Trădarea secretă a lui Merkel în Războiul Religios care sfâșie Europa

Când, la sfârșitul lui iunie 2014, ISIS răspândea harta viitorului său „Califat”, care cuprindea tot sudul Europei și își întindea tentaculele negre spre Occident, liderii lumii civilizate au zâmbit a lehamite.

Cum ar fi putut o bandă de desculți, înarmați cu pușcoace de pe vremea lui Hrușciov, să amenințe niște armate echipate după ultimul răcnet al tehnologiei și, în plus, aflate sub umbrela NATO și UE?

Două luni mai târziu, după o serie de raiduri ale aviației americane asupra pozițiilor jihadiste, ISIS a răspuns cu decapitarea ritualică a ziaristului James Foley. Înregistrarea, care nu omitea nici un detaliu sângeros, a stârnit frisoane de groază și le-a înghețat liderilor politici zâmbetul suficient pe buze. Occidentul tocmai aflase ce înseamnă „Allahu Akbar”. Tocmai descoperise că un ins cu un cuțit poate provoca mai multă teroare decât o escadrilă de bombardiere F/A-18 Hornet.

Doar patru luni aveau să mai treacă până când, în ianuarie 2015, „Allahu Akbar” va răsuna în Occident. Moartea islamică a lovit în buricul civilizației europene, la Paris, într- un simbol al libertății occidentale: redacția Charlie Hebdo. Jihadul era declanșat oficial în Europa.

Dar, în mod halucinant, cu cât se înmulțeau atacurile teroriste, cu atât sporea încăpățânarea liderilor politici și de opinie de a nega realitatea: pasămite, nu era vorba de nici un război religios, ci doar de acțiunile răzlețe ale unor dezaxați, care au întinat valorile islamului.

La fel de aiuritor, cu cât se înmulțeau atacurile teroriste islamiste, cu atât mai larg se deschideau frontierele Europei și Americii, primind cu brațele deschise, ca pe niște izbăvitori, zeci și sute de mii de imigranți musulmani, în vreme ce aceiași lideri, înfrățiți în corul Corectitudinii Politice, intonau imnul multiculturalității biruitoare.

 Mersi, Erdogan!

Europa ar trebui să-i mulțumească lui Erdogan. În crizele sale de nervi tot mai frecvente, cel căruia îi place să fie alintat „Sultanul” nu s-a mai putut abține și a scuipat adevărul printre dinți: „Au început o Cruciadă împotriva Semilunii. Europa alunecă cu rapiditate spre zilele care au precedat Al Doilea Război Mondial”. Și, adresându- se familiilor de etnici turci din Europa, a plusat: „Faceți câte cinci copii de familie, fiincă voi sunteți viitorul Europei”. Iar ministrul său de Externe, Cavușoglu, a tunat și el: „Curând, în Europa vor începe războaiele religioase”.

Radicalizat în ultimii trei ani sub ochii îngăduitori ai Europei, ai cărei lideri i-au căutat în turban și i-au pupat imineii, Erdogan profită azi de decăderea liderului ISIS, Abu Bakr Al-Baghdadi, ambiționând să devină liderul Islamului mondial. Să ridice el steagul sfânt al Profetului împotriva Occidentului. Iar poziția sa este infinit mai prielnică decât a lui Al-Baghdadi, dat fiind că este șeful unei mari puteri, aflate în coasta Europei și în interiorul NATO. În plus, beneficiază de mari comunități de turci, numai bune de manipulat după interesul Ankarei.

Dar nu ambițiile de mărire ale lui Erdogan mă interesează acum, ci gestul de frondă făcut de liderii olandez și german, de a nu accepta ca oficialii turci să organizeze manifestații pe teritoriul lor. Să fie acesta semnalul de trezire la realitate a Europei în fața pericolului islamist?

Olanda și Germania au ceva în comun – alegerile parlamentare de anul acesta – iar ambele guverne se aflau sub o mare presiune populară din cauza imigrației. Este foarte probabil că tocmai gestul de sfidare al premierului olandez Mark Rutte la adresa lui Erdogan este cel care i-a adus victoria pe 15 martie, în fața euroscepticului Geert Wielders. La rândul ei, Angela Merkel s-a prăbușit realmente în sondaje, după ce a deschis granițele vraiște pentru 1,2 milioane de imigranți în 2015, iar acum încearcă să dea dovezi de bărbăție politică, pentru a câștiga in extremis al patrulea mandat, în alegerile din septembrie.

Relația sulfuroasă dintre Merkel, Rutte și Erdogan

Dar aici apare un element interesant: Mark Rutte și-a domolit grabnic tonul după alegerile de duminică; a lepădat zalele electorale, îmbrăcând surtucul de casă, deși Turcia i-a dat papucii ambasadorului olandez. Iar Angela Merkel, în fața valului de insulte revărsat în capul ei de Erdogan, abia izbutește să îngâne câte o replică timidă, înroșinduse toată, de parcă nu ar conduce cea mai mare putere din Europa.

Și-au epuizat cei doi lideri rezervele de bărbăție politică, sau la mijloc este altceva mai grav? În ediția din 13 martie a ziarului german Die Welt apare o dezvăluire de-a dreptul senzațională despre relația sulfuroasă dintre Merkel, Rutte și Erdogan. Articolul citează o carte recent apărută, „Damnații – politica lui Merkel și refugiații. Un raport din interiorul puterii”, scrisă de ziaristul Die Welt, Robin Alexander, în care este prezentat acest episod uluitor: pe 6 martie 2016, în ajunul summit-ului UE, Rutte, Merkel și premierul turc de atunci, Davutoglu, au avut o întâlnire secretă noaptea, la reprezentanța Turciei la UE din Bruxelles. Olanda deținea atunci, prin Mark Rutte, președinția prin rotație a UE.

A doua zi, la summit, pe masa liderilor UE a apărut un cu totul alt proiect de acord decât cel convenit, privind imigranții. Li s-a spus că este vorba de o propunere de ultimă oră a Turciei. În afara celor 3 miliarde de euro pe care Ankara trebuia să-i primească de la Bruxelles și accelerarea integrării în UE, în proiectul de document se vorbea de „primirea voluntară de refugiați din motive umanitare”, dar numărul lor nu era menționat.

Senzaționala dezvăluire a ziaristului Die Welt, care i-a fost confirmată de mai multe persoane implicate în negocieri, este că cei trei s-au înțeles pentru o cifră între 150.000 și 250.000 de refugiați sirieni ce urmau să fie primiți anual de Europa. Liderilor europeni nu li s-a comunicat această cifră la summit. Merkel și Rutte plănuiau să își folosească puterea de convingere (citește presiunile) ulterior.

Doar că între timp, a apărut Brexit-ul, iar popularitatea liderilor german și olandez a început să se prăbușească în sondaje. A forța primirea unui sfert de milion de imigranți în noile condiții ar fi fost sinucidere curată. Așa că au băgat acordul sub preș.

Când Erdogan își permite să-i facă albie de porci pe Merkel și Rutte și să amenințe întreaga Europă, primind răspunsuri anemice, știe pe ce se bazează. Într-un război normal, ceea ce au făcut Merkel și Rutte s-ar numi trădare. Într-un război religios, termenul îmi scapă. Dar trebuie să fie ceva cu „dumnezei”…

Sursă: Trădarea secretă a lui Merkel în Războiul Religios care sfâșie Europa

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: