de producție – adică terenuri, clădiri, mijloace de transport, unelte, resurse naturale, semifabricate etc. – atunci nu există schimburi între proprietari de astfel de bunuri și proprietari de monedă, deci nu există piață pentru astfel de bunuri economice.

Dacă nu există piață pentru factori de producție, atunci nu există nici prețuri monetare. Or, în termeni economici, prețurile monetare ale factorilor de producție sunt tocmai costurile de producție.

Așadar, în socialism nu există o expresie monetară a costurilor de producție și implicit, imposibilitatea de a da o expresie monetară rezultatului, sau profitului/pierderii.

Absența posibilității de a da o expresie monetară profiturilor și pierderilor (atât istoric înregistrare, cât și celor anticipate) este echivalentă cu imposibilitatea de a face o selecție rațională (non-arbitrară) din punct de vedere economic între posibilitățile (nenumărate) de a aloca resursele. Deci, în socialism toate resursele vor fi alocate din punct de vedere economic la întâmplare, arbitrar, fără criterii.

Bineînțeles că în contextul lipsei criteriilor economice vidul este ocupat rapid de alte criterii utopice de tipul „de la fiecare după posibilități, fiecăruia după nevoi” dar care sfârșesc destul de repede, de cinic și inevitabil prin a fi în favoarea/defavoarea diverselor grupuri de interese: nomenclatura de partid, membrii familiilor dictatorilor sau oligarhilor aflați la cârma statului, clasa muncitoare etc.

Or, un astfel de sistem nu poate fi viabil ca regim economic și este condamnat să sfârșească în sărăcirea generalizată a populației sau să fie un haos planificat în derivă mai rapidă sau mai lentă, dar certă, către nivelele rudimentare și primitive de dezvoltare economică. Situație ilustrată azi de exemple mai evident triste, precum Coreea de Nord, sau mai tragic-comice, precum Venezuela cu penuriile sale recente de hârtie igienică.

Lecția economică este deci că socialismul ca sistem economic este viciat de o problemă care-i este în ultimă instanță fatală: imposibilitatea calculului economic în termeni monetari, sesizată pentru prima dată de Ludwig von Mises în 1920.

Sigur vă întrebați atunci de ce socialismul, dacă are atâtea probleme și dacă alocă resursele așa haotic, cum de-a rezistat peste șaptezeci de ani în Rusia și mai rezistă pe alocuri și azi?

Pentru a înțelege mai ușor argumentele economice, trebuie să ne imaginăm un sistem socialist global, la scară planetară, fără nici un rest de economie de piață pe nicăieri. Abia atunci haosul calculațional s-ar instala repede și cu toată forța. Or, economiile socialiste reale care au existat și există încă s-au îndepărtat sub cel puțin două aspecte de acest „model”.

Mai întâi nu au constituit nicidecum un socialism global, și au putut utiliza – existând dovezi ample și clare că au utilizat, ba chiar că au fost nevoite să utilizeze – prețurile pieței mondiale pentru planificarea centralizată. Asta pentru cârpirea pe ici pe acolo a alocării, căci utilizarea prețurilor mondiale n-a rezolvat nici măcar în mare măsură, necum complet, problema absenței prețurilor monetare relevante pentru factorii de producție. Este notorie remarca unui consilier al lui Gorbaciov la o întâlnire cu omologi din Europa de vest într-un context mai relaxat, care spunea, nu fără o anumită candoare, că ei, rușii, și-ar dori ca toată lumea să devină socialistă cu excepția Noii Zeelande sau Elveției, care să rămână economie de piață. Privirilor nedumerite și întrebătoare ale celorlalți le-a răspuns cu aceeași candoare că prețurile din respectiva regiune ar fi folosite pentru planul centralizat global.

Apoi, în al doilea rând, este iarăși deja bine documentat faptul că economiile sovietice sau din lagărul socialist – chiar și cele mai „ortodoxe” – au avut fie oaze de economie privată oficial permise, sau, mai ales, piețe negre de mare amploare. Acestea au fost, la o privire mai atentă, unul din stâlpii rezistenței acestor sisteme pentru o perioadă atât de îndelungată.

Sfârșitul sistemului socialist rus a fost însă previzibil și putea fi lesne citit prin înțelegerea principiilor economice.

Autor: Mihai-Vladimir Topan

Această importantă discuție – și multe altele – o vom face în cadrul cursului Economia pe înțelesul tuturor. Curs complet de inițiere în economie la Academia Privată. Pentru că economia poate fi frumoasă…

Sursă: De ce socialismul nu este viabil – Academia Privată

„În momentul în care nu mă rog, nu exist.” Actorul român care a devenit călugăr după ce a jucat în „Fraţii Karamazov” 

De 26 de ani, fostul actor Dragos Paslaru a renuntat la tot si s-a calugarit. Acum e parintele Valerian, un om care vorbeste cu credinta despre intalnirea cu Hristos. A trait si in pustie, in grotele din muntii Builei.

Ne-a avertizat insa ca pe calugar nu trebuie sa-l lauzi niciodata pentru alegerile lui. Urmeaza o adevarata marturie de credinta.

 

Muntii Builei. Un loc salbatic, departe de galagia lumii. Din pesteri, schituri si manastiri se inalta fara incetare rugaciuni. Aici s-au retras oameni care au renuntat la tot si toate si si-au inchinat viata in fata lui Dumnezeu. Pe un varf de munte, cu ochii atintiti departe in vale si mataniile in mana, parintele Valerian se roaga. Pentru el si pentru cei pe care de 26 de ani i-a lasat in lume, pentru noi toti.

El este Culi din filmul „Ochi de urs”, padurarul care se izoleaza in munti pentru a se autoxerciza. Sau Horia Sima din „Drumet in calea lupilor”.

Dragos Paslaru a fost unul dintre marii actori ai anilor 80. A luptat in revolutie iar dupa, a ajuns un simbol al Pietei Universitatii. Este fondatorul Aliantei Civice. In vara lui 90, in timpul mineriadei este batut crunt si ajunge in coma la spital. Se trezeste dupa cateva zile si incepe sa se gandeasca serioas la decizia care de ceva vreme ii aparuse in minte: sa se calugareasca. Acum cativa ani am incercat sa il intalnesc dar era retras prin munti si nu voia sa mai iasa in fata lumii. Acum, a iesit. Nu pentru ca a vrut ci pentru ca asa i-au cerut mai marii bisericii din acest loc. Sa iasa si sa vorbeasca oamenilor. Si oamenii au inceput sa-l caute.

Ne-am intalnit in biserica veche a manastirii Iezer, unde venise sa spovedeasca maicutele. “Sunt un pacatos, tata. Ce marturisesc cand ma impartasesc cu nod in gat. Ai venit pe lume sa mantuiesti pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu. Si asta n-o spun asa ca.. da foarte frumos chestia asta…ba, uite ba ce..chestie. Nu poti trisa pentru ca asta o spui in fata lui Dumnezeu. E viu si adevarat. Nu e legenda, tata. Nu e poveste. Eu sunt Cel ce sunt. Voi sunteti creatia mea. Daca vreti sa existati existati prin iubirea mea nebuna cum zicea Evdokimov. Iubirea nebuna a lui Dumnezeu. De ce? Pentru ca iubeste o secatura ca mine. De multe ori m-am intrebat de ce nu am murit in 21 decembrie? De ce nu m-au casapit securistii inainte, ca le spuneam lucrururi destul de urate. Dupa aceea m-am umplut de intelegerea asta. Pai, mai nenorocitule, daca mureai in fundul iadului te duceai. Si tu ziceai ca mori pentru o cauza buna prostalaule dar erai pregatit sa treci hotarul de taina. Ca pentru noi nu exista moarte. Exista viata cea vesnica. In imparatia lui Dumnezeu sau in iad. Vesnic. Intelegi?”

Sub rasa calugarului, o parte din actorul de pe vremuri iese la lumina. Totul este un fel de monolog, sunt franturi de discutii cu Dumnezeu sau cu oamenii pe care viata i-a scos in cale. A crezut in Dumnezeu din totdeauna dar ca un zapauc asa cum spune nu ca un practicant al religiei. A fost insa din totdeauna un razvratit. “Dan Micu e regizorul cu care am lucrat eu si care a avut curajul ca in clipa in care Ceausescu a inebunit definitiv in ‘81 si a interzis crucea si sa mai vorbim de Dumnezeu, el a montat Karamazovii in care le aratam spectatorilor care nu respirau 4 ore, cu o singura pauza, nu respirau…ca omul fara de Dumenzeu devine o fiara si inebuneste.”

“Lipsea esentialul”, explica parintele Valerina de ce a renuntat la viata de artist. “Simteam ca lipseste ceva. Toate piesele in care am jucat au fost piese anticomuniste. Intr-o propoportie covarsitoare. Se jucau cateva spectacole si erau interzise. Se jucau daca nu erau cenzurate. Familia minunata. Minunata. Lipsea ceva. Si eu nu stiam ce lipseste. In Piata Universitatii am intalnit pe fostii detinuti poltici. Primul lucru dupa ce vorbeam acolo in balcon. M-au intrebat: dar tu ai duhovnic? Nu. Am zis eu. Cum n-au duhovnic domnule? Dar despre ce vorbesti tu acolo? Pai, vorbesc…asa mi se pare fieresc sa vorbesc de biserica, de…du te domnul de aici. Du te si cauta duhovnic imediat. 2 ani l-am cautat. Inebunit. Cand am ajuns la limita deznadejdii l-am intalnit. Si m-a pregatit. Printre primele intrebari pe care mi le-a pus mi-a zis: domnule dumneata esti om cu activitate politica, cunsocut si vrei sa te calugaresti? Da. A vazut eram sincer. Voiam sa calugaresc si dupa ce m-a vazut mai intrat asa a zis: da’ stii ce vei intalni in manastiri? Acum ma credeti naiv? Am si eu anumita varsta. tiu ca astia in 40 de ani au infiltrat acolo securisti si activisti cat cuprinde. Dar asta nu conteaza pentru ca acolo nu e Hristos. Da, poti sa te duci in manastire. Intelgi tata? Cine sa-L biruie taicutele pe Hristos daca eu fac biserica din mine? Daca eu asa neputincios si ticalaos aspir la lucrul asta. Dar ideea a aparut in timp. S-a construit. Eu am fost intodeuna credicnios. Purtam cruce la gat, nu o dadeam jos, astia imi spuneau sa o dau jos. m-au chemat domnule e pacat de tine. Intra in partid. Nu se poate intelege e pacat de tine. Astia activistii de partid, nu erau hoti si smecheri. Le parea rau ca nu vreau sa ma ridic asa si sa devin o vedeta. Pazeasca Dumnezeu. Eu vreau sa fiu actor bun nu vedeta. Si nu voiam sa intru in aprtid. Si totusi lipsea ceva. Era o neimplinire. In piata universitatii cand am vazut atata neimplinire cand am auzit si glasul parintelui Ilarion care mi-a zis politic nu mai e nimic si o simteam, vedeam ce se intampla. A venit Mineriada, cununa bestialitatii dupa 89 cand romanii se casapeau intre ei la porunci straine. Sigur ca i-am iertat imediat. Si pe astia din varf. Ori ierti ori nu ierti. Iubiti pe vrasmasi. Cu Hristos nu te joci. Da, da i-am iertat dar nu pot sa i uit. Inseaman ca nu i-ai iertat ba daca nu poti sa uiti. Nici eu. Atunci si eu o sa spun la fel cand o sa vii la judecata. Ba te-am iertat dar de uitat nu pot. Si a aparut gandul… Si incet incet, Dumnezeu in secunda in care eu am strigat dupa El a zis, te asteptam. De cand te asteptam, hai sa te desaptimim in primul rand. Mi-am cautat duhovnic. Si nu regret nimic. Ca mai vin fosti colegi si vorbim. Cu mila lui Dumnezeu, si sa ma tina pana la sfarsit. o secunda nu regret.”

In Fratii Karamazov, Aliosa este personaj pozitiv, dornic sa se calugareasca. L-a si jucat pe vremea, cand era actor. “Si a venit o colega, culmea ca era secretara de partid, care i-a adus un calugar sau chiar un staret si ala i-a spus domnul si-a gresit drumul, cariera lui e in alta parte. Iti dai seama ca e cea mai mare lauda pe care mi-a adus-o cineva. Hai sa bem o vodca repede sa sarbatorim chestia asta nu se poate sa o lasam asa. Dar bem o vodca, 2,3,4, ca eram rezistent, nu era problema dar lipsea ceva…era …si incet incet s-a cosntruit ideea asta. Si l-am cunoscut pe parintele Ghelasie. Am intarat intr-o criza. Dumnezeu m-a bagat intr-o criza foarte mare.”

A ajuns la manastirea Frasinei, unde l-a intalnit pe parintele Ghelasie, un adevarat putsnic. “Din secunda in care l-am cunsocut nu m-am mai putut desparti. Frasineiul era ceva fascinant. Nu avea curent electric, nu avea nimic si am asistat la prima priveghere. Si au coborat candelabrul cu lumanari si l-au aprins. Si in secunda in care l-au ridicat am strigat inlautrul meu: asta este ceea ce vreau si am ineput sa merg numai pe linia asta.”

Si a ramas in manastire. Mai intai la Frasinei dupa care in manastriea Patrunsa, un loc suspendat deasupra lumii, la poalele Builei. Se ajunge greu aici, pe poteci stramte care urca si coboara.

Pe ele il intalneste deseori pe staretul Varsanufie care alearga dintr-un loc in altul. El este cel care tine legatura cu pustnicii aflati prin pesterile din munte. Nu iti este insa ingaduit sa-i cauti. De altfel, nici ei nu vor sa se arate. Si staretul a petrecut vreme indelungata in pustie. Tot timpul rosteste rugaciunea inimii. “Principala patima este pentru un pusnic risipirea mintii. Sa nu se roage. Asta e lupta cea mai crancena acolo. O lupta in care cel ce se roaga stie ca are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Nu se poate face fara mila si ajutorul lui Dumnezeu. In momentul in care nu ma rog nu exist. Timpul in care spun rugaciunea este un timp pe care il experimentez. Il traiesc cu adevarat. Il experimentez”.

Povestea acestui loc incepe in 1685 cand o femeie insarcinata dintr-un sat aflat la poale muntelui a fugit din calea invadatorilor. In locul in care se afla biserica a nascut un baiat care mai tarziu avea sa ajunga epicopul Clement al Ramnicului. In amintirea maimei sale, ierarhul a ridicat manastirea patrunsa.

45 de calugari vietuiesc in acest colt de lume. Se roaga pentru ei si pentru oamenii din lume care le lasa teancuri de pomelnice. Si multi dintre ei iau cel putin cateva luni pe an calea pustiei. Cei care raman in manastire traiesc in mici casute aruncate pe tot muntele.

In aceasta chilie, pe vremuri, a stat si Bartolomeu Anania, ajuns mai tarziu mitropolit al Ardealului. Viata aici se imparte intre rugaciunea la chilie, slujbele din biserica si activitatile la care toti calugarii trebuie sa participe pentru ca locul sa functioneze. Slujba se face dimineata, seara si noapte de la 1 pana spre ziua. Seara, calugarilor le este interzis sa vorbeasca intre ei. Pentru ca mintea sa stea numai la rugaciune.

Parintele Vlasie a fost doctor. De 20 de ani traieste aici. “Am zis ca decat sa imi mananc viata asa prosteste mai bine intru imi manastire si imi inchei zilele. Sa ma pot ruga lui Dumnezeu

Totul se bazeaza pe renuntare, pe abandonare a tot ce inseamna omenesc, pe impacare cu tine si cu Dumnezeu, pe rugaciune neintrupta si post, un urias exercitiu de vointa. Lucru deloc usor.

Sursă: „În momentul în care nu mă rog, nu exist.” Actorul român care a devenit călugăr după ce a jucat în „Fraţii Karamazov” | Altarul Credinței