Familia, tinerețea și cariera lui Iancu de Hunedoara

 

Aflată sub stăpânirea coroanei maghiare, Transilvania a evoluat către un stadiu foarte apropiat de feudalismul occidental clasic, fenomen accelerat mai ales sub sceptrul Angevinilor francezi din veacul al XIV-lea. Sub domnia lui Sigismund de Luxemburg (1387-1437), rege al Ungariei și împărat Romano-German, acest proces a devenit tot mai evident. În această perioadă însă devine tot mai grav pericolul otoman. În septembrie 1420 turcii pradă Țara Hațegului și zona Orăștie iar în aprilie anul următor devastează Brașovul și împrejurimile. Se impune o cloaborare cu Țara Românească, cu Dan al II-lea, dar după terminarea domniei acestuia, în 1432 și mai-iunie 1438, otomanii fac ravagii în Țara Bârsei, respectiv tot sudul Ardealului. Anul 1437 aduce răscoala de la Bobâlna, astfel încât zona devine foarte vulnerabilă la atacurile turcești. În aceste condiții s-a făcut remarcată personalitatea lui Iancu de Hunedoara.

În decembrie 1437 moare Sigismund de Luxemburg, acesta fiind un exponent al politicii de centalizare statală și de apărare a regatului ungar pe baza unei alianțe cu celelalte popoare din centrul și sud-estul continentului. Un rol de seamă era rezervat Țărilor Române dată fiind poziția lor geografică, fapt pe care geniul lui Iancu l-a intuit, și prin originea familiei sale, sigur una de cneji români hunedoreni, după unele tradiții narative chiar descendenți ai unor boieri refugiați din Valahia care contau pe sprijinul Ungariei în lupta anti-otomană.

Un document din 1360 ar putea susține prezența înaintașilor lui Iancu în satele Răchitova și Lunca din Hațeg. Prima informație documentară sigură apare în actul regal din 18 octombrie 1409 prin care Voicu, fiul lui Șerb, ‘oșteanul curții regelui’, împreună cu frații săi Mogoș și Radu, cu vărul său, tot un Radu, precum și fiul său Iancu, primeau ca danie pentru slujbele lor militare, castelul Hunedoara, împreună cu domeniul ce ținea de acesta. Documentul se încadrează în seria mai amplă de acte ce consemnează rolul mlitar al cnezimii și posibilitatea ascensiunii unor membri ai acesteia în rândurile nobilimii, pe baza serviciului militar prestat regelui maghiar. Cu aceeași ocazie a primit probabil familia Huniazilor și blazonul militar, reprezentând un corb cu aripile ușor desfăcute și cu inel în cioc, emblema având deci părți comune cu stema Țării Românești, fapt ce poate fi pus pe seama originii sale românești.

În secolul al XVII-lea Paisos Ligaridis consemnează o poveste interesantă legată de stema Țării Românești. ‘Vlahul Munteanul, ieșind din Ungaria de Jos, din așa-zisa Panonia, a venit și a locuit pentru prima oară la Câmpulung. Acest vlah era- după cum spun unii- fiul regelui Ungariei, care s-a dus la mama lui pentru a fi recunoscut ca fiu de rege. S-a întâmplat ca mama lui să scoată pe lângă un pârâu inelul pe care i-l dăduse craiul…. și să răpească un corb acel inel. Întristându-se foarte mult că mama sa a pierdut inelul de logodnă, Vlahul, fiul ei, a tras cu săgeata și, nimerind corbul, a luat inelul și l-a dat mamei sale. De aceea are Vlahia până în ziua de azi drept stemă un corb, iar după ce s-a creștinmat, ca semn al credinței, a fost adăugată și crucea în ciocul lui’.

Revenind la familia lui Iancu, legăturile matrimoniale ale Huniazilor în mediul moldo-muntean sunt bine documentate. Întrucât tatăl lui, Voicu, a murit între anii 1414 și 1419, cap al familie a rămas Radu, probabil fratele mai mic al lui Voicu. Născut pe la 1407, Iancu își va fi petrecut copilăria pe domeniul Hunedoarei, apoi în slujba unor familii nobiliare precum Csaki și Csanadi, ca și în serviciul despotului sârb Ștefan Lazarevic, probabil pe unul din domeniile stăpânite de el în sudul Ungariei. Ulterior a fost în slujba familie Ujlaki, apoi a episcopului de Zagreb, căsătorindu-se prin 1428-1430 cu Elena Szilagi, descendentă dintr-o familie nobilă din Slavonia sau din comitatul Solnocul de Mijloc. Din această căsătorie s-au născut doi fii- Ladislau în 1431 și Matia, viitorul rege al Ungariei, la 24 februarie 1443, în Cluj.

Intrat în serviciul lui Sigismund de Luxembrug apoi în acela al ducelui de Milano, Filipo Visconti, în cadrul ajutorului promis de către Sigismund, Iancu a dobândit o bogată experiență militară, atât de la condotierii (mercenarii) italieni cât și mai apoi în cadrul războaielor cu husiții, observând inovațiile aduse de aceștia în tactica militară- transportul pedestrimii în căruțe, fapt ce-i conferea acesteia o rază de acțiune sporită, capacitate rapidă de trecere de la atac la apărare, dispunerea carelor astfel încât acestea să formeze o întăritură capabilă să oprească șarjele cavaleriei. Această tactică o va folosi în 1448 la Kossovopolje împotriva turcilor. De asemnea, el a cunoscut în Italia progresele realizate în fabricarea și utilizarea tunurilor. În anul 1438, Albert de Austria, noul rege maghiar l-a numit pe Iancu ban de Severin, funcție pe care a exercitat-o împreună cu fratele său mai mic, Ioan, având misiunea de a apăra cetățile Severin, Gureni, Orșova și Mehadia, situate în zone expuse atacurilor turcești, care la începutul lui 1439 au ocupat regiunea ce mai rămăsese din Serbia, la răsărit de Morava, urmând asediul și cucerirea cetății Semendria la 27 august 1439 apoi a bogatului centru minier Novobrdo.

Iancu de Hunedoara a jucat un rol deosebit în conflictul provocat în Ungaria de problema succesiunii la tron după moartea prematură a regelui pe 27 octombrie 1439. Dieta, întrunită la 1 ianuarie 1440 la Buda, și-a însușit punctul de vedere al lui Iancu, susținător al canditaurii regelui polon la tron. Iancu dovedea o maturitate politică deosebită, militând pentru un străin în detrimentul unui autohton, totul în scopul unei alianțe anti-otomane. Chiar dacă Dieta hotărâse în favoarea taberei lui Iancu, s-a ajuns la un război civil între părție apusene și nordice ale regatului, susținătoare ale unui urmaș autohton și cele estice și sudice, inclusiv Trasilvania, care îl doreau pe regele Vladislav al III-lea al Poloniei (devenit între timp Vladislav I al Ungariei). Ultimul cuvânt s-a spus pe calea armelor prin bătălia de la Battaszek în 10 septembrie 1440, regele polon ocupând definitv tronul Ungariei. Iancu a fost răsplătit pentru prețiosul ajutor ce-l oferise cu funcția de voievod al Transilvaniei, pe care ocupat-o începând cu primăvara lui 1441, cumulând-o cu titlul de comite al Timișoarei și ban de Severin. El devea astfel conducător militar și politic al uneia dintre regiunile cele mai importante pentru organizarea apărării luptei anti-otomane. De aici va începe el să își făurească faima care-i va aduce funcția de guvernator al Ungariei în 1446, dar mai ales supranumele de “atlet al lui Hristos”.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, http://www.istorie-pe-scurt.ro vă rugăm să dați click aici

Sursă: Familia, tinerețea și cariera lui Iancu de Hunedoara | Istorie pe scurt

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: