Explicarea Sfintei Liturghii (11) Cântarea „Sfinte Dumnezeule”

Ea este precedată de un îndemn, un răspuns şi un ecfonis:

Preotul: Domnului să ne rugăm.

Poporul: Doamne, miluieşte.

Preotul: Că sfânt eşti, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă-Ţi înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Când slujba e oficiată de arhiereu sau în sobor de preoţi, cu diacon, între cuvintele acum şi pururea şi şi în vecii vecilor se intercalează un dialog scurt, păstrat în tradiţia liturgică din vremea când împăratul şi împărăteasa Bizanţului îşi făceau acum intrarea în catedrală şi se aşezau în stranele lor:

Diaconul: Doamne, mântuieşte pe cei binecredincioşi.

Soborul repetă, cântând, o dată, apoi

Poporul, de două ori, după care

Diaconul: Şi ne auzi pe noi!, încheiere pe care o repetă, de obicei, Soborul.]

Poporul: Amin. Şi, de îndată, Cântarea cea întreit-sfântă.

Acum, înainte de a se începe cântarea (sau în timp ce aceasta se cântă), preotul rosteşte în taină următoarea rugăciune:

„Dumnezeule Sfinte, Cel ce întru sfinţi Te odihneşti, Tu, Cel ce cu glas întreit-sfânt eşti lăudat de serafimi şi slăvit de heruvimi şi de toată puterea cerească închinat; Tu, Cel ce pe toate le-ai adus dintru nefiinţă întru fiinţă; Cel ce pe om l-ai zidit după chipul şi asemănarea Ta şi cu tot harul Tău l-ai împodobit; Tu, Cel ce dai înţelepciune şi pricepere celui care cere şi nu treci cu vederea pe cel care greşeşte, ci, dimpotrivă, pui pocăinţă spre mântuire; Tu, Cel ce şi în ceasul acesta ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, să stăm înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi să-Ţi aducem datorita închinare şi preamărire, Însuţi Tu, Stăpâne, întreit-sfânta cântare primeşte-o şi din gurile noastre, ale păcătoşilor, şi cercetează-ne întru bunătatea Ta. Iartă-ne toată greşala cea de voie şi cea fără de voie; sufletele şi trupurile ni le sfinţeşte şi dă-ne să-Ţi slujim cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre. Pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pentru ale tuturor sfinţilor care din veac Ţi-au bineplăcut Ţie.

E de observat că preotul I se adresează Atotţiitorului cu acelaşi apelativ cu care I se adresează tricântarea, dar cu termenii încrucişaţi: Sfinte Dumnezeule – Dumnezeule Sfinte.

Rugăciunea Îl invocă pe Dumnezeu în dubla Sa ipostază, de Creator şi Proniator, El fiind nu doar Cel ce a făcut din nimic întreaga făptură, dar şi Cel care îi poartă de grijă ca un adevărat Părinte.

Există însă aici o expresie care se cere tâlcuită, fie şi pe scurt: Tu, Dumnezeule Sfinte, „Cel ce întru sfinţi Te odihneşti”. Odihna este o stare de repaus la capătul unui drum sau al unei activităţi de natură fizică sau spirituală, o stare de linişte, de mulţumire, de împăcare, de împlinire a lucrului bine făcut. În Sfânta Scriptură ni se spune că, la capătul celor şase zile ale creaţiei, „în ziua a şaptea S-a odihnit Dumnezeu de toate lucrurile sale pe care le făcuse” (Fc 2, 2), lucruri pe care el le-a găsit ca fiind bune şi frumoase, inclusiv primii doi oameni, Adam şi Eva. E de la sine înţeles că la odihna lui Dumnezeu participa întreaga Sa operă, în acelaşi văzduh al armoniei universale în care Creatorul şi creatura se regăsesc şi se bucură laolaltă. Odată însă cu intrarea păcatului în lume, odihna lui Dumnezeu le este rezervată doar celor ce sunt vrednici de ea.

Israeliţii, în lunga lor călătorie de patruzeci de ani prin pustie, s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, fapt pe care Acesta l-a sancţionat printr-o drastică interdicţie: „Întru odihna Mea nu vor intra!” (Ps 94, 11). În acest caz, odihna este fericirea de a fi ajuns la capătul drumului, în ţara făgăduinţei. Într-adevăr, răzvrătiţii au murit cu toţii, risipiţi prin pustie, în timp ce Iosua Navi şi cei ce l-au urmat întru ascultare au ajuns în Canaan. Sfântul Apostol Pavel împinge odihna celor drepţi la capătul istoriei, în Împărăţia Cerurilor (vezi Evr 3, 7-19; 4, 1-13), unde sfinţii se odihnesc întru Dumnezeu, dar şi Dumnezeu Se odihneşte întru ei, prin negrăita părtăşie a fericirii veşnice. Pe aceste temeiuri scripturistice ne rugăm şi noi pentru morţi: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi…”. Şi: „Întru odihna Ta, Doamne, unde toţi sfinţii Tăi se odihnesc, odihneşte şi sufletele adormiţilor robilor Tăi”. Peste tot, comuniunea viilor cu morţii şi a tuturor cu Hristos.

Acelaşi sentiment suveran al comuniunii străbate, ca un fir roşu, şi rugăciunile de taină ale preotului. Ele se rostesc, cu foarte puţinele excepţii pe care le vom vedea, la plural. Să revenim asupra celei de faţă, şi anume asupra frazei: „Tu, Cel ce şi în ceasul acesta ne-ai învrednicit pe noi, smeriţii şi nevrednicii robii Tăi, să stăm înaintea slavei sfântului Tău jertfelnic şi să-Ţi aducem datorita închinare şi preamărire”. E pentru prima oară când actul liturgic ne pune în faţă sfântul jertfelnic, altarul pe care preotul va aduce Sfânta Jertfă, al cărui nimb de slavă se vede încă de pe acum.

S-a ridicat însă întrebarea: dacă preotul (şi numai el) este cel ce jertfeşte în virtutea harului său special, de ce, totuşi, foloseşte pluralul, ca şi cum ar fi vorba şi de credincioşi? S-a emis ipoteza că graniţa dintre rugăciunea preotului pentru sine şi pentru ceilalţi, în care seinclude şi pe sine, „e foarte fluidă”, ea trecând cu uşurinţă când de-o parte, când de cealaltă. Această interpretare îşi are subtilitatea ei, dar mai degrabă ne putem întoarce la tema participării tuturor celor implicaţi în actul liturgic, preot şi popor laolaltă, despre care v-am vorbit pe larg mai la început. Este foarte adevărat că numai preotul jertfeşte, dar nu e mai puţin adevărat că oamenii din popor, credincioşii, ei sunt cei ce au adus elementele jertfei, pâinea şi vinul. Robii lui Dumnezeu sunt, deopotrivă, şi preotul, şi mirenii. Pe de altă parte, în această rugăciune nu e vorba de jertfă (ar fi şi prematur), ci doar de jertfelnicul în faţa căruia toţi cei prezenţi în actul liturgic, preot şi mireni, Îi aduc lui Dumnezeu datorita închinare şi preamărire, adică exact ceea ce mai târziu se va numi jertfă de laudă. Aceasta ar fi explicaţia de natură liturgică.

Există însă şi una de ordin istoric. La începuturile creştinismului, când credincioşii erau relativ puţini, Liturghia (Euharistia) era oficiată de episcop, asistat de un preot şi de câţiva diaconi (aceştia din urmă colectau şi ofrandele din popor şi le aduceau la altar). Aşadar, era vorba de un sobor, iar episcopul se ruga nu doar în numele lui, ci şi al celorlalţi slujitori, ceea ce însemna folosirea pluralului. Cu vremea, când creştinii s-au înmulţit şi s-au constituit în parohii, episcopul l-a delegat pe preotul paroh să oficieze Liturghia, fie singur, fie asistat de unul sau mai mulţi diaconi. Semnul văzut al acestei delegaţii era (şi este) antimisul semnat de episcop, despre care v-am vorbit într-un capitol introductiv. Chiar şi mai târziu, până în vremea noastră, când preotul oficiază singur, pluralul a rămas şi în rugăciunile lui de taină.

În sfârşit, nu pot trece peste explicaţia de natură eclesiologică, poate cea mai importantă, deoarece aici ne întâlnim cu dimensiunea mistică, duhovnicească, a actului liturgic. Pentru aceasta e necesar să ne aducem aminte că Biserica lui Hristos este, într-adevăr, o comunitate universală, dar ea este alcătuită din Biserici locale, legate între ele prin comuniune, adică prin prezenţa şi lucrarea aceluiaşi Duh Sfânt, asemenea fântânilor legate între ele prin pânza freatică, adică prin apa vie care le alimentează după principiul vaselor comunicante. În virtutea acestei comuniuni, fiecare Biserică locală este, în acelaşi timp, parte şi întreg, în sensul că fiecare poartă într-însa întregul, aşa cum fiecare celulă a unui organism viu, deşi diferenţiată după poziţia şi lucrarea ei, cuprinde în sine organismul întreg. Acelaşi principiu funcţionează şi în comunitatea parohială, care este nu numai o diviziune administrativă, dar şi, mai cu seamă, un spaţiu liturgic.

În Liturghie, preotul şi credincioşii se roagă împreună cu toţi preoţii şi credincioşii Bisericii universale, legaţi între ei prin cimentul unuia şi aceluiaşi Duh Sfânt, Cel care S-a pogorât peste apostoli atunci, la Cincizecime, şi lucrează acum, în fiecare Liturghie, prefăcând Darurile. Iată deci că Duhul Sfânt face nu numai un arc peste timp, dar şi un arc peste spaţiu. Prin sfântul antimis, care se află acum împăturit sub Sfânta Evanghelie şi care în curând va fi desfăcut pentru aducerea Jerfei, sfânta masă este nu numai prestolul comunităţii locale, ci „devine prestolul unic al Bisericii lui Dumnezeu, locul aducerii, prezenţei şi venirii lui Hristos întreg (în care noi toţi suntem Trupul Lui, în care toate părţile, toate împărţirile sunt biruite de întreg) şi se dă darul şi harul vieţii celei noi, iar, înainte de toate, al vieţii integrale. Tocmai această integralitate se păstrează şi se împlineşte prin legătura indisolubilă dintre Episcop, Euharistie şi Biserică”. Aici rezidă şi raţiunea faptului că sfânta masă are un singur picior.

În sfârşit, Dumnezeu este rugat să primească şi din gurile noastre, ale păcătoşilor (ceea ce înseamnă, aşa cum vom vedea imediat, nu doar din vocile îngerilor), întreit-sfânta cântare:

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

În legătură cu ceea ce vă spuneam, de curând, despre prezenţa îngerilor în actul liturgic, e bine să precizez acum că Sfinte Dumnezeule este, de fapt, o cântare îngerească, al cărei nucleu îl cunoaştem dintr-un text al lui Isaia. Într-o vedenie, Domnul i S-a arătat profetului şezând pe un tron înalt, înconjurat de serafimi (îngeri de rang foarte înalt în ierarhia cerească), care cântau fără încetare, privindu-se unul pe altul: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Atotţiitorul” (Is 6, 3). Iată că ne împrospătăm sentimentul şi certitudinea că noi Îl lăudăm pe Dumnezeu nu numai în prezenţa îngerilor, dar şi laolaltă cu ei, aici, pe pământ, prin Liturghia care transfigurează spaţiul eclesial şi ne strămută în Împărăţia Cerurilor, după admirabila observaţie a lui Nicolae Cabasila: „Prin venirea lui Hristos, îngerii şi oamenii s-au unit într-o singură Biserică şi o singură ceată”, aducându-şi în sprijin un text din Sfântul Apostol Pavel: „Toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, să fie iarăşi adunate întru Hristos” (Ef 1, 10).

Ecoul şi continuitatea vedeniei lui Isaia o aflăm în Apocalipsa Sfântului Ioan, şi anume în cele patru Fiinţe întraripate dimprejurul Tronului Ceresc, care cântă neîncetat:

Sfânt, sfânt, sfânt,

Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul (Ap 4, 8).

Dar nu numai împreună cu îngerii cântăm, ci şi împreună cu David. Dacă în Isaia şi în Apocalipsă se află doar nucleul cântării, adică întreita sfinţenie a lui Dumnezeu (ceea ce înseamnă sfinţenia desăvârşită, treimică), psalmistul ne-o oferă în întregul ei, alăturându-i şi atributele de trebuinţă: „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel tare, cel viu” (Ps 41, 2). Termenul tare era folosit în filosofia greacă spre a defini puternicia unei divinităţi. David îl foloseşte în acelaşi sens, foarte apropiat de Atotputernicul lui Isaia (pe care limba română îl echivalează, splendid, cu Atotţiitorul). Cât despre viu, el se înrudeşte de aproape cu veşnic-viu, nemuritor, fără de moarte.

Părintele Stăniloae crede că Sfinte Dumnezeule s-ar putea referi la Tatăl ca „izvor al Dumnezeirii”, Sfinte tare, la Fiul, „Cel care prin cuvântul Lui a întărit cerurile şi ne-a adus la viaţă nouă”, iar Sfinte fără de moarte, la Duhul Sfânt, căci „Duhul e cel ce ne comunică viaţa din Hristos”.

La rândul meu, ţinând seama de faptul că Isaia este cel ce ne descoperă veşnica preamărire a lui Dumnezeu prin invocarea întreitei Sale sfinţenii, aş aşeza această cântare în contextul Psalmului 41 al lui David, adică de cele două versuri care îl deschid pe cel deja citat:

În ce chip tânjeşte cerbul după izvoarele apelor,

aşa tânjeşte sufletul meu după Tine, Dumnezeule.

Şi, în continuare:

Însetat-a sufletul meu după Dumnezeu cel tare, cel viu.

Imaginea e superbă. Se ştie că cerbul, animal de munte, se adapă doar din apă curgătoare, curată, limpede, răcoroasă, cât mai aproape de izvor, dacă nu chiar din izvorul însuşi. Când nu o are la îndemână (fie că e bolnav, fie că e rănit, rătăcit sau captiv), setea îl face să tânjească după ea, adică s-o poftească peste măsură, să se topească de dorul ei, cu senzaţia că doar gustul acestei ape îl poate scăpa de moarte. Acesta este sentimentul omului în absenţa lui Dumnezeu, prin excelenţă „izvorul vieţii” (Ps 35, 9), aşa cum Îl numeşte acelaşi inspirat David. Izvor al vieţii însă este şi Iisus, ca Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi. Să ne amintim de convorbirea Sa cu femeia samarineancă, lângă fântâna lui Iacob, căreia i-a descoperit un adevăr extraordinar: „Tot cel ce va bea din apa aceasta [din fântână], iarăşi va înseta; dar cel ce va bea din apa pe care Eu i-o voi da, nu va mai înseta în veac, că apa pe care i-o voi da Eu se va face într-însul izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică” (In 4, 13-14).

Am văzut că Viaţa Veşnică este un alt nume al Împărăţiei Cerurilor. Aşadar, nu numai că Iisus este izvor de apă vie, dar chiar şi beneficiarul Izvorului, adică omul care s-a adăpat dintr-Însul, devine el însuşi izvor care, la rândul său, va potoli setea altora. Izvorul lui Dumnezeu stă de-a pururi la îndemâna omului. Important este ca omului înstrăinat să-i fie sete, să-şi amintească dureros de ceea ce a avut cândva şi să exclame împreună cu un alt chinuit al absenţei divine:

Doamne, izvorul meu şi cântecele mele!…

Prea ne-am obişnuit noi, creştinii, să-L gândim pe Dumnezeu ca pe o abstracţie, ca pe un concept, ca pe o ofertă negociabilă, ca pe o opţiune ideatică sau, în cel mai bun caz, ca pe o soluţie a disperării, o şansă salvatoare. Psalmistul ni-L propune pe Dumnezeu ca trebuinţă: necesitatea stringentă a omului copleşit de lingoarea însetării spirituale, o sete nebună pe care nu o poate potoli decât prezenţa efectivă, aproape senzorială, a lui Dumnezeu Cel sfânt, Cel tare, Cel fără de moarte, Cel ce ne miluieşte prin aceea că, răspunzând rugăciunii noastre, a celor ce tânjim după El, ne deschide nesecatele izvoare ale Împărăţiei Sale.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag. 106-113)

Sursă: Cântarea „Sfinte Dumnezeule” (11)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: