Explicarea Sfintei Liturghii (12) Evanghelia Împărăției.

După ce şi-a încheiat rugăciunea de taină (despre care am vorbit mai sus), preotul rosteşte şi el tricântarea cu voce joasă şi însoţită de închinăciuni către sfânta masă. Apoi se întoarce cu faţa către proscomidiar şi, cu fruntea plecată, rosteşte salutarea cu care Domnul a fost întâmpinat la intrarea Sa triumfală în Ierusalim:

Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului.

După care, întorcându-se prin faţa sfintei mese, se îndreaptă spre scaunul-cel-de-sus, adică jeţul de lângă peretele de răsărit al altarului, pe care stă arhiereul atunci când e de faţă şi care simbolizează tronul Celui Veşnic, rostind:

Binecuvântat eşti pe scaunul slavei împărăţiei Tale, Tu, Cel ce şezi pe heruvimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

Preotul se opreşte şi stă lângă colţul dinspre răsărit-miazăzi al sfintei mese, unde aşteaptă sfârşitul cântării Sfinte Dumnezeule.

Urmează un alt moment important al Liturghiei, anume citirile din Apostol şi Evanghelie. Fiecare are o introducere şi o încheiere.

Preotul: Să luăm aminte! Pace tuturor!

Citeţul: Şi duhului tău.

Şi îndată, din mijlocul bisericii, intonează prochimenul cu care se deschide pericopa din Apostol.

Preotul: Înţelepciune!

Citeţul rosteşte titlul pericopei.

Preotul: Să luăm aminte.

În timp ce Cântăreţul (Citeţul) intonează pericopa, Preotul cădeşte după rânduială, după care revine în altar şi citeşte în taină Rugăciunea de dinainte de Evanghelie:

Stăpâne, Iubitorule de oameni, fă să strălucească în inimile noastre lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii Tale şi deschide ochii gândului nostru spre înţelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri. Pune în noi şi frica de fericitele Tale porunci, pentru ca, toate poftele trupului călcând, vieţuire duhovnicească să petrecem, cugetând şi făcând toate cele ce sunt spre bună-plăcerea Ta. Că Tu eşti luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule, şi Ţie slavă înălţăm, şi totodată Părintelui Tău Celui fără de început şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecii vecilor. Amin.

După ce Cântăreţul intonează sfârşitul pericopei,

Preotul: Pace ţie, cititorule.

Citeţul: Şi duhului tău. Şi cântă: Aliluia.

Preotul (în uşile împărăteşti, cu faţa spre Popor): Cu înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie! (Binecuvântând): Pace tuturor!

Poporul: Şi duhului tău.

Preotul (după ce a luat Evanghelia de pe sfânta masă şi a deschis-o pe analogul din faţa uşilor împărăteşti): Din Sfânta Evanghelie de la (N) citire.

Poporul: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Preotul: Să luăm aminte.

Şi intonează pericopa evanghelică din ziua respectivă. La sfârşit,

Poporul: Slavă Ţie, Doamne, slavă Ţie.

Preotul închide Evanghelia, binecuvintează cu ea Poporul în semnul crucii, după care o reaşază pe sfânta masă, dar nu pe locul ei de dinainte (cel de deasupra sfântului antimis), ci în spatele acestuia, culcată, cu cotorul spre apus.

Înainte de a încerca o tâlcuire de profunzime a acestui moment, vreau să vă atrag atenţia asupra rostirii introductive a preotului: „Cu înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie”. Este un îndemn la atenţie şi luciditate, dar şi la respect, bună-cuviinţă, evlavie: pericopa evanghelică se ascultă stând în picioare, cu palmele încrucişate în faţă, cu privirea aţintită la preot, cu auzul deschis la fiecare cuvânt. Există la noi şi obiceiul de a se îngenunchea în timpul citirii Evangheliei. Desigur, excesul de evlavie nu poate fi osândit; cei ce vor să o facă o pot face. Dar poziţia corectă este cea dreaptă, chiar pentru credincioşii mai firavi sau vârstnici care de obicei şed aşezaţi în strane. Cei care, totuşi, vor să stea în genunchi vor avea grijă să nu-şi stingherească vecinii, şi cu atât mai puţin să le inculce vreun sentiment de inferioritate. Niciodată, stând în biserică, nu trebuie să neglijăm principiul colegialităţii şi comuniunii.

Cu aceasta, să trecem la tâlcuire.

În lumea creştină neortodoxă stăruie o falsă percepţie asupra raportului dintre Sfânta Ortodoxie şi Sfânta Scriptură. În general, se crede că ortodocşii s-au ancorat în ritual şi tradiţie, lăsând Biblia pe seama protestanţilor şi, mai nou, a sectelor; ei, ortodocşii, pretind că Biblia este principalul izvor al credinţei, alături de Sfânta Tradiţie, dar în realitate o ignoră sau, în cel mai bun caz, cercetarea ei e festivă şi, atunci când nu e obiect de studiu didactic, devine lectură de lux.

Aşa se explică „surpriza” recentă a unui distins pastor protestant din Occident, care asistase de numeroase ori la Liturghia noastră şi în final „descoperise”, cu uimire, că întreaga ei ţesătură este întemeiată pe Biblie. Ceva mai târziu avea să ştie că, exceptând Apocalipsa, Noul Testament este în întregime citit la Sfânta Liturghie în cursul unui an, că pasaje întregi din Vechiul Testament sunt cuprinse în „paremiile” celorlalte slujbe şi că cei 150 de Psalmi sunt citiţi de cincizeci şi două de ori pe an în ciclurile săptămânale numite „catisme”.

Până acum v-am semnalat rădăcinile biblice ale Sfintei Liturghii, şi o voi face în continuare.

Doresc să reţineţi faptul că citirea pericopelor evanghelice şi apostolice, la care ne-am oprit acum, nu înseamnă o „pauză” sau o „paranteză” liturgică, ci ea face parte din însuşi miezul Sfintei Liturghii, aşa cum era practicată încă din primele veacuri ale Bisericii, când creştinii se adunau Duminica pentru Cina Euharistică. Prefacerea Darurilor şi împărtăşirea credincioşilor erau precedate de lecturi biblice. Iată ce mărturiseşte unul din cele mai vechi manuscrise: „În ziua denumită a soarelui, noi avem adunarea la un loc a tuturor celor care trăiesc în oraşe şi sate şi, atât cât permite timpul, se citeşte ceea ce au spus apostolii sau din scrierile proorocilor. Când termină cititorul, proistosul ia cuvântul şi ne dă povăţuiri şi îndemnuri, ca să fie imitate lucrurile frumoase. După aceea ne ridicăm şi înălţăm rugăciuni. După ce terminăm rugăciunile… se aduce pâine şi vin şi apă…”.

Desigur, citirile biblice au şi un rost instructiv, de cunoaştere a cuvântului dumnezeiesc. Interpretând simbolismul liturgic, Nicolae Cabasila observă că, până în acest moment, Sfânta Evanghelie a stat închisă, aşa cum Iisus Hristos a tăcut în prima parte a vieţii Sale, singura mărturie asupra dumnezeirii Lui venind de la Tatăl în momentul botezului (Mt 3, 17). Acum, prin mâinile şi vocea preotului, Evanghelia se deschide şi grăieşte, aşa cum Însuşi Hristos le-a grăit mulţimilor şi cum i-a învăţat pe sfinţii apostoli, poruncindu-le să-I ducă învăţătura la toate neamurile (Mt 28, 19-20).

Ar fi greşit însă să credem că rostul acestor lecturi se reduce doar la dimensiunea lor învăţătoare. Ele au şi un rol purificator, de pregătire a sufletelor pentru obiectivul principal al Liturghiei, Euharistia, adică prefacerea Cinstitelor Daruri în Trupul şi Sângele Domnului, şi pentru finalitatea ei, cuminecarea şi sfinţirea credincioşilor. Să ne întoarcem puţin la rugăciunea pe care preotul o citeşte în taină înainte de citirea Evangheliei: ea cere mai întâi luminarea minţii noastre pentru o corectă cunoaştere a dumnezeieştilor învăţături şi imediat după aceea solicită ajutor pentru purificare duhovnicească prin teama de a nu ignora sau dispreţui sfintele porunci.

Acestor două dimensiuni li se adaugă o a treia, cea doxologică, adică de laudă dreptmăritoare. În vecinătatea lecturilor biblice, credincioşii nu-I cer nimic lui Dumnezeu. Ultima cerere a fost aceea cu care se încheie cântarea Sfinte Dumnezeule: „Miluieşte-ne pe noi”. Acum, îndată după Apostol se cântă „Aliluia”, iar înainte şi după citirea Evangheliei se intonează: „Slavă Ţie, Doamne, Slavă Ţie!”.

Dimensiunea doxologică explică şi faptul că, prin tradiţie, atât pericopa din Apostol, cât şi aceea din Evanghelie, deşi fiecare se anunţă a fi „citire”, se cântă. Asupra acestei teme au existat păreri împărţite de-a lungul timpului. Monahii rigorişti susţineau că, pe de o parte, textul biblic poate fi perceput mai direct prin citire şi, pe de alta, faptul de a-l cânta poate fi un prilej de mândrie pentru cel care cântă. De cealaltă parte, practicienii se pronunţă în favoarea psalmodierii, ca una ce-i conferă texului biblic o anume sacralitate liturgică. Chiar Părintele Stăniloae (care nu avea înzestrare muzicală) admite că „psalmodierea dă aripi cuvântului”. Eu cred că adevărul e, ca de obicei, la mijloc şi că a citi sau a cânta pericopa evanghelică poate să rămână la latitudinea fiecărui preot, în funcţie de talentul său muzical, dar şi de natura textului. Oricum, totul trebuie făcut la măsura bunului-simţ, evitându-se vedetismul pe care ni-l oferă uneori, jenant, câte un preot sau diacon atras de ispita coloraturii cantabile sau contaminat de mirajul cuantumului decibelic. Arta liturgică cere, neapărat, acordarea ei cu timbrul îngeresc.

S-a mai pus şi întrebarea: de ce se citeşte mai întâi Apostolul şi apoi Evanghelia, de vreme ce aceasta din urmă are prioritate nu numai cronologică, ci şi de conţinut?

Se răspunde, în general, prin invocarea principiului progresiei. Explicaţia lui Cabasila poate fi completată prin observaţia că Domnul Hristos nu i S-a arătat lumii dintr-odată, năprasnic, ci progresiv, înaintând de la simplu la compus, de la elementar la complex. În viaţă: de la smerita naştere, la glorioasa înălţare; în învăţătură: de la predica de pe munte, la marea cuvântare de despărţire; în minuni: de la prefacerea apei în vin, la învierea lui Lazăr; în iconomia mântuirii: de la moarte şi înviere, la cea de a doua venire. În acest sens, textele apostolice ar fi doar învelişul Evangheliei, pe când Evanghelia este însuşi miezul.

Având în vedere structura dramatică a Liturghiei (despre care v-am vorbit la început), putem invoca şi principiul progresiei artistice. O uvertură cuprinde principalele teme muzicale ale operei; ea se scrie la urmă, dar se cântă la început, în deschiderea operei propriu-zise.

Amintesc şi faptul că între Evanghelia lui Hristos şi Împărăţia Cerurilor există o legătură strânsă, intimă, indestructibilă; doi dintre Evanghelişti mărturisesc că Iisus mergea din loc în loc „propovăduind Evanghelia împărăţiei” (lui Dumnezeu) (Mt 4, 23; 9, 35; Mc 1, 14). Rostind Evanghelia şi ascultând-o în biserică e ca şi cum am avea sentimentul că încă de pe acum vedem „Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere” (Mc 9, 1).

(Mitropolitul Bartolomeu Anania – Cartea deschisă a împărăției – o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag. 114-119)

Sursă: Evanghelia Împărăției (12)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: