Fără „duhovnici buni”, bisericile pot deveni triste repere muzeale 

Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. El este, dacă vreţi, interfaţa noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaştem şi de Care ne apropiem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relaţia personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se ataşează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Mântuitorul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a relaţiei cu părintele său duhovnicesc, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

De-a lungul secolelor, în Biserică, pentru a putea umbla „întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), credincioşii au avut nevoie de duhovnici devotaţi. Dincolo de condiţiile morale şi canonice, un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaţiona părinteşte (chiar să aibă „inimă de mamă”, cum spunea Părintele Paisie Aghioritul). El trebuie să fie şi un foarte bun cunoscător al psihologiei omului de azi, să ofere îndrumare în cele ce ţin strict de viaţa duhovnicească, dar şi în alte aspecte care ţin de viaţa credinciosului. Însă el nu poate şi nu trebuie să fie niciodată soţul pe care nu îl avem, nu poate înlocui prietenul care ne-a trădat, nu ia locul tatălui care ne-a lipsit în copilărie. Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. El este, dacă vreţi, interfaţa noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaştem şi de Care ne apropiem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relaţia personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se ataşează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Mântuitorul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a relaţiei cu părintele său duhovnicesc, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

Limitele ascultării de duhovnic sunt, în primul rând, păcatul şi erezia. Indiferent de autoritatea unui îndrumător duhovnicesc, de statura lui morală sau de poziţia pe care ar avea-o în structurile instituţionale ale Bisericii, ucenicul are dreptul să refuze a mai asculta de duhovnicul său când acesta îl îndeamnă a păcătui sau a crede în învăţături eterodoxe. Este bine însă ca, într-o astfel de (nedorit) situaţie, respectivul ucenic să se adreseze superiorilor acelui duhovnic, prezentându-le problema întâmpinată. Asta, pe de o parte, pentru a fi sigur, printr-o eventuală confirmare a unei autorităţi bisericeşti, că a sesizat în mod corect acele abateri la duhovnicul său, iar pe de altă parte, pentru a înştiinţa pe cei care pot lua măsurile adecvate într-o astfel de situaţie. Abuzul de autoritate al duhovnicului se poate face şi în alte privinţe, care nu sunt la fel de grave, dar care sunt nefireşti, privite prin prisma rolului pe care un astfel de îndrumător de suflete este chemat să şi-l asume înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Spre exemplu, există, uneori, tendinţa din partea duhovnicului de a controla viaţa ucenicului în aspecte care nu ţin de competenţa sa directă, cum ar fi a indica acestuia ce facultate să urmeze, cu cine să se căsătorească, cu cine să voteze etc. Sigur că duhovnicul poate aborda cu ucenicul şi astfel de subiecte, dar orice povaţă a sa trebuie să fie făcută doar cu scopul de a orienta pe ucenic, din perspectiva mântuirii.

Duhovnicul are un rol foarte important şi în dobândirea discernământului duhovnicesc. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înşine, când vom crede mai mult cuvintelor Sale decât stărilor noastre sufleteşti sau gândurilor proprii, atunci se va milostivi Domnul şi ne va face darul acesta minunat care aduce discernerea duhurilor şi dreapta socoteală. Duhovnicul este cel în faţa căruia ne validăm această lucrare. Prin mărturisirea noastră în Taina Spovedaniei şi prin solicitarea de sfat duhovnicesc putem evita înşelarea care pândeşte pe tot omul (Sfântul Ignatie Briancianinov). Se poate uneori să avem impresia că împlinim voia lui Dumnezeu, tot aşa precum cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau despre ei înşişi asta. Să punem însă la încercare această „încredinţare” a noastră, bazându-ne nu pe mintea noastră, ci pe cuvântul primit în Taina pocăinţei.

A fi duhovnic înseamnă în primul rând a fi părinte duhovnicesc. Dar asta nu exclude, într-o oarecare măsură, calitatea de prieten. Problema e că noţiunea de prietenie, aşa cum e înţeleasă mai ales în limbajul lumii de azi, este asociată cu ideea de părtăşie cu o altă persoană – inclusiv şi în cele mai puţin bune sau chiar în cele ce ţin de sfera păcatului. De aceea, reperul aici este cuvântul pe care-l rosteşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos către ucenicii Săi: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 14-15). În lumina acestor cuvinte, se poate vorbi despre relaţia duhovnicească şi ca despre o relaţie de prietenie.

Trăim în epoca în care toată lumea vrea să comunice şi nimeni nu mai vrea să asculte. Aşa se explică, între altele, şi inflaţia de bloguri, de site-uri personale sau de conturi create pe reţelele de socializare. Nevoia fundamentală a oricărui om, cu atât mai mult a creştinului, este aceea de a fi ascultat şi îndrumat. A primi credinciosul la scaunul de spovedanie doar în cele patru mari posturi de peste an – şi uneori nici atât! – explică în mare măsură slăbirea conştiinţei euharistice şi ispita individualismului în rândul enoriaşilor din parohii. Fără a avea repere şi îndrumători duhovniceşti dedicaţi „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2), nu se pot închega nuclee comunitare care să devină acel „puţin aluat care dospeşte toată frământătura” (Galateni 5, 9). Cuvântul rostit în secolul XIX de către Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, este extrem de actual şi astăzi: „duhovnicii buni pot schimba faţa lumii”. Or, „duhovnicii buni” se formează în timp. Nici nu se inventează, nici nu apar de la sine, peste noapte. Ei trebuie să constituie, poate mai mult decât în alte vremuri, o prioritate în lucrarea de azi a Bisericii. Fără viaţă duhovnicească, lăcaşurile de cult vor ajunge foarte repede doar nişte triste repere muzeale pe harta traseelor turistice. Sau poate nici măcar atât, dacă e să ne uităm la miile de lăcaşuri de cult din Occident închise, vândute sau chiar demolate din 1990 încoace.

Preot. Constantin Sturzu

Sursă: Fără „duhovnici buni”, bisericile pot deveni triste repere muzeale | Doxologia

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: