Explicarea Sfintei Liturghii (8c) Ectenia mare

Cea de a doua parte, „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, solicită o explicaţie ceva mai largă. Întreaga propoziţie se sprijină pe un singur verb, a da. Cuvântul original însă nu înseamnă, simplu, a da cuiva ceva sau pe cineva (de voie sau de nevoie), ci mai degrabă a oferi sau a arunca ceva sau pe cineva în braţele cuiva. În unele medii religioase de la noi este folosit verbul „a preda” sau „a se preda” lui Hristos, ceea ce nu mi se pare foarte potrivit.

Cel puţin în limba română, verbul „a se preda” este legat de situaţii constrângătoare: „se predă” cineva care nu mai are încotro; o armată înfrântă „i se predă” celei victorioase, un fugar pus în urmărire „se predă” la secţia de poliţie şi aşa mai departe.

Un sens profund negativ al verbului a da se află în expresia „L-am dat satanei” sau „Dă-l satanei!”, din care s-a desprins o gamă largă de oferte făcute diavolului, sub chipul nefericit şi degradant, vulgar, al înjurăturilor. Ei bine, sensul verbului din acest verset liturgic este diametral opus celui din practica injuriei. Ţinta ofertei nu este diavolul, ci, dimpotrivă, Hristos Dumnezeu, Căruia Îi oferim (îi aruncăm în braţe), mai întâi:

pe noi înşine, adică pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă, într-o pluralitate care nu exclude şi nu anihilează insul, ci-l integrează în comuniunea Bisericii. Iată ce spune despre aceasta Sfântul Apostol Pavel: „Pâinea pe care noi o frângem, nu este oare împărtăşirea cu Trupul lui Hristos? De vreme ce este o singură Pâine, noi, cei mulţi, un singur trup suntem, fiindcă toţi dintr-o singură Pâine ne împărtăşim” (1 Co 10, 16-17). Or, aceasta înseamnă că, pe de o parte, Hristos ne aşteaptă cu braţele deschise („Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi” [Mt 11, 28]) şi, pe de alta, că noi, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, în deplină stare de libertate interioară, suntem gata să-I plinim aşteptarea. Chiar dacă suntem avertizaţi că braţele deschise ale lui Hristos reprezintă, de fapt, un jug, El ne asigură că tocmai întru aceasta vom afla odihnă sufletelor noastre: „Luaţi jugul Meu asupra voastră; că jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt 11, 29-30). Sfinţii Părinţi ne previn că a ne dărui în întregime lui Hristos nu este deloc o treabă simplă sau uşoară.

Dar nu numai pe noi înşine ne oferim lui Hristos,

ci şi unii pe alţii, ceea ce presupune o mişcare complexă, care nu se îmbie cu prea multă uşurinţă înţelegerii de obşte. Aşadar, nu e suficient ca eu pe mine însumi să mă dau lui Hristos, ci şi pe cel de lângă mine, aşa cum cel care-mi stă alături este îndemnat să mă ofere pe mine. E ca şi cum eu aş avea drept de proprietate asupra celuilalt, sau el asupra mea. Ei bine, oricât ar părea de absurd în ordinea minţii omeneşti, faptul e adevărat, iar cheia lui este iubirea. Poruncă avem nu numai să-L iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Lc 10, 27), ci şi pe noi întreolaltă: „Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucencii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii” (In 13, 34-35). Or, în ordinea minţii duhovniceşti, când Dumnezeu mă iubeşte pe mine, El mă însumează, iar eu devin proprietatea Lui, şi viceversa. Tot aşa se petrec lucrurile şi cu aproapele meu. Dacă eu îl iubesc, el e mai mult decât obiectul distant al iubirii mele; prin iubire, eu mi l-am încorporat în propria mea fiinţă, el trăieşte în mine laolaltă cu mine şi devine proprietatea mea. Prin urmare, dacă eu mă dau pe mine însumi lui Hristos, odată cu mine i-l dau lui Hristos şi pe el, aşa cum, în văzduhul aceleiaşi iubiri, el mă aruncă în braţele aceluiaşi Hristos.

Pe această temă, Arhimandritul Sofronie, ucenic al Sfântului Siluan Athonitul şi mentor duhovnicesc al Părintelui Rafail Noica, implică modelul Sfintei Treimi într-o viziune care merită reţinută şi subliniată, cu atât mai mult cu cât ea este înscrisă chiar în Testamentul său. Gândul porneşte mai de departe, şi anume de la crearea lumii şi a omului. Oricare cititor atent al Bibliei observă că atunci când Dumnezeu a creat vieţuitoarele premergătoare omului, El a folosit numai pluralul acestora: fiinţe vii, înotătoare, păsări, târâtoare, animale, fiare sălbatice etc. Când însă a ajuns la încununarea creaţiei, a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Fc 1, 26). E limpede că El – Creatorul – pentru Sine şi pentru acţiunea Sa a folosit un plural, dar nu pluralul majestăţii (pe care Dumnezeu nu-l foloseşte niciodată, preferând să-Şi spună Eu), ci pe cel numeric, acesta fiind primul indiciu scripturistic asupra Sfintei Treimi. Mai departe, însă, nu a zis „să facem oameni”, ci „să facem om”. Aşadar – îşi implantează ideea Sofronie – omul a fost creat după modelul Sfintei Treimi: aşa cum Dumnezeu este o singură fiinţă (natură, esenţă, fire) în trei Ipostasuri (Persoane), tot astfel omul este o singură natură într-un imens număr de ipostasuri (persoane).

Şi după cum Persoanele Sfintei Treimi, deşi sunt una, nu Se confundă între Ele (Sfânta Treime fiind „neîmpărţită, nedespărţită, neschimbată, neamestecată”, aşa cum au definit-o Sfinţii Părinţi de la Calcedon), tot astfel oamenii, ca persoane, deşi având aceeaşi natură, nu se confundă între ei, fiecare ins nefiind un exemplar dintr-o specie, ca la necuvântătoare, ci o fiinţă înzestrată cu suflet imaterial şi nemuritor, adică o persoană bine definită, raţională, liberă, voluntară, unică şi irepetabilă. Prin urmare, potrivit stareţului Sofronie (citez): „În această minunată unime, fiecare [om], într-un oarecare sens, înlăuntrul ipostasului său este centru a toate: toţi şi toate sunt pentru el. Iar el, la rândul lui, pe toate ale sale şi pe sine întreg se dă tuturor şi fiecăruia”58. Desigur, abordând şi tratând această temă, Sofronie se referă la obştea monahală pe care o păstorea într-o mânăstire ortodoxă din Anglia. Dar ea poate fi aplicată cu egală îndreptăţire şi în obştea noastră liturgică, de vreme ce principiul fundamental este acelaşi: Persoanele Sfintei Treimi fiinţează întru comuniunea iubirii. La fel stau lucrurile şi între oameni, ca ipostasuri ale omenirii. „Dragostea – precizează Sofronie – strămută viaţa celui ce iubeşte în persoana celui iubit: existenţa celor iubiţi ai mei devine conţinutul vieţii mele. ”59

La rândul său, Părintele Dumitru Stăniloae, abordând aceeaşi temă, pune un accent deosebit pe principiul libertăţii. „Unde e dăruire, acolo e libertate, pentru că acolo e Duhul lui Dumnezeu nesupus nici unei robii. Căci El este în acelaşi timp Duhul dragostei. […] Între dragoste şi libertate este o atât de strânsă legătură, că nu se poate înţelege una fără alta. La această libertate a dăruirii din dragoste ne-a chemat Hristos. […] În această libertate a dragostei desăvârşite şi a dăruirii totale lui Hristos şi unii altora vom trăi în Împărăţia Cerurilor”60. Consider că această abordare e foarte importantă în susţinerea a ceea ce vă spuneam la început despre improprietatea verbului „a se preda”, deoarece acesta implică oarecum un factor de constrângere, adică opusul libertăţii. În acest sens li se adresa Sfântul Apostol Pavel creştinilor galateni: „Ţineţi-vă tari în libertatea pentru care ne-a eliberat Hristos şi nu vă prindeţi iarăşi în jugul robiei” (Ga 5, 1), adică în sclavia ignoranţei şi a păcatului. „Domnul este Duhul” – spune acelaşi Apostol; „şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (2 Co 3, 17).

În continuare, stihul liturgic ne îndeamnă la încă o ofertă către Hristos:

şi toată viaţa noastră.

Aceasta înseamnă, în primul rând, că lui Hristos nu trebuie să ne dăm doar din când în când, sporadic, întâmplător, ci de-a lungul întregii noastre vieţi. În al doilea rând, Îi afierosim lui Hristos esenţa vieţii noastre, tot ceea ce putem realiza mai bun în traiul nostru zilnic. Nimeni să nu se sperie de această perspectivă. Creştinul de rând nu-şi asumă voturile voluntare, de excepţie, ale celor ce vor să devină desăvârşiţi, ci îşi impune o viaţă cumpănită, păzind rânduielile elementare ale Bisericii, aşa cum face orice om care se respectă pe sine. Viaţa sa nu e lipsită de bucuriile şi plăcerile îngăduite de Dumnezeu. Nici Domnul Hristos şi nici Sfântul Apostol Pavel nu recomandă asceza, ci cumpătarea. „Nu ceea ce intră în gură îl spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură” (Mt 15, 11); cu alte cuvinte, zadarnic te abţii să nu mănânci ceva de dulce în post, dacă nu te abţii de la clevetiri, injurii, minciuni sau de la orice fel de vorbe care incită la faptă rea; asceza trupului este anulată de libertinajul sufletesc. „Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate folosesc. Toate-mi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc. ” (1 Co 10, 23) Suveran este spiritul de discernământ al fiecăruia sau, cum îi spun Părinţii duhovniceşti, dreapta socotinţă.

De-a lungul vremii, între partea întâi şi a doua ale acestui stih, adică după „Pe Preasfânta, curata [… ] cu toţi sfinţii să o pomenim”, s-a intercalat o replică a poporului:

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi.

Aceasta este expresia evlaviei credincioşilor, care nu vor să treacă peste amintirea Maicii Domnului fără să-i preacinstească numele şi să-i ceară mijlocirea. Ea nu este rugată să ne „mântuiască”, de vreme ce numai Fiul ei o poate face, ci să ne miluiască, adică, la rândul ei, să-L roage pe El să facă milă cu noi, aşa cum a făcut-o la nunta din Cana Galileii, când, la rugămintea Maicii Sale, Şi-a schimbat planul asupra primei minuni şi i-a scos pe sărmani din impasul care le ameninţa demnitatea (In 2, 1-11).

În finalul ecteniei mari, prin care credincioşii sunt îndemnaţi să-I dea lui Hristos totul, aceştia răspund printr-o adresare directă Mântuitorului.

Poporul: Ţie, Doamne.

Este nu doar un răspuns, ci şi o completare şi un angajament, de unde se vede, o dată mai mult, participarea celor de faţă la oficierea Sfintei Liturghii.

Orice ectenie se încheie cu un ecfonis. Acesta este un cuvînt grecesc care înseamnă rostire înaltă şi clară. Ecfonisul are un caracter concluziv, fapt pentru care se deschide cu particula Că, referindu-se la tot ceea ce s-a spus în ectenie, iar conţinutul său este preamărirea Sfintei Treimi ca Dumnezeu unic. Numai El este îndreptăţit să primească închinarea (adică adorarea) credincioşilor, după cuvântul Psalmistului: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău să-i dai mărire” (Ps 113, 9). E un avertisment pentru acei oameni, clerici sau mireni, care pretind, aşteaptă sau acceptă să li se aducă laude, osanale sau preamărire. În istorie au existat cârmuitori de rangul regilor, împăraţilor şi dictatorilor care au pretins, direct sau indirect, să fie adoraţi ca nişte zei. Cu un astfel de avertisment se încheie ectenia mare, cu întâiul ecfonis.

Preotul: Că Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi închinarea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Poporul: Amin.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.78-83)

Sursă: Ectenia mare (8c)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: