HOMO EUROPAEUS – În căutarea Europei pierdute

17190760_1409032405784163_6855553820888970454_n
Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi european? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este calitatea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod conjunctural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem…

Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism.

România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Faptul că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta este o altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.

Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. (Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei, cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu, civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european; aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.)

În căutarea Europei pierdute

Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui popor nativ european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în propria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!

Genul de “europenizare” în care lumea românească s-a angajat de mai mulţi ani, îndeosebi prin anumite cercuri intelectuale mai mult sau mai puţin instituţionalizate, pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de 70 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante!

În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.

Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care am avea să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite (“out of minds”).

Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tînjim (de care habar n-avem sau prea puțin ne pasă), ci doar accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.

Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i se poate da orice alt nume – inclusiv numele Fiarei!), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.

Codrescu Razvan

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: