Archive | Iulie 2017

Par. Rafail Noica: Vremea este a cernerii.

“Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, “fetele bisericesti”, sa “deosebim vremea” (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui – si sa tragem in aceeasi directie cu El. Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii ‘50 incoace; iar cei ce au ramas – dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc – si primesc, acolo, Ortodoxia. Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1).

Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7). Comunismul a lovit cu sabia; “New Age”-ul – mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput “ceasul lor, si stapania intunerecului“ (Lc. 22, 53). Si daca “s-a dat lor stapanire” (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu? Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui?

Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica – adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei(Iez. cap. 16), sa se “lamureasca”, intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).

Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Biserică – si ce nu; acum – care va fi fost acel “popor binecredincios de pretutindenea” (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea “neclatit de portile iadului” (Mt. 16, 18)… si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest “necaz” (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia. Infricosatoare lucruri… dar nu “bagandu-ne capul in nisip”. ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili. Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita – mantuitoare. “Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut” (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar “se apropiase” Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este “langa usi (Mc. 13, 29), si “mladitele smochinului” vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand “cel ce nedreptateste – mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce” (Apoc. 22, 11) – si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de “promiscuitate” si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt “moneda curenta”? – dar, desi mai putin vadit, si vremea cand “si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se, ca “Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi“, si “plata Lui in mana Lui” (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare. Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si “mai la indemana“, si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina “portile iadului (Ier. 12, 5)? – “Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul” (Zah. 4, 6)”.

Părintele Rafail Noica

Sursă: “Vremea este a cernerii. Va trebui să pierdem pe mulţi din rândurile preoţilor şi din numărul credincioşilor” | Altarul Credinței

 

Anunțuri

Vaccinarea: pentru sănătatea populației sau pentru conturile companiilor farmaceutice?

Motto: „Mi-am vaccinat copilul împotriva rujeolei. Bravo! Da, dar a făcut un autism!”

Nimeni nu este împotriva vaccinurilor! Dimpotrivă, am fi cu toții mulțumiți ca să-și îndeplinească rolul. Din păcate tot ele par a provoca alte maladii grave, sau chiar decesul. Și tocmai tăcerea, poziționarea arogantă și obraznică a industriei farmaceutice și a autorităților de pretutindeni, cazurile flagrante de îmbolnăvire, refuzul acceptării unei reale analize științifice non-partizane, impunerea lor dictatorială îndreptățesc pozițiile de contestare și refuz.

În Franța, noul guvern a anunțat, prin ministrul sănătății, Agnes Buzyn, introducerea a 11 vaccinuri obligatorii în loc de 3, câte sunt acum, provocând o dezbatere „turbată” și acuzații îndreptățite de legiferare a intereselor sectorului farmaceutic, „Big Pharma”, cu atât mai mult cu cât, au dispărut brusc de pe piață dozele ieftine ale vaccinurilor neobligatorii (acum anunțate ca obligatorii) de care putea dispune populația după bunul plac.
La noi, o știre din 17 iulie ne anunță că: Ministerul Sanatatii va incepe o campanie de vaccinare impotriva rujeolei, cu implicarea autoritatilor locale, urmand ca marti sa fie organizata o videoconferinta comuna cu Ministerul Afacerilor Interne, cu prefectii de judete, cu reprezentanti ai Directiilor de Sanatate Publica si ai medicilor de familie, a anuntat luni ministrul Sanatatii, Florian Bodog, potrivit News.ro. Autoritatile locale vor trebui sa identifice copiii cu varste intre noua luni si noua ani – grupele de varsta cele mai afectate de epidemie – care nu au fost vaccinati, dar si locurile in care acestia vor fi imunizati, in cazul in care in localitatile respective nu sunt unitati medicale. (HotNews) și ne retrimite în această dilemă care persistă, la această întrebare (vezi titlul), care, după 223 de ani de la descoperirea primului vaccin (1796, Edward Jenner),  produce dezbateri furtunoase în state mult mai „civilizate” decât „înapoiata” noastră Românie. De ce? În primul rând pentru că este refuzată cu obstinație, cu rea intenție chiar, o dezbatere reală, o analiză minuțioasă și obiectivă a acestor produse, a efectelor lor bune și rele reale și a echilibrului dintre aceste efecte. Cum ar fi, de exemplu, dacă salvează o viață și pune în pericol alte cinci (voi reveni cu detalii).
În schimb apar legi și decizii administrative obligatorii sau/și sancționatorii.

În presa nomenclaturistă de pretutindeni sunt incriminați public cei care se opun vaccinurilor, degetul acuzator îi demască ca dușmani ai (sănătății) poporului, ca focare de boală și moarte, dar același deget nu scoate o vorbă despre fundamentul științific pe care aceștia se bazează în refuzul lor și despre lipsa unei clarificări publice, dincolo de orice îndoială. Fundament științific constituit din sute, poate mii de studii independente, care demască problemele grave ale vaccinurilor, de la introducerea lor până astăzi.

Cum tot la fel de ciudat, dacă nu, prin prisma studiilor amintite, criminală este și poziționarea fățișă a autorităților (din toată lumea, nu numai din România) de partea Big Pharma neimplicarea acestora, inclusiv a celor juridice, în elucidarea dezbaterii și, eventual, pedepsirea exemplară a firmelor și persoanelor vinovate, și stoparea imediată a producției vaccinurilor criminale.
Care ar fi interesele companiilor și deci cointeresarea autorităților? Simplu: gândiți-vă că numai în România ar fi vorba de o piață de câteva milioane de persoane (și vorbesc numai despre vaccinurile destinate copiilor). Iar dacă, de exemplu, un al doilea pas după impunerea prin lege a obligativității vaccinării copiilor ar urma cel al vaccinării întregii populației împotriva gripei, de exemplu, înțelegeți cam care ar fi miza? Atunci, nu avem dreptul să avem îndoieli și să cerem, așa cum o fac și cei din Franța sau SUA, analize independente?
Câteva întrebări legitime
Sunt vaccinurile necesare? Sunt ele indispensabile și, mai ales, inofensive? Cercetarea medicală, din cadrul marilor concerne, sau finanțată de acestea, este corectă? Care sunt efectele lor adverse reale? Sunt motivate efectele de lăcomia firmelor, adică de folosirea unor ingrediente toxice ieftine? Pot fi eliminate „defectele” pentru ca vaccinurile să-și îndeplinească scopul inițial fără efecte negative?
Din păcate, de cele mai multe ori, și pentru că așa manevrează Big Pharma ceea ce apare în media, dezbaterea care răzbate în aceasta – atunci când reușește, sau, mai bine zis, când este dorită de Big Pharma – este cea privind poziția de refuz total al vaccinurilor. Presa „mare” (nomenclaturistă) este plină de reclamele produselor farmaceutice. Beneficiile vaccinurilor sunt prezentate populației triumfalist, dar simplist, incomplet, chiar mincinos. Sunt menționate numărul de cazuri ale maladiilor înainte și după introducerea vaccinului. Dar nu se spune nimic despre mortalitatea specifică fiecărei maladii „vaccinate” și mortalitatea sau efecte de altă natură induse de vaccinări.
În schimb, studiile și cercetările care pun în evidență gravele pericole nu pătrund în aceasta și, deci nici nu ajung la marea masă. (Robert F Kennedy, nepotul lui JFK, prezent în aprilie 2017 în emisiunea celebrului Tucker Carlson de la Fox News, a dezvăluit că este doar a doua oară când a primit acceptul de a prezenta  problemele vaccinurilor, evidențiate de cercetări independente, pe o platfomă media de o asemenea importanță.) Sunt însă lăsate să pătrundă, chiar împinse în mod strategic de aceeași Big Pharma doar pozițiile de respingere totală, atribuite unor retardați, înapoiați, fundamentaliști (eventual, și cu atât mai bine, religioși), dezaxați, fără a se menționa motivele opoziției acestora. În felul acesta, sunt trimise în derizoriu toate criticile, chiar  rezultatele științifice, se pune capacul pe orice dezbatere publică serioasă și banii curg mai departe pe conducta gigantică a Big Pharma.
Oportunitatea, calitatea și siguranța (adică, cât de inofensive, nedăunătoare sunt) vaccinurilor
Să coborâm în concret. Două dintre substanțele deosebit de toxice pentru organismele vii sunt mercurul și aluminiul. Ele nu ar trebui să se găsească nici în hrana, nici în apa, nici în vaccinuri. Și totuși sunt prezente în acestea de aproape 100 de ani.
Dosarul lui Robert F Kernnedy se referă la prezența, în vaccinurile actuale, a mercurului, prezență pe care sute de studii au relevat-o ca un pericol semnificativ pentru dezvoltarea de boli neuro-degenerative. Într-o conferință de presă ținută la National Press Club, el a oferit chiar o recompensă de 100.000 de dolari celui care va reuși să demonstreze că injectarea mercurului la nou-născuți este fără riscuri.

Mercurul copilăriei noastre

O mega-analiză publicată în  Bio Med Research International relevă pericolele grave ale Thimerosalului, un compus organic pe bază de mercur, folosit în multe vaccinuri pentru copii și găsit ca dăunător de peste 165 de studii. Intre acestea 16 au fost direcționate către efectele acestuia privind decesul, acrodinia (Sau extremități dureroase. Simptome: iritabilitate, fotofobie, decolorarea roz a mâinilor și picioarelor, polineuritis. Afectează copii mici și se datorează intoxicării cu mercur!!! De unde mercur în organisme de-abia sosite în lume?); otrăvirea, reacțiile alergice, malformațiile, reacțiile auto-imune, sindromul Well, întârzierea dezvoltării, sindromul ADH și autismul.

Chiar dacă inclusiv un studiu realizat de epidemiologi ai United States Centers for Disease Control and Prevention (CDC) a relevat creșterea de 7,6 ori a riscului de autism din cauza expunerii la Thimerosal în timpul copilăriei, poziția instituției este „că nu există nicio legătură între vaccinurile care conțin Thimerosal și autismul la copii”. Această poziție este bazată pe alte șase studii epidemilogice realizate în comun cu centrul, sau sponsorizate de către acesta și care spun că totul este ok.
Dar, în urmă cu doi ani, dr William Thompson, un om de știință de la CDC a dezvăluit public că centrul avea de mult timp cunoștință de legătura cu autismul a Thimerosalului și a dat exemple de date importante ascunse publicului. Dr Thompson însuși a fost autor sau co-autor la mai multe studii ale CDC, care respingeau legătura dintre vaccinuri și autism  (vezi (Thompson, et al. 2007, Price, et al.2010, Destefano, et al. 2004).
Conforma declarațiilor, el și colegii lui „au ascuns informații importante”, el „a fost complice și a cauționat acest lucru”, îi era rușine și regreta că a „făcut parte din această problemă”. (sursă) (sursă).
Un alt studiu, publicat în Translational Neurodegeneration, de dr Brian Hooker, a găsit o creștere a riscului de autism cu 340 % la copiii afro-americani care au primit un vaccin împotriva rujeolei, rubeolei și oreionului. Și ce să vezi: studiul a fost ulterior retras (și nu mai poate fă găsit), iar dr Thompson a retractat și el afirmațiile sale.
În schimb, Dr. Jose G. Dorea, profesor la universitatea din Brasilia, departamentul științelor nutriției afirmă că: „Chiar dacă sunt utilizate de mult timp ca ingrediente active în medicamente și fungicide, nivelul de inofensivitate a acestor substanțe nu a fost niciodată determinat, nici pentru animale, nici pentru oameni, ceea ce era obligatoriu pentru foetus, nou-născuți, copii mici și chiar copii mai mari.
Un studiu efectuat în Guinea Bissau de cercetători scandinavi, dat publicității în ianuarie 2017 și semnalat într-un articol de același  RF Kennedy, arată că vaccinul pe cale orală contra difteriei-tusei convulsive-tetanosului-poliomelitei  multiplică mortalitatea infantilă de la cinci ori la zece ori.
 Aluminiul cel de toate zilele
Similare sunt și problemele provocate aluminiu conținut de vaccinuri ca adjuvant de peste 90 de ani și pentru care, nici până astăzi, Food and Drug Administration (FDA) și producătorii de vaccinuri nu au reușit să realieze studii și teste care să prezinte inofensivitatea sa, deși este utilizat pe scară largă. În Franța, de exemplu, peste 60 % dintre vaccinuri conțin aluminiu.
Dr Christopher Shaw, profesor la universitatea din Columbia Britanică, la departamentul de neuroștiințe, susține că vaccinul împotriva infecțiilor cu papillomavirusul uman este un vaccin care a fost împins prin marketing, ale cărui beneficii sunt mult exagerate și ale cărui pericole mult subestimate.
Poziția lui este susținută și de personaje din BIG PHARMA, cum ar fi Dr Peter Rost, fost vice-președinte al Pfizer. Dezvăluirile sale sunt incluse în documentarul One More Girl despre vaccinul Gardasil Detalii despre scandalul Gardasil din SUA găsiți la linkul anterior și nu voi cita decât declarația lui Marica Angell, fostul redactor șef al The New England Journal of Medicine, una dintre cele mai prestigioase reviste medicale la nivel mondial:
„Nu mai este posibil să credem mare lucru din cercetarea clinică publicată, sau să ne bazăm pe judecata unor medici pe care ar trebui să ne bizuim sau pe liniile directoare medicale oficiale. Am ajuns cu neplăcere la această concluzie în cei 20 de ani ca eidtor al revistei”
Câteva întrebări finale
1. Acronidia, reacțiile alergice, malformațiile, reacțiile auto-imune, sindromul Well, întârzierea dezvoltării, sindromul ADD și autismul sunt maladii care pur și simplu au explodat în ultima jumătate de secol, iar cauzele acestei explozii au fost puse pe seama mediului, hranei, radiațiilor etc. Dar, după cum arată clar studiile menționate în articol, nu ar fi mai logic ca o mare parte din ele să fie cauzate de vaccinuri?
2. Prospectul oricărui medicament conține reacțiile adverse, adică efectele colaterale. Inofensiva aspirină are 21 de posibile reacții adverse, dintre care unele serioase – de exemplu, la copii și adolescenți, sindromul Reye, adică afectarea gravă a ficatului și creierului. Și cu cât mai direcționate sunt medicamentele, cu atât mai mare riscul de a trata ceva și a provoca alte probleme grave. Și atunci, nu este plauzibil ca vaccinurile, injectate în trupurile firave ale copiilor, chiar de la naștere, să aibă efecte secundare grave?

3. Oare nu ar trebui cunoscute efectele bune și rele, iar decizia de vaccinare să aparțină părinților pe deplin informați și nu unei decizii administrative de obligativitate?

4 .Oare nu sunt deja destule elemente pentru a acuza de genocid și deteriorare în masă a condiției de sănătate a populației firmele producătoare de vaccinuri?
5.Când ne va prezenta ministerul sănătății elementele componente ale vaccinurilor cu posibilele lor efecte și poziția sa – bazată de cercetări, analize, studii independente, nu finanațate de sectorul Big Pharma – față de actualele vaccinuri, alta decât fugărirea celor care, din motive întemeiate, se opun vaccinării copiilor lor?
6. Înțeleg cei care vor să impună dictatorial vaccinarea obligatorie că pot răspunde, în cazuri concrete, în fața justiției pe baza studiile independente, absolut acceptabile în fața oricărei instanțe?

DE PAUL GHIȚIU

Articol preluat de pe blogul autorului 

Sursă: Vaccinarea: pentru sănătatea populației sau pentru conturile companiilor farmaceutice? | ActiveNews

Premierul vrea să creadă. Noi vrem să-l credem. Statul vrea doar să înțepe .

„Să-i decădem din drepturile părintești pe cei care nu-și vaccinează copiii”, susține premierul Tudose. Decăderea asta nu-i ca debranșarea de la gaze dacă nu-ți plătești factura. Numai instanța judecătorească poate să decadă un părinte din drepturile părintești. Și doar în baza unor probe. Ȋn cazul unui copil nevaccinat, proba „relelor tratamente” ar putea fi îmbolnăvirea gravă a celui mic și internarea lui în spital. Moment în care statul intervine, civilizat, cu flori și portocale, și-i ia părintele de alături. E uman, nu? Să pedepsești în plus copilul pentru că tu, autoritate pusă și plătită să facă legi, n-ai găsit o altă soluție…

E „decăderea din drepturile părintești” doar un bau-bau pentru părinții care nu vor să-și vaccineze copii? Binele cu forța înseamnă comunism. Sau Barnevernet. Să aplicăm deci, aceeași măsură și pentru părinții care și-au vaccinat copiii, iar cei mici au făcut reacții adverse grave, ce necesită internarea în spital. Nu e același lucru? Și în acest caz, ca și în cazul refuzului vaccinării, decizia părintelui a pus „în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului”.
Dar statul nu vrea să vorbească despre eventualele reacții adverse ale vaccinurilor, despre dezdăunarea celor afectați, așa cum se întâmplă peste tot în lumea civilizată, despre vaccinurile aduse în România din Kazahstan sau, mai nou, din Coreea de Sud (72.000 de doze de vaccin hepatitic B). Întrebat dacă și la vaccinuri ar putea exista „un dublu standard”, ca în cazul alimentelor aduse din vest, Tudose a spus azi: „Vreau să cred că nu se poate așa ceva”.
Premierul vrea să credă. Noi vrem să-l credem. Statul vrea doar să înțepe. Iar modul în care pune problema, nesincer și de pe poziții de forță, este principala cauză pentru care unii părinți refuză vaccinarea.
Ȋnsă nu din cauza acestor refuzuri avem o acoperire vaccinală de cca 80% la nivel național. Ci pentru că, în România anului 2017, există 43.449 de copii cu vârsta între 9 luni și 9 ani neînscriși la vreun medic de familie. Copii nevăzuți de doctor, nici când sunt sănătoși, nici când sunt bolnavi. Ȋn România e o criză reală de medici de familie, dar nimeni nu vorbește despre asta. Așa cum nu se vorbește despre condițiile din spitale, de imposibilitatea de a izola pacienții contagioși și de copiii internați cu enterocolită și externați cu rujeolă.
Aplicând aceeași măsură, n-ar trebui să-i decădem din dreptul de a guverna pe cei care nu asigură nici măcar copiilor dreptul constituțional la ocrotirea sănătății?
Povestea cu refuzul părinților de a-și vaccina copiii a început odată cu distrugerea Institutului Cantacuzino și cu importul de vaccinuri. Cred cu tărie că, dacă Institutul Cantacuzino ar reîncepe să producă vaccinuri, problema refuzului vaccinării ar dispărea de la sine.
Cred că dacă guvernul ar lansa o campanie de subscripție publică pentru „Cantacuzino”, exact așa cum a făcut pentru „Cumințenia Pământului”, românii ar dona. Și Institutul ar putea, într-un viitor apropiat, să producă vaccinuri. Pe care să le trimitem noi în Kazahstan și-n Coreea de Sud.
Se dorește asta? Pentru ca Institutul Cantacuzino să funcționeze ar fi nevoie de vreo 50 de milioane de euro. „Nu e un capăt de țară, dimpotrivă. Problema este că nu putem să cumpărăm peste noapte cu banii aceștia, că dacă ar fi un magazin unde să cumpărăm mâine un institut, o fabrică de vaccinuri, am face-o. Trebuie să parcurgem niște etape”, a declarat Tudose azi la Radio România Actualități.
Ȋntr-un raport pe care Bodog i l-a trimis miercuri premierului se vorbește despre „flexibilizarea achiziței de vaccinuri”, „până la acoperirea necesarului pentru 2018”. „Fabrici de vaccinuri” există. Noi vom rămâne cumpărători.

Sursă: Premierul vrea să creadă. Noi vrem să-l credem. Statul vrea doar să înțepe | ActiveNews

Ogoranu si partizanii din munti au fost tradati Securitatii bolsevice de agentii GRU si KGB din CIA si MI6. Document declasificat din Arhiva CIA 

Insotim aceste articol de referinta al istoricului Cristian Negrea cu un document declasificat din Arhivele CIA, publicat in premiera in Romania, prin care se arata nivelul de cunostinte al Agentiei Centrale de Informatii americane despre grupurile rezistentei armate anticomuniste din muntii Romaniei ocupate.

Ogoranu si CIA

“Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgărăşeană şi care nu au nici mormânt, nici cruce. Am scris pentru a lăsa mărturie că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români.”– Ion Gavrila Ogoranu

A fost ziua eroilor, ne-am amintit de ei pe la comemorări și pe internet, dar se pare că unii din cei mai vitregiți eroi ai noștri au fost din nou uitați. Interziși până în 1989, iar după aceea ignorați de cea mai mare parte a populației, asta este soarta unora din cei mai bravi eroi care i-a avut țara noastră, cei din rezistența armata anticomunistă. Singuri împotriva tuturor, ei nu au cedat și și-au apărat țara, neamul și credința împotriva celei mai devastatoare invazii a secolului XX, cea comunistă. Au luptat cum au putut, în grupuri sau individual, în munți și în păduri, în deltă și ostroave, au încercat și în mare parte au reușit imposibilul, nu au cedat. Dar au plătit cu grele suferințe și chiar cu viața, atât ei, cât și cei care i-au sprijinit, mare parte din populația românească. Au reușit imposibilul, au arătat lumii întregi că există rezistență și luptători în spatele Cortinei de Fier care nu au plecat capul în fața comunismului impus de ocupanții ruși, prin asta arătând fața României eroice.

Nu trebuie să ne simțim inferiori cu nimic față de alții, ungurii au avut revoluția de la 1956, cehoslovacii cea de la 1968, dar ambele au fost inspirate și dirijate de sus, de la liderii lor naționali care au încercat să se dezică de conducerea Moscovei. Noi am luptat tocmai împotriva liderilor noștri impuși de Moscova, a slugilor comuniste sosite călare pe tancurile rusești în august 1944. Ai noștri au luptat fără speranță, doar din datorie, datorie care au înțeles să o ducă până la capăt. Rapoartele Securității la 1948 menționau peste o mie de grupuri de rezistență pe teritoriul românesc, iar rezistența noastră armată a fost cea mai îndelungată din toate țările intrate în orbita comunistă după 1945, ultimul partizan anticomunist fiind ucis în Munții Banatului în anul 1962! Mai multe amănunte în articolul Românii și anticomunismul.

Atât sovieticii, cât și americanii, au înțeles însă importanța acestor grupuri de partizani pe teritoriul României, din rațiuni diferite. Americanii și occidentalii, prin prisma Războiului Rece, au înțeles importanța acestor grupări de partizani ce se opuneau regimului comunist, de aceea au făcut unele încercări de a-i sprijini, cu cât mai puține cheltuieli și cât mai multe rezultate, pentru ei era importantă nesiguranța spatelui unui potențial front inamic. Dar și sovieticii au înțeles același lucru, o mărturie esențială a unui fost deținut politic mi se pare relevantă. Acesta era interogat de un securist, când a dat buzna în birou un consilier sovietic foarte nervos, năpustindu-se spre biroul securistului, fără a-l observa pe bietul deținut rămas undeva după ușă. Rusul a început să-l asalteze cu întrebări pe securist despre gruparea de partizani din zona Huedin, de ce aceștia nu au fost neutralizați încă, întreaga conversație purtându-se în limba rusă. Securistul se apăra, spunând că s-au luat măsuri, că se vor organiza ieșiri pentru capturarea lor etc. Nemulțumit, rusul a continuat cu un expozeu despre importanța acestei misiuni, subliniind faptul că ei, sovieticii, cunosc importanța luptei de partizani și ce pot face aceste trupe neregulate în spatele frontului, deoarece chiar ei le-au folosit la maxim în al doilea război mondial abia încheiat. În încheiere, comisarul i-a strigat securistului că sovietele nu vor putea porni ofensiva împotriva capitaliștilor atâta vreme cât în spatele lor rămân aceste trupe de partizani care în cazul declanșării unui nou război vor fi nucleul pe care se vor constitui forțe de rezistență care vor zădărnici efortul de război prin acțiuni subversive împotriva spatelui frontului, prin atacuri împotriva coloanelor de aprovizionare esențiale pentru front. Comisarul s-a întors să plece și a dat ochii cu bietul deținut politic, a întrebat dacă știe rusește, securistul a răspuns negativ, apoi a ieșit. Dar omul știa rusește și a înțeles totul, fapt care l-a relatat într-un articol după 1989.

Deci sovieticii înțelegeau importanța partizanilor români și de aceea făcea presiuni pentru ca ei să fie anihilați. Din ceea ce știm, cam asta era tactica acestor partizani, să stea pregătiți, în adormire, să se apere de atacurile Securității, dar să nu provoace prea mult, în ideea foarte probabilă la acea vreme a izbucnirii unui conflict deschis între URSS și Occident, atunci ar fi putut fi de folos și ar fi putut avea un rol esențial în derularea ostilităților. Doar existența armelor nucleare de ambele părți (după dobândirea bombei nucleare de către sovietici) a făcut acest conflict puțin probabil, el purtându-se mai mult prin interpuși, sprijiniți direct de una sau alta dintre părți. Dar în acea perioadă partizanii erau încurajați de occidentali să reziste, întreaga populație era încurajată să facă acest lucru, era o tactică normală pentru a-i menține activi și pentru a slăbi lagărul comunist. Chiar dacă ajutorul sperat, eliberarea așteptată, venirea americanilor, nu s-a produs niciodată. Bunicii noștri așteptau cu sufletul la gură venirea americanilor, erau chiar și vorbe populare de genul: “Ține, Doamne, partizanii / Până vin americanii”. N-au venit, Europa a fost împărțită la Ialta, dar legile războiului, fie el și război rece, erau valabile.

Occidentul i-a sprijinit pe partizani, în ideea că poate va fi nevoie de ei, sau, în caz că nu, pentru a-i slăbi pe cei din lagărul socialist. Un mic efort cu rezultate maxime. Astfel, au fost grupuri de partizani care au beneficiat de parașutări de materiale, au fost români instruiți în tabere de antrenament și apoi retrimiși în România pentru a lua legătura cu partizanii și a se alătura lor. Nu este de mirare, este în strategia războiului, la fel au făcut cu puțini ani înainte în Franța sau restul țărilor ocupate de Germania nazistă. La noi, au fost români instruiți care scăpați în Occident au fost instruiți și retrimiși în România ocupată pentru a desfășura activități de partizani sau pentru a lua legătura cu aceștia. Un caz celebru pentru zona Maramureșului, o adevărată legendă, a fost partizanul Blidaru, ce a acționat în zona Băița de Sub Codru. A fost țăran simplu, a devenit partizan, a acționat ca atare, a reușit să fugă în Occident, a fost instruit în lagărul de la Trieste, apoi a revenit și și-a continuat activitatea după 1953 până a fost surprins și împușcat prin trădare.

Au fost alții care au fost parașutați, cel mai cunoscut grup fiind grupul Săplăcan, capturați și executați ulterior, despre care ni se amintește și în memoriile voievodului rezistenței anticomuniste românești, cel despre care voi vorbi mai departe. Prea puține date ne-au rămas despre aceste grupuri de eroi, cea mai mare parte dispărând fără urmă, uciși de Securitate. Ce mai avem despre ei sunt ceea ce a mai rămas prin arhivele Securității, sau în cazuri rarisime, mărturii ale celor foarte puțini care au reușit să supraviețuiască.

Iar cel mai cunoscut dintre aceștia este fără îndoială cel supranumit voievodul rezistenței românești, Ion Gavrilă Ogoranu, conducătorul grupului de rezistență de pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Din fericire, acesta ne-a lăsat și memoriile sale scrise, reunite sub titlul Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (7 volume). Memoriile sale cutremurătoare ne dau o imagine despre dramatismul luptei și existenței unui grup de rezistență armată în acele vremuri, despre greutățile vieții de zi cu zi în munți, despre încleștările pe viață și pe moarte cu trupele Securității, despre sprijinul necondiționat al populației din sate, în ciuda persecuțiilor securiștilor, despre lupta lor dârză și fără speranță, totul pentru țară și neam. După cum spune chiar Ion Gavrilă Ogoranu:

 

Am scris aceste rânduri în amintirea celor care au luptat şi au murit în acei ani, 1948-1957, în rezistenţa armată anticomunistă făgărăşeană şi care nu au nici mormânt, nici cruce. Am scris pentru a lăsa mărturie că acest colţ de ţară nu şi-a plecat capul de bunăvoie în faţa comunismului. Să se ştie că au existat oameni care, cu sângele lor, au spălat faţa României, pătată de laşităţi şi trădări. Copiilor şi nepoţilor să nu le fie ruşine să se numească români.

 

Iar el și grupul său au lupta și majoritatea au murit fără să abdice de la acest crez. Ar putea fi scrise multe despre luptătorii din rezistența anticomunista, dar s-a scris prea puțin, și românii au citit și aflat și mai puțin. Greșeala noastră ca neam, ne uităm și ne desconsiderăm eroii, așa am făcut-o întotdeauna. Dacă Ion Gavrilă Ogoranu ar fi fost american, ar fi avut sărbători comemorative la date fixe, dacă ar fi fost francez, ar fi avut numele său pe străzile marilor orașe, dar el s-a născut român, iar tragedia acestui fapt îl face ca să fie cunoscut de mai mulți străini decât de români.

Dar asta este o altă problemă, nu mai puțin importantă, poate voi mai reveni asupra ei. Scopul acestui articol este altul. În memoriile acestui erou luptător anticomunist întâlnim și ideea de a fi sprijiniți, el și grupul său, de către occidentali prin parașutări de arme, muniții și mijloace de subzistență. Repet, aceste lucruri s-au petrecut în cazul altor grupuri, cum apare și în linkul de mai jos, dar vom ajunge și acolo.

Iată cum descrie Ion Gavrilă Ogoranu inițierea ideii de a fi sprijiniți de către americani sau aliații occidentali:

Cât timp am stat în Şoarş la Nicolaie Grecu am mai avut o legătură de care îmi amintesc cu mult drag: e vorba de familia notarului Moise Câlţea, tatăl studentului Doru Câlţea, care fusese arestat cu un an în urmă. Dânşii locuiau pe atunci în Şoarş şi erau furnizorii noştri cu cărţi şi cu mâncare.

Cam pe la începutul lunii martie, a venit la noi cu o veste importantă: un tânăr din Şona, tot cu numele Câlţea, nepot de-al dumnealor, avea viză de plecare în S.U.A., ca unul ce se născuse acolo şi ne întreba dacă nu avem de trimis un mesaj în străinătate. Notarul susţinea că garantează de buna credinţă şi seriozitate a acestui tânăr.

Împreună cu Leu şi Gelu am stabilit să trimitem următoarele Comitetului Naţional Român din Franţa:

1. Să ştie despre existenţa noastră ca grup de rezistenţă armată în Munţii Făgăraşului, ca şi a fraţilor Arnăuţoi.

2. Dacă pot, să ni se trimită cu un avion ajutoare în arme, echipament şi medicamente, paraşutate (nu mai ţin minte exact data, pe la sfârşitul lui septembrie) în perimetrul dat de unele coordonate din harta militară 1/100.000. Era zona de la izvoarele râului Sebeş-Făgăraş. Ca semn de localizare: semnale intermitente cu lanternă cu lumină roşie. Dacă la data fixată munţii ar fi fost acoperiţi de nori, cererea rămânea valabilă în săptămâna următoare în aceeaşi zi şi tot aşa în săptămânile următoare.

3. Să ni se deschidă în modul cel mai potrivit o legătură permanentă cu C.N.R.

Cererea urma să fie învăţată pe de rost de tânăr, să nu rămână nimic scris. Domnul Câlţea urma să se întâlnească cu tânărul, care să repete de atâtea ori până va şti-o pe de rost. Am optat pentru C.N.R. pentru că ştiam câte ceva despre el de la Vocea Americii. De asemenea, manifestele găsite cu un an în urmă erau semnate de Regele Mihai şi C.N.R.

Sceptici din păţite, n-am pus mari speranţe în mesaj, ca, în caz că nu se întâmplă nimic, să nu avem dezamăgiri.

Mai departe, la momentul stabilit, Ogoranu descrie evenimentul și dă și unele explicații probabile, el nu a știut până la capătul vieții sale ce s-a petrecut cu adevărat.

După cum am povestit mai înainte, în iarnă, prin notarul Câlţea, am avut şansa de a trimite un mesaj către Consiliul Naţional Român din Franţa printr-un tânăr, rudenie cu notarul, ce avea viză de intrare în S.U.A. Mai întâi am comunicat Consiliului că eram un grup de studenţi, elevi şi ţărani, luptători cu arma în munţi împotriva comunismului, îi rugam să ne ajute cu arme şi ce vor mai crede; la o dată anume să trimită un avion care să paraşuteze ajutoare într-un anumit careu, dat de nişte coordonate extrase din harta militară l/100.000. Ca semn de recunoaştere – semnale cu lumină roşie, când pe cer apărea avionul. Locul ales – la izvoarele râului Sebeş (făgărăşan). Tânărul plecase şi acum se apropia data fixată de noi. Nu mai ţin minte dacă era la sfârşitul lui septembrie sau la începutul lui octombrie. La întâlnire, parcă lipsiseră Ilioi, Gelu şi Brâncoveanu. Ceilalţi ne-am întâlnit toţi. Ne aflam cu vreo câteva zile înainte. Victor, Gheorghe şi Nelu Novac aduceau veşti foarte ciudate. Intrarea în pădure, în preajma râului Sebeş, era păzită de securitate ziua şi noaptea. Toţi muncitorii forestieri au fost retraşi în sate. Nu făcuseră nici un semn în zonă, să fi dat securităţii motiv să le căşune pe râul Sebeş. Am ocolit, urcând munţii pe la Bucium şi-am ieşit la munţii Tagu şi Faţa lui Ilie. Aici am dat peste nişte ciobani brăneni cunoscuţi, care ne-au povestit că ei, fiind vremea bună, au întârziat cu oile în Ţiganul şi Buzduganul, dar a venit securitatea de la Zârneşti, şi-au aşezat corturile şi şi-au întins antenele în poiana stânii, iar pe ei i-au alungat cu oile; că numai cu o zi înainte, voind să pască în poiana stânii din Văcarea, n-au putut s-o facă, deoarece un cordon de soldaţi i-a alungat. Am tras concluzia normală că securitatea ştie că am cerut ajutor de la C.N.R.

Bănuiam că tânărul, cine ştie din ce motive, ne-a vândut planul nostru. Rămâneau însă câteva semne de întrebare: De ce n-a fost arestat notarul Moise Câlţea? De ce apoi atâta demonstraţie de forţă, când mai uşor ar fi fost să pândească la faţa locului? Parcă mai mult îs interesaţi să nu ne putem apropia decât să ne prindă. Ne-am îndepărtat necăjiţi la poalele pădurilor de la Ohaba şi Şinca-Nouă. Obişnuiţi cu nenorocirile, puteam spune că dacă n-am câştigat ceva, n-am pierdut cel puţin nimic şi ne-am întors la ale noastre. La data fixată de noi, spre miezul nopţii, am auzit zumzetul unui avion deasupra munţilor, undeva la foarte mare înălţime, ce ba se îndepărta, ba se apropia. Am rămas încremeniţi. De unde eram, n-am putut face nimic. Dar dacă avionul era românesc? Ce rost ar fi avut, numai să ne inducă pe noi în eroare? Nu-i puteam da de capăt. În zilele următoare, cred că Olimpiu Borzea ne-a dat ziarul „Scânteia”, în care era inserat un articol scurt: „Un avion american, trimis de cercurile imperialiste, a zburat în timpul nopţii cutare deasupra Munţilor Făgăraş, cu intenţia de a ajuta bandele de terorişti. Terminându-şi benzina, a aterizat forţat în R. P. Ungară, crezând că se află în Iugoslavia.”

Era adevărul adevărat? Era o minciună scrisă pentru noi? Atunci nu ne-a dat prin cap să confruntăm o Scânteie vândută în Făgăraş cu alta din Ţară, să vedem dacă nu cumva era un articol scris anume pentru făgărăşeni. Şi de unde ştiau ei misiunea cu care a venit avionul american? Şi cum s-ar putea crede că americanii au fost aşa de neprevăzători să nu-şi ia benzină suficientă? Oricum ne întrebam şi ne răspundeam, adevărul nu-1 puteam ghici.

38 de ani mai târziu, aflându-mă în S.U.A., am vrut să lămuresc enigma. Voiam să-1 întreb pe fostul ministru de externe Vişoianu, dar bătrânul nonagenar era plecat mai mult în lumea umbrelor decât pe pământ şi nu am putut culege mai nimic de la dânsul. Explicaţia am găsit-o în literatura americană despre acest subiect. Varianta cea mai plauzibilă ar fi următoarea: tânărul Câlţea a fost de bună-credinţă şi a transmis mesajul la C.N.R. Acesta, prin serviciile secrete americane, a trimis un avion cu ajutoare, la locul şi la data cerută de noi. În acelaşi timp însă, în respectivele servicii se aflau infiltraţi agenţi sovietici (Philby şi alţii), care-i anunţau pe sovietici, iar aceştia – securitatea, despre orice pas făcut de apuseni în România. Deci la vremea aceea se ştiau locul, data şi ora când trebuia să vină avionul. Dintre diferitele reacţii, s-a ales cea mai convenabilă. Au făcut tot ce le-a stat în putinţă să nu ne putem apropia de izvoarele Sebeşului şi au lăsat avionul să se învârtă zadarnic pe deasupra munţilor. Să se convingă că nu-i aşteaptă nimeni acolo. Articolul cu aterizarea forţată (adevărată sau inventată) era scris pentru dezamăgirea noastră.

A încercat să afle mai multe și de la securiștii care îl interogau după capturarea sa din 1976, la 26 de ani de condamnarea sa la moarte în contumacie:

– Prin cine aţi luat legătura cu Comitetul Naţional din Franţa?

– Prin Ion Vijoli, am răspuns repede, căci el n-ar fi putut suferi, era demult în SUA.

– Nu-i adevărat, ci prin notarul Moise Câlţea! mi-a servit-o el repede.

– Atunci de ce nu l-aţi arestat?

– Pentru că atunci n-am ştiut.

Profitând de atitudinea degajată ce-o arăta generalul, i-am pus o întrebare ce mă chinuia din 1951:

– Avionul de atunci a fost american sau românesc?

– Eu te anchetez pe dumneata sau dumneata pe mine?…

– Credeam că-i vorba de lucruri intrate în istorie, am mormăit.

– Încă nu-s intrate…

Da, încă nu erau intrate în istorie, până la moartea sa (1 mai 2006), Ion Gavrilă Ogoranu nu a reușit să afle adevărul, dacă acel avion a fost american sau nu, și dacă da cine i-a trădat. A aflat cine i-a trădat de nenumărate ori, a scris asta în memoriile sale, dar cine i-a trădat în acest aspect nu a reușit să afle.

 

Totuși, astăzi am putut afla adevărul. CIA a declasificat o parte din arhiva sa din acele vremuri, și mulțumită unui român stabilit de multă vreme în SUA, domnul Julian Chitta, am putut avea acces la această parte rămasă până acum necunoscută nouă. Acesta a publicat un articol numit: Partizanii romani din Carpati, in dosarele secrete ale CIA, în care se face referire, pe lângă alte acțiuni interesante, și la avionul care l-a intrigat pe Gavrilă Ogoranu. Iată textul integral, e vorba despre un document important privind istoria noastră:

Rasfoind prin arhivele secrete ale CIA, am ajuns la volumul 58, capitolul 7, paginile 912 – 930. Acestea sintetizau niste evenimente din iulie 1958, privind cererile unor luptatori romani din resistenta anti-comunista.

Printr-o filiera nementionata, acesti partizani din Carpati cereau SUA un ajutor urgent in armament, munitii, medicamente, haine de campanie si alimente conservate. 

Am dedus, din ceea ce am citit, ca aceasta cerinta a fost exprimata oral, unui functionar de rang inalt al CIA, de catre o persoana de credibilitate 5, venita atunci din Romania. Credibilitatea unei surse a serviciilor de informatii americane era masurata pe o scara de la 0 la 9.

Documentul arata cum un oarecare Ion Gavrila, un lider al miscarii de rezistenta din Carpati, a stabilit locul unde sa se parasuteze cele cerute, in trei zile specifice din August 1958, depinzand de conditiile meteorologice. 

Coordonatele de latitudine si longitudine, dupa parerea mea, cadeau undeva in muntii Fagarsului. Avionul ales era de tip KC-135 (medelul militar al lui Boeing 707) si a decolat din Italia, de la Aviano, langa Roma. Acest model de avion greu de transport a fost ales pentru faptul ca avea un plafon maxim (altitudinea maxima atinsa) de 16.000 metri, in timp ce un MIG-15 se putea ridica numai pana la vreo 15.000 de metri.

Prima incercare, la 28 iulie 1958, a esuat. Nu s-a putut stabili legatura cu destinatarii incarcaturii. La fel s-a intamplat peste cinci zile si peste alte cinci zile, dupa care misiunea s-a contramandat.

In paginile urmatoare se precizeaza ca securitatea sovietica si romana aveau toate datele privind aceasta incercare de a parasuta materiale pentru partizani, de la surse interne din CIA.

Intrigat, am continuat sa rasfoiesc toate documentele privind acest caz. La pagina 1.256  se vorbeste de un agent al CIA, de la sectia Europei de est, din biroul de la Bonn, un salariat numit Rudolph B. Hazel, care a fost deconspirat ca agent al Uniunii Sovietice.

A fost arestat, in octombrie 1958, fiind pasibil de inchisoare pe viata, ca tradator. Acest om a informat sericiile de inteligenta ale Uniunii Sovietice (GRU) despre schema de sprijin al partizanilor lui Ion Gavrila. 

Mai mult, este foarte probabil ca, in acea perioada, muntii Fagarasului sa fi fost impanziti de trupe romane si sovietice, ce incercau sa-i prinda pe oamenii lui Gavrila.

In documentele urmatoare nu se spune nimic mai mult despre luptatorii de gherila din Romania, in afara de faptul ca exista niste decupaje din Scanteia, unde se arata fotografiile unor morti, numiti “banditi imperialisti”, cu arme automate pe piept. 

Numele acestora sunt mentionate, dar din cauza proastei calitati a hartiei originale, la data cand au fost scanate pentru calculator, nu se mai puteau distinge literele mici. 

Un an mai tarziu, acest tradator a fost schimbat, la Berlin, pe Glienicker Brucke (Podul Glienicker), cu doi spioni americani detinuti in Uniunea Sovietica.

Cateva luni mai tarziu, in septembrie 1958, o cursa similara a unui alt avion KC-135, in Romania, a parasutat cu succes cele cerute de grupul de gherila Gheorghe Pintea, in Maramures. 

O fotografie luata din avion, in timpul noptii, de la o altitudine uimitoare, arata patru grupuri de “focuri ciobanesti”, plasate in forma de careu, cu latura de vreo doi kilometri, unde trebuiau parasutate materialele respective. 

S-au folosit niste dispozitive speciale, care au produs deschiderea parasutei la numai 300 de metri de sol, ceea ce a asigurat acuratetea lansarii. Pachetele cu alimente, munitii, haine, medicamente si radiouri de comunicatii, au fost impartite in patru grupuri, fiind parasutate separat, pentru ca in caz de accident sa nu se piarda intreaga cantitate. Aceasta actiune s-a incheiat ca un succes deplin.

Intr-o pagina compilata de analistii CIA, in anul 1958, se spune, printre altele, ca aceste grupuri de oameni “determinati”, numarand peste 2.000 de persoane, cu o atritie anuala de circa 10%, au viata extrem de scurta din cauza ranilor, accidentelor si a tradarii celor ce vin in contact cu ei. 

In acei ani, traind in Romania, (abia absolvisem liceul la Cluj) auzeam mereu de lupte armate in Muntii Apuseni, in Muntii Rodnei, dar nu se stia exact despre ce era vorba. Activistii vorbeau de “exercitii militare”, iar unii sotpeau, pe ascuns, cuvantul oprit, “partizanii”.

Din surse ce nu le pot verifica, am aflat ca in anul 1969, cu ocazia vizitei presedintelui Richard M. Nixon, in Romania, Henry Kissinger, secretarul lui de stat, (ministru de externe), ar fi cerut lui Ceausescu eliberarea tuturor detinutilor inchisi pentru lupta armata contra comunistilor si gratierea tuturor celor din munti, care nu au fost inca prinsi. 

Se spune ca Ceausescu ar fi consimtit la asa ceva, pentru a obtine unele favoruri din partea Vestului. Nu stiu daca dictatorul roman s-a tinut de cuvant sau nu. 

Indiferent cat de detasat esti, nu poti sa nu fii coplesit de emotie, vazand aceste file de istorie galanta a spiritului romanesc, care nu a putut accepta sclavia comunista cu resemnare.

Ion Gavrilă Ogoranu a avut dreptate, în acest caz a fost trădat de cineva din exterior, nu de către Kim Philby sau ai săi din MI6, ci din cadrul CIA, secția Europa de est din biroul din Bonn, pe nume Rudolph B. Hazel, agent GRU (serviciul secret al armatei sovietice), arestat în octombrie 1958. Nu și-a primit pedeapsa trădării, ci a fost schimbat un an mai târziu cu doi spioni americani. Da, de cele mai multe ori istoria este nedreaptă. Hazel a trăit bine mersi, cu o pensie grasă în raiul comunist la fel ca și Kim Philby și alții ca el, poate a prins și căderea Cortinei de Fier. În schimb, partizanii români erau executați fără discuție de către Securitatea asistată de consilierii sovietici, cum s-a întâmplat și cu camarazii de luptă ai lui Ion Gavrilă Ogoranu.

Cristian Negrea

Mai multe la Marturisitorii/Luptatorii din munti

 

Sursă: Ogoranu si partizanii din munti au fost tradati Securitatii bolsevice de agentii GRU si KGB din CIA si MI6. Document declasificat din Arhiva CIA – MĂRTURISITORII

Ce se doreste cu aceasta campanie, împotriva Bisericii Ortodoxe Romane ?

Sf Cruce

E foarte interesat de urmarit pentru mine, atat ca om de comunicare, om de vanzari, dar si ca membru al Bisericii Ortodoxe, campania de comunicare impotriva Bisericii.
Mai intai a fost preotul pedofil ( adica slujitorul simplu, cel care intra direct in legatura cu oamenii) apoi episcopul homosexual (ierarhia la cel mai inalt nivel) si acum tânărul preot(modern , dar cu har) care face declaratii revelatoare.
S-a mers pe mai multe direcții:
-nu mai lasati copiii sa meargă la Biserica ca uite ce li se poate întâmpla, chiar si cei mai iubiti preoti pot fi niste monstri, pedofili, homosexuali si lacomi (deci asa sunt majoritatea);
-apoi a venit ierarhul, monahul-nu mai poti avea incredere in nimeni, daca si călugării fac din astea, cand ei ar trebui sa fie sfinti..hm;
-tanarul preot care renunta la preotie pentru ca nu mai suporta mizeria din sanul BOR, uite frate asta da om realist ca spune adevarul si ii demasca pe astia!
Campania de comunicare este foarte eficienta si simplă:
-cazuri concrete (care pot fi cat se poate de reale) generalizate asupra întregului cler;
-transferul de imagine de la unele persoane cu imagine publica pozitiva asupra luptei de imagine impotriva Bisericii Ortodoxe;
-dezvaluri SOC din partea unor preoti „din interior care au renuntat la preotie pentru ca erau sătui de mizeria din interior;
Totul se petrece cu dovezi, totul e imagine, pentru fiecare eveniment exista un filmulet, cu sau fara imagini „vizibile”.
La SNSPA, la Masterul de Comunicare Politică si MK Electoral am invatat ca trebuie mereu sa vedem care sunt interesele din spatele unei campanii de comunicare pentru a intelege mijloacele si fortele care o activeaza:
-BOR a fost pentru 20 de ani prima instituție in topul încrederii populatiei si asta nu era bine ca cea mai conservatoare instituie din tara sa fie pe primele locuri;
-BOR este singura institutie a poporului roman care in ultimii 28 de ani a construit constant, restul doar au distrus ori s-au distrus sau au fost distruse(si iarasi nu e era bine si asta pentru ca altii arătau foarte rau);
-BOR este singura institutie a poporului roman care creeaza comuniune in cadrul comunității si poate chiar modifica Constitutia si iarăși nu e bine;
Daca cele de mai sus au fost o mica parte pentru motivele începerii campaniei de comunicare impotriva Bisericii, mai jos sunt tipurile de public tina pe care campania doreste sa le atingă:
-crestintii ortodocși practicanți moderați -cu astfel de actiuni se doreste ca ei, dezamăgiți de BOR, sa nu mai iasa la votul pentru modificarea Constituției;
– conservatorii nereligiosi sau cei neinteresati de subiectul modificarii Constitutie , care ar fi venit la vot doar pentru ca sunt impotriva mișcării LGBT, acestia vor fi ori dezgustati de ce se intampla in Biserica si nu vor mai veni la vot ori se vor radicaliza si vor da un vot de blam Bisericii, initiatoarea referendumului;
-sutinatorii mișcării LGBT care se vor radicaliza si mai mult si se vor mobiliza intens pentru Referendumul de modificare a Constitutiei.
Ce se doreste :
1.Referendumul de modificare a Constituției sa nu fie validat prin lipsa numărului de participanti;
2. Distrugerea imaginii BOR, mai ales in randul tinerilor;
3. Laicizarea societatii romanesti pe modelul tarilor din centrul si din vestul Europei, sub aspectul atrocităților comise de „Oamenii Bisericii” (pedofilie si homosexualitate) si a luptei pentru drepturile minoritatilor sexuale.
(Da, este un paradox ca cei care sustin lupta LGBT fac campanie impotriva preoților homsexuali-dar asa este la razboi).
Indicii ajutătoare:
-toate aceste evenimente se desfășoară in cascada, cand crezi ca s-a estompat efectul primului apare al doilea si tot asa;
-toate filmuletele incriminatoare s-au petrecut cu mai multi ani in urma si totusi ele au fost scoase la iveală abia acum, unul dupa altul, si inca nu s-a terminat treaba;
Ce urmeaza : o mare campanie despre averile preotilor si ale ierahilor, din genul ” Spitale nu Catedrale! „. S-a pregatit terenul cu impozitarea activitatii Bisericilor.
Ce ar trebui sa faca si unii si altii:
-Biserica ar trebui sa iasa din paradigma majorității si sa actioneze exact ca o minoritare, doar asa poat strânge randurile. Comunicarea de pana acum incearca sa aplaneze conflictul, insa este una mediocră. „Capul la cutie” nu va functiona de data asta.
-Cei care orchestrează comunicarea impotriva Bisericii, chiar daca sunt disperați (din cauza timpului redus pe care il mai au la dispoziție )si desi au rezultate, ar trebui sa fie mai discreți, deja actiunile lor incep sa bată la ochi si lumea incepe sa isi dea seama de jocul de imagine.

Aceast tip de campanie, împotriva Bisericii Ortodoxe Romane nu este nou. Cu aceeași intensitate si virulența, dar mai greu si cu mijloace tehnice reduse, Extrema Stanga din Romania , incepand cu ani 1943 , a dus același tip de campanie atat impotriva ortodoxiei si a credincioșilor cat si asupra altor culte religioase.
Azi, tot Extrema Stanga, orchestreaza si aceste campanii. E foarte drept ca BOR le ofera si mijloacele cu care acestia sa actioneze.

Aceasta campanie este o mare oportunitate pentru Biserica Ortodoxă sa se vindece de toate bolile. Exact asa cum se intampla cand un organism lupta cu boala si virusurile si invinge, devenind mai puternic si imun.

Aaa…si am uitat ceva…e vorba, in mare parte despre bani, despre foarte multi bani, care ar putea ajunge in economie altfel, daca nu ar ajunge la Biserica. De la 2% din taxe care ar nu ar mai ajunge la Biserica ci la alte ONG , la banii dati pe lumânări si pana la sumele mari de bani care merg de la Buget catre Culte.

Cate campanii de comunicare pro LGBT nu s-ar face cu banii ăștia si cat de usor s-ar mai fura, fara a se construi nimic in urma…exact ca la Autostrăzi, Spitale si Panselute.”

Sorin Ciobanu

Ştefan Câlţia: „Vrem să fim buni şi corecţi? Să ne uităm la Rege.”

„Vrem să fim buni şi corecţi?

Să ne uităm la Rege:

Cum spune ceea ce crede,

Cum te ascultă,

Cum se închină,

Cum merge,

Cum zâmbeşte,

Cum nu urăşte,

Bunul Dumnezeu l-a aşezat ca un dar de preţ printre noi!  Ce ne opreşte să ne asumăm Regele?”

Ştefan Câlţia – Scrisoare adresată Majestăţii Sale Regina AnaLumea Regelui, Polirom, 2011, pp.263-265

Sursă: Ştefan Câlţia: „Vrem să fim buni şi corecţi? Să ne uităm la Rege.” | Monarhia Salvează România

30 martie: Plecarea la Domnul a lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hristos în TEMNIȚĂ

Nicolae Aurelian Steinhardt a fost un autor, critic literar, diarist, eseist, jurist, publicist și scriitor român, originar din Pantelimon, județul Ilfov, de origine evreiască, convertindu-se ulterior la religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, când și-a luat numele de fratele Nicolae, și s-a călugărit după punerea sa în libertate. Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii, și a fost doctor în drept constituțional.

Născut pe 29 iulie 1912, într-o familie evreiască, este fiul inginerului și arhitectului Oscar Steinhardt, fiind directorul fabricii de mobilă și cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul Război Mondial, fiind rănit la Mărăști și decorat cu ordinul Virtutea Militară. Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeț al tatălui, recunoscând că de la acesta a învățat care este suprema calitate a unui om în viață: curajul.

„Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate”, spunea Steinhardt

Nicolae Steinhardt avea să evoce portretul semeț al tatălui, recunoscând că de la acesta a învățat care este suprema calitate a unui om în viață: curajul. „Fără el, toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui și cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate spre a fi arestat (avea optzeci și doi de ani) m-au însoțit (tonic) pe toată durata detenției și le consider nu mai puțin vrednice de respect ori mai puțin frumoase decât faimosul «Merde!» al lui Cambourne la Waterloo. Tata: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fii jidan fricos, să nu te caci în pantaloni». Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naționalitate – se bucura de calificativul «jidan fricos». La puțini am văzut atâta dispreț pentru lașitate”, spunea SteinhardtCiteste mai mult: adev.ro/mse9md

Între anii 1919–1929 urmează cursurile școlii primare (în particular și la școala „Clementa”), și ale liceului Spiru Haret, printre colegii de aici numărându-se Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu. A urmat alături de colegii săi cursurile de religie creștină, fiind singurul elev de origine mozaică, cu preotul Georgescu-Silvestru, care, de mai multe ori, spunea clasei: „Decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaș ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Își ia bacalaureatul în 1929, după care frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Își ia licența în Drept și Litere la Universitatea din București în 1934, iar în 1936 își susține la București doctoratul în drept constituțional, cu lucrarea Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în același an, iar din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

Nicolae Steinhardt și-a publicat primele apariții editoriale sub numele Antisthius, inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui Jean de La Bruyère: „În genul … tinerilor” (1034), „Essai sur la conception catholique du Judaisme” (1935), „Illusion et réalités juives” (1937).

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind ca e prin definiție osândit la cecitate și paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alții, dar cand arde casa vecinului nu stau să mă rog și să mă îmbunătățesc; chem pompierii, alerg la cișmea. De nu, se numește că sunt fudul și că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întamplă să fie atacat. (Eisenhower și Foster Dulles în toamna lui ’56.) Una e să te răscoli, alta e să aprobi. 

Între anii 1937-1939 călătorește în Elveția, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franța și în Anglia, întregindu-și bagajul de cunoștințe, iar în 1939 revine în țară și începe să lucreze ca redactor la Revista Fundațiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940.

Pe Cruce, s-au unit Dumnezeirea cu omenirea 

Revine în 1944 la „Revista Fundațiilor Regale”, depunând o intensă activitate publicistică și critică, dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunț al lui George Călinescu. În același timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea și Viața românească, iar după 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor și execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 și 1959 suferă o nouă perioadă de privațiuni, alături de pleiada intelectualității românești interbelice.

În 1958 sunt arestați Constantin Noica și grupul său de prieteni din care făcea parte și Nicu Steinhardt, iar pe 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că, dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat și implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzația de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, eveniment care înlătură „orice dubiu, șovăială, teamă, lene, descumpănire”(Primejdia mărturisirii, p. 178) și grăbește luarea deciziei de a se boteza. Pe 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl botează întru Iisus Hristos, naș de botez fiindu-i Emanuel Vidrașcu (coleg de lot, fost șef de cabinet al mareșalului Antonescu).

Singura șansă a creștinismului răsăritean este aceea a unui război întru cuvânt 

Episodul dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar, și a fost confiscat de două ori de Securitate, redactând ulterior mai multe versiuni care au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris, iar Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989.

Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului.

Prieten se numește omul care te ajută fără ca verbul să fie urmat de un complement circumstanțial de timp sau de loc sau de mod.

Nicolae Steinhardt este eliberat în august 1964, în urma grațierii generale a deținuților politici, iar îndată după eliberarea din detenție, la schitul bucureștean Darvari, își desăvârșeste taina botezului prin mirungere și primirea sfintei împărtășanii.

După moartea tatălui său (1967) începe să-și caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită șederea, așa încât părintele Mina îl trimite la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca și la episcopul Iustinian Chira de la Maramureș. În 1976 Constantin Noica îl întâlnește, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru și al scriitorilor în general și, invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia, unde zăbovește 3 zile. Cadrul natural și biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi știa gândul de a se retrage într-o mănăstire, astfel că în 1978 Steinhardt stă vara la Rohia, pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. Pe 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către Arhimandritul Serafim Man.

Evenimentul eliberării se apropie și poate avea loc din clipă în clipă. În mica celulă de la Zarca, singur, îngenunchez și fac un bilanț. Am intrat în închisoare orb, cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi, și ies cu ochii deschiși. Am intrat răsfățat, răzgâiat. Ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose. Am intrat nemulțumit. Ies cunoscând fericirea. Am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri. Ies nepăsător. Soarele și viața îmi spuneau puțin. Acum știu să gust felioara de pâine cât de mică. Ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul. Ies împăcat. Cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi. 

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează și N. Steinhardt se decide să plece la București pentru a vedea un medic specialist, drumul spre Baia Mare făcându-l împreună cu Părintele Justin Hodea -starețul mănăstirii- și cu părintele Paisie Rogojan cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Iar Părintele Justin îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creștinism și te-ai botezat, ți-a iertat păcatele personale și păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăși un botez prin care ți-a iertat toate păcatele. Fii liniștit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îți aduce tulburare ca să n-ai liniște nici acum”.

În aerogara din Baia Mare, înainte de îmbarcare pentru București, suferă un infarct și este dus la spitalul din Baia Mare, unde moare câteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

Sursă: 30 martie: Plecarea la Domnul a lui Nicolae Steinhardt, evreul care L-a găsit pe Hristos în TEMNIȚĂ | ActiveNews

Sondaj INSCOP: 96,5% dintre români cred în Dumnezeu n timp ce doar 1,1% se declară atei convinși.

Românii sunt în majoritate religioși, cred în Dumnezeu, sfinți, rai, iad și viață de apoi, având în general o raportare participativă la religie, conform Barometrului INSCOP-ADEVĂRUL despre România realizat de Inscop Research la comanda cotidianului „Adevărul”.

Conform cercetării transmise marți AGERPRES, 96,5% dintre români cred în Dumnezeu, 84,4% cred în sfinți, 59,6% cred în existența raiului, 57,5% în cea a iadului, iar 54,4% în viața de apoi.

De asemenea, 83,9% dintre români se consideră persoane religioase, 10,3% — nereligioase, în timp ce 1,1% se declară atei convinși.

Potrivit sursei citate, 37,8% dintre românii care se declară religioși merg la biserică doar la marile sărbători, 25,4% o dată pe săptămână (mai ales duminica), 18,9% o dată pe lună, 10,2% o dată pe an sau mai rar, 3,4% declară că nu merg la biserică, 2,7% de câteva ori pe săptămână și doar 0,9% spun că merg zilnic la biserică.

Sondajul mai evidențiază faptul că 45,1% dintre românii care se declară religioși spun că religia este foarte importantă pentru ei, iar 50,3% importantă.

Totodată, 83% dintre români spun că respectă zilele de duminică și sărbătorile religioase, 74,6% se închină atunci când trec pe lângă o biserică, 65,6% spun că se roagă în mod regulat și 60,2% afirmă că își sfințesc obiectele personale, casa, mașina, iar 53,6% dintre români contribuie periodic cu bani la biserică (43,2% nu contribuie, nonrăspunsuri 3,2%).

Sondajul arată că 39,4% dintre români spun că apelează la preot atunci când au necazuri, 34,9% dintre ei se spovedesc periodic, iar 29,6% postesc în mod regulat.

Potrivit aceleiași surse, 44,8% dintre români au încredere în preoți, 42,4% cred în miracole, 31,2% cred în deochi, 25,5% cred în blesteme, 23,8% cred în horoscop, 15,6% cred în extratereștri și 15,3% — în vrăjitorie.

„Barometrul INSCOP — ADEVĂRUL despre România” a fost realizat de INSCOP Research la comanda Adevărul în perioada 9-14 iulie 2015, pe un eșantion de 1.075 persoane și este reprezentativ pentru populația României de 18 ani și peste 18 ani. Eroarea maximă admisă a datelor este de ą 3%, la un grad de încredere de 95%.

Autor: Sorin Peneș

Sursă: Sondaj INSCOP: 96,5% dintre români cred în Dumnezeu – AGERPRES

Preoţi ortodocşi în rezistenţa anticomunistă din Dobrogea

După instalarea regimului politic de sorginte moscovită în România, una dintre cele mai numeroase mişcări de rezistenţă anticomunistă care s-au închegat a fost cea din Dobrogea. Aceasta a fost reprezentată prin mai multe grupuri conduse de autohtoni din elita intelectuală, precum Gogu Puiu sau Ion Arghiropol, şi ajutate mai ales de preoţii care considerau că nu se vor putea împăca cu noua stăpânire politică.

Aşa a fost în cazul clericilor arestaţi în lotul de 26 de inculpaţi în frunte cu Ion Arghiropol, în cursul anului 1948, după cum urmează: Radu Şerban şi Ştefan Bumbac, ambii la 15 mai, Epaminonda Grigore, la 13 septembrie, şi Costea Andrei, la 28 noiembrie. Primul dintre aceştia, Radu Şerban, s-a născut la 12 decembrie 1906, în Saraiu, judeţul Constanţa, fiind absolvent al Seminarului Teologic din Galaţi (1919) şi paroh la Nazarcea. Ştefan Bumbac s-a născut la 3 aprilie 1910, în Tortoman, jud. Constanţa, ca licenţiat în teologie slujind la Parohia „Adormirea Maicii Domnului” II din Constanţa. Epaminonda Grigore s-a născut la 11 iunie 1910, în Raşi, jud. Ialomiţa, ca licenţiat în teologie slujind la Parohia Dunărea, comuna Seimeni, jud. Constanţa.

Ultimul cleric, Costea Andrei, s-a născut la 4 octombrie 1901, Vulturu, jud. Constanţa, ca licenţiat în teologie şi litere slujind la Parohia „Sf. Nicolae” din Constanţa. Toţi aceştia susţinuseră grupurile de rezistenţă dobrogene cu bani, alimente, alte bunuri necesare traiului în clandestinitate, uneori fiind curieri. După anchete extrem de dure în arestul Securităţii din Constanţa, cei patru clerici, alături de ceilalţi membri ai lotului Ion Arghiropol, au fost trimişi în justiţie, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale”, procesul începând la 27 decembrie 1948 la Tribunalul Militar Constanţa. Sentinţa cu nr. 829 a fost făcută publică abia la 21 ianuarie 1949, clericii primind următoarele condamnări: Radu Şerban – 20 de ani muncă silnică, Ştefan Bumbac – 10 ani temniţă grea, Epaminonda Grigore – 4 ani închisoare corecţională, şi Costea Andrei – 4 ani închisoare corecţională. Primul, Radu Şerban, a cunoscut penitenciarele de la Constanţa (1948-1949), Aiud (1949) şi colonia de muncă Baia Sprie (din 1950).

Sub pretextul că ar fi dorit să evadeze, la 16 februarie 1951, preotul Şerban a fost împuşcat la ordinul comandantului lagărului. În realitate, preotul Şerban refuzase să intre în mină, din cauza condiţiilor subumane de lucru, gest la care se solidarizaseră toţi deţinuţii. Ştefan Bumbac a cunoscut penitenciarele de la Constanţa şi Aiud (1952, 1955). La 8 iulie 1957 a primit un domiciliu obligatoriu la Măzăreni-Brăila pentru 36 de luni, fiind apoi trimis în lagăr de muncă, pentru 48 de luni, la Culmea. La 29 ianaurie 1959 a fost arestat din nou şi trimis în justiţie. Prin sentinţa nr. 112/1959 a Tribunalului Militar Constanţa a fost condamnat la 12 ani închisoare corecţională, ajungând în coloniile de muncă de la Ostrov şi Giurgeni. A fost eliberat la 2 august 1964. Epaminonda Grigore a cunoscut penitenciarul de la Aiud, apoi a fost trimis în coloniile de muncă de la Valea Neagră (1950), Poarta Albă (1951) şi Capu Midia (1952).

Apoi, la 11 septembrie 1952 a fost internat administrativ pentru a munci la Capu Midia, ulterior eliberat în decembrie acelaşi an. La 24 ianuarie 1958 a fost arestat din nou şi trimis pentru 36 de luni în lagărul de muncă de la Culmea, apoi la Periprava. A fost eliberat la 23 februarie 1961. Ultimul preot, Costea Andrei, a cunoscut Penitenciarul Aiud, apoi coloniile de muncă de la Valea Neagră, Poarta Albă şi Galeşu. A fost eliberat la 19 februarie 1953, însă a avut un arest la domiciliu pentru 12 luni.

Adrian Nicolae Petcu, 22 Noiembrie 2012

Sursă: Preoţi ortodocşi în rezistenţa anticomunistă din Dobrogea

STATUL NU ARE DREPTUL SĂ TE OBLIGE SĂ FACI CEVA ÎMPOTRIVA PROPRIEI CONŞTIINŢE!

550-familles-au-coeur-d-une-affaire-troublante

Chiar dacă voi fi considerat de către unii medieval, tot trebuie să spun un lucru care ţine de normalitate. Aud pe ici – pe colo opinii referitoare la vaccinare. Ba că-i bine, ba că nu-i bine s.a.m.d.

Să începem cu începutul. O să remarc prima dată că această discuţie n-a existat atâta timp cât statul a avut propria facilitate de cercetare şi producţie în domeniul vaccinurilor. De asemenea, pe vremea aceea, schema de vaccinare era mult redusă faţă de acum şi, mai mult, nu existau „fracturi” în ceea ce priveşte aprovizionarea cu vaccinuri.

Regimul criminal băsescu a distrus facilitatea de producţie a vaccinurilor pentru a permite golanilor internaţionali să intre cu propriile produse în ţară. Şi-au intrat ca-n brânză, uneori cu produse experimentale, neadaptate caracteristicilor autohtone sau, după cum s-a văzut, cu vaccinuri interzise la comercializare în UE! Gurile hămesite ale lanţului ticălos de paraziţi, au început să pluseze: trebuie făcut şi-ăla, şi-ăla s.a.m.d. Dac-ar fi după firmele din farma, ar trebui să stăm în fiecare lună să ne facem câte-un vaccin. Aşa, ca „să mănâncă şi gura lui”.

Reacţia societăţii este una normală. Este cât se poate de normal să-ţi pui întrebări în ceea ce priveşte programul de vaccinare. De ce, dacă este atât de important acest program, statul nu găseşte bani pentru repornirea propriei facilităţi de producţie? Cumva sunt prea multe reţele de şpagă care funcţionează şi care nu pot fi deranjate? Aveţi idee cât este preţul de producţie al unui vaccin? Trei cenţi! Diferenţa dintre cei trei cenţi şi 20$-40$ cât dă statul pe un vaccin se duce-n profitul firmelor farma şi a intermediarilor. Asta-mi miroase a grup infracţional, nu a medicină!

Să trecem la partea a doua. Ca reacţie normală a golăniei public-private din domeniul vaccinării, au apărut părinţi care refuză să-şi vaccineze copiii. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, dar atâta timp cât e copilul tău, tu acţionezi întotdeauna în interesul lui! Dacă din punctul tău de vedere e mai bine ca odrasla să se imunizeze făcând boala şi nu prin vaccin, nu cred că are cineva ceva de contestat. Copilul tău e parte din tine şi n-are voie nimeni să ţi se opună decât în cazuri extreme, în care acţionezi aberant, vădit împotriva copilului tău. Sunt cazuri extreme, dar destul de rare, undeva sub 1%.

Găselniţa tiriplicilor din spatele statului este aceea că părinţii care nu-şi vaccinează copiii pot fi acuzaţi de rele tratamente aplicate minorului, urmând să fie condamnaţi, iar minorii ridicaţi de stat. Ceva de tipul Barnevernet-ului norvegian. Are oare statul acest drept? Desigur, nu! Cu siguranţă, statul poate argumenta că un copil nevaccinat este un prezumtiv focar de infecţie pentru societate. Că, în cazul în care o boală se transmite prin copiii nevaccinaţi, se poate întări şi poate ataca şi copiii vaccinaţi. Mă rog, nu-s specialist, poate e aberant ceea ce afirm, dar, repet, statul are dreptul să justifice chiar şi în acest fel necesitatea vaccinării. Însă, statul nu are dreptul să te oblige să te vaccinezi! Repet: STATUL NU ARE DREPTUL SĂ TE OBLIGE SĂ FACI CEVA ÎMPOTRIVA PROPRIEI CONŞTIINŢE! Corpul tău îţi aparţine, nu aparţine statului! La fel şi corpul copilului tău: nefiind în grija statului, tu eşti cel care iei deciziile cele mai bune pentru el. Nu vrei să te vaccinezi, nu te vaccinezi! Nu vrei să-ţi vaccinezi copilul, nu-l vaccinezi! Aici nu e treaba statului.

Şi-acum să reluăm raţionamentul. Aşadar statul consideră că cei nevaccinaţi sunt un potenţial pericol. Ceilalţi consideră, pe bună dreptate, că intenţia statului de a-i obliga să se vaccineze este abuzivă, ei nedorind să se vaccineze. Cu alte cuvinte: „nu vreau să mă obligi tu să-mi faci bine”. Atunci ce poate face statul? Poate, spre exemplu, să interzică copiilor neimunizaţi să frecventeze grădiniţele şi şcolile în care sunt copii vaccinaţi. Are acest drept deoarece el consideră că cei neimunizaţi pot constitui un potenţial pericol. Desigur, statul trebuie, în funcţie de dimensiunea fenomenului, să aloce resurse pentru ca şi cei nevaccinaţi să beneficieze de educaţia gratuită(clase sau şcoli separate) deoarece şi ei plătesc impozite. Dar oare vor corifeii vaccinării o asemenea soluţie?

P.S. Personal sunt vaccinat şi mi-am vaccinat copiii, chiar dacă n-am urmat strict schema MS şi nici n-am folosit vaccinurile subvenţionate.

Dan Diaconescu