Europa post-creştină? 

O formulă frecvent folosită pentru a demonstra efectele secularizării: Europa post-creştină. Sigur, referinţa este la partea occidentală a continentului. Diagnosticul sugerează că, în comparaţie, Estul ar fi mult mai religios.

Cât adevăr este însă într-o asemenea descriere? Poate fi Vestul european redus din punct de vedere spiritual la un post-fenomen? Este Creştinismul dincolo de Praga doar rezidual? Adică vizibil numai prin zidurile catedralelor, prin reclama agresivă a comerţului, de Paşti şi de Crăciun, adică prin înveliş, dar nu şi prin miez? O umbră „solidă”? Este credinţa unei importante părţi a Europei asemeni piesei de teatru căreia îi lipsesc actorii, o casă nelocuită, un tren fără călători? Inevitabil, răspunsul este ambivalent.

În primul rând, Creştinismul apusean, pentru a rămâne la această expresie generală, nu mai impresionează prin fenomene de masă. Dincolo de câteva puncte intense, de pelerinaj, precum Mariazell, Santiago de Compostela, Lourdes, Fatima, Pietrelcina sau vizitele episcopului Romei, prezenţa publică a creştinilor este discretă. Percepţia este confirmată duminicile, când majoritatea spaţiilor de rugăciune oferă imaginea dezolantă a unor comunităţi reduse numeric. În ciuda pastoraţiei diferenţiate, pe grupe de vârstă, invitaţia liturgică lansată de cultele tradiţionale rămâne masiv neonorată. În al doilea rând, un proces profund, de durată, se face simţit la suprafaţa socială: amnezia.

Mult mai corozivă decât ateismul militant, uitarea reperelor, a datelor, a marilor naraţiuni legate de credinţă se dovedeşte un duşman redutabil. Eşecul transmiterii elementelor identităţii religioase este egal împărţit de părinţi, profesori şi clerici. Aşa se ajunge în situaţii doar aparent hilare în care, de pildă, un elev din Germania se întreba, uimit, de ce în vârful turnurilor oamenii au decis să pună semnul plus! Motiv de a schimba prefixul şi să definim Europa occidentală, de la caz la caz, nu atât ca post-creştină, cât mai curând drept pre-creştină.

În fine, Creştinismului european occidental îi lipseşte curajul mărturisirii. Mai grav, adaptarea la regulile modernităţii merge până la autonegare. Spaima legată de marginalizare hrăneşte modul conform de gândire şi acţiune. În funcţie de confesiune, găsim teologi capabili să justifice orice: de la revoluţia marxistă la homosexualitate şi de la războiul în Irak la toleranţa faţă de Islamul intolerant. Este sugestiv cât de puţin se tematizează situaţia minorităţii creştine din Orientul Apropiat, dar cât de mult se discută despre dialogul inter-religios. Şi totuşi.

Creştinismul din Europa de Vest este mai puternic decât crede el însuşi. Umanismul practic pe care l-a însufleţit, tradus în sisteme asistenţiale şi de îngrijire, în economia socială de piaţă şi drepturile omului, arată că esenţa evanghelică are un grad ridicat de „radiaţie”, că poate provoca schimbări de proporţii. Numai aşa se explică paradoxul că, în ciuda unei religiozităţi discrete, în Vest demnitatea persoanei umane contează mai mult decât în Estul prezumat mai religios. Încă o dovadă că realitatea nu intră în clişee. Din fericire.

Radu Preda

Sursă: Europa post-creştină? | Radu Preda | adevarul.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: