Cetatea Blidaru, capodopera de sub timp

Farmecul munților dacici din zona Orăștiei ar fi nespus mai sărac fără perla militară a ansamblului fortificat de acolo, cetatea Blidaru. Nu doar că foarte probabil este un loc virgin de cucerirea romană, dar spațiul pe care îl respiră, cu sălbăticia din jur, pădurile de poveste și orizontul dealurilor împădurite te împing într-un tărâm mitic, atemporal. Pregătirea pentru această stare de spirit o face deja pădurea prin care trebuie să urci preț de un ceas pentru a ajunge pe vârful cetății.

Nu este o pădure oarecare, ci una de basm, cu copaci opere de artă, un sculptor uman fiind neputincios în fața formelor și personalității pe care o iau niște fagi banali, s-ar zice că vor să întruchipeze vechile spirite dârze și complicate ale primilor stăpâni, dacii. Pe alocuri, în desișul de arbori și teren alambicat, poteca e abia vizibilă, dar copacii marcați te duc până sus, alături de urmele de copite, bucuria fiind ca acolo să găsești pe posesorii lor nechezând liberi, chiar pe cetate. In decorul acesta te aștepți să auzi zăngănitul de arme al tinerilor daci antrenându-se în lupta cu falxul, bănuită fiind școala militară de aici; sau pur și simplu nu te aștepți la nimic, simpla ființare în acest  spațiu fiind suficientă în sine și pentru sine, având doar conștiința cerului albastru de deasupra și a munților din depărtare…

Configurație și rol strategic

Aparent construită de Burebista, cu scop strict militar (dar în bună tradiție dacică, în apropiere există și un sanctuar religios) are o structură relativ simplă, dar eficientă. Nu vom insista prea mult asupra ei, ci mai degrabă asupra importanței strategice în ansamblul fortificat care proteja Sarmizegetusa Regia. Pe scurt, cetatea este compusă din doua incinte (una trapezoidală, respectiv dreptunghiulară), 6 turnuri de apărare și un turn de locuință pentru comandantul garnizoanei. Cea mai mare parte a zidurilor este din piatră fasonată (opus quadratum), de inspirație grecească, fiind cea mai avansată tehnică de construcție a vremii, cetățile dacice fiind foarte evoluate față de alte construcții barbare din afara spațiului greco-roman, cum ar fi cele celtice, germanice, ilirice, etc. Perfecțiunea cu care erau lucrate pietrele din celebrul murus dacicus face îmbinarea naturală suficientă și completă, fără nici un fel de liant în afara bârnelor de lemn în coadă de rândunică din interiorul celor două rânduri de pietre.
NB: Dacă inspirația tipului de construcție rămâne grecească pentru cele mai multe edificii militare dacice, emblematic însă în originalitate este compusul autohton: zidurile grecești similare sunt exclusiv de șes, în timp ce cetățile dacice importante sunt exclusiv montane, unele de stâncă extremă, aparent imposibile, capodopere militare greu accesibile antichității (e.g. Piatra Roșie); de aceea trebuie apreciat efortul armatei lui Traian, care s-a autodepășit pentru visul și scopul de o viață al celui mai mare împărat militar roman, cucerirea Daciei.

 

Mai interesante sunt însă cazematele / platformele de luptă din partea de N-NV, opt la număr, folosite pentru catapulte sau baliste care, alături de eficiența săgeților și a sulițelor, asigurau controlul zonei la o depărtare de câteva sute de metri. Totuși, cetatea nu are linie vizuală directă cu valea Grădiștii, pe unde urca turiștii azi, o armată care avansa către Sarmizegetusa Regală prin defileu putând, in extremis, evita fortificația. Această izolare aparentă este înlăturată prin construirea pe muchiile dealurilor vecine a unei rețele de 18-20 turnuri de apărare din piatră (cele mai multe necercetate, iar cele câteva săpate arheologic, acoperite la loc spre conservare din lipsă de fonduri!). Turnurile au de regulă o dimensiune între 11m x 11m şi 15 m x 15m, și puteau adăposti câteva zeci de soldați, în special arcași, rolul acestora fiind consacrat în armata lui Decebal, cu contribuție semnificativă se pare în victoria asupra lui Cornelius Fuscus, comandantul armatei romane decedat in Dacia. Cercetătorul Dan Oltean estimează distanțele pe care turnurile și artileria din Blidaru le puteau acoperi, graficele lui de mai jos fiind ilustrative (vezi poze, lucrarea Regii dacilor…). Tot el a identificat un puternic val de apărare de pământ de 700m, vizibil doar iarna din cauza vegetației abundente care  înconjoară Blidaru, și care aducea o noua provocare armatei invadatoare. Ansamblul cetății și al turnurilor erau gândite după un plan unitar,  adaptat la geografia muntoasă, concepția strategică făcând ansamblul unic între sistemele defensive ale antichității, o armată invadatoare având o poziție extrem de dificilă.

Sursa: Dan Oltean, Regii Dacilor și războaiele cu romanii

Mai trebuie amintită cisterna de apă, construită cu mortar (pentru cei care le refuză dacilor aceasta tehnică de construcție), pe un povârniș abrupt, dar surprinzător situată extra-muros, la circa 20-30 de metri sub ziduri. In ciuda pantei înclinate e încă în picioare, dar într-o formă avansată de degradare și cu risc iminent de prăbușire datorită alunecărilor de teren; pietrele alipite acum 2,000 de ani se agață, în lipsa ajutorului omenesc, de fiecare rădăcină absurdă de copac pentru a supraviețui uitării noastre.

(Nu poate fi vorba de cisterna descoperită pe Columnă de doi soldați romani, datorită zonei intens militarizate, nedepășite de armata romană în timpul războiului, şi nici de cea de la Sarmizegetusa Regia, la rândul ei batjocorită de istoria contemporană, ceea ce arată frecvența ridicată a unor astfel de construcții în Munții Orăștiei).

Războaiele daco-romane și Blidaru

Defileul ce urcă spre reședința regală a lui Decebal pe valea Orăștiei este apărat de la intrare de cetatea Costești (fosta capitală a Daciei de la începutul domniei lui Burebista unde locuința acestuia, alături de cea a lui Deceneu, zac de asemenea în nepăsare la discreția profanatorilor), urmată de ansamblul format din Blidaru și turnurile aferente. Un atac către capitala regatului prin acest defileu presupunea depășirea prealabilă a fortificațiilor apărătoare. Cucerirea Costeștiului a fost o importantă victorie romană, facilitată de spațiile largi care permiteau desfășurarea armatei imperiale în structura de atac și poziționarea artileriei de asediu (caro-balistele) pe dealurile din împrejurimile cetății, apărătorii fiind pasivi în încercuirea inamică. Nu același lucru se întâmpla însă în asediul asupra zonei Blidaru, unde dacii dictau mersul luptei și aveau toate avantajele de partea lor. In fapt, dacii au sesizat slăbiciunea defensivă a fostei capitale de la Costești, cu rol civil și urban însemnat, iar construcția Blidarului e un răspuns la acestea, fiind zidită chiar în proxima vecinătate (doar la 1.5 km, peste două dealuri), dublând astfel punctul de acces spre Sarmizegetusa din valea Grădiștii).

Tot aici, pe dealurile împrejmuitoare dacii au săpat cinci platforme de luptă cu perimetru de câteva sute de metri fiecare, și valuri de pământ. Astfel, dacă romanii treceau de cele cinci platforme și obstacolul valului de pământ ce înconjoară dealul Blidarului, accesul spre fortificația militara trecea prin ploaia de săgeți, sulițe și proiectile aruncate din cetate și turnurile de pe dealuri, in multe zone atacatorul fiind supus unui tir încrucișat, aproape imposibil de surmontat (vezi poze). Apoi, indiferent de direcția de atac, pantele dificile de acces nu permit alte arme decât arcurile și săbiile, în timp apărătorii aveau de partea lor artileria, iar același spațiu limitat și abrupt împiedica desfășurarea armatei romane în linia obișnuită de atac, ceea ce făcea eficiența unui atac și mai redusă.

Dacă ne uităm pe hartă, Sarmizegetusa Regia este apărată într-un semicerc aproape perfect de fortificații puternice, Piatra Roșie, Costești, Blidaru, Bălnița, Căpâlna, Cugir (cu excepția ultimei, toate patrimoniu UNESCO pe criteriile „unicității” și a „nivelului de dezvoltare excepțional al civilizației regatelor dacice”), iar in spate, de munți. Aparent doar, căci pe acolo au dat romanii atacul decisiv ce a dus la graba cu care s-a încheiat primul război. Unele voci sugerează trădare, localnici care au indicat pe unde trebuie atacat, dar mai bine se poate invoca experiența romană din războaiele punice, când Hannibal a atacat pe coama munților, la o înălțime neașteptată, aterizând surprinzător în mijlocul Italiei, la un pas de a cuceri Roma. Oricum, ansamblul defensiv format din cetatea Blidaru şi turnurile din jur și-au dovedit eficiența, romanii fiind nevoiți sa își oprească înaintarea spre Sarmizegetusa prin defileu după cucerirea Costeștiului (cea mai facilă cale), acesta fiind un indiciu important ca Blidaru nu a putut fi cucerită. In sprijinul aceleiași idei sunt și lipsa stratului de arsură descoperit la alte săpături (la cetățile cucerite – şi incendiate – atinge 0.2-0.4m, la Blidaru fiind inexistent), precum și linia îngrozitor de dreapta a porții de intrare și a zidurilor care au scăpat de presiunea pământului depus nesimțitor peste ele.

Astfel, unul dintre simbolurile de artă militară dacică, Blidaru, a rămas in picioare, intact, dar din păcate pentru daci, cu puține efecte asupra deznodământului final; cetatea a fost probabil abandonată, fie din lipsă de provizii, fie după ce romanii au cucerit Sarmizegetusa, sau mai precis, după moartea lui Decebal, moment care a însemnat în fapt terminarea războiului.

 

Sub greutatea timpului

Dacă armata imperială nu a reușit să cucerească cetatea, nepăsarea timpului, încet o face. Uitând-ne la o poză din 1960 observăm malul de pământ în dimensiuni rezonabile, nu îneacă încă zidurile, bine conturate. In prezent, depunerea naturală de pământ de pe cetate a căpătat proporții înspăimântătoare, nu doar ca zidurile sunt puțin vizibile, dar greutatea masei de depuneri a pus presiune pe zidurile exterioare deformându-le linia, atât de perfectă după 2,000 de ani în spațiile bine conservate, dislocând pietre și bucăți întregi de zid dacic. Turnul de locuință atât de clar vizibil acum 50-60 de ani, în prezent trece neobservat pentru ochiul neavizat (vezi poză). Ipostaza cea mai nedemnă o suferă însă cisterna de apă, aflată pe coborâșul abrupt de la N de ziduri, care și-a pierdut o bună parte din ziduri, iar alunecările de teren pun în pericol zidurile de pietre rămase surprinzător de drept după două milenii.


Turnul de locuință al comandatului cetății, acum este abia vizibil…

Indiferența și ignoranța sunt cu atât mai apăsătoare cu cît cetatea ar putea fi reconstruită integral, cum se întâmplă în apusul european, cu risc minim de abatere față de forma originală. Structura de bază și zidurile primare sunt foarte bine conservate, iar dacă de exemplu, asupra formei și dimensiunii templelor de la Sarmizegetusa Regia pot exista dezbateri nesfârșite, geometria și forma turnurilor de apărare și de locuințe dacice sunt cunoscute, iar provocarea de a șlefui pietrele de calcar în perfecțiunea dacica nu e neînsemnată nici chiar pentru ziua de azi. Deznădejdea crescândă a imaginii tot mai degradate de azi a cetății e întrecută de umilința și resemnarea că o posibilă Blidaru reconstruită în forma de odinioară, alături de turnurile surori – încă îngropate, în splendoarea războaielor cu romanii, e o bucurie inaccesibilă unor muritori uitați ai României de azi; țară care, nu mai e deloc săracă, dar distribuirea bogăției rămâne după criterii ce sfidează nu doar principiile finanțelor, dar și conștiința istorică națională.
Abandonul de istorie proprie nu e ceva nou, dar acum capătă cele mai perverse și rușinoase forme.
Zidul cisternei de apa, vechi de 2,000 de ani, de agață de orice buruiană în încercarea de a supraviețui uitării noastre.

In mod natural, istoria dacică și interpretarea ei sunt subiectele zilei, dar curentele dacomane / dacopatice sau opusul lor extrem sunt ambele, inutile forme de ignoranță, fără beneficii în domeniul cunoașterii istorice sau auto-cunoașterii noastre ca popor. Dincolo de cele două tipuri de rătăciri, cea mai periculoasă este însă lipsa de implicare a autorităților de a sprijini, dacă nu refacerea, cel puțin descoperirea, conservarea şi promovarea unui trecut primar indispensabil oricărei generații care viețuiește pe acest pământ numit în prezent România.

Nepăsarea dirijată sau ignorantă asupra civilizației dacice aduce norii neființei asupra unei istorii și identități de un farmec, unicitate și complexitate care sunt departe de a fi valorizate la prestigiul lor real. Iar aceste atribute sunt ADN-ul unui popor ce zace sub un munte de complexe și nefericiri, renașterea lui identitară și axiologică fiind legată în primul rând de valorizarea acestui trecut; desigur, de acum într-o perspectiva creștină, nu zalmoxiană.

Vasile Dolean

Sursă: Cetatea Blidaru, capodopera de sub timp

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: