9 iunie 1912, în exil la Berlin, trecea la cele veșnice I.L. Caragiale.

Clipa morții l-a găsit pe I.L. Caragiale la Berlin unde se autoexilase în urma unei acuze nefondate de plagiat. Marele dramaturg era totuși un om realizat și împăcat. În 1908 fiul său, Mateiu ajunsese deja la vârsta când trebuia să termine Facultatea de Drept și să-și clarifice statutul de intelectual. Merseseră împreună la Iași, iar Mateiu era purtătorul unui caiet de poezii care voia să-l prezinte Vieții Românești și Opiniei. Planul lui Caragiale era ca Mateiu să se stabilească la Iași pentru a-și lua licența în drept. Caragiale părea ,,ostenit, dar râdea”. Unul din prieteni doctor, îi ia pulsul. ,,E frecvent al dracului!”, zisese Caragiale, după care pe un ton vehement: ,,Ce, mă, să mor de inimă?” Avea întradevăr pulsul foarte accelerat. Era un semnal ca un dangăt de clopot care anunța marea tragedie. De la Iași, Caragiale a dat pe la Roman pentru a-și vizita prietenii. Apoi s-a grăbit să plece acasă în Germania. Invitat de Zarifopol la restaurantul Sachseinhof pentru a lua masa, veniseră cei doi cu soțiile plus Cella Delavrancea.

Mateiu Caragiale

Mateiu Caragiale

Cu puţin înainte de a plăti însă supremul bir, are satisfacţia să descopere că Mateiu, fiul său cu care se ciocneşte mereu, are şi el aptitudini literare. Cum s-au petrecut lucrurile? În primăvara lui 1912, când scriitorul venit pentru treburi în ţară, dă să se urce în tren în Gara de Nord, ca să plece îndărăt, Matei, care l-a însoţit ca de obicei, tăcut şi mocnit, îi înmânează un plic închis, cu rugămintea să nu-l deschidă decât după pornirea trenului. Erau acea serie de 13 sonete şi poeme din Pajere, care apar în Viaţa Românească din aprilie 1912, la cererea tatălui uimit şi încântat, suspinând însă: „Nenorocitul! nu ştie ce-l aşteaptă!” Aceleaşi dezamăgiri, legate în trecut de condiţia nefericită a scriitorului român. În seara de 8 iunie 1912, la Berlin, când Alexandrina, soţia lui, Tuşki (Ecaterina), fiica lor şi Cella Delavrancea, invitata lor, se retrag să se culce, Caragiale rămâne cu Lucky(Luca, fiul său). Ca niciodată, simte nevoia să-şi povestească viaţa, să se destăinuiască, să-şi verse tot focul, şi-şi găseşte confidentul în fiul inimii lui, ca şi el iscoditor, mare bibliofil şi poet.

Luca Caragiale

Luca Caragiale

Caragiale a avut o lungă conversație cu fiul său despre Shakespeare cu referire la Macbeth. ”Divinul Brit” era pentru el o adevărată revelație, impresionat cum dintr-un fiu de negustor, trecând prin mai multe avataruri ale vieții, de la calfă de măcelar până la gloria de mare dramaturg, a ajuns să cucerească întreg mapamondul cu piesele lui. I-a vorbit despre Macbeth și despre Branco, cei doi generali ai Scoției, care se întorc victorioși dintr-o bătălie câștigată pentru regele lor, Duncan. Din dorința nemăsurată a lady-ei Macbeth de a-și vedea soțul rege, pune la cale uciderea lui Duncan. El îi va ucide pe toți care-i vor sta împotrivă, dar crimele lui vor revolta toată țara. Între timp lady se sinucide, roasă de remușcări, după care este ucis și el într-o aprigă luptă. Concluzia lui Caragiale era că odată intrat în jocul crimei, nu te mai poți opri, o crimă duce la altă crimă, dar și că orice criminal va fi pedepsit. Lui Caragiale îi plăcea adâncimea analizei psihologice care a făcut din această dramă una dintre cele mai puternice drame în care tragicul se îmbină cu grotescul.Se desparte de Lucky în zorii zilei. A doua zi, soţia lui, care l-a auzit dimineaţa tuşind de pe urma vechii lui bronşite tabacice, îl lasă să doarmă până mai târziu. Până la ora mesei de prânz. Nu se hotărăşte să-l scoale decât mult după ora obişnuită.

Ion_Luca_Caragiale

Caragiale adormise însă pentru totdeauna. Inima lui încetase să bată de câteva ceasuri, trupul îi căzuse lângă pat. La autopsie, doctorii admiră greutatea creierului şi adâncimea circumvoluţiunilor, dar se arată miraţi de caracterul înaintat al artero-sclerozei. Moartea a fost subită, ea îl cruţase pe marele nervos şi senzitiv de mizeriile unei lungi agonii conştiente. Caragiale a trecut astfel într-o singură clipă pragul veşniciei şi al universalităţii. A fost îngropat provizoriu la cimitirul protestant din Schoneberg, Berlin, până ce, târziu în toamnă, la cererile repetate şi disperate ale văduvei, rămasă fără un ban, guvernul a dispus aducerea trupului lui neînsufleţit în ţară. Pe o zi ploioasă din noiembrie, convoiul, plecând de la biserica Sf. Gheorghe, urcă pe aceeaşi cale către aceeaşi culme, ca şi acela al lui Eminescu, cu 23 de ani înainte. Din gândul pios al conducătorilor de astăzi, osemintele lui Caragiale odihnesc acum lângă acelea ale marelui său prieten, în cimitirul Bellu.

mormant caragiale

sursa

Șerban Cioculescu- I.L. Caragiale- editura Academiei, București, 1967

Sursă: Ultimele clipe ale lui I.L Caragiale | Istorie pe scurt

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s