Explicarea Sfintei Liturghii (8a). Ectenia mare

După Binecuvântarea de deschidere, care cuprinde în sine rugăciunea de laudă, urmează Ectenia mare. Ectenia este un cuvânt grecesc care, în limbajul liturgic, înseamnă rugăciune stăruitoare.

Se numeşte astfel fiindcă este alcătuiră dintr-o suita de rugăciuni felurite, acestea fiind, totodată, de cerere şi de mărturisire.

Preotul (îşi încheie cererea): Domnului să ne rugăm.
Poporul (răspunde): Doamne, miluieşte.

Vreau să atrag atenţia asupra faptului că, pe toată durata dialogului liturgic, este folosit numai pluralul, ca semn al părtăşiei slujitoare dintre preot şi popor. Iată, şi aici, preotul nu-i îndeamnă pe credincioşii din biserica: „Domnului să vă rugaţi”, ci îi invită să i se alăture: Domnului să ne rugăm, adică s-o facem împreuna, eu din treaptă altarului, voi din treaptă naosului, dar ridicând spre ceruri un singur glas, aşa cum se va spune mai departe: Şi ne dă nouă, cu o gură şi o inimă a slăvi şi a cânta […] numele Tău… Cu alte cuvinte, deşi noi suntem aici mai multe voci şi mai multe inimi, prin rugăciunea obştească le adunăm într-o singura voce şi o singură inima, ca într-un buchet de flori cu mirosuri felurite, dar alcătuind o singură mireasmă.

Dacă, în ectenie, rugăciunea preotului pune accentul pe cerere, credincioşii îl completează prin faptul că, păstrând-o, îi adăuga rugăciunea de mărturisire. Prin „Doamne, miluieşte” credincioşii se roagă ca, pe de-o parte, Dumnezeu să-i asculte şi să le plinească cererea şi, pe de altă parte, El s-o facă nu pentru ca ei ar merita-o, că adică ar fi cu adevărat sau pe de-a-ntregul vrednici, ci în virtutea nemărginitei Sale iubiri faţa de oameni, iubire lucrătoare prin mila. În acest fel, mărturisindu-şi nevrednicia, credincioşii adopta regulă după care orice rugăciune trebuie făcută în stare de smerenie. Umilinţa este aceea care-i deschide rugăciunii calea spre cer.

Iată acum stihurile Ecteniei mari, rostite de preot, şi încercarea de a le tâlcui pe scurt:

Preotul: În pace Domnului să ne rugăm.

Întreaga Liturghie se cere desfăşurata într-o atmosfera de pace, atât exterioară, cât mai ales lăuntrică, într-un climat care se instaurează odată cu intrarea fiecărui credincios în biserică. În sfântul locaş se intră în linişte, se păşeşte încet, cu bunacuviinţa, nu se vorbeşte (nici măcar în şoaptă), iar gura nu se deschide decât spre a-L lăuda pe Dumnezeu. Cu atât mai multă pace i se cere preotului. Între timp, acesta a făcut Proscomidia, a slujit Utrenia şi se afla acum în întregime disponibil pentru oficierea Sfintei Liturghii.

Dacă pacea interioară nu este o stare de fapt a unui creştin, ea se obţine prin împăcare, iar împăcarea se obţine, cel mai adesea, prin iertare. Împăcarea cu aproapele este o condiţie esenţială nu numai pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, dar şi pentru participarea efectivă la Sfânta Liturghie. V-am spus încă de la început că ofranda de pâine, prescura, adică darul pentru Jertfă, este adus de credincioşi. Tot ei sunt cei ce aduc darul de laudă, prin participarea la răspunsurile liturgice. Ei bine, iată ce porunceşte Domnul Iisus în această privinţa: „Dacă-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotrivă-ţi, lasã darul acolo, înaintea altarului, mergi mai întâi şi te împacă cu fratele tău şi numai după aceea întoarce-te şi adu-ţi darul” (Mt 5,23-24). Cineva însa ar putea să întrebe: Nu se spune că eu am ceva împotriva fratelui meu, ci el împotriva mea; în acest caz, de ce trebuie ca eu să merg la el, şi nu el la mine?… Răspund ca aici pot fi două situaţii. El poate avea ceva împotriva ta, pentru ca tu eşti cel ce l-a supărat; în acest caz, tu eşti obligat să-iceri iertare; dacă el nu ţi-o acorda, e păcatul lui. Dacă însa el este cel ce ţi-a greşit fără să fi apucat să-ţi ceară iertare, tu vei merge şi i-o vei acorda din oficiu; dacă nu ţi-o accepta, e păcatul lui; pentru tine însa e foarte important să nu i-o ceri doar de formă, ci din toată inima (Mt 18,35).

Ştiu cât de greu este să ierţi pe cineva care, în mod conştient, deliberat, calculat, perseverent, ţi-a făcut mult rău. Să vă spun însa ce am auzit eu de la un mare duhovnic: Persoana pe care nu eşti în stare s’o ierţi e ca o jivinã pe care o porţi, de bunăvoie, în cârcã. Iertarea e simplă: Îţi scuturi o singură dată, cu putere, grumazul, şi scapi de ea. De îndată te simţi uşor şi liber ca o pasăre. Aşa trebuie să-ţi fie sufletul când intri în biserică, la Liturghie.

Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să ne rugăm.

Până aici a fost vorba de pacea pe care ţi-o poţi dobândi prin propriile tale mijloace. Aceasta însa, ca orice act omenesc, e fragilă. Ea nu poate fi durabila dacă nu se întregeşte prin pacea de sus, care nu e altceva decât pacea care vine de sus, adică de la Dumnezeu. El este, prin excelenţa, Dumnezeul păcii (Rm 15,33; 16,20; Flp 4,9; 1Tes 4,9; Evr 13,20), iar ea, pacea, este un dar al Său, atât prin El-Însuşi, cât şi prin Fiul Său, Cel care ne-a binevestit-o prin predica Sa (Ef 2, 17) şi ne-a dăruit-o prin sfinţii Săi ucenici şi apostoli: Pace vã las vouă, pacea Mea v’o dau (In 14,27).

Doar în acest climat de pace se poate dobândi mântuirea sufletelor noastre, adică plinirea ţelului suprem şi ultim al vieţii creştine. Cuvântul mântuire înseamnă salvare dintr’o primejdie, din robie sau din moarte, evitarea unei pedepse sau amnistierea ei.

Prin greşala capitală a lui Adam a intrat păcatul în lume. Consecinţa păcatului originar a fost moartea (Rm 5, 12-14), care şi-a instaurat stăpânirea peste toţi urmaşii primului om, asemenea unei temniţe în care condamnaţii îşi aşteaptă sfârşitul. Cu toate acestea, de îndată ce Dumnezeu i-a izgonit din Rai pe Adam şi Eva, le-a făgăduit şi un Mântuitor, Care va veni să elibereze omenirea (Fc 3,15) din robia morţii. De-a lungul secolelor, profeţii Vechiului Testament n’au încetat să întreţină această speranţa prin prevestirea lui Mesia (Is 12,3; 45,17; 63,9; Ir 3,23; Os 1,7; Za 9,16).  Acesta a venit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos (In 1, l-16), Care ne-a eliberat prin jertfa Sa de pe cruce (In 3,16) şi ne-a arvunit – învierea prin propria Sa înviere (1 Co 15). Mântuirea prin Iisus Hristos este expresia iubirii lui Dumnezeu faţa de om (In 3,16). Trăim, credem şi nădăjduim în mântuirea sufletelor noastre. Or, în ultimă instanţa, aşa cum v’am mai spus, mântuirea e mai mult decât salvare: e părtăşia la Împărăţia Cerurilor.

E bine însa să vă atrag atenţia că, atât în limbajul biblic cât şi în cel liturgic, pe lângă verbul a mântui există şi a izbãvi (cu substantivele mântuire şi, respectiv, izbãvire), ale căror înţelesuri sunt foarte apropiate, dar nu identice (deşi, uneori, sunt folosite unul în locul celuilalt). A izbăvi înseamnă a scăpa pe cineva dintr’o primejdie (o boală sau un pericol de moarte), a elibera, a apăra, a ocroti, a salva (de la înec, dintr’un incendiu, din mâna răpitorilor). Izbăvirea este o mântuire circumstanţială, care se petrece într-o anume împrejurare, limitată în timp, cu posibilitatea repetării, pe când mântuirea este izbăvirea finală, definitivă, irepetabilă (de unde şi expresia românească despre cineva care şi-a mântuit treaba, adică a isprăvit-o, a dus-o până la capăt). Puterea de a mântui Îi aparţine numai lui Dumnezeu (care ni L-a trimis pe Mântuitorul), pe când izbăvirea – ca şi miluirea – poate veni nu numai de la El, ci şi de la Maica Domnului sau de la oricare dintre sfinţi.

Pentru pacea a toatã lumea, pentru statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici şi pentru unirea tuturor Domnului să ne rugăm.

Dacă ne-am rugat pentru pacea noastră, a celor ce participăm la oficierea Sfintei Liturghii, e vremea să ne rugăm şi pentru pacea a toată lumea, adică pentru aceea a întregii omeniri, atât de necesară în dureroasa ei absenţa. Nu e pentru nimeni un secret ca pacea universală este încă foarte departe de a deveni o realitate. Puneţi-vă în faţa globul terestru şi veţi vedea că există cel puţin două-trei zone de război, de conflict, de tensiuni, spaime şi nelinişti. Răsfoiţi orice tratat de istorie universală şi nu veţi găsi nici o pagină nepătata de sânge şi lacrimi. Crima lui Cain (Fc 4,3-l6) a căpătat drept de cetăţenie pe toate meridianele mapamondului. E cu atât mai necesar, prin urmare, să ne rugăm pentru instaurarea ei în lume.

Mai mult, văzduhul binecuvântat al păcii e prielnic şi unei vieţi creştine autentice. Într’o rugăciune liturgică de taină, preotul se roagă astfel pentru cârmuitorii şi dregătorii ţarii, ca şi pentru oştire: „Dă-le lor; Doamne, paşnică ocârmuire, pentru ca şi noi, întru liniştea lor; viaţă paşnică şi netulburatã să trăim, în toatã cucernicia şi curaţia.” Este motivul pentru care, îndată după ce Îi cerem Domnului pacea lumii, ne rugăm pentru statornicia Sfintelor lui Dumnezeu Biserici. Aici e locul să vă lămuresc de ce acum nu se vorbeşte, la singular, de Biserica cea „una, sfântă, sobornicească şi apostolică”, cea care a fost întemeiată la Pogorârea Duhului Sfânt şi pe care o mărturisim în Simbolul Credinţei, ci la plural, de Bisericile lui Dumnezeu.

E vorba de Bisericile locale, întemeiate de sfinţii apostoli şi de urmaşii lor de-a lungul istoriei, aşa cum le întâlnim în Epistolele Sfântului Pavel şi în Apocalipsă. Vă rog însa să reţineţi că Biserica Universală nu este suma aritmetică a celor locale, ea regăsindu-se integral în fiecare din acestea, după cum fiecare din acestea o cuprinde integral. Modelul este acela al Sfintei Treimi, care se regăseşte în fiecare din cele trei Persoane, după cum fiecare din cele trei Persoane cuprinde în Sine întreaga dumnezeire, Cea de o singură fiinţă. Iată, şi aici, ca unul din atributele Bisericii Universale, sfinţenia, îi aparţine şi fiecărei Biserici locale, toate fiindale Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu Treimic. Cât despre statornicie, ea traduce starea de stabilitate, echilibru, trăinicie, durabilitate (şi nu are nici o legătură cu bunăstarea,  prin care se înţelege, de obicei, prosperitate materială).

Fiecare Biserică locală, funcţionând într’o anume zonă geografică, se confrunta nu numai cu seismele istoriei din acea zonă, dar şi cu provocările ereziilor, schismelor sau mişcărilor sectare care se pot ivi pe teritoriul ei canonic. Toate acestea o pot afecta, într’un fel sau în altul, şi de aceea ne rugăm pentru stabilitate, care se poate menţine sau reface numai în climatul păcii. Şi tot în acest climat se poate realiza sau menţine unirea tuturor, adică a tuturor creştinilor, ca antidot al dezbinării. Unirea tuturor este mişcarea care duce la unitatea de credinţă, un bun pentru care ne vom ruga înainte de a rosti Tatăl nostru.

Pentru sfântă biserică aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într’însa…

În stihul precedent ne-am rugat pentru Bisericile lui Dumnezeu ca instituţii locale divino-uman şi, implicit, pentru Biserica Universală, al cărei Cap nevăzut este Iisus Hristos. Aici ne rugăm pentru biserica-locaş-de-închinare, aceea în care ne aflam şi pe care, de obicei, o frecventam în calitate de enoriaşi. Ea se mai numeşte şi casa lui Dumnezeu, aceea în care se preamăreşte numele Celui-Preaînalt. V-am arătat cum ea însăşi, prin arhitectură şi pictura ei, este o imagine a împărăţiei Cerurilor. Această imagine e completata prin prezenţa celor ce încă de pe acum devin părtaşi ai Împărăţiei.

Spre a fi cineva cu adevărat părtaş al împărăţiei din această sfânta biserică trebuie să fie înarmat, cel puţin, cu cele trei virtuţi menţionate în acest verset. Cea dintâi şi cea mai importantă e credinţa. Nu voi încerca să vă ofer definiţii dogmatice, dar cred că e bine să subliniez câteva aspecte de ordin practic. În mare, oamenii se împart între credincioşi şi necredincioşi. La rândul lor, credincioşii se împart între binecredincioşi şi rău credincioşi. Binecredincioşi sunt creştinii care păstrează şi practica învăţătura Evangheliei fără nici o ştirbire şi fără nici un adaos, aşa cum a fost ea lăsată şi definită de către Sfinţii Părinţi prin cele Şapte Sinoade Ecumenice, al cărei rezumat se afla în Simbolul Credinţei (pe care noi îl numim, pe scurt, Crez). Răucredincioşi sunt acei creştini care păstrează şi practică doar parţial tezaurul credinţei apostolice, sau cei ce au adăugat învăţături care nu se regăsesc în Biserica primului mileniu. Binecredincioşii se mai numesc şi dreptcredincioşi sau dreptmăritori, iar ei se afla în Biserică Dreptmăritoare (adică Aceea care Îl preamăreşte peDumnezeu potrivit credinţei celei drepte), definită ca Ortodoxie.

A doua virtute este evlavia sau cucernicia. Aceasta nu e altceva decât bunacuviinţa cu care credinciosul s’a împodobit înainte de intra în biserică şi pe care şi-o păstrează pe toată durata şederii sale în sfântul locaş. Ea începe cu îmbrăcămintea, care trebuie să fie curată, decenţă, îngrijită, sărbătorească, şi se termină cu comportamentul cuviincios şi demn, în armonie cu întreaga atmosferă a sfântului locaş. Bunacuviinţa li se cere şi celor ce sunt doar în trecere prin biserică, fie că spun o rugăciune, aprind o lumânare, lasă un pomelnic sau, pur şi simplu, vor să vadă şi să asculte, cum sunt turiştii. La rândul tău, şi tu, creştin ortodox, iţi vei păstra bunacuviinţa când vei intra într’un locaş de rugăciune al unei alte religii sau confesiuni, păzind regulile casei: într-o sinagoga îţi acoperi capul, într-o moschee îţi scoţi încălţămintea. Evlavia în biserica este certificatul tău de bună creştere.

Cât despre frica de Dumnezeu, atât de des citata în Biblie şi în slujbele bisericeşti, ea în nici un caz nu trebuie înţeleasă ca spaima, groaza, teroare. Desigur, Dumnezeu este şi Pedagogul care, uneori, cu strângere de inima îi pedepseşte pe copiii răi, cu intenţia de a-i îndreptă, dar mai presus de toate El e Părintele iubitor şi iertător, a Cărui bunătate nu cunoaşte margini. Iubirii lui Dumnezeu pentru noi se cade să-i răspundem cu iubirea noastră faţă de El; de altfel, aceasta e prima şi cea mai mare poruncă lăsată nouă de Domnul Hristos (Mc 12,30).  Or, iubirea nu înseamnă frica, ci comuniune. Frica de Dumnezeu trebuie văzută şi simţită aşa cum e teamă copiilor buni de a nu-şi supăra părinţii.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.65-71)

Sursă: Ectenia mare (8a)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: