Satul românesc cunoaşte, după anii 1990, un fenomen accentuat de exod rural, datorat plecării tinerilor la muncă în străinatate (cea mai mare parte în Spania şi Italia). Un astfel de fenomen social îşi pune o puternică amprentă asupra satului românesc. De regulă, există două categorii de tineri ţărani care emigrează:
– ţărani care pleacă total, singuri sau cu familia;
– ţărani care pleaca sezonier (3-6 luni pe an). Aceştia, de regulă, sunt motivaţi de adăugarea unui venit complementar activităţii de bază din ţară. Motivaţia de bază a unui tânăr care pleacă este strict materială şi se rezumă, de regulă, la atingerea a două obiective: construcţia unei case, respectiv cumpărarea unui autoturism. Dacă, în momentul plecării, orizontul de timp pentru care pleacă este de 3-5 ani, în marea majoritate a cazurilor s-a ajuns ca șederea să treacă de 10-15 ani.
Această prelungire a şederii se datorează mai multor factori:
– Socoteala de acasă care nu se potriveşte cu cea din târg. Mediul socio-economic din ţările europene se schimbă şi, în ultimii ani, asistăm la o presiune din ce în ce mai mare asupra locurilor de muncă disponibile, iar pe de altă parte avem de a face cu o legislaţie de regulă mai constrângătoare referitoare la accesul pe piaţa muncii.
– Schimbarea obiectivelor iniţiale: După trecerea câtorva ani în mediul social românesc din emigraţie, celor două obiective iniţiale li se adaugă şi altele, precum obţinerea unei sume de bani suplimentare, necesare iniţierii unei activităţi practice la întoarcerea acasă.
Iată câteva consecinţe ale acestui fenomen:
– O dificilă reintegrare în mediul socio-economic şi politic din România, la întoarcerea în ţară. Se crează astfel o generaţie de “străini” la noul loc de muncă sau în sat, greu acceptaţi de către “băştinaşi”. Se aseamănă foarte mult percepţia de neacceptare pe care o au localnicii dintr-un sat cu familiile sau persoanele nou venite (vinituri). În termeni media şi nu numai, aceşti emigranţi (rurali sau urbani) au primit eticheta de “căpşunari”.
– Un accentuat fenomen de destrămare a căsniciilor, din cauza absenţei prelungite a unui membru al familiei;
– Un fenomen de abandon social al copiilor lăsaţi în grija bunicilor creează o generaţie de copii cu grave probleme sociale (rezultate slabe la școală, absenteism, prostituţie, droguri, probleme de ordin psihologic);
– Un fenomen de abandon social al părinţilor care îmbătrânesc cu speranţa că odată şi odată îşi vor revedea copiii reîntorşi în ţară. Mulţi dintre ei şi-au pierdut orice speranţă că la bătrâneţe îşi vor avea copiii alături şi au început operaţiunea de “dezmoştenire”, căutând soluţii sociale prin semnarea de contracte de întreţinere cu azile private, în schimbul predării notariale a fermei ţărăneşti;
– Întoarcerea acasă nu este de fapt o întoarcere acasă. Mulţi tineri care se întorc din emigraţie nu se întorc acolo de unde au plecat, adică în satul românesc, ci revin în oraşul reşedinţă de judeţ sau în alt oraş din judeţ, unde de fapt au început construcţia unei case, după ce au plecat. Astfel, avem de a face cu o generaţie de două ori “bătută de soartă printre străini”: o viaţă printre străini într-o ţară europeană şi o viaţă printre străini într-un oraş de adopţie din România. Această viaţă printre străini perturbă de-a binelea un ţăran, clătinând din temelie toate elementele de stabilitate ale acestuia. Ambele medii de străinătate nu îl doresc şi el trăieşte o viaţă de om respins de societatea pe care o doreşte. Trăieşte o dublă dramă, descrisă foarte bine de vorba lui Lapuşneanu: “Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”. Astfel de cartiere de “ţărani urbanizaţi”, fără identitate, putem observa la periferia Zalăului şi Bistriţei. Judeţele Sălaj şi Bistriţa Năsăud sunt campioanele Transilvaniei la numărul de ţărani expatriaţi;
– Fenomenul emigraţiei a ajuns să fie redat de către un nou folclor, şi anume “folclorul emigrantului”. Acest folclor este ceea ce hrăneşte părinţii celor plecaţi, în perioada lor de absenţă având darul, din păcate, de a mări durerea resimţită de către părinţi, şi nu de alinare a durerii, aşa cum de regulă se întâmplă cu folclorul românesc tradiţional.
Traumele străinătăţii la întoarcerea acasă
Abrutizarea intelectuală
Viaţa trăită de mulţi români în străinătate îşi pune serios amprenta asupra traiectoriei viitoare la revenirea în ţară. În fermele agricole din Spania sau Italia acestor imigranți li se impune să muncească şi nu să gândească, ceea ce duce la o robotizare a modului de reacţie al individului. Mulţi indivizi capabili de iniţiativă când pleacă în străinătate, devin, la revenirea în țară, “legume antreprenoriale”, secaţi de orice idee. La întoarcerea în ţară, mare parte dintre emigranţi nu mai reuşesc să se adapteze noilor realităţi socio-economice şi, după o perioadă scurtă, au tendinţa de a se reîntoarce în străinătate, în căutarea unei stabilităţi emoţionale şi socio-economice. O altă categorie de inadaptaţi sociali, la revenirea în ţară, trec la o fază pasivă a emigraţiei, care constă în acceptarea unei alocaţii de șomaj pentru care fac o navetă trimestrială în țara adoptivă, pentru vizarea carnetului de șomer.
Frica de necunoscut
Frica de necunoscut este predominantă la aceşti foşti emigranţi, marcată de tratamentul abrutizant la care au fost supuşi în străinătate. Trecerea de la un mediu micro-social relativ stabil din ferma spaniolă, la instabilitatea socio-economică din satul românesc perturbă complet traiectoria fostului emigrant. În loc să perceapă această instabilitate ca pe o oportunitate socio-economică, acesta o percepe ca pe un blocaj insurmontabil.
Egoismul
O altă urmă care marchează comportamentul foştilor emigranţi este exacerbarea comportamentului egoist. Concurenţa pentru locurile de muncă din străinătate, insecuritatea locului de muncă (componente structurale ale sistemului capitalist) duc de regulă, la întoarcerea în ţară, la un comportament egoist faţă de semeni.
Trufia sau fala
O vizită rapidă într-o localitate rurală furnizoare de emigranţi ne scoate uşor în evidenţă motivaţiile plecării acestora peste hotare. “Casa“, ca motivaţie principală a plecării în străinătate, este impunătoare în multe sate din Sălaj, Satu Mare, Bistriţa sau Maramureş, ca să luam doar câteva judeţe ca exemplu. Casele construite de emigranţi în satele din care au plecat şi, din ce în ce mai mult, în orașele din judeţul de baştină, devin adevărate palate cu 8-10 camere reci mare parte din an (Certeze, Huta Certeze (SM) Coşbuc, Feldru, Nepos, Rebrişoara (BN), Bârsana, Ocna Şugatag (MM) etc.). Stilistic exprimându-ne, “şantajul și etajul” din perioada interbelică a devenit la Certeze “anul şi etajul”, ideal al multora dintre tinerii din satul românesc.
Enclavizarea socială
Reîntoarcerea în satul românesc duce pentru mare parte din emigranţi la construcţia unei noi identităţi. Anii petrecuţi departe de sat au dus la ruperea legăturilor sociale cu mediul de plecare. Fostul emigrant îşi construieşte o lume formată din foşti emigranţi care sunt mai apropiaţi ca gândire de el, în comparație cu “băştinaşii”. Neacceptarea de către “băştinaşi” a gândirii şi comportamentului celor plecaţi îi face pe mulţi dintre aceştia să-şi construiască un mediu închis, format din mici enclave de “foşti emigranţi”. Cum vârsta la care se întorc în comunitate este de regulă peste 40 de ani, aceşti şomeri de lux îşi construiesc o viaţă de izolare socială faţă de restul comunităţii locale.
De la comportament de slugă, la viaţă de slugă
Munca efectuată în ţări străine, la patroni, a format în timp un “comportament ascultător” al emigrantului român, ceea ce elimină aproape orice şansă de evoluţie ca antreprenor la întoarcerea acasă. Tehnica de “spălare a creierului”, la care i-au supus patronii străini, a fost extrem de eficientă şi se vede uşor rezultatul la revenirea acestora în ţară. În timpul șederii în străinătate, mulţi dintre emigranţi şi-au adus, în concedii, în vizită, patronii să le viziteze mediul de baştină. Aceştia, având un spirit antreprenorial acut, au început să le cumpere pământurile şi să-i angajeze chiar la ei în sat. Această viaţă dublă de slugă este o altă rezultantă a unei gândiri de slugă, imprimată abil de către patronul străin, şi pictează o altă faţetă a dramei emigranţilor.
Ruşinea de a efectua munci penibile
Dacă, în străinătate, imigrantul român a efectuat munci penibile, la întoarcerea printre ai săi, acesta, de regulă, refuză astfel de munci, de ruşinea celor cunoscuţi. Dacă, în străinătate, a îndurat umilinţe uneori sub demnitatea umană, la întoarcerea acasă, fostul emigrant nu mai poate să accepte tratamente similare sau apropiate din partea semenilor lui, ceea ce duce uneori la conflicte violente cu noii săi angajatori.
Pierderea identităţii naţionale sau ruşinea de a te declara român
A fi român printre străini este o sarcină dificilă de dus pentru mulți tineri emigranți români, şi, de aceea, mulţi dintre aceştia refuză să-şi recunoască apartenenţa la neamul lor. Cauzele acestui comportament sunt de multe ori idependente de ei şi sunt legate de faptele reprobabile ale multora dintre compatrioţii noştri români sau romi. La întoarcerea acasă, mulţi au dificultăţi de acceptare a apartenenţei la patria mamă şi au uneori un comportament social „apatrid”, renegându-şi identitatea naţională. Această dublă dramă trăită de emigranţi (drama străinătăţii şi drama reîntoarcerii acasă) a perturbat mintea multor tineri şi le periclitează reintegrarea socio-economică în mediul lor identitar.
Extras din ultima mea carte, Salvarea Fermei Țărănești care se poate descărca gratuit de pe blogul meu!
Avram Fițiu, http://www.avramfitiu.ro
Sursă: Portretul țăranului emigrant la întoarcerea acasă din pribegie | România Noastră
Rezistența Creștină 