Archive | Mai 2017

Familie, autostrăzi, finanțe, anticorupție

14370177_10154009884574065_5243923102791486926_n

Greșesc cei care cred că tema familiei e minoră față de autostrăzi, finanțe, anticorupție.

Viața e principala temă a omului. Familia are rostul de a găzdui viața nouă. Nașterea și creșterea copiilor ocupă deci vârful agendei umanului.

Lupta pentru familie este lupta pentru viață, pentru interesul copiilor, cei mai lipsiți de apărare dintre noi, în fața celor care au toate mijloacele să se apere, să revendice, să voteze, să manifesteze.

Adevărata luptă pentru drepturile omului este lupta pentru dreptul la viață și la normalitate al copiilor născuți sau nenăscuți încă, al celor care nu pot vorbi, nu pot vota, nu pot revendica, nu se pot apăra.

Fruntea sus, deci! Să nu ne lăsăm intimidați: noi suntem adevărații umaniști, adevărații luptători pentru drepturile omului. Alții luptă pentru dreptul de a ucide copii nenăscuți și de a-i traumatiza pe cei născuți, impunându-le doi tați sau două mame. E dreptul și datoria noastră de a ne opune: nu e aici niciun act de ură, așa cum nu e niciun act de iubire în a sfârteca prunci nenăscuți sau în a le bruia toate reperele hărăzite de natură, odată născuți.

Adrian Papahagi

Moschee la București, da, Biserică la Istanbul, nu 

Este trist că în România se discută despre construirea uneia dintre cele mai mari moschei din Europa. Pentru susținătorii proiectului, declarațiile din seara aceasta ale primului ministru plagiator și inculpat penal al României, Victor Ponta, că în Turcia există o lege care interzice construirea de Biserici pe teritoriul său ar fi trebuit să fie suficient pentru a-și schimba părerea.

Patriarhia Romana va primi un teren in Istanbul ca sa ridice un camin pentru pelerini la schimb pentru terenul acordat de guvern pentru construirea unei moschei la Bucuresti.

Ponta spune ca nu este vorba despre o construirea unei biserici ortodoxe la Istanbul deoarece legea turceasca interzice acest lucru.

Eu mă întreb dacă Ponta realizează gravitatea declarației sale.

Știu, mi se va spune că musulmanii nu sînt ISIS, ca majoritatea sînt pașnici, că n-ar răni nici măcar o muscă. Acestora vreau să le spun că așa o fi, probabil că majoritatea nu susțin ISIS, problema este că minoritatea care susține ISIS este uriașă. Site-ul televiziunii arabe Al Jazeera a făcut recent un sondaj online exact pe acest subiect. Întrebarea a fost simplă: „Vă bucurați de victoriile ISIS în Irak și Siria?”. Rezultatele sondajului sînt însă șocante, cel puțin pentru mine și pentru majoritatea non musulmanilor. Dintr-un total de peste 38.000 de respondenți, 81% au răspuns DA! Mi se va spune că nu este un sondaj reprezentativ și sînt de acord ca așa este, nu este reprezentativ. Cu toate acestea este îngrijorator că atît de mulți dintre respondenți susțin barbarismele ISIS.

Alții vor susține că musulmanii din România sînt pașnici și sînt de acord că așa este. Problema nu este cu musulmanii din România care, ca fapt divers, nici măcar nu locuiesc majoritar în București, locul unde se plănuiește construcția moscheii. Problema este că moschea respectivă va acționa ca un magnet pentru musulmanii radicali din intreaga lume care visează la un califat care să conțină și părți din România. Oare este înțelept să le oferim acestora un motiv de a vizita România? Oare nu are România destule probleme de care să se ocupe? E nevoie de încă una doar pentru că Ponta este prieten cu Erdogan, președintele Turciei? Sau poate că operația la picior și convalescența din Turcia au un cost exorbitant și aceasta este singura modalitate de stingere a datoriei?

Tudor Marincu

Sursă: Moschee la București, da, Biserică la Istanbul, nu – Rost Online

Celebră autoare franceză: „România spune NU căsătoriei homosexuale. Și dacă salvarea ar veni din țările Estului?!”

„România spune NU căsătoriei homosexuale. Și dacă salvarea ar veni din țările Estului?!”- autoarea scrie că țările din est rezistă „diktatelor” UE și politicii LGBT

Într-un articol publicat recent, Sabine de Villeroché, personalitate a mediei franceze și candidată la alegerile generale din parte Frontului Național, descrie faptul că România spune NU căsătoriei homosexuale. Articolul poartă chiar titlul „Și dacă salvarea ar veni din țările Estului?!.

Sabine de Villeroché scrie că țările din est sunt primele care au manifestat o adevărată rezistență „diktatelor” Bruxelles-ului. Autoarea se referă la votul din Parlament prin care s-a aprobat, cu o „zdrobitoare” majoritate, definirea constituțională a familiei ca fiind formată din bărbat și femeie. „Actul nu este în conformitate cu ideologia care prevalează la Bruxelles”, scrie Villeroché. „Dar ce este acest vânt de revoltă care suflă în țările fostului bloc sovietic? Polonia și Ungaria s-au manifestat în sensul valorilor tradiționale și refuză să se conformeze ideologiilor LGBT. Tot în spirit de revoltă, țările Estului s-au reunit în Grupul de la Vișegrad și resping politica migrației impusă de UE!” Paris, Berlin, Bruxelles, Londra dorea să impună dispariția rădăcinilor, a valorilor tradiționale și să facă loc „religiei europeniste și mondialiste” — drepturile omului și LGBT — acesta e programul real al UE, spune autoarea franceză.

Dar, constată ea, țările estului s-au revoltat, iar răspunsul UE este reprezentat de sancțiuni economice, privarea de dreptul la vot și alte încercări de a astupa vocea acestor „recalcitranți periferici”. Mai mult, se cere renunțarea la organizarea de referendumuri, pentru ca popoarele să nu mai voteze orice. Această politică reprezintă cea mai clară fractură ideologică între popoarele membrilor UE și elitele politice. Țările Estului sunt primele care au reacționat și asta pentru că ele nu vor să înlocuiască dictatura din care au ieșit cu cea a UE, concluzionează Sabine de Villeroché în articolul publicat în presitigiosul „Boulevard Voltaire”, un site al zonei naționaliste franceze și europene.

Sursă: Celebră autoare franceză: România, o salvare pentru Europa

Guvernul anunță măsuri în cazul româncei lăsată de statul Finlandez fără copii 

Ministrul pentru Românii de Pretutindeni, Andreea Păstîrnac, a declarat, duminică, referindu-se la cazul Cameliei Smicală, că la nivelul comitetului interministerial care gestionează acest subiect se încearcă trimiterea în Finlanda a unor experţi de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului care să intre în dialog cu specialiştii finlandezi.

„În ultimele zile am avut un dialog extrem de intensificat cu colegii noştri de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi încercăm, la nivelul comitetului interministerial, să trimitem experţi din România care, conform legii pot să intre în legătură cu cei doi minori, cu familia şi în felul acesta să intensificăm dialogul la nivel de experţi care, într-adevăr, poate să aducă beneficii reale în ceea ce priveşte soluţionarea cazului”, a declarat ministrul, potrivit Agerpres.

Ea a adăugat că se doreşte ca această măsură să fie pusă în aplicare „cât mai curând”.

„Aşteptăm săptămâna viitoare să avem încă o dată o întrunire în format restrâns a comitetului interministerial, cu participarea colegilor noştri de la Ministerul de Interne, Ministerul Muncii şi cel al Afacerilor Externe, tocmai pentru a avea o dată care să fie cât mai curând posibil”, a mai spus Păstîrnac.

Doctoriţa Camelia Smicală din Piatra Neamţ, stabilită de 12 ani în Finlanda, a fost condamnată la şase luni de arest pentru defăimarea autorităţilor atunci când executorii judecătoreşti i-au luat copiii. Aceasta a fost acuzată că i-ar fi defăimat pe executorii judecătoreşti care au intervenit în forţă, în urmă cu doi ani, pentru a-i prelua copiii. Românca este mama a doi copii de 11 şi, respectiv, 10 ani.

Sursă: Guvernul anunță măsuri în cazul româncei lăsată de statul Finlandez fără copii – Stiri pe surse – Cele mai noi stiri

Revoluția sexuală continuă cu legalizarea pedofiliei

Același argument care a făcut ca legalizarea căsătoriei între persoanele de același sex să devină posibilă și acceptată, în unele state, este folosit acum pentru a legitima relațiile sexuale dintre adulți și copii.

În lumea academică se aud tot mai multe voci care susțin că a fi atras sexual de un copil reprezintă oorientare sexuală înnăscută și nu un comportament sexual învățat. Dacă există o orientare sexuală a oamenilor și ea este înnăscută, ea trebuie acceptată ca normă și nu trebuie stigmatizată – spune lobby-ul LGBT, pentru a legitima un nou termen politic corect: minor atractted persons (persoane atrase de minori), folosit deja în locul cuvântului pedofil.

Unul dintre „sexologii” care încearcă să legitimeze pedofilia prin teoriile sale este James Cantor, doctor în psihologie, cadru universitar și clinician în cadrul programului de sănătate mintală (Law and Mental Health Programme) de la Centrul pentru Adicții și Sănătate Mintală din Toronto (Canada). Cantor afirmăcă pedofilii au o anumită „setare a creierului” (brain wiring) și că 1 din 5 bărbați sunt predispuși să fie atrași în primul rând de copii.

Într-un articol pe marginea studiilor lui Cantor, publicat în dec. 2013 în New York Times, jurnalista Laura Kane observă că „pedofilia a fost mult timp considerată o tulburare psihologică declanșată de o traumă din copilărie”. Totuși, mulți experți consideră acum că pedofilia este o „condiție biologică înrădăcinată care nu se schimbă, că este o orientare sexuală, iar această descoperire se datorează studiilor derulate timp de zece ani de dr. James Cantor”.

Toamna trecută, Asociația Psihologilor Americani (APA) a produs indignarecând a publicat o ediție DSM (clasificarea medicală a bolilor mintale) în care pedofilia era numită orientare sexuală. Ulterior, APA a dat o erată care revenea parțial asupra publicării inițiale.

Într-un interviu la canalul TVO Cantor a afirmat că pedofilia nu este o tulburare psihologică sau ceva care „să aibă legătură cu educația” și că este o tulburare biologică de parcă „ceva din creierul pedofilului ar fi altfel decât în creierul celor non-pedofili”. Nimeni nu alege să fie atras de copii și nimeni nu alege să fie atras de adulți, a continuat Cantor; „fie ești setat pentru așa ceva (wired), fie nu”. El a mai afirmat că nu toți adulții atrași de copii sunt agresori.

Cantor a mai spus că ”vom putea comunica mai ușor cu asemenea oameni [pedofili] când le vom spune că știm că nu ei au ales să fie așa, că știm că nu au avut cum să aleagă de cine să fie atrași și că cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru a-i trata este să știm să le gestionăm interesul sexual”. „Nimeni nu a inventat o terapie care să schimbe interesul sexual al cuiva”. După Cantor majoritatea pedofililor sunt bărbați, din care aproape o treime preferă băieții, o treime fetițele, iar ceilalți – ambele sexe.

A trece în domeniul lucrurilor normale patologia sexuală a fost strategia lui Alfred Kinsey, alt universitar demonic, după cum demonstrează Dr. Judith Reismann în cartea sa, Sexual Sabotage. Ea afirmă că „legile americane nu mai pornesc de la morala iudeo-creștină, ci de la ′morala imorală′ a lui Kinsey: o lume în care domină adulterul, depravarea, avortul, dependența de pornografie, masturbarea, impotența, sado-masochismul, comportamentul bisexual, homosexual, exhibiționist și voyeuristic și abuzul sexual asupra copiilor”. „Studiile” lui Kinsey au influențat major ce li se predă copiilor la orele de educație sexuală în școlile publice americane.

James Cantor nu este singurul profesor universitar ce scornește „argumente” științifice pentru a legitima aberații. La conferința din 2011 a B4U-ACT, organizație ce se pronunță pentru legalizarea pedofiliei, s-a ajuns la concluzia că stigmatizarea persoanelor atrase de minori va înceta atunci când pedofilia va fi eliminată din clasificarea tulburărilor mintale (DSM), așa cum s-a procedat cu homosexualitatea în 1973. Invitații de onoare care au susținut acest punct de vedere au fost universitarii de la Johns Hopkins. (după wnd.com)

Autor: Alina Ioana Dida preluare de pe Cultura Vietii

Sursă: Revoluția sexuală continuă cu legalizarea pedofiliei

Decizie istorică a Curții Supreme din Portugalia: Pruncul nenăscut NU este doar o parte a corpului mamei, ci o ființă umană, cu demnitatea unei persoane.

În disputa pro și contra avort, tabăra pro aduce în discuție faptul că pruncul din pântecele mamei nu este o ființă umană, așadar n-ar beneficia de drepturile unei persoane.

Această argumentație a primit o puternică lovitură juridică din partea Curții Supreme de Justiție a Portugaliei.
Curtea a fost chemată să se pronunțe în cazul unui bărbat de 25 de ani, care a decedat în urma unui accident de mașină și care a lăsat în urmă un copil de 18 luni și pe soția sa însărcinată cu al doilea copil.
Judecătorii au trebuit să decidă în ce măsură copilul nenăscut la data accidentului lui poate fi îndreptățit la o compensație pentru pierderea tatălui său, informează Știri pentru viață.
Curtea a decis astfel:
Copilul nenăscut este o ființă umană într-o fază particulară a vieții sale, care se dezvoltă progresiv și neîntrerupt, ca fiecare dintre noi cei născuți deja.
La naștere, ființa umană intră în „polis” (societate) de aceea legea face distincție și acordă relevanță acestui fapt. Dar este aceeași ființă umană ca și înaintrea nașterii.
Copilul nenăscut este o ființă umană vie cu întreaga demnitate inerentă persoanei umane. Nu este un lucru. Nu este o parte din viscerele mamei.
Nu legea este cea care definește persoana. Calitatea de ființă umană este apriorică legii și statului însuși. Este biologică. Legea, care se schimbă din când în când și d ela loc la loc, nu poate niciodată nega personalitatea umană. Rolul legii este acela de a recunoaște și proteja fiecare ființă umană(Art. 24 și 26 din Constituția Portugaliei).
Poziția în care s-ar afla cei doi copii față cu drepturile la compensații le-ar viola dreptul constituțional la egalitate. Cea mai mare daună în acest caz este lipsa sprijinului necesar și al afecțiunii paterne pe care ambii copii o simt cu intensitate echivalentă.
Concluzia Curţii:
Copilul nenăscut nu este o simplă masă organică, o parte a corpului mamei, sau, în expresia latină clasică, o «portio viscerum matris», ci o ființă umană cu demnitatea unei persoane umane, independente de sistemul legal al fiecărui stat, fie că acesta recunoaște sau nu personificarea sa legală.
Pentru a citi decizia în original, faceți clic AICI

Sursă: Decizie istorică a Curții Supreme din Portugalia: Pruncul nenăscut NU este doar o parte a corpului mamei, ci o ființă umană, cu demnitatea unei persoane | ActiveNews

29 mai 1453 : Căderea Constantinopolului. O istorie care nu se învață la școală 

Întemeiat sub semnul crucii lui Hristos (arătat pe cer marelui Con­stantin: In hoc signo vinces) și așezat la cumpăna lumilor (între proto-Europa civili­zației greco-latine și fabuloasa „Asie a neamurilor”), Bizanțul ortodox și imperial a dăinuit mai bine de 11 veacuri, mărturisind în eternitate gloria aurorală a Răsă­ri­tului creștin și constituind adevărata „piatră unghiulară” a întregului „miracol eu­ro­pean”.

Constantin Noica știa bine ce spune cînd afirma că Europa, ca entitate spi­rituală și culturală, s-a născut la anul 325 cu Sinodul de la Niceea, convocat chiar de către Constantin, împăratul „de-o seamă cu apostolii”, a cărui prezență în calen­da­rul sfințeniei creștine rămîne legitimă dincolo de toate arguțiile criticismului istoric al vremurilor noi.
Românii, cu lamura tradiției lor politice și spirituale, aparțin or­ga­nic marii comunități ortodoxe a „Noii Rome”, iar o autentică renaștere națională, dacă mai este posibilă una în acest tîrziu de lume, n-ar putea să facă abstracție de această zestre istorică și sufletească, păstrată mai ales prin Biserică.
Cronica ultimei bătălii a Bizanțului
Teritoriile ce recunoșteau autoritatea ultimului împărat bizantin se reduceau la Constantinopol, cu împrejurimile sale imediate din Tracia, și cea mai mare a Peloponesului sau Moreea, la o oarecare distanță de capitală, guvernată de frații împăratului.
Onestitatea, noblețea, energia, bărbăția și patriotismul erau calitățile dominante ale lui Constantin, confirmate de cele mai multe izvoare grecești contemporane și de propria conduită din timpul asediului Constantinopolului. Umanistul italian Francesco Filelfo, care, în timpul șederii sale la Constantinopol, l-a cunoscut personal pe Constantin înainte de urcarea sa pe tron, îl numește pe împărat, într-una dintre epistolele sale, bărbat cu „suflet pios și nobil” (pio et excelso animo).
Adversarul puternic și teribil al lui Constantin era Mehmed al II-lea, în vârstă de 21 de ani, care reunea în natura sa izbucnirile violente de cruzime nepotolită, setea de sânge și multe dintre cele mai josnice vicii cu pasiunea pentru știintă, artă și cultură, energia și calitățile de general, om de stat și organizator. Un istoric bizantin relatează că se dedica cu înflăcărare științelor, în special astrologiei, că citea povestiri despre faptele eroice ale lui Alexandru al Macedoniei , ale lui Iulius Caesar și ale împăraților Constantinopolului și că vorbea cinci limbi, în afară de turcă.
Izvoarele orientale elogiază evlavia sa, dreptatea, blândețea și protecția acordată savanților și poeților. Istoricii secolelor XIX-XX l-au apreciat diferit pe Mehmed al II-lea; unii i-au contestat orice calitate pozitivă, alții au recunoscut că era o personalitate extraordinară, aproape genială. Dorința cuceririi Constantinopolului era o obsesie a tânărului sultan, care, potrivit istoricului Ducas,”noaptea și ziua, mergând la culcare și deșteptându-se, în palatul sau sau in afara acestuia, îsi frămanta mintea prin ce acțiuni si cu ce mijloace militare sa puna mana pe Constantinopol”.
Petrecea nopți de insomnie schițând pe hârtie planul orașului și al fortificațiilor sale, marcând locurile de unde ar putea fi mai lesne atacat.
Ne-au parvenit portretele ambilor adversari, cele ale lui Constantin Paleologul pe sigilii și în câteva manuscrise târzii, cele ale lui Mehmed al II-lea pe medaliile bătute în secolul al XV-lea de artiștii italieni în onoarea sultanului și în câteva portrete, mai cu seamă cel pictat de celebrul artist venețian Gentile Bellini (+1507), care a petrecut o scurtă vreme (1479-1480) la Constantinopol catre sfarsitul domniei lui Mehmed al II-lea.
Decis să aplice lovitura de grație Constantinopolului, Mehmed a acționat cu extremă prudentă. Întâi de toate, la nord de oraș, pe malul european al Bosforului, în cel mai îngust punct, a construit o puternică fortăreată cu turnuri, ale cărei ruine maiestuoase se zăresc încă (Rumeli-Hisar); tunurile instalate acolo lansau proiectile de piatră enorme pentru acea epocă.
Când s-a răspândit vestea construirii citadelei pe Bosfor, populația creștină din capitală, din Asia, Tracia și insule a scos, potrivit lui Ducas, un strigăt de disperare: „Acum a venit sfârșitul orașului; acum vedem semnele ruinei neamului nostru; acum zilele lui Antihrist s-au apropiat. Ce se va întâmpla cu noi? Ce-i de făcut? … Unde sunt sfintii protectori ai orașului?”
Un alt contemporan și martor ocular care a trăit toate ororile asediului Constantinopolului, venețianul Nicolo Barbaro, autorul prețiosului Jurnal al asediului, scria:
„Această fortificatie este extrem de puternică dinspre mare, astfel încât este inexpugnabilă, pentru că pe tărm și ziduri se află bombarde într-un număr foarte mare; dinspre uscat fortificația este, de asemenea, puternică, deși mai puțin decât dinspre mare”.
Această fortificație a tăiat comunicatia capitalei cu Nordul și porturile Mării Negre, pentru că toate ambarcațiunile străine, atât la intrarea, cât și la ieșirea dm Bosfor, erau interceptate de turci; în caz de asediu, Constantinopolul ar fi fost privat de aprovizionarea cu grâne din porturile Mării Negre. Era foarte simplu pentru turci să ia aceste măsuri, pentru că, în fața fortăreței europene, se inaltau pe tarmul asiatic al Bosforului fortificațiile construite la sfârșitul secolului al XIV-lea de sultanul Baiazid (Anatoli-Hisar).
Mehmed a invadat apoi posesiune grecesti din Moreea, pentru a impiedica pe despotul Moreei sa vina ina ajutorul Constantinopolului intr-o imprejurare critica. După acești pași preliminari, Mehmed, acest „dușman păgân al poporului creștin”, pentru a-l cita pe Barbaro, a început asediul marelui oraș.
Constantin s-a străduit pe cât posibil să opună o rezistentă demnă puternicului adversar într-o luptă inegală ale cărei rezultate erau, s-ar putea spune, previzibile. Împăratul poruncise să se adune în oraș, din vecinătățile capitalei, toate rezervele posibile de grâne și să se faca unele reparații la zidurile orașului. Garnizoana greacă a orașului nu depășea câteva mii de oameni.
Văzând apropierea acestui pericol de neînlăturat, Constantin a cerut ajutor Occidentului; dar în locul ajutorului militar dorit un cardinal roman de origine greacă, Isidor, fostul mitropolit al Moscovei și participant la sinodul florentin, a ajuns în Constantinopol și, pentru a celebra restaurarea păcii între Bisericile Orientală și Apuseană, a oficiat un serviciu religios de unire în biserica Sf. Sofia, ceea ce a provocat cea mai mare agitație în rândurile populației orașului. Unul dintre cei mai înalți demnitari ai Bizanțului, Lucas Notaras, a rostit atunci aceste celebre cuvinte: „Mai bine să vedem domnind in oras turbanul turcesc decat tiara latinilor”.
Venețienii și genovezii au luat parte la apărarea capitalei. Constantin și populația orașului s-au bizuit, în special, pe un nobil genovez cu mare reputatie militara, Giovanni Giustiniani, care a ajuns în Constantinopol cu două nave de mari dimensiuni aducând 700 de luptători. Intrarea în Cornul de Aur era blocată, cum se întâmplase deja de câteva ori in momente critice din trecut, de un lanț masiv de fier. Se presupune că rămășite ale acestui lanț de fier puteau fi văzute până recent în curtea bisericii bizantine Sf. Irina, unde se află acum Muzeul Otoman de Istorie Militară.
Forțele militare ale lui Mehmed, terestre și maritime – alcătuite, în afară de turci, din reprezentanti ai diferitelor popoare cucerite -, depășeau cu mult numărul modest al apărătorilor Constantinopolului, greci și câțiva latini, mai cu seamă italieni.
Unul dintre cele mai importante evenimente din întreaga istorie mondială era iminent. Faptul însuși al asedierii și cuceririi de către turci a „orașului protejat de Dumnezeu”, Constantinopolul, a lăsat o amprentă profundă în izvoare, care, în diferite limbi și din diferite puncte de vedere, au descris ultimele momente ale Imperiului bizantin și care ne permit să asistăm, uneor literalmente pe zile și ore, la desfășurarea ultimului act al acestei drame istorice emoționante. Ne-au parvenit izvoare redactate în greacă, latină, italiană, slavă și turcă.
Principalele izvoare grecești se disting în aprecierea acestui eveniment. Georgios Phrantzes, care a participat la asediu, prieten intim al ultimului împărat bizantin și celebru diplomat care detinuse înalte demnități în Imperiu, nutrea o dragoste nemărginită pentru împăratul său erou și pentru dinastia Paleologilor în general și era ostil unirii Bisericilor; acesta descrie ultimele zile ale Bizantului cu intentia de a restabili onoarea învinsului Constantin, a patriei sale jignite și a credinței grecești ortodoxe ofensate.
Un alt scriitor contemporan, grecul Critobul, care trecuse de partea turcilor și dorea să-și demonstreze loialitatea fată de Mehmed al II-lea, a dedicat istoria sa, puternic influentată de Tucidide, „celui mai mare împărat, regelui regilor, Mehmet”; a istorisit evenimentele din ultimele zile ale Bizantului din punctul de vedere al unui supus al noului Imperiu Otoman, deși nu i-a atacat pe conationalii săi greci.
Un grec din Asia Mică, Ducas, partizan al unirii, în care vedea singura salvare pentru Imperiu, a scris dintr-o perspectivă favorabilă Apusului, a accentuat în special serviciile și meritele comandantului genovez Giustiniani, reducând mai degrabă rolul lui Constantin, dar a scris, în același timp, nu fără dragoste și compătimire pentru greci.
În fine, al patrulea istoric grec al ultimei perioade a Bizantului, unicul atenian din literatura bizantină, Laonikos Chalcocondyles, alegând ca subiect principal al istoriei sale nu Bizantul, ci Imperiul turc, și-a fixat o temă nouă și vastă: „Extraordinara creștere a puterii tânărului Imperiu otoman, care s-a înăltat pe ruinele statelor grecești, france și slave”. Lucrare cu caracter general, scrierea lui Laonikos – care, în plus, nu a fost un martor ocular al ultimelor zile ale Constantinopolului – nu are decât o însemnătate secundară.
Isidor al Kievului, ierarhul ortodox care a ajuns cardinal prin apostaziere
Printre cele mai valoroase izvoare redactate în latină, câteva apartin unor autori care au trăit la Constantinopol pe toată durata asediului. Unul era apelul „Către toti credincioșii întru Hristos”, scris de cardinalul Isidor, care a scăpat cu greutate să nu fie luat captiv de turci. El îi implora pe toti creștinii să ridice armele pentru a apăra credinta creștină aflată în pericol. Raportul către papă al arhiepiscopului Chiosului, Leonard, care a scăpat și el de captivitate, a interpretat marea nenorocire care lovise Bizantul drept pedeapsa pentru abaterea grecilor de la credinta apuseană. În sfârșit, un poem în versuri, în patru strofe, intitulat „Constantinopolis”, a fost compus de italianul Pusculus, care a petrecut ceva vreme în captivitate la turci. Era un imitator al lui Virgiliu și, într-o oarecare măsură, al lui Homer. Credincios apusean zelos, a dedicat poemul său papei și a fost, ca și Leonard, convins că Dumnezeu a pedepsit Bizanțul pentru schisma sa.
Printre izvoarele italiene se află neprețuitul Jurnal al asediului Constantinopolului, scris în vechiul dialect venetian, într-un stil arid de cronică, al cărui autor este un nobil venetian, Nicolo Barbaro. A enumerat zi de zi conflictele dintre greei și turci din timpul asediului, motiv pentru care lucrarea sa are o importantă capitală în stabilirea cronologiei evenimentelor.
În rusa veche, o istorie importantă a cuceririi Țarigradului, „această mare și teribilă ispravă”, a fost scrisă de „păcătosul și smeritul Nestor Iskinder (lskander)”. Probabil rus Ia origine, a luptat în armata sultanului și a descris cu imparțialitate și, pe cât posibil, zi de zi actiunile turcilor din timpul asediului și după căderea orașului. Istoria căderii Constantinopolului este, de asemenea, relatată în diferite cronici rusești.
În sfârșit, există izvoare turcești care apreciază marele eveniment din punctul de vedere al Islamului victorios și triumfător și al reprezentantului său strălucit, Mehmed al II-lea Cuceritorul. Izvoarele turcești se prezintă uneori sub forma unor colecții de legende populare turcești despre Constantinopol și Bosfor. Această enumerare a izvoarelor principale arată ce documentație bogată și variată există pentru studierea problemei asediului și cuceririi Constantinopolului de către turci.
La începutul lui aprilie 1453 a început asediul marelui oraș. Nu numai superioritatea numerică de netăgăduit a fortelor militare turcești a contribuit la reușita asediului. Mehmed al II-lea, numit de Barbaro „acest turc perfid, câine-turc”, a fost primul suveran din istorie care avea la dispoziția sa un adevărat parc de artilerie. Tunurile perfecionate din bronz ale turcilor, de dimensiuni gigantice pentru e epoca aceea, aruncau la mare distantă proiectile de piatră enorme; la loviturile distrugătoare ale acestora zidurile seculare ale Constantinopolului nu caderea-const-12puteau rezista.
Povestirea rusă despre Țarigrad menționează că „blestematul Mehmed” a transportat lângă zidurile orașului „tunuri, archebuze, turnuri, scări mobile, mașini de asediu și alte dispozitive destinate demolării zidurilor”. Critobul, istoricul grec contemporan, a înțeles limpede rolul decisiv al artileriei când a scris că toate șanturile săpate de turci pe sub ziduri și culoarele subterane „s-au dovedit de prisos și au implicat o cheltuială inutilă, întrucât tunurile decideau totul”.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în câteva locuri din Istanbul se puteau vedea pe sol imensele ghiulele de tun care fuseseră aruncate peste ziduri și care se aflau aproape în același loc unde căzuseră în 1453.
La 20 aprilie, singurul moment în care soarta a fost favorabilă creștinilor, patru nave genoveze care venisera in ajutorul Constantinopolu lui au înfrânt flota turcă in pofida superioritatii numerice a acesteia. „Se poate imagina cu ușurință”, scria Schlumberger, un istoric recent al asediului și cuceririi Constantinopolului, „bucuria inefabilă a grecilor și italienilor. Pentru o clipă, Constantinopolul s-a considerat salvat”. Dar acest succes, desigur, nu putea avea o însemnătate reală pentru desfășurarea asediului.
La 22 aprilie, orașul cu împăratul în frunte a rămas uluit în fata unui spectacol extraordinar și terifiant: navele turcești se găseau în partea superioară a Cornului de Aur. În timpul noptii precedente, sultanul reușise să transporte pe uscat ambarcatiunile din Bosfor în Cornul de Aur; se construise ad-hoc un fel de platformă de lemn în valea dintre coline și vasele au fost puse pe roți și trase pe această platformă prin eforturile unui mare număr de „netrebnici”, potrivit spuselor lui Barbaro, care se aflau la dispoziția sultanului. Flota greco-italiană ancorată în Cornul de Aur, dincolo de lanț, s-a aflat din acel moment prinsă între două focuri.
Situația orașului a devenit critică. Planul garnizoanei asediate de a incendia in timpul noptii vasele turcești din Cornul de Aur a fost dezvăluit sultanului printr-o tradare și a fost preîntâmpinat.
caderea-const-5Intre timp, bombardamentul violent al orașului, neîntrerupt de mai multe săptămâni, a adus populația în pragul epuizării complete; bărbați, femei, copii, preoți, monahi și monahii erau constrânși, zi și noapte, sub canonadă, să repare numeroasele breșe din ziduri. Asediul dura deja de 50 de zile. Zvonurile care i-au ajuns sultanului la ureche, poate inventate anume, despre eventuala sosire a flotei creștine în ajutorul orașului l-au convins să precipite lovitura decisivă dată Constantinopolului.
Imitând celebrele discursuri din istoria lui Tucidide, Critobul îi atribuie lui Mehmed un lung discurs adresat trupelor sale, în care face apel la curajul și fermitatea lor; în acest discurs, sultanul declara:
„Trei sunt condițiile pentru un război victorios: a dori (victoria), a fi rușinat (de dezonoare, înfrângere) și a da ascultare comandanților”.
Acest asalt a fost stabilit pentru noaptea de 29 mai.
Vechea capitală a Răsăritului creștin, prevăzând inevitabila catastrofă și prevenită de asaltul proiectat, a petrecut ajunul marii zile în rugăciune și lacrimi. La porunca împăratului, procesiuni religioase, urmate de enorme mulțimi de oameni cântând „Doamne, miluiește-ne” , au străbătut orașul. Bărbații se încurajau unii pe alții pentru a opune o rezistență dârză turcilor în ceasul ultim al luptei. Într-un lung discurs citat de istoricul grec Phrantzes, Constantin a îndemnat populatia la o apărare curajoasă, dar a întrezărit limpede destinul ei tragic când a spus că turcii „se bizuie pe arme, cavalerie, infanterie și superioritate numerică; noi ne încredem in numele Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru și, în al doilea rând, în brațele și forța noastră, care ne-au fost încredințate de puterea dumnezeiască”.
Constantin și-a încheiat discursul astfel: „Vă rog și vă implor să acordati onoarea și ascultarea cuvenite comandantilor voștri, fiecăruia potrivit rangului său, gradului și slujbei lui militare. Aflati aceasta: dacă respectati cu sinceritate toate cate vi le-am poruncit, nadajduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să evităm dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu”.
În seara aceleiași zile s-a celebrat o slujbă în Sf. Sofia; a fost ultima ceremonie creștină care s-a săvârșit în celebra biserică. Pe baza izvoarelor bizantine, istoricul englez E . Pears a oferit o descriere remarcabilă a acestei ceremonii:
 „Marea ceremonie din seara [acelei zile – n. trad.], una ce trebuie întotdeauna să se evidentieze dintre spectacolele istorice mondiale, a fost ultima slujbă creștină celebrată în biserica Înțelepciunii dumnezeiești. […] Erau de față împăratul și comandanții de care se putea lipsi [de pe zidul de apărare – n. trad .], iar lăcașul era încă o dată și pentru ultima oară înțesat cu dreptcredincioși creștini. Ne putem imagina fără prea mare efort această scenă. Interiorul bisericii era cel mai frumos pe care-l produsese arta creștină și frumusețea sa era sporită de detalii splendide. Patriarhul și cardinalul, mulțimea clericilor reprezentând ambele Biserici, Răsăriteană și Apuseană; împăratul și aristocrații, ultima rămășiță a odinioară strălucitei și curajoasei aristocrații bizantine ; preoți și soldati amestecati; constantinopolitani, venetieni și genovezi, toți erau prezenți, toți realizând primejdia aflată în fața lor și simțind că, având în vedere pericolul iminent, rivalitătile care-i absorbiseră ani de zile erau prea mărunte pentru a mai reflecta la ele. Împăratul și camarazii săi de arme s-au împărtășit cu „Preacuratele și Dumnezeieștile Taine” și și-au luat rămas-bun de la patriarh. Ceremonia era in realitate o liturghie a morții. Imperiul agoniza și se cuvenea ca slujba pentru spiritul său în agonie să fie săvârșită public în cea mai frumoasă biserică și înaintea ultimului său viteaz împărat. Dacă scena încoronării lui Carol cel Mare și a nașterii unui Imperiu, atât de viu descrisă de dl Bryce, este printre cele mai pitorești din istorie, aceea a ultimei slujbe creștine în Sf. Sofia este cu siguranță printre cele mai tragice”.
„Cine va putea descrie”, scrie Phrantzes, „lacrimile și suspinele din palat! Nici chiar o fiintă din lemn sau piatră nu-și putea retine lacrimile”.
Asaltul general a început in noaptea de marti, 28-29 mai, intre ceasurile întâi și al doilea ale diminetii. La semnalul dat, orașul a fost atacat simultan din trei părti. Două atacuri au fost respinse. În cele din urmă, Mehmed a organizat cu cea mai mare grijă al treilea și ultimul atac.
Turcii au atacat cu extraordinară violentă zidurile din apropierea Porții Sf. Roman (sau Pempton), unde lupta împăratul. Unul dintre principalii apărători ai orașului, genovezul Giustiniani, grav rănit, a fost obligat să abandoneze lupta; a fost transportat cu dificultate pe o corabie care a reușit să părăsească portul în directia insulei Chios. Fie aici, fie în cursul călătoriei spre insulă, Giustiniani a murit. Mormântul său poate fi văzut și astăzi în Chios, dar epitaful latin, aflat înainte vreme în biserica Sf. Dominic din interiorul citadelei, se pare că a dispărut.
Plecarea și moartea lui Giustiniani au constituit o pierdere ireparabilă pentru cei asediați. Tot mai multe noi breșe se deschideau în ziduri.
Impăratul a luptat eroic, ca un simplu soldat, și a căzut în luptă. Nu deținem informații precise despre moartea ultimului împărat bizantin; din acest motiv, moartea sa a fost învăluită curând de legenda care a ocultat faptul istoric.
După moartea lui Constantin, turcii au năvălit în oraș, cauzând o teribilă devastare. O mulțime de greci au căutat refugiu în Sf. Sofia, sperând să se afle acolo în siguranță. Dar turcii au forțat intrarea și s-au năpustit în biserică; au ucis și au batjocorit pe grecii care se ascundeau acolo, fără deosebire de sex sau vârstă. În ziua cuceririi orașului sau poate a doua zi, sultanul și-a făcut intrarea solemnă în Constantinopolul cucerit și a mers la Sf. Sofia, unde a rostit o rugăciune musulmană. După aceea, Mehmed și-a stabilit reședința în palatul imperial de la Blacherne.
Potrivit indicației unanime a izvoarelor, jefuirea orașului, așa cum promisese Mehmed soldaților, a durat trei zile și trei nopți. Populația a fost masacrată fără milă. Bisericile, în frunte cu Sf. Sofia și manastirile, cu toată bogăția lor, au fost jefuire și profanate ; proprietătile private au fost prădate. În acele zile nefaste a pierit un mare număr de capodopere ale spiritului uman. Cărtile au fost aruncate în foc sau rupte în bucăți, călcate în picioare sau sau vandute pe un pret de nimic. Potrivit mărturiei lui Ducas, un număr enorm de cărti au fost încărcate în cărute și risipite în diferite regiuni; un mare număr de cărți, lucrările lui Aristotel și Platon, scrieri teologice si multe altele erau vândute pentru o monedă de aur ; ferecaturile din aur și argint care împodobeau Evangheliile au fost smulse și Evangheliile însele au fost vândute sau aruncate; toate sfintele icoane au fost aruncate în foc si turcii mancau carne fiartă pe acest rug.
Totuși, unii savanți – de pildă, F. Uspenski, cred că „turcii în 1453 au acționat cu mai multă blândețe și umanitate decât cruciații care au cucerit Constantinopolul în 1204.”
O tradiție creștină populară relatează că, în momentul apariției turcilor în Sf. Sofia, se celebra [Sfânta] Liturghie; când preotul care ținea în mâini Sfintele Taine i-a văzut pe musulmani îmbulzindu-se în biserică, zidul altarului s-a deschis ca prin minune în fața lui, el a pătruns și s-a făcut nevăzut ; când Constantinopolul va trece din nou în mâinile creștinilor, preotul va ieși din zid și va continua Liturghia.
Cu 60 de ani în urmă, ghizii locali obișnuiau să le arate turiștilor, într-unul din colțurile ascunse ale Istanbulului, un pretins mormânt al ultimului împărat bizantin, deasupra căruia ardea o candelă modestă. Desigur, acest mormânt anonim nu este cu adevărat cel al lui Constantin; locul unde a fost înmormântat este necunoscut. În 1895, E.A. Grosvenor scria:
„Astăzi, în cartierul Abou Vefa din Istanbul, poate fi văzut un mormânt modest și anonim pe care grecii simpli îl venerează ca fiind cel al lui Constantin. Devoțiunea umilă l-a Constantine_XI_Palaiologosînconjurat cu câteva ornamente rustice. Lumânările ardeau alături zi și noapte. Până acum opt ani, era frecventat, deși pe ascuns, ca loc de rugăciune. Apoi, guvernul otoman a introdus pedepse severe și de atunci a fost aproape părăsit. Este genul de poveste care îi încântă pe creduli sau pe credincioși”.
S-a afirmat îndeobște că, la două zile după căderea Constantinopolului, în Arhipelag a sosit o flotă apuseană care să-l despresoare și, aflând veștile despre căderea orașului, a făcut cale-ntoarsă numaidecât. Pe baza unor mărturii noi, astăzi acest fapt este negat: nici vase papale, nici genoveze sau aragoneze nu au navigat spre răsărit pentru a veni în sprijinul Constantinopolului.
În 1456, Mehmed a cucerit Atena de la franci; curând după aceea, i s-a supus intreaga Grecie, cu Peloponesul. Anticul Parthenon, unde se afla în Evul Mediu biserica Sfintei Fecioare, a fost, la porunca sultanului, transformat într-o moschee. In 1461, îndepărtatul Trapezunt, capitala unui Imperiu cândva independent, a trecut în mâinile turcilor. În același timp, au luat în posesie ultimele vestigii ale despotatului Epirului. Imperiul bizantin ortodox înceta să existe și pe amplasamentul său s-a fondat și s-a extins un Imperiu musulman (otoman). Capitala sa a fost transferată de la Adrianopol la Constantinopol, numit de turci Istanbul (Stambul).
Imitând „lamentația” lui Niketas Akominatos după jefuirea Constantinopolului de către latini în 1204, Ducas a deplâns evenimentul din 1453. Iată exordiul acestei tânguiri:
„O, oraș, oraș, cap al tuturor orașelor! O, oraș, oraș, centru al celor patru sferturi ale lumii ! O, oraș, oraș, mândria creștinilor și spaima barbarilor! O, oraș, oraș, al doilea paradis sădit în Apus, cuprinzând tot soiul de plante care se apleacă sub povara fructelor spirituale! Paradis, unde este frumusețea ta? Unde este binecuvântata fortă spirituală și trupească a darurilor tale duhovnicești? Unde sunt trupurile Apostolilor Domnului meu? … Unde sunt moaștele sfinților, unde sunt moaștele martirilor? Unde sunt rămășițele pământești ale marelui Constantin și ale celorlalți împărați?”.
Un alt contemporan, istoricul polonez Jan Dlugosz, scria în a sa Istorie a Poloniei: „Această înfrângere constantinopolitană, jalnică și vrednică de plâns, a fost victoria enormă a turcilor, pieirea din urmă a grecilor, infamia latinilor; prin care credința romană a fost rănită, religia răvășită, numele lui Hristos batjocorit și asuprit. Unul dintre cei doi ochi ai Creștinătății a fost smuls ; una dintre cele două mâini a fost amputată, de vreme ce bibliotecile au fost incendiate și învățăturile literaturii grecești distruse, fără de care nimeni nu se poate considera învățat”.
Un cronicar din îndepărtata Georgie a notat cu pioșenie : „in ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.

Intrarea lui Mehmed in Constantinopol

Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creștinătății, deși schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioșilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situația. Papi, suverani, episcopi, printi și cavaleri au lăsat multe scrieri și epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situației și fac apel la o cruciadă contra islamului victorios și a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, „precursorul lui Antihrist și al doilea Sennacherib”.
Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o „nenorocire comună pentru întreaga credintă creștină” , a scris că (orașul) Constantinopol era „un adevărat sălaș (velut domiciulium proprium) al literaturii și învătăturii pentru întreaga umanitate”. […]
Nici apelurile papilor și suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor și colectivitătilor, nici conștientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului. Turcii au continuat să înainteze și, la sfârșitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman. Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se știe, se află și astazi în mâinile turcilor.
Mihai Somanescu

Sursă: 29 mai: Căderea Constantinopolului, capitala spirituală a românilor ActiveNews

Altarul se umple de îngeri în timpul Sfintei Liturghii

„Dacă aţi vedea ce se petrece în timpul heruvicului, când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu toţii… Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum mă lovesc peste umeri”.

In vremea heruvicului, fericitul liturghisitor de multe ori nu se afla singur în altar, ci era înconjurat de îngeri care slavosloveau pe Dumnezeu, înveseleau atmosfera şi participau şi ei la Sfânta Liturghie. Stăteau atât de aproape de el, încât îl atingeau cu aripile, iar el privea la chipurile lor tinereşti.

Odată, atunci când a făcut Vohodul Mare, o călugăriţă ce era de faţă l-a văzut că merge prin aer, că intră în altar fără să păşească pe duşumea. S-a pierdut cu firea şi şi-a făcut cruce, deoarece era pentru prima dată când a văzut o minune. Atunci când s-a terminat Liturghia şi călugăriţa s-a dus să ia binecuvântare ca să plece, Părintele Iacov îi spuse cu naivitate:

‒ Astăzi Liturghia a fost altfel.

Auzind acestea, monahia a prins curaj şi a început să-i descrie cum l-a văzut la Vohodul cel Mare. Dar Stareţul a apucat mai înainte şi i-a spus să tacă, să nu spună nimănui nimic.

Mai târziu i-a explicat unui diacon îndatoririle sale. Şi ca să-l facă mai atent, i-a vorbit cu o adâncă evlavie despre experienţele şi vedeniile lui:

‒ Ah, părintele meu, dacă aţi vedea ce se petrece în timpul heruvicului, când preotul citeşte rugăciunea, aţi fugi cu toţii… Îngerii urcă şi coboară nevăzut şi de multe ori simt aripile lor cum mă lovesc peste umeri.

(Stelian Papadopulos, Fericitul stareţ Iacov Ţalikis, stareţul Mănăstirii Cuviosului David, traducere de Ieromonah Ştefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 120-121)

Sursă: Altarul se umple de îngeri în timpul Sfintei Liturghii | Doxologia

Frumusețea rugăciunilor de binecuvântare a mirilor, în Taina Cununiei.

Unirea dintre bărbat și femeie este dintru început, dinainte de păcatul strămoșesc, și tocmai de aceea ei vor tinde permanent să devină „unul”. Aceasta este semnificația poruncii lui Dumnezeu, „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Chiar și porunca dată de Dumnezeu lui Adam și Evei „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28), este tot o poruncă paradisiacă.

Una dintre cele mai importante părți din rânduiala Tainei Cununiei o formează cele trei rugăciuni care urmează ecteniei mari, la care se adaugă și celelalte rugăciuni de pe parcursul slujbei. Fragmente ale acestora au semnificații aparte și un simbolism ce arată buna lor așezare în rânduiala Tainei Cununiei.

„Dumnezeule Cel Preacurat și Ziditorule a toată făptura, Care din iubirea Ta de oameni ai prefăcut coasta strămoșului Adam în femeie și i-ai binecuvântat pe dânșii” (rugăciunea I). Acest fragment arată faptul că Taina Căsătoriei își are principiul în primul act al Creației, prin care bărbatul și femeia au fost făcuți tocmai pentru a fi una. Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva pentru cea mai desăvârșită iubire a unuia pentru celălalt, în care să se reflecte misterul dumnezeirii.

Felul în care este adus omul la existență dezvăluie taina unității celor doi într-un singur trup, unitate alterată de păcat, dar refăcută în Fiul lui Dumnezeu întrupat; iar unitatea lor este o oglindire, în zidire, a unimii Treimice. Cel făcut după un singur chip și chemat la o singură asemănare nu putea să fie decât în unitate și menit să devină „un singur trup”. De aceea, Dumnezeu a luat din coasta lui Adam și, dintr-un singur trup, a făcut două ființe, ca să redevină un singur trup.

Unirea dintre bărbat și femeie este dintru început, dinainte de păcatul strămoșesc și tocmai de aceea ei vor tinde permanent să devină unul. Aceasta este semnificația poruncii lui Dumnezeu, „ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6). Chiar și porunca dată de Dumnezeu lui Adam și Evei „creșteți și vă înmulțiți, umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facere 1, 28), este tot o poruncă paradisiacă. Astfel, dacă bărbatul și femeia adâncesc, conlucrând cu iubirea harică dobândită prin Taina Cununiei, legătura lor cu Hristos, redescoperă unitatea ontologică a cuplului de dinainte de păcatul strămoșesc.

„Și dă roabei Tale acesteia să se plece în toate bărbatului său, și robului Tău acestuia să fie cap femeii, ca să viețuiască după voia Ta” ‒ după binecuvântarea lui Dumnezeu, ca și în Paradis, creșterea lor în desăvârșirea unității ține de voința și de lucrarea lor. Talantul iubirii este încredințat, însă trebuie lucrat.

„Binecuvântează-i pe dânșii, precum ai binecuvântat pe Avraam și Sarra, pe Isaac și pe Rebeca, pe Iacob și pe toți patriarhii…pe Zaharia și pe Elisabeta…”. Prin evocarea familiilor patriarhale, a marilor personalități ale Vechiului Testament, primele două rugăciuni din Taina Nunții ne conduc de la tema creației, la tema mântuirii. De ce sunt enumerate așa de multe personaje din istoria biblică în rugăciunile de la Cununie? Toate fac parte din genealogia Mântuitorului Hristos, care urcă până la Avraam, și chiar până la Adam. În prima rugăciune din Taina Cununiei, exemplele lui Avraam și Sarra, Isaac și Rebeca, Iacob și Rahela, Iosif și Asineta, Moise și Semfora, Zaharia și Elisabeta nu scot în evidență bucuria unirii lor, cât mai ales conceperea și nașterea minunată din căsniciile lor, ce au condus la finalitatea Vechiului Legămînt și la venirea lui Mesia.

Prima rugăciune din Slujba Cununiei Îi cere lui Dumnezeu să-i asemene pe miri cu familiile sfinte ale strămoșilor după trup ai Mântuitorului și să-i împărtășească de aceeași binecuvântare. Astfel, Dumnezeu continuă să poarte de grijă conceperii creatoare a omului, căci zămislirea pruncilor este o participare la Taina lui Hristos. De aceea, în a doua rugăciune, Biserica cere cu insistență binecuvântarea lui Dumnezeu: „Binecuvântează-i pe dânșii…păzește-i pe dânșii…adu-ți aminte de dânșii…”.

În partea a doua a celei de a doua rugăciuni, Biserica cere să trimită mirilor bucuria Crucii: „Și să vină peste dânșii bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, când a aflat cinstita Cruce”. „Crucea de care e legată Împărăția – afirmă Părintele Dumitru Stăniloaenu-L însoțește în concret numai pe Fiul care a luat trupul nostru, ci și pe noi în viața de aici. De aceea trebuie să ne împărtășim și noi de ea. Fără cruce nu se realizează iubirea. În noi, crucea înseamnă înfrânare de la egoismul păcatelor și pocăința pentru ele.

(Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru Împărăție, Fundația Tradiția Românească, București, 2004, pp. 178-190)

Sursă: Frumusețea rugăciunilor de binecuvântare a mirilor, în Taina Cununiei | Doxologia

Lenin:„Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult; trecutul, credinţa, ereziile, lucrul manual. Îi tolerez și-i cultiv, dar îi urăsc; Aș vrea să-i văd dispărând pe toți, până la cel din urmă” 

În lupta pentru instalarea comunismului în Rusia și estul Europei LENIN și-a fixat ca dușman de moarte țăranul (Decretul SNK din Rusia despre separarea bisericii de stat şi a şcolii de biserică din 2 februarie 1918) ca ultimă redută de cucerit, țăran ce trebuia dezrădăcinat complet de pământ și credințele sale religioase.

Vă prezentăm mai jos 6 citate nefaste ale acestui criminal care acționează și astăzi în România prin diferite noțiuni generate de intelectualitatea neo marxistă românească de astăzi (Iluminism, marxism, socialism, comunism, feminism, liberalism, anarhism, avangardism, modernism, umanism, postmodernism, nihilism) :

1.„Electricitatea Îl va înlocui pe Dumnezeu. Lasă ţăranul să se roage electricităţii şi va simţi mult mai acut puterea conducerii centrale decât pe cea celestă”

2. „Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile și maniile religioase, lucrul manual. Ii tolerez și-i cultiv, dar îi urăsc. Aș vrea să-i vad dispărând pe toți, până la cel din urmă”

3. „Un electrician valorează pentru mine cât o sută  de mii de ţărani”

4. „Se va ajunge, sper, sa trăim cu alimente produse în câteva minute de mașini, în laboratoarele noastre chimice și, în sfârșit, vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Țăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o rușine preistorică”

5. „Nici o societate bisericească şi religioasă nu are dreptul să posede proprietate. Ele nu au drepturi de persoană juridică”.

6. „Toată proprietatea bisericilor şi a organizaţiilor religioase din Rusia se declară avutul întregului popor”

 

Filosofia neo marxistă a acestui criminal comunist stă astăzi la baza construcției culturale a multor intelectuali români de astăzi și servită elevilor în școală cu scopul dezrădăcinării românilor de glia și biserica străbună.

Această filosofie se manifestă astăzi în sistemul educațional românesc în care poeți precum Eminescu, Coșbuc sau Goga (la care credința și pământul țăranului român stau la baza construcției poetice) sunt filtrați ca mesaj poetic și înlocuiți cu poeții și apologeții leninismului și ai neo marxismului cultural.

Pe când o reformă structurală profundă  a sistemului educațional prin care să epurați sechelele Leniniste și Marxiste, onorabile Ministru al Educației?

Numai așa vom putea reconstrui legătura sufletească istorică dintre români glie și credință!

Avram Fițiu

Secretar General

Federația Națională de Agricultură Ecologică (F.N.A.E.)

 http://www.avramfitiu.ro/

http://www.romanianoastră.info

Sursă: Lenin:„Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult; trecutul, credinţa, ereziile, lucrul manual. Îi tolerez și-i cultiv, dar îi urăsc; Aș vrea să-i văd dispărând pe toți, până la cel din urmă” | România Noastră