Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copiii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. E timpul să luptăm; altfel pierim!

O nemulţumire obişnuită în cercurile pro-viaţă: De ce este adesea atât de greu ca oamenii credincioşi să fie implicaţi în cauzele sociale? Ştim că creştinii fac şi ei avorturi, lucru care ne afectează pe toţi personal. ştim că creştinii sunt, în cea mai mare parte, foarte împotriva avortului – deci nu sunt în dezacord cu mişcarea pro-viaţă. Atunci, ce îi împiedică pe atât de mulţi oameni să se implice?

Apatia este una dintre cauze. Dar adevăratul motiv este o atitudine care e mult mai adâncă. Răspunsul e simplu: oamenii care merg la biserică sunt, adesea, persoane tradiţionale, conservatoare. Şi nu fac referire aici la niciunul dintre acei termeni prin care obişnuieşte analiza politică să descrie poziţiile politice specifice. Înţeleg pur şi simplu că ele sunt persoane care vor să muncească, să-şi crească copii şi să fie lăsate în pace.

„Aţi întâlnit vreodată un părinte a nouă copii care să fie un activist democrat?” a întrebat Dennis Prager în cadrul unei întâlniri. Au râs cu toţii. Chiar dacă poate că nu toţi ştiau de ce e atât de amuzant – era totuşi un gând absurd. Un astfel de părinte, presupune fiecare, ar avea lucruri mai bune de făcut. Oameni ca bunicii mei, care au imigrat practic fără niciun ban în Canada din Olanda în 1953, au început să lucreze pământul, au crescut 11 copii în ferma pe care au construit-o cu sudoare, sânge, trudă şi lacrimi. Erau prea ocupaţi cu creşterea copiilor şi asigurarea hranei pentru a da atenţie cârâielilor feministelor canadiene sau altor activişti.

Aici se ascunde problema pe care o are mişcarea pro-viaţă şi pro-familie în a recruta persoane conservatoare, care să implice cultura pentru a combate relele sociale ce infectează societatea noastră: Este în mod fundamental străină de „activism”. Însăşi expresia „activist conservator” pare a fi ceva de genul unei contradicţii în termeni. Conservatorii şi tradiţionaliştii obişnuiţi nu vor să schimbe lumea. Ei vor să trăiască în ea şi să nu fie deranjaţi.

Este vorba despre însăşi esenţa cuvântului – „a  conserva”. În mod evident diferit ca temperament de „liberal”, care înseamnă acţiune de „liberalizare”. De aceea, mulţi oameni credincioşi şi mai neîncrezători vor considera că cuvântul „activism” poartă cu el un damf de liberalism. Ambrose Bierce a definit în mod strălucit diferenţa dintre cele două temperamente atunci când a definit un conservator ca fiind „Un politician care este îndrăgostit de relele existente, spre deosebire de un liberal care vrea să le înlocuiască cu altele”.

Şi astfel ajungem la descoperirea neplăcută din prezent că, dintr-o perspectivă culturală, tradiţionaliştii şi conservatorii au fost înfrânţi pe toate fronturile în războiul cultural. În cea mai mare parte nici nu ne-am manifestat. Ne-am crescut familiile, am construit ferme şi afaceri şi am fost prezenţi la ceremoniile religioase, în timp ce revoluţionarii secularişti au cucerit industria divertismentului, media, universităţile şi, în final, sistemul de educaţie public, care acum serveşte supus ca o conductă pentru „valorile” seculare. Rugăciunea este dată afară, teoria sexului liber este băgată înăuntru şi mulţi conservatori de vârstă mijlocie au avut recent ocazia să se înece cu cafeaua în timp ce se holbează la ziarul lor: „Cum au putut să se schimbe atât de repede lucrurile?”

Ele, desigur, nu s-au schimbat foarte repede. Revoluţia sexuală s-a declanşat în urmă cu peste 60 de ani. Dar doar acum, pentru prima dată, oamenii încep să se trezească şi să realizeze că ceea ce se întâmplă nu este ceva ce se poate ignora, deoarece, foarte repede, a început să ni se întâmple nouă. Deja, influenţele industriei de divertisment şi ale pornografiei sunt evidente la tineri. este motivul pentru care publicaţiile creştine deplâng apariţia “ateiştilor sexuali” – oameni care încă cred în Dumnezeu, dar nu consideră că regulile Sale se aplică vieţii lor sexuale. Bisericile din toată America de Nord îi pierd masiv pe tineri pentru că sistemul public de educaţie face ceea ce este pus să facă: să planteze scepticismul, să submineze credinţele oricărui copil dintr-o familie creştină, şi apoi îi trimite la universitate pentru ca facultăţile de acolo să termine treaba. Acesta este motivul pentru care un uriaş număr de creştini îşi pierd credinţa în timpul universităţii.

Nici guvernul nu ne mai lasă în pace. După cum am mai scris  referitor la războiul din Ontario privind educaţia sexuală, guvernul are nevoie de posibilitatea de a reeduca copiii după valorile seculare ale sistemului lor secular şi va porni războiul cu părinţii pentru dreptul de a face astfel. În unele state europene copii sunt luaţi de lângă părinţii lor pentru că credinţele creştine îi pot „afecta” pe copii – iar unii universitari deja anunţă că creştinătatea persoanei va fi în curând „tratabilă”.

Conservatorii doresc să fie lăsaţi în pace să-şi crească copii. Din nefericire ei nu vor fi.

Seculariştii nu au avut niciodată intenţia de a ne lăsa să ne croim enclave în care să putem trăi în pace  – iar legislaţia, precum Alberta Bill 10, care îi va forţa pe cei ca fac şcoala acasă, sau în şcolile particulare, să-şi schimbe programa privind educaţia sexuală, este pur şi simplu cea mai recentă dovadă.

Rolurile s-au inversat. Acum ideologia progresivă seculară este status quo-ul, după ce s-a infiltrat şi s-a stabilit în fiecare instituţie importantă.  Ei au câştigat un nou status quo pe când noi, tradiţionaliştii, am rămas cu nimic pe care să-l putem „conserva”. Nu mai putem fi Chamberlain care cedează teritoriu bucată cu bucată – suntem de fapt broasca din oala cu apă fierbinte şi trebuie să ne decidem cum să înfruntăm aceste uzurpări pentru a păstra libertatea de care avem nevoie ca să trăim ca creştini într-o societate care ne tratează cu tot mai mult dispreţ.

Cum mai poate fi cineva un conservator într-o societate în care nu i-a mai rămas nimic de conservat şi totul pentru a se lupte? Este o întrebare presantă, iminentă, care necesită atenţia noastră. Sarcina dublă de a trece copiilor noştri credinţa noastră creştină şi de împiedica guvernul de a interfera în acest proces era odată uşoară – puteam trăi şi să-i lăsăm şi pe alţii să trăiască. Aceasta a fost însă o strategie nefericită, în special pentru că ignora masiva pierdere de viaţă prin avort care avea loc în oraşele şi cartierele noastre. A ne ridica pentru vecinii noştri pre-născuţi nu este numai o „cauză”, ci şi o poruncă biblică. Şi acum, este în chiar interesul nostru să ne implicăm. Nu sunt numai copiii altora pemtru care trebuie să ne facem griji, ci chiar ai noştri. Nu vom mai avea liniştea de a ne creşte copiii în felul în care au făcut-o părinţii şi bunicii noştri. A venit momentul să-i spunem Adevărul puterii.

Autor: Jonathon Van Maren

Traducere: Paul Ghiţiu
Sursa: LifeSiteNews

Sursă: Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copiii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. E timpul să luptăm; altfel pierim! – Solidaritate europeană

Sursă: Rezistența Creștină | ‘Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii’ (Efes. 6:14)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: