Cruciulițele de la gât amenințate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

 

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis luna trecută că angajatorii au dreptul să interzică la lucru purtarea simbolurilor religioase vizibile. Hotărârea a plecat de la cazul unor angajate care doreau să poarte vălul islamic, dar, în România, ea ar putea avea un efect pervers. Cruciuliţele şi iconiţele de pe lănţicurile doamnelor şi domnişoarelor ar putea fi în viitor interzise de către un angajator care ar considera că ele îi lezează pe clienţi.

Pentru a intra în dedesubturile ideologice care au animat această decizie reporterul  Cristian Curte de la revista ” Lumea credintei ” a discutat cu Dl Sever Voinescu, Redactor‑şef la publicaţia Dilema veche, şi cu Dl Radu Preda, profesor de Teologie socială la Facultatea de Teologie Ortodoxă a Universităţii Babeş‑Bolyai din Cluj‑Napoca.

Domnule Sever Voinescu, pentru început aş dori să vă întreb cum vi se pare decizia aceasta a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene? Am putea să ne trezim, în România, cu patroni care să ne interzică să purtăm cruciuliţe la vedere?

Decizia, ca atare, este mult mai complicată, ea spune mai multe lucruri, acum nu e loc să o dezvoltăm. Eu cred că pericolul la care vă referiţi este real, dar nu este iminent.

Această decizie a venit ca urmare a unei discrepanţe de legislaţie apărută în ţări mai laicizate, ca Franţa sau Belgia, care au o legislaţie mai dură în ce priveşte portul hijabului la femeile musulmane – că de aici a pornit totul –, în vreme ce alte ţări sunt mult mai tolerante, sunt ţări care respectă mai mult identităţile religioase, în sensul că le permit o manifestare publică mai largă.

Curtea de Justiţie a încercat cumva să facă un echilibru, spunând că, în esenţă, dacă vrei să interzici apariţia unor însemne religioase în spaţiile publice sau în relaţiile cu publicul, la locul de muncă, atunci trebuie să interzici orice asemenea semn religios. Nu poţi să interzici numai hijabul, dar să permiţi crucea la creştini, sau turbanul la sikhşi, sau kippah la evrei ş.a.m.d.

Ei enumerau acolo şi simboluri filosofice – adică, până la urmă, cam orice însemn.

Da, rămâne de văzut ce anume înseamnă, în mintea judecătorilor, simboluri filosofice, pentru că ei sunt atât de laicizaţi în gândirea lor încât au încercat să se adreseze inclusiv acelora care consideră că, de pildă, cruciuliţa sau crucea poate fi un însemn filosofic.

Prin urmare, cred că există, undeva, un pericol pentru interzicerea cu totul a manifestării identităţii religioase în spaţiul public. Dar, repet, cred că pericolul este destul de îndepărtat. În plus, Curtea lasă destul de mult la latitudinea legiuitorului naţional să ia asemenea decizii. Prin urmare, cred că ea a avut grijă să elimine o posibilă discriminare.

Interesant este că această decizie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene contravine unor decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Suntem în situaţia în care o chestiune care ţine de eliminarea unei discriminări poate duce la limitarea exerciţiului unui drept fundamental al omului – ceea ce naşte un tip de conflict care, până la urmă, va trebui soluţionat într‑un fel sau altul.

Cu alte cuvinte, are prioritate un drept fundamental al omului, recunoscut în multe speţe de CEDO, şi anume acela de a‑ţi manifesta identitatea, credinţa religioasă în public prin portul acestor însemne? Sau, dimpotrivă, e o chestiune de discriminare, şi atunci ea trebuie tratată cum ne‑a spus Curtea de Justiţie a UE?

Sever Voinescu: „Simt şi eu că există o ofensivă crâncenă împotriva religiei”

În urmă cu şapte ani, BBC a realizat un documentar care avea în centru tocmai discriminarea anumitor creştini din Marea Britanie, care, dorind să‑şi practice credinţa şi să şi‑o manifeste în spaţiul public, ajunseseră inevitabil în conflict cu legislaţia mai recentă care proteja minorităţile sexuale. Acum este vorba despre un alt caz, dar în conflict cu legea sunt tot oamenii religioşi. Era interesant, însă, că radiografierea aceea făcută de BBC constata un fapt simplu: în urma proceselor, cei care au dorit să‑şi apere libertatea religioasă au pierdut în faţa celor care aveau de partea lor legislaţia de protecţie a minorităţilor sexuale. Deci, în Marea Britanie, cel puţin, instanţele întotdeauna au soluţionat în defavoarea creştinilor.

Acest documentar mă duce la a doua întrebare: nu găsiţi că toleranţa aceasta europeană – care este învăluită într‑o gamă foarte largă de legi şi directive, are chiar şi o ideologie a ei – devine, brusc, intolerantă când e vorba despre religie?

Ba da, evident că da. Simt şi eu că există o ofensivă crâncenă împotriva religiei, în general, împotriva credinţelor religioase – împotriva lui Dumnezeu, în ultimă instanţă –, venită din partea unor oameni care, probabil, îşi imaginează că sunt liberi, sunt fericiţi şi vor să ne elibereze şi pe noi, ăştia care ne aflăm în „bezna” credinţei în Dumnezeu. Evident că e o ideologie, o dezvoltare a laicizării – trecerea asta de la laicizare la ateism este foarte fină şi deja se produce.

Totuşi, creştinismul a trecut prin multe, credinţa în Dumnezeu şi în Iisus Hristos este destul de puternică şi de bine ancorată în fiinţa omenească. În plus, cred, chiar şi dincolo de limitele unor noţiuni creştine, că, fundamental, Mircea Eliade avea dreptate: omul este un homo religiosus. N‑ai ce‑i face: privirea verticală, către cer, îi dă o anumită gândire de tip mitic şi o anumită stare de tip mistic. Prin urmare, cred că e în zadar şi sunt caraghioşi cei care îşi imaginează că vor putea crea, cu ideologia lor, un om nou care să fie atât de încântat de sine însuşi încât să uite complet de cer. Dar, sigur, este îngrijorător că aceste excese au efecte tragice în plan individual.

Pe de altă parte, sunt alte religii cu mult mai intransigente şi mai abuzive decât religia creştină în relaţia cu comunităţile de homosexuali, de LGBT, cum se numesc acum. Eu cred că dintre toate religiile din lumea asta, cea creştină este, cu siguranţă, cea mai deschisă către această minoritate – chiar şi aşa, cu momentele de abuz sau de radicalism ale unora sau altora. Alte culte sunt cu mult mai rele şi mai violente în raport cu această comunitate, şi cred că această comunitate ar trebui să se uite mai degrabă acolo decât spre Biserica creştină.

Mai greu, pentru că acelea sunt minorităţi în UE şi sunt protejate de alte pachete de legi.

Păi da, dar ce te faci când două minorităţi intră într‑un conflict foarte puternic – pe care o aperi mai întâi? Şi este adevărat că e un conflict foarte puternic între comunitatea homosexuală, aceşti LGBT, şi islam – acolo lucrurile sunt radicale. Dacă în relaţia cu creştinii lucrurile se pot consuma, în varianta lor profund nefericită şi intolerantă, prin jigniri aruncate de unii altora, varianta de soluţionare islamică a acestui gen de conflict este mult mai sângeroasă. Poate că ar trebui să fim mult mai atenţi acolo decât la Biserica creştină, în raport cu acest gen de minoritate sexuală.

„Nu cred că poporul român va putea fi altfel decât creştin în majoritatea lui”

Societatea românească, în ansamblu, este o societate destul de conservatoare, chiar dacă nu militează pentru conservatorismul ei. Credeţi că ar trebui sau ar fi în stare să‑şi nască, pe viitor, anticorpi la ideologia secularismului care bate dinspre Occident?

Eu nu îi spun secularism, pentru că din punctul meu de vedere secularizarea este un proces, o consecinţă a laicizării. În general, eu nu văd neapărat ca pe ceva rău laicizarea, în sensul separării între Stat şi Biserică, între credinţa religioasă şi funcţia de Stat, puterea de Stat.

Practic, are rădăcini creştine, în învăţătura lui Hristos.

Fără îndoială. De aceea eu numesc atee acest tip de ofensivă. Nu este o ofensivă, în sine, seculară, pentru că societatea este suficient de secularizată. Lumea românească, în orice caz, e laicizată – statul român e laic, nu cred că poate cineva să conteste lucrul ăsta. Prin urmare, cred că trebuie să trecem şi noi prin asta, e o parte a modernităţii. Este, poate, preţul pe care Biserica trebuie să‑l plătească pentru modernizarea societăţii, şi eu cred că Biserica trebuie să accepte să plătească acest preţ, redefinindu‑şi rolul într‑o societate de genul acesta, mai pluralistă decât era în secolul XVII sau XVIII , cu oameni mai liberi şi cu un grad mai înalt de autonomie. Pe de altă parte, e o provocare pentru soliditatea temeiurilor creştinismului în România.

Eu sunt optimist, nu cred că poporul român va putea fi altfel decât creştin în majoritatea lui. Acum, că n‑o să mai fie 99%, sau nici 82%, şi o să fie 70%, dar, într‑o vastă majoritate, sunt convins că românii vor rămâne apropiaţi şi vor avea încredere mai degrabă în Cuvântul lui Iisus Hristos decât în orice alte sisteme de credinţă filosofică sau viziuni asupra lumii. Aş spune că da, trebuie să trecem prin asta, e firesc să trecem prin asta, dar, cum spunea un filosof pe care îl antipatizez, dar care mai spunea şi lucruri inteligente: important nu este ce face Dumnezeu din noi, ci ceea ce facem noi cu ce face Dumnezeu din noi. Dacă trecem printr‑un moment istoric marcat de o ofensivă atee, important e cum trecem prin ea, şi nu să ne gândim cum putem să o oprim, sau să o stârpim, sau să ocolim ceea ce istoria ne pune în faţă.

Radu Preda: „E un caz grav, care ne aduce aminte de zorii Revoluței Franceze”

Domnule profesor Radu Preda, ca om care aveţi experienţa Occidentului – aţi predat ani de zile Teologia în spaţiul german –, vă întreb: cum priviţi astfel de decizii precum cea a Curţii de Justiţie a UE?

E o decizie care se înscrie într‑o tendinţă mai veche şi mai largă. Să nu uităm că aceeaşi Curte a avut câteva sentinţe nu toate, că au fost şi unele de o cu totul altă orientare –, dar a avut câteva care au pus sub semnul întrebării în ce măsură identitatea creştină mai poate fi expusă public. Punctele de plecare erau legate de cele câteva cazuri creştine. E adevărat că, pe de altă parte, aceeaşi Curte a infirmat, de pildă, o decizie a unei Curţi inferioare din Italia, privitoare la simbolurile religioase din clasele de şcoală. Dar, una peste alta, jurisprudenţa CEDO din ultimii 20 de ani arată tendinţa de a „privatiza” identitatea religioasă, în sensul în care ai dreptul să‑ţi proclami, să‑ţi afişezi – sigur, neostentativ – identitatea religioasă, dar într‑un spaţiu non‑public.

Problema se pune, însă, că omul nu este o fiinţă separabilă în cele două componente ale sale – adică, nu poţi să tai în două, precis şi fără pagubă, şi să spui că aici este cetăţeanul şi aici este credinciosul, omul religios. De aceea, toate aceste decizii nu fac altceva decât să întărească suspiciunea – de altminteri, iată, confirmată – că ne aflăm în faţa unui atac, nu atât anticreştin sau antimusulman, ci pur şi simplu antireligios, în care o instanţă proclamă, în subsidiar, monopolul asupra spaţiului public. Asta, trebuie să recunoaştem, e un caz grav, care ne aduce aminte de zorii Revoluţiei Franceze, când zeci de mii de clerici catolici şi nu numai au plătit cu viaţa lor faptul că nu se supuneau Constituţiei civile a noii republici proclamate în 1789.

Aşadar, suntem în continuarea unui conflict care a început cu ceva mai multă vreme înainte, dar care se pare că nu se va încheia cu o soluţie unanim acceptată. Adică este tendinţa pe care o semnala, deja din anii 1920, Carl Schmitt, de a prelua concepte ale Teologiei şi ale Dreptului canonic şi de a le seculariza, golindu‑le complet de sensul lor iniţial, ba chiar transformându‑le în opusul total a ceea ce a însemnat echilibrul dintre ecclesia şi spaţiul public.

Practic, se naşte o religie laică. Noi am mai văzut una, în marş, în vremea comunismului. Dvs., ca preşedinte al IICCMER, vă ocupaţi şi acum de rănile pe care ea le‑a provocat. Dar cu această nouă religie seculară, cu ideologia asta a toleranţei care e foarte gingaşă cu tot ce NU înseamnă religie, cum putem trata, ca teologi, creştini sau simpli cetăţeni? Care sunt anticorpii pe care Biserica ar trebui să şi‑i nască?

Nu e vorba doar de Biserică, ci şi de societate! Cine crede că doar Biserica apără aceste valori se înşală, pentru că ele sunt valori societale care, la rigoare, sunt benefice pentru grupuri foarte largi şi eterogene de concetăţeni.

UE are o seamă de prerogative, dar în cel puţin două domenii nu are nici un drept de a legifera. E vorba, în primul rând, despre modelul de relaţie între cultele religioase şi Stat, şi de chestiunea educaţiei. Aceste două domenii sunt la latitudinea suverană, în mod absolut, a statelor membre. De aceea eu cred că strategia, pe termen mediu şi chiar lung, ar fi echilibrarea unor decizii juridice, la limită abuzive, printr‑o cultură şi printr‑o relaţie religie – Stat mai nuanţate şi mai echilibrate, astfel încât consecinţele unor astfel de decizii să nu se transforme, pe de o parte, în instrument antireligios, dar nici să alimenteze afectul antijuridic al cercurilor fundamentaliste.

O astfel de decizie, prin prisma fundamentalismului religios – creştin, dar mai cu seamă musulman –, este o dovadă că duşmanul real al unui musulman în Europa este Europa însăşi. Or, această duşmănie între religie şi spaţiul public, între religie şi Stat, este cauţiunea negativă a proiectului european modern.

Faptul că acest proiect european de emancipare a început printr‑un conflict de proporţii între religie şi Stat se răzbună. Pe de o parte, prin faptul că Statul îşi inventează propriile sale religii – vezi fundamentalismele criminale de tip nazist şi comunist – sau, dimpotrivă, religia ajunge să saboteze structura Statului – vezi conflictul, care durează până astăzi, din Irlanda de Nord sau din alte părţi. Toate aceste forme deviate, la un loc, arată că principiul libertăţii şi cel al laicităţii nu sunt principii interpretabile în pofida cuiva, sau în ciuda cuiva. Asta e marea corectură pe care proiectul modern trebuie să o suporte, fără să piardă, de fapt, nimic. Separarea religiei de Stat este salutară ca atare – teologic vorbind, ea este operată de Însuşi Hristos, Care face diferenţa limpede şi fără rest între cele ale lui Dumnezeu şi cele ale cezarului…

…născând, în vremea aceea, animozitatea unor tabere politice care I‑ar fi luat capul pentru aşa ceva…

Da, şi care manipulau dimensiunea religioasă în scopuri politice. Dar trebuie să înţelegem, după aproape 300 de ani de proiect al modernităţii, că el nu poate să fie formulat în ciuda cuiva, sau împotriva cuiva. Un proiect al modernităţii care se defineşte prin faptul că le ia unora dreptul la exprimare, că îi îngrădeşte, ba chiar îi demonizează cu instrumente profane, este un proiect sortit eşecului. De aceea, marea corectură pe care proiectul modernităţii trebuie să o opereze este aceea a unei gândiri integrative prin care religiei să i se recunoască ceea ce are ea mai autentic şi mai firesc – şi anume capacitatea de a aduna ceea ce Statul sau alte forţe ale societăţii nu pot să facă. Adică forţa de coeziune care emană din resortul religios ca fapt de viaţă nu trebuie să fie nici ignorată, şi cu atât mai puţin combătută, pentru că este foarte important să recunoaştem că sunt din ce în ce mai puţine acele rezervoare de valori care pot, mai cu seamă în vremuri de criză, să garanteze coeziunea corpului social.

„Şi în Uniunea Sovietică era garantată o libertate religioasă, dar la tine acasă”

Dar dacă avem aceste rezervoare de valori epuizate, şi suntem într‑o criză – practic, civilizaţia europeană pare sleită, pare într‑un amurg –, cine să vină să opereze acea corectură de care spuneţi?

În primul rând, eu mizez pe vocea social‑teologică, etică, a marilor confesiuni care populează, încă, Europa. Din acest punct de vedere, asemenea decizii nu pot să rămână fără ecou. Să nu identificăm în Curtea de la Strasbourg vreun duşman, că nu e cazul – dovadă că aceeaşi Curte a dat nişte sentinţe care sunt mai mult decât favorabile: e de ajuns să ne gândim la seria de sentinţe favorabile în ce priveşte statutul juridic al Mitropoliei Basarabiei de la Chişinău, din subordinea canonică a Patriarhiei Române, ca să nu mai pomenesc de altele.

E foarte important ca, atât cu CEDO, ca şi cu Comisia de la Veneţia sau cu alţi factori, să avem o discuţie mult mai susţinută în ce priveşte necesitatea unei căi de mijloc. Pentru că aceste decizii sugerează nu numai o înăsprire a regimului vieţii religioase în spaţiul public, dar alimentează suspiciunea multora că, de fapt, UE vrea să‑şi impună propria ei formă de religiozitate. Adică, cei care critică şi nu sunt de acord, până într‑un punct, spunând că Bruxellesul e de fapt o altă Moscovă, dar de limbă engleză, se văd confirmaţi în acuzaţiile şi temerile lor. Or, pentru a evita această proiecţie negativă asupra întregului proiect european, care e mult mai valoros decât ceea ce vedem noi pe agenda europeană, trebuie să operăm împreună, inclusiv prin contestaţia civilizată şi în cadru legal, să operăm împreună acele modificări care se impun.

Adică nu putem să negăm la infinit dimensiunea religioasă a societăţii, chiar dacă – şi aici înţeleg anumite rezerve ale judecătorilor – am dori cu toţii ca religia să nu devină factor de conflict.

E adevărat că temperatura interioară a creştinismului se deosebeşte fundamental de temperatura interioară a islamului, care răbufneşte vulcanic, exploziv, la propriu şi la figurat. Dar frica de extremism, de terorism fundamentalist religios nu trebuie să ne aducă în situaţia în care să dăm peste bord nişte achiziţii foarte preţioase ale istoriei noastre culturale şi politice – printre acestea fiind cea a libertăţii noastre religioase. Aceasta nu poate să se manifeste în spaţiul strict privat, pentru că atunci diferenţa între Uniunea Europeană şi Uniunea Sovietică este inexistentă. Şi în Uniunea Sovietică era garantată o libertate religioasă, dar la tine acasă.

„Cred eu că Bisericilor le lipseşte un curaj al mărturisirii”

Pentru că aţi pomenit de dialogul pe care Bisericile ar trebui să le aibă cu instituţiile reprezentative ale UE, aducând corecţiile necesare: evident că Vaticanul are instrumentele, capacitatea organizatorică şi banii pentru a face acest lucru, inclusiv lobby. Ce face Ortodoxia? Poate să apese pe vreo pârghie? Cine vorbeşte pentru ea? Are vreo voce acolo, la Bruxelles, sau ea nu există decât la nivel local?

Există câteva instrumente care, însă – e adevărat – nu sunt folosite la adevăratul lor potenţial şi valoare. Să nu uităm că avem o Adunare parlamentară a ţărilor majoritar ortodoxe, care acoperă un spectru foarte larg de ţări membre ale UE şi ţări care nu sunt membre ale UE …

Dar face ceva acea Adunare?

Eu doar enumăr posibile instrumente acum.

Eu vă întrebam realmente. Dar ştiţi, cum spun americanii, marea problemă a UE e că nu poate fi sunată niciodată la telefon.

Bun, asta e partea rea, dar şi bună în egală măsură, că dacă ar fi un singur număr de telefon şi la capătul celălalt al firului ar fi cineva nepotrivit, ar fi un pericol. Ăsta e, ca să zic aşa, pericolul Americii. Cam aşa este şi cu Ortodoxia. Pe de altă parte, să nu uităm că noi suntem membri în Conferinţa Europeană a Bisericilor, unde ar trebui să avem o prezenţă mai sistematică pe această temă; să nu uităm că există un organism consultativ panortodox pe lângă instituţiile europene de la Bruxelles şi de la Strasbourg; să nu uităm că, la rândul nostru, ca instituţii academice, suntem legaţi de alte facultăţi şi universităţi din toată Europa, unde aceste tematici pot să fie dezbătute.

Deci nu de spaţii şi instrumente am duce noi lipsă, ci mai degrabă de un anumit tip de curaj, de fler, de aplomb de a reacţiona în timp real şi cu discernământ atunci când pe agendă se află asemenea teme, de a nu ne vedea confirmaţi în mentalitatea noastră de cetate asediată şi de a avea curajul, chiar la limita tupeului, de a ne clama nişte drepturi reale în faţa unor instanţe, juridice sau nu, care au impresia sau dau impresia că sunt stăpâne absolute asupra a ceea ce înseamnă spaţiul public, care aparţine tuturor – că suntem sau nu plătitori de taxe, majori sau minori. Ei, aici cred eu că Bisericilor le lipseşte un curaj al mărturisirii, pe care ar trebui să‑l înveţe, nu doar din perioada martiriului din primele secole, ci chiar şi din perioada comunistă – pentru că tot suntem în anul care vrea să‑i omagieze pe cei care şi‑au mărturisit credinţa, inclusiv în comunism. De ce n‑am face‑o noi cu toţii, inclusiv în democraţie?

Cristian Curte

Sursă: Cruciulițele de la gât amenințate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene | Lumea Credinței

Anunțuri

One response to “Cruciulițele de la gât amenințate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.”

  1. Dan says :

    „cred că e în zadar şi sunt caraghioşi cei care îşi imaginează că vor putea crea, cu ideologia lor, un om nou care să fie atât de încântat de sine însuşi încât să uite complet de cer.”
    Sa speram ca aveti dreptate.
    Dar nu stiu daca luati in considerare tendintele lumii actuale :), ca sa folosesc un cliseu – influenta mass-mediei, reclamele si consumerismul, internetul, tv-ul si jocurile cu care cresc copiii, ruperea de natura si inlocuirea comunicarii personale cu comunicarea pe net. Nu stiu in ce masura oamenii o sa-si mai puna probleme folosofice peste 20 – 40 de ani, gen sensul vietii, ca sa nu mai zic de laicizare si in ce masura oamenii se vor mai indrepta spre Dumnezeu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: