Repere conservatoare: Claude Polin- AGONIA NAȚIUNILOR ÎN OCCIDENT

Istoria Europei de la căderea Imperiului Roman poate fi privită ca o coagulare lentă, condusă parcă de o mînă ascunsă, dar şi de patimile omeneşti, a acestor forme specifice de colectivităţi omeneşti numite naţiuni. După cîteva încercări eşuate de a reconstitui Imperiul Roman, Europa a ieşit din Evul Mediu ca un mozaic de naţiuni – cele mai multe dintre ele regate şi cîteva republici – a căror problemă mereu reînnoită a fost crearea unui echilibru permanent de un fel sau altul. Nu doar că aceste formaţiuni sociale erau socotite a fi legitime, ci erau în acelaşi timp obiecte tradiţionale ale respectului – dacă nu iubirii – propriilor cetăţeni, o atitudine mentală care a supravieţuit în mai mică sau mai mare măsură pînă după Al Doilea Război Mondial, în ciuda chemărilor tot mai puternice la internaţionalism venite atît din partea capitalismului, cît şi a socialismului.

Dar războiul a declanşat o ostilitate crescîndă faţă de naţionalismele europene, alimentată discret de eurocraţi discreţi şi vicleni ca Jean Monnet şi sprijinită de convingerea difuză că naţiunile purtau vina pentru cele mai întunecate rele care apăsaseră de veacuri peste Europa, ca şi cum naţional-socialismul ar fi fost esenţa ideii de naţiune. La şaptezeci de ani după război este din ce în ce mai evident că patriotismul e un sentiment pe care-l poţi afişa pe stadioanele de fotbal, dar altfel trebuie ridiculizat sau dispreţuit. Dacă nu apare o schimbare miraculoasă de direcţie, am putea fi martorii încheierii unei epoci în Occident, epoca naţiunilor. Situaţia ridică două probleme, din punctul meu de vedere. În primul rînd, de unde vine devalorizarea naţiunilor? Şi în al doilea rînd, care sînt forţele responsabile pentru dispariţia atracţiei exercitate de naţiuni asupra propriilor cetăţeni?
Pentru a putea da un răspuns, trebuie mai întîi să analizăm natura a ceea ce se numeşte naţiune şi care nu are nimic de-a face cu simplul fapt că cineva are un anumit paşaport.

O naţiune nu este doar un grup anume care trăieşte laolaltă prin forţa împrejurărilor sau din întîmplare. O naţiune este o societate compusă din membri care îşi iubesc apartenenţa şi se simt fraţi, deşi nu sînt. Izvoarele acestei legături neobişnuite sînt numeroase, dar cîteva ies în evidenţă în mod tradiţional, cum ar fi faptul că sînt născuţi în acelaşi loc (naţiune vine din latinescul „nascor”, adică „sînt născut”); sau că vorbesc aceeaşi limbă şi au o anumită fidelitate faţă de aceiaşi „întemeietori”; sau pur şi simplu, dar poate esenţial, trecerea timpului, crearea unor tradiţii, obiceiuri, credinţe comune – o identitate naţională. Orice ar mai cuprinde, ceea ce stă în primul rînd la baza unei naţiuni este sentimentul membrilor săi că sînt legaţi între ei într-un mod care nu le poate fi răpit.
De ce sînt atît de respectate asemenea entităţi? Cum se face că a muri pentru ţară era – şi aşa a fost din vremea grecilor şi a romanilor – o soartă grea, dar de cinste?

Omul este din fire un animal social, o afirmaţie binecunoscută şi adevărată. Doar că în spatele ei se ascunde mai mult decît la prima vedere şi categoric mai mult decît nevoia schimbului de bunuri şi servicii. Adevăratul caracter social implică o prietenie difuză, ceva cu totul diferit de nevoia de ajutorul cuiva. Faptul că oamenii sînt animale sociale înseamnă în primul rînd că fiecare dintre ei trebuie să înţeleagă că împărtăşeşte cu ceilalţi participarea la o lume în care trăieşte, dar pe care nu a făcut-o el. Şi în al doilea rînd, fie că înţelege sau nu acest lucru, fiecare om are nevoie ca rolul său să aibă un rost sau cel puţin să nu fie lipsit de sens, ca să nu fie el însuşi o muscă inutilă pe un perete.
Aici intervin naţiunile.

Omul este din fire parte însemnată a unei familii, însă familia, deşi esenţială, este o comunitate foarte mică. Pe de altă parte, orice om este prin fire parte a omenirii, însă omenirea este atît de mare în comparaţie cu individul izolat, sau chiar cu familia, încît sînt condamnaţi să dispară în ea ca entităţi atît de mici încît devin indistincte, ca o picătură de apă într-un ocean. Pentru a-şi realiza propria natură – aceea de a fi un animal care participă cu un sens la ceva – orice om are nevoie de un corp intermediar, o medie fericită între ceva foarte mic şi ceva foarte mare; aceasta este naţiunea. Asta implică şi o dimensiune naturală a naţiunilor, sub care nu există decît familii extinse (triburi) şi dincolo de care sînt conglomerate artificiale şi deci lipsite de sens (imperii). Naţiunile sînt pentru indivizii care le compun ce este corpul pentru celulele sale componente; nici celula, nici omul nu pot exista fără un întreg proporţional. De aceea, în vremurile vechi, cetăţeanul considera că într-un fel nu-şi datora viaţa doar mamei, ci şi cetăţii, ostracizarea era echivalentă cu pedeapsa cu moartea şi tot de aceea Socrate a preferat să moară decît să se arate nerecunoscător faţă de legile Athenei.

Toate acestea trebuiau spuse, după părerea mea, pentru a înţelege cu adevărat războiul dus împotriva naţiunilor, cel puţin în Europa, unde omul de rînd îşi maimuţăreşte propriile elite confundînd naţiunea cu nazismul.
Vechile naţiuni ale Europei au avut întotdeauna duşmani, iar astăzi poate mai mult decît oricînd, de vreme ce ostilitatea la adresa lor se hrăneşte din invidie şi resentiment. Dar ar trebui să vedem la fel de limpede că au reuşit, pînă de curînd, să oprească toate atacurile din trecut şi să le supravieţuiască cu succes. Deci ce e nou în Occident?
Evident, există lobby-uri, în special ale industriaşilor şi ale creditorilor instituţionali, al căror interes direct este să-i convingă pe occidentali că le-ar fi mai bine să înlăture toate barierele naţionale şi să se transforme într-o imensă piaţă liberă, care ar fi spre binele întregii omeniri. Pînă nu demult chiar şi stînga, despre care se presupune că sprijină internaţionalismul, încerca să-i protejeze pe lucrătorii naţionali; acum este evident că susţine imigraţia fără limite, poate ca pe un substitut binevenit al unui proletariat european alb în scădere. Dar a limita schimbarea la asemenea calcule meschine ar însemna a-i subestima profunzimea: cred că ne confruntăm cu o transformare spirituală ale cărei cauze sînt de natură metafizică.

Într-adevăr, ceea ce îmi apare a fi principala trăsătură a spiritului vremurilor este reticenţa occidentalului de rînd de a recunoaşte că există lucruri pe care nu trebuie să le facă sub nici o formă şi, în acelaşi timp, repulsia faţă de orice restricţii ce ar putea fi socotite naturale, dincolo de propriul lui consimţămînt. (Acest lucru poate fi văzut din abrogarea progresivă a tuturor legilor şi obiceiurilor legate de căsătorie, avort, proprietate privată etc.) Cetăţeanul obişnuit se preface doar că l-ar putea interesa propriile datorii; ceea ce-l preocupă cu adevărat sînt drepturile lui, despre care crede că sînt „drepturile omului”. Dar atîta timp cît „omul” rămîne o abstracţie nedeterminată, a pretinde să beneficiezi de drepturile omului echivalează cu a pretinde dreptul la o libertate fără nici o limită, absolută. Acesta este, după părerea mea, rezumatul psihicului contemporan. Ne aminteşte de deviza îngerului căzut, „non serviam”, care poate fi tradusă prin „este interzis să interzici”.

Ce legătură au toate acestea cu răcirea generală a iubirii de ţară sau cu lipsa de sensibilitate din ce în ce mai mare faţă de orice spirit naţional? Foarte mare, pentru că dorinţa de libertate fără limite este sinonimă cu reticenţa de a accepta că, dincolo de legăturile pe care oamenii şi le asumă voit, mai sînt unele care îi leagă indiferent dacă vor sau nu, pentru că sînt cumva înrădăcinate în firea lor, cum ar fi cele născute din vieţuirea pe acelaşi teritoriu, în aceeaşi limbă, cu aceeaşi istorie şi aceleaşi credinţe. Să fii un om liber în vremurile noastre a început să însemne din ce în ce mai mult să fii o nouă rasă de cosmopolit, un om care poate să se nască şi să crească oriunde, o creatură rătăcitoare care se opreşte doar pentru că aşa îi convine sau pentru că nu are mijloacele şi energia să meargă în altă parte. A fi liber înseamnă a respecta legile doar dacă slujesc intereselor tale, a fi reticent faţă de legăturile cu alţii, inclusiv cu propria familie, şi a-i ridiculiza sau chiar a-i urî pe cei care s-au aşezat şi socotesc că aceasta e condiţia lor firească. Un om liber este cel care nu acceptă sau nu înţelege că Dumnezeu a instituit naţiunile ca un mod de a-i reaminti fiecărui om propriile limite, împiedicîndu-l astfel să cedeze prea uşor ispitei de a se socoti propriul său creator.
De ce e plin de asemenea oameni astăzi? Nu este greu de răspuns: societăţile noastre sînt încîntate că sînt democratice, devotate activităţilor economice şi categoric atee. Aceasta le transformă în mediul perfect pentru un nou tip de om, unul care priveşte natura ca pe un jug şi apartenenţa la o naţiune ca pe semnul pus pe un sclav.

Democraţia transmite ideea că singurul stăpîn legitim al oricărui individ este individul însuşi şi încurajează sentimentul conform căruia suveranitatea poporului este suveranitatea cetăţeanului. De ce cetăţeanul individual ar trebui să aibă încredere în masă mai degrabă decît într-un om, dacă nu pentru că este parte a unei mase, ai cărei membri au toţi un cuvînt de spus, ceea ce înseamnă că el însuşi are un cuvînt de spus? De la moderatul Locke la nebunul Rousseau, nu există altă putere legitimă decît cea bazată pe consimţămîntul tuturor cetăţenilor, deci pe al individului, şi care de aceea este, într-un fel, puterea fiecărui individ. Democraţia nu se hrăneşte din respectul pentru ceilalţi, ci din dorinţa de a părea măcar propriul stăpîn, din înclinaţia permanentă de a face doar ce vrei. Însă atunci patriotismul şi democraţia trebuie să fie noţiuni contradictorii: pentru un cetăţean modern, propria naţiune este doar entitatea necesară pentru a-i îndeplini dorinţele şi a-i garanta drepturile (ca accesul gratuit la îngrijiri medicale) şi însăşi ideea că ar constitui o entitate în faţa căreia s-ar putea înclina, sau pentru care ar putea chiar să moară, este absurdă. Cum ar putea datora ceva unui lucru al cărui rost este să fie o facilitate? De ce susţinea Rousseau că oamenii trebuie transformaţi radical pentru a deveni buni cetăţeni – „denaturaţi”, cum spune el – dacă nu pentru că a înţeles că cetăţenii nu pot fi loiali unei cetăţi pur contractuale (democratice)?

Apoi, principala preocupare a societăţilor noastre este economia. Se ştie de la Platon sau Aristotel încoace că în afaceri nu există prieteni, doar concurenţi sau poate parteneri, atîta timp cît situaţia le permite tuturor părţilor să obţină avantaje egale. În piaţă nu e loc pentru elementul social veritabil: un comerciant care nu încearcă să profite de cei cu care face comerţ e un comerciant slab, iar afacerile avantajoase pentru ambele părţi rezultă doar dintr-un echilibru al forţelor. Economia nu este o fundaţie caritabilă, ci un alt fel de război. Din momentul în care economia nu înseamnă administrarea chibzuită a propriei gospodării, ci obsesia de a face bani şi mai mulţi bani, fie că vorbim despre sume mici sau mari, devine inevitabil ca interesul privat să-l copleşească pe cel public sau măcar ca interesul public să fie măsurat după criteriul profitului particular. (Oare domnul Cheney a purtat de la distanţă războiul împotriva lui Saddam Hussein pentru că acesta era o ameninţare la adresa Statelor Unite sau pentru că prevedea nişte investiţii promiţătoare?) Pentru actorul economic, vechea maximă „ubi patria ibi bene” devine „ubi bene ibi patria”. Comerţul urăşte graniţele naţionale.

În sfîrşit, dar nu mai puţin important, naţiunile occidentale se transformă în mod evident în societăţi fără Dumnezeu; slăvesc nu supremaţia lui Dumnezeu, ci pe a omului şi susţin că credinţele religioase sînt în esenţă împotriva păcii. Dar este nevoie doar de bun-simţ pentru a înţelege că ateismul merge mînă în mînă cu individualismul fără limite. Vremurile moderne sînt ostile religiei; nu este o întîmplare că acum s-a născut şi libertatea individuală radicală. Epicur învăţa acum multă vreme că singura societate care poate exista între oameni este cea din micile cercuri de prieteni; nu e o întîmplare nici că tot el învăţa că nu există zei. În măsura în care naţiunea este un corp coagulat, ai cărei membri sînt cetăţenii individuali, ea are nevoie de un fel de ciment care să acopere prăpastia pe care libertatea fiecăruia o creează în mod inevitabil între ei, cu atît mai mult cu cît această libertate devine absolută. Crearea unei asemenea punţi presupune ca toţi cetăţenii să fie parte a ceva care să nu fie făcut doar din materialul fragil al interesului reciproc, ci să îi transceandă pe toţi, rămînînd în acelaşi timp în sufletele lor, să-i lege fără să-i oprime. Şi de vreme ce chiar aceasta este definiţia unei credinţe religioase, trebuie să tragem concluzia că nu există nici o naţiune care să nu fie menţinută de o credinţă religioasă. Naţiunile sînt vase pămînteşti cu ancora în ceruri.

Sigur, asta nu înseamnă că ar trebui să existe religii naţionale ca la cetăţile Greciei, fiecare cu propriul său zeu protector. O asemenea religie era pur şi simplu idolatrizarea cetăţii şi o cauză de disensiuni între naţiuni şi indivizi. Nu înseamnă nici că oamenii au nevoie de o religie care să propovăduiască iubirea nedeterminată a omenirii; iubirea unor simpli muritori nu poate cuprinde decît familia, prietenii şi concetăţenii, un număr mic de oameni. Dar Europa credea într-o religie care (deşi patimile i-au făcut adesea pe oameni să ignore acest lucru) propovăduia o dragoste de aproapele care nu implica ura faţă de străini. Creştinismul clasic ortodox i-a învăţat mereu pe oameni să-şi iubească ţara, dar şi pe toţi oamenii, indiferent de naţionalitate. Dar asta însemna că, la fel ca în cazul indivizilor, naţiunile – deşi sînt entităţi distincte – simţeau că fac parte din aceeaşi lume; nu una politică, de vreme ce fiecare îşi păstra o anumită independenţă, ci una spirituală, a cărei unitate se manifesta pe atunci prin supunerea lor comună faţă de o unică autoritate spirituală.
Astăzi avem ceva numit în mod paradoxal Organizaţia Naţiunilor Unite, al cărei scop mai mult sau mai puţin explicit este să unească omenirea într-o societate mondială clădită pe ruina tuturor naţiunilor. E turnul nostru Babel.

Claude POLIN

În românește de
Paul S. Grigoriu

* Articol apărut pe 8 ianuarie 2016 în „Chronicles”, „revistă de cultură americană”, una dintre publicaţiile conservatoare importante din Statele Unite. Autorul este profesor emerit de Filosofie Politică şi Socială la Universitatea Paris IV – Sorbona. Textul românesc a fost publicat inițial pe Platforma ROST.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: