Academician Serban Papascotea: Monarhia a însemnat cea mai rapidă adaptare la civilizaţia modernă

Pe câţi dintre monarhii României i-aţi cunoscut direct?

Regina Maria ocazional, Carol al II-lea şi, desigur, Regele Mihai. Şi înainte de abdicare şi, mult mai bine, după 1989.

Eraţi „un copilaş frumuşel“…

Da. Ceea ce a remarcat Regina Maria, fie că era o constatare reală, fie că era numai o amabilitate faţă de părinţii mei pe care îi cunoştea.

Ce v-a spus Regina Maria?

M-a mângâiat pe cap şi i-a spus tatălui meu: „Îmi pare bine că sunt şi băieţi frumoşi, nu numai fete frumoase“. Tatăl meu şi-a notat lucrul acesta în jurnalul lui. Pe Carol al II-lea, din vedere, fiind o dată la Palat cu tatăl meu, era în Cabinetul lui Urdăreanu pe care publicul îl botezase „Murdăreanu“, am auzit „trece Vodă“, şi pe urmă când l-am primit cu şcoala la gara deschisă special pentru el. Îşi făcuse o gară specială, ca şi la Sinaia, la Mogoşoaia. Venea dintr-un turneu diplomatic din Occident. Era perioada şocurilor, când începuse agitaţia în Europa Centrală, anexarea Austriei şi tot ce a urmat. Şi atunci am cântat cântecul care era Imnul străjeriei, din care ţin minte versurile: „Un Dumnezeu avem, în cer/iar pe pământ pe marele străjer“.

Monarhia în dezbatere
Monarhia este un regim democratic care şi-a dovedit în trecutul României ataşamentul faţă de valorile democraţiei şi care a înlesnit evoluţia ţării. Am susţinut întotdeauna că această excludere a monarhiei constituţionale din categoria formulelor între care au dreptul să opteze românii este o încălcare elementară a principiului democratic. Naţiunea trebuie să aibă dreptul să-şi aleagă formula democratică pe care şi-o doreşte.

Germenii înregimentărilor.

Exact. Mi-am dat seama că era începutul, intrasem atunci în regimul înregimentărilor succesive. Şi l-am cunoscut ceva mai bine pe Regele Mihai, cel mai bine la revenirea lui în ţară, când i s-a permis să revină şi când, datorită faptului că Institutul Nicolae Iorga, al cărui director am fost ales în urma evenimentelor din ’89, a protestat faţă de acea blasfemie a unui demnitar, unul Baltazar…

 

Bogdan Baltazar era purtător de cuvânt al guvernului.

Da. Şi un fost membru de partid a venit  la mine la institut şi mi-a spus: e o mare minciună istorică ce a spus ăsta, că toţi cei patru regi, deci tot regimul lor, a creat o situaţie negativă pentru România, nu mai ştiu exact  cum a spus, dar că toţi patru au fost nişte…

Regi care au exploatat ţara…

Aşa, fără nici o distincţie, deşi era o mare deosebire între ei. Trei dintre ei au fost profund corecţi. Iar faţă de această declaraţie absurdă şi mincinoasă a venit imediat o reacţie în cadrul Institutul de Istorie. Istoricii au spus că nu e adevărat şi au redactat un protest, m-am asociat şi eu, dar cu mare îndoială că televiziunea îl va transmite. În chip surprinzător, televiziunea a transmis. A fost un şoc intern şi şocul ăsta a mers până la Versoix, astfel că atunci când i s-a permis Regelui să vină în ţară, cu condiţia să nu desfăşoare activităţi politice, a transmis un mesaj prin d-l Băcanu, care venea de la Versoix: „Regele vrea să stea de vorbă cu istoricii“. (L-am cunoscut puţin şi înainte de ’47, de izgonire). Şi ne-a fixat audienţă. Eu am improvizat un discurs în care am spus ce înseamnă pentru noi monarhia, mai ales pentru cei care au apucat să trăiască şi în timpul domniei lui, şi am încheiat cu o amintire personală – „Sire, vă amintesc că tatăl meu, Petre Papacostea, v-a fost colaborator apropiat în anii grei din timpul războiului şi de după război“. Şi el, cu glasul lui, uşor, zice :„Ţin foarte bine minte, Papacostea“.

 

Stabilitatea monarhiilor
Monarhiile au creat acel regim de stabilitate, de continuitate, care e condiţia esenţială a oricărei realizări. Şi sunt ţări unde a reuşit foarte bine, mă refer acum la Anglia, care îl sărbătoreşte pe strănepotul actualei regine, unde monarhia, tocmai pentru că s-a aflat în fruntea unui regim democratic pluralist, a dat maximum de rezultate. Ţările nordice, de asemenea. Cel mai interesant exemplu, care nu e european, e Japonia.

Ce a însemnat monarhia pentru România?

Monarhia constituţională a însemnat cea mai rapidă adaptare la civilizaţia modernă, efortul de modernizare a corespuns interesului fundamental al societăţii româneşti şi a asigurat manifestarea capacităţilor naţionale pe diverse domenii, nu în ultimul rând al culturii, când România a produs nenumărate valori în cele câteva decenii de manifestare liberă, în cadrul unui regim pluralist, care tindea să devină o democraţie, nu era încă o democraţie. Un pas s-a făcut după primul război mondial…

O dată cu Constituţia din 1923…

Cu Constituţia din 1923, cu reforma agrară, cu votul universal. Sigur, o democraţie în sensul absolut al cuvântului se construieşte greu, Romania era pe drumul acesta în diverse domenii, nu numai politic, dar şi cultural, ştiinţific, în învăţământ. Am cea mai bună amintire despre ce a fost şcoala românească, de la primară până la universitate, am apucat şi primii doi ani de învăţământ superior cu profesori care puteau figura în orice universitate europeană. Mă refer aici la Gheorghe Brătianu, care a murit în închisoare, la Constantin Marinescu, care a fost profesor în Portugalia sau Spania şi mulţi alţii. Era o universitate care putea concura cu orice universitate europeană, aşa încât ceea ce a realizat învăţământul românesc – şi aici nu e de prisos să amintim numele lui Spiru Haret, care l-a organizat temeinic. Este una dintre marile înfăptuiri ale regimului pluralist cu tendinţe democratice asigurat de regimul monarhiei constituţionale. A început cu Carol I, a continuat sub Ferdinand, după primul război mondial. La mijloc, între aceste două domnii, a fost Unirea, care a dat un avânt foarte puternic societăţii şi speranţe majore. Dar sigur că istoria noastră e una foarte condiţionată de planul extern şi ştim ceea ce a urmat în cursul secolului trecut.

Beneficiile reformei lui Spiru Haret, apoi tăvălugul comunist, cu profesori aduşi direct din producţie, analfabeţi puşi lectori la Facultatea de Filosofie. Apoi momentul ’89 şi aceste nenumărate încercări de reformă din învăţământ care se pare că n-au nici un efect. Se construieşte aşa greu  un sistem de învăţământ performant?

Cauza generală e evoluţia după ’89 care nu a fost cea care trebuia să fie, faptul că structurile moştenite de la regimul comunist îşi manifestă încă puterea şi blochează progresul. Şi în primul rând selecţia personalului, mă refer la învăţământ. Ştiu din experienţa mea ce s-a întâmplat în facultăţile de istorie din ţară, departe de a constitui o revenire autentică la selecţia valorilor, şi asta se resimte puternic. S-au împlinit parţial, s-au remediat parţial în cadrul institutelor de cercetare. Cu nuanţele de rigoare, acest sistem a continuat şi după 1989 pentru că nucleele foste de partid din facultăţi au rămas în mâna vechilor structuri. Cred că acesta este factorul care a împiedicat sau încă împiedică revenirea la normal a învăţământului românesc.

A fost perioada interbelică perioada de aur a României?

Categoric da. Pentru că a fost ceea ce se numea realizarea idealului naţional. Eliberaţi de obsesia idealului naţional, ne-am putut îndrepta spre domeniile vaste ale universalităţii. Istoria nu mai era obsedant istoria românilor, ci era istoria universaslă, şi au început să apară valorile. Civilizaţia în general a fost cea universală. Mircea Eliade a fost una dintre cele mai strălucite realizări ale acestei cercetări. Spre toate orizonturile se deschidea cultura română, încât a fost o promisiune, un salt mare în evoluţia spre universal a culturii româneşti.

Perioada lui Carol al II-lea a frânat puţin acest avânt?

Carol al II-lea e o personalitate contradictorie. Pe de o parte, s-a vrut şi a fost „voievod al culturii“ şi n-aş putea să nu recunosc că el a creat acel Institut de Istorie pentru Nicolae Iorga. Un institut pentru a găzdui biblioteca lui Nicolae Iorga, are vreo 80.000 de volume. A avut şi gustul culturii, indiferent că era pentru fastul lui, pentru dorinţa de afirmare, dar e aspectul pozitiv al activităţii lui, al dorinţei lui de afirmare. Pe de altă parte, a avut tendinţa de a concentra puterea în mâna lui. Cu asta s-a distanţat de tradiţia lui Carol I şi Ferdinand, care au realizat acest miracol, o societate pluralist politică, pe care a condus-o Carol I magistral, cu jocul între cele două partide principale. După aceea, după primul război mondial, conservatorii s-au topit o dată cu baza lor socială. Un timp s-a crezut că Averescu va fi succesorul, dar Averescu nu a vrut să exploateze imensul capital de popularitate, a fost o nebunie colectivă, încă e un fenomen de studiat ce a fost cu acea popularitate care însă, neexploatată, a dispărut pentru că nu a vrut să profite. Când în 1927, ultima lui guvernare, la cererea Regelui Ferdinand, muribund, şi-a dat demisia, şi a părăsit puterea deşi avea majoritatea în Parlament, pentru ca să se formeze un guvern de uniune naţională, Mussolini, cu care Averescu a avut legături, a exclamat „Ma che culo questo Averescu!“. Au venit apoi naţional-ţărăniştii, factorul de echilibru. Evoluţia generală în Europa, spre extreme şi spre regimuri totalitare, s-a repercutat şi aici şi l-au atras pe Carol al II-lea spre formula aceasta. A intrat în conflict cu Garda de Fier şi a urmat ceea ce ştim. Succesorul lui promitea să încununeze tradiţia pluralist-democratică a societăţii româneşti. Ghilotina externă a pus capăt însă acestei promisiuni.

 

Începutul Marii Terori
Terminasem ciclul universitar şi frecventam biblioteca Institutului Francez. Când, probabil în urma unui ordin de la Moscova care vroia să fie tăiate toate legăturile culturale cu Occidentul, au găsit soluţia asta cea mai comodă să-i aresteze pe cei care ieşeau de acolo. Iar eu m-am nimerit acolo. Acela a fost începutul Marii Terori. Canalul Dunăre-Marea Neagră, construit şi cu braţele mele, şi tot ce a urmat a fost sinistru.

Cum aţi trăit mistificarea istoriei de după schimbarea de regim?

Am constatat-o când am avut manualul lui Roller, care tindea să devină şi a şi devenit manualul unic, am înţeles ceea ce este şi am trăit această zdrobire a unei întregi ţări– folosesc cuvântul, pentru că l-a folosit şi Stalin: „România trebuie zdrobită“. De aia am propus la Sighet, unde am fost, o cercetare comparată a politicii sovietice faţă de ţările-satelit, că n-a fost identică de la o ţară la alta. Există trăsături comune şi există regimuri diferite. Faţă de România se pare că a avut un regim special, mai dur – popor latin, tradiţie a romanităţii…

 

Un comunism atât de dur probabil că numai în Albania a mai fost.

Da, dar ăla a venit chiar dinăuntru. Rămâne o direcţie de cercetare, istoria comparată a ţărilor-satelit în perioada Stalin. Şi pe urmă în perioada Hruşciov.

 

La rebeliunea legionară eraţi chiar în camera asta în care facem interviul?

În camera asta ( strada Caragea Voda n.r.) şi priveam pe Dorobanţi, se vedea bine, nu erau copacii aceştia, când treceau unităţile cântând Sfântă tinereţe legionară, se duceau spre Casa Verde, pentru apărarea ei, în toamna lui ’40. Împlinisem 12 ani.  Urmăream, cu angoasă, era şi atmosfera din casă care era ostilă, ştiind excesele comise, mai ales la Jilava şi celelalte, pe urmă mai era şi ce s-a întâmplat cu Nicolae Iorga, care era totuşi o emblemă naţională.

 

Care a fost impactul abdicării forţate a Regelui Mihai?

Eram în Piaţa Romană când difuzoarele au anunţat abdicarea regelui Mihai. Am simţit o ruptură internă. Am înţeles că ceea ce mai era, bruma de speranţă care se concentra în persoana lui, s-a irosit şi că urmează să intrăm în neantul care a urmat, nici nu ne închipuiam cât de sinistru avea să fie.

 

Nu v-aţi imaginat atunci ce grozăvii vor urma?

Nu. De-atunci a început acea progresivă aşezare a teroarei, iar din ’49 au început arestările în masă. Într-o familie care a dat cinci deţinuţi, eu am fost cel dintâi. Terminasem ciclul universitar, dar nu-mi susţinusem examenul de stat, şi frecventam biblioteca Institutului Francez, ceea ce era perfect legal, făceam asta din vremea liceului. Când, probabil în urma unui ordin de la Moscova care vroia să fie tăiate toate legăturile culturale cu Occidentul, au găsit soluţia asta cea mai comodă să-i aresteze pe cei care ieşeau de acolo. Cum s-a nimerit. Acela a fost începutul Marii Terori. Canalul Dunăre-Marea Neagră, construit şi cu braţele mele, şi tot ce a urmat a fost sinistru.

 

Rebeliunea legionară
La rebeliunea legionară eram în camera asta în care facem interviul(caragea vodă) şi priveam pe Dorobanţi, se vedea bine, nu erau copacii aceştia, când treceau unităţile cântând Sfântă tinereţe legionară, se duceau spre Casa Verde, pentru apărarea ei, era în toamna lui 1940. Împlinisem 12 ani.  În casă era o atmosferă apăsătoare. Se ştia de excesele comise, mai ales la Jilava, pe urmă mai era şi ce s-a întâmplat cu Nicolae Iorga.

A fost acea încercare de creare a „omului nou“. Când aţi aflat de „Fenomenul Piteşti“?

Târziu, târziu, după ce am ieşit de la Canal. În toată amploarea lui, după ce au început să apara studii. Dar s-a aflat când i-au arestat şi i-au executat pe stradă pe torţionari…

Pe Ţurcanu şi compania…

Da. Să se spele pe mâini de acea sinistră realizare, cea mai sinistră din tot lagărul comunist. Tocmai am atras atenţia la Sighet că există o tendinţă de a minimaliza ce s-a întâmplat în regimul Marii Terori Roşii. Francezii au pus în circulaţie de curând conceptul, pe lângă genocid, şi conceptul de memoricid, lichidarea trecutului, nevoia acelora de a-şi aminti. Să se uite e al doilea asasinat.

Credeţi că România este acum incapabilă să-şi recupereze memoria recentă tocmai din cauza aceastei intenţii de memoricid?

E un pericol. Sunt însă destule forţe care tind să menţină vie amintirea acestor împrejurări şi a acestor victime. Nu e mai puţin adevărat ceea ce a constatat Soljeniţîn când s-a înapoiat în Rusia şi discuta cu tinerii şi le povestea amintiri din lagăr: „Ei, astea au fost pe vremea bunicilor, nu ne mai interesează“, îi răspundeau mulţi dintre ei. Există şi o firească diluare a memoriei, dar există, şi asta trebuie combătut, un proces intenţionat, o tendinţă clară de a minimaliza şi de a reduce ceea ce fost teroare şi amploarea ei.

Cum vă explicaţi că în continare în Europa monarhiile se bucură de un succes uriaş?

Pentru că au realizat, au creat acel regim de stabilitate, de continuitate, care e condiţia esenţială a oricărei realizări. Şi sunt ţări unde a reuşit foarte bine, mă refer acum la Anglia, care îl sărbătoreşte pe strănepotul actualei regine, proaspăt venit, unde monarhia, tocmai pentru că s-a aflat în fruntea unui regim democratic pluralist, a dat maximum de rezultate. Ţările nordice, de asemenea. Cel mai interesant exemplu, care nu e european, e Japonia. După ce s-a identificat cu un regim dur de dominaţie şi de expansionism, imperialism brutal, cu concursul învingătorilor americani, monarhia a asigurat continuitatea şi dezvoltarea excepţională a Japoniei.

Credeţi că acum, când se vorbeşte de revizuirea Constituţiei în România, ar trebui să se dea o şansă la dezbatere şi monarhiei?

Asta neapărat. Este o obligaţie a oricărui regim democratic să asigure orice variantă de regim democratic. Şi monarhia constituţională este un regim democratic care şi-a dovedit în trecutul României ataşamentul faţă de valorile democraţiei şi care a înlesnit evoluţia spre modernitate a României. Am susţinut întotdeauna că această excludere a monarhiei constituţionale din categoria formulelor între care au dreptul să opteze românii este o încălcare elementară a principiului democratic. Naţiunea trebuie să aibă dreptul să-şi aleagă formula democratică pe care şi-o doreşte. Ţin minte ce entuziasm fost când i s-a permis în sfârşit regelui să vină în ţară.

În aprilie 1990 i s-a refuzat accesul Majestăţii Sale în ţară. Cum a fost posibil? Trăiam într-o Românie democratică, nu aşa se numea teoretic?

Da, se numea teoretic. Dar nu era deloc aşa. Cum mai are şi acum ceva drum de făcut pentru a deveni autentic democratică în lege şi în spirit mai ales.

Vă gândeaţi în 1992 că va urma şi reconcilierea?

Nu. Când am fost să-l omagiez pe rege la Palatul Elisabeta, vine d-na Mezincescu după mine şi îmi spune: „D-le Papacostea, aţi primit o invitaţie la Cotroceni?“. Eu zic: „Da, am primit, dar nu vin“. „Vă rog să veniţi, că e şi Majestatea Sa. Să ştiţi că sunteţi invitat al Majestăţii Sale, că sunt două categorii de invitaţi, ai preşedintelui Iliescu şi ai Majestăţii Sale“ „Dacă sunt invitat al Majestăţii Sale, vin. Nu ştiam că suntem ca în Franţa, muşchetarii regelui şi muşchetarii cardinalului. Şi am fost. A fost concertul dat de tinerii de la Liceul de Muzică „Enescu“. Iliescu mă vede, vine la mine, îmi strânge călduros mâna, deşi eu l-am atacat în presă dur de tot, în primul rând pentru chestiunea asta cu Regele şi pentru toată politica lui de menţinere a dependenţei faţă de Moscova. In ciuda repetatelor mele atacuri dure la adresa lui, a venit, în cadrul marii reconcilieri cu monarhia, a venit la mine deşi spusese înainte că: „Papacostea are nostalgia monarhiei“. I-am spus tovarăşului care venise: „Spune-i d-lui Iliescu că mi-e greu să am nostalgia lagărelor lui Stalin“, în care am trăit, am făcut Canalul Dunăre-Marea Neagră, când eu eram la Canal, el, de la Moscova, a trimis o telegramă, era în 1950, în care scria despre „mândria de a învăţa în oraşul lui Lenin şi al lui Stalin“. Eu căram roabe la Canal. Şi mai am o amintire, vă spun ca o paranteză faţă de ce discutăm, amintirea cea mai plăcută, dacă poate fi vorba de aşa ceva, din acele lagăre ale morţii. Eram 7-8 persoane, când în faţa mea un bătrânel, aude cum mă cheamă şi zice: „d-le Papacostea, sunteţi rudă cu d-l Petre Papacostea?“ „Da, sunt fiul lui.“ Era în vara lui ’50, vă daţi seama câţi ani sunt de atunci! Zice: „ eşti tânăr, ai şanse să scapi de aici, eu nu mai scap, dar când îl vezi pe tatăl dumitale spune-i că ai stat la Capul Midia cu Cristescu Plăpumaru. Spune-i să-şi aducă aminte că ne-am cunoscut la mareşalul Averescu“. Eu nu auzisem de Cristescu Plăpumaru, am crezut că e un plăpumar care o fi lucrat la noi, ne schimbam personalul şi la Averescu, şi la noi. Dar a început să evoce amintiri: „Eu sunt cel dintâi român care am strâns mâna lui Vladimir Ilici Lenin, eu am introdus Partidul Comunist în Internaţionala Comunistă“. Era într-adevăr Cristescu Plăpumaru, el a făcut lucrurile astea, punând bazele PCR, introducând partidul în Internaţionala Comunistă. Dar a avut un păcat: a refuzat să adere la clauza că România e stat imperialist care trebuie desfăcut în părţile componente. Pe chestia asta, când au venit comuniştii la putere, l-au trecut din închisoare în închisoare. Ei, această noapte în care îşi evoca amintirile un fost creator al Partidului Comunist, cel dintâi român care a strâns mâna lui Vladimir Ilici şi atâtea alte amintiri sunt un lucru pe care mi-l amintesc şi pe care îl povestesc cu placere.

Şi un urmaş al lui Cristescu făcea şcoală la Moscova.

Da. Tot acolo, eram spre sfârşitul lunii mai ’50, când vine un lot proaspăt de arestaţi, cineva care a auzit numele meu mă întreabă: „Sunteţi rudă cu prof. Victor Papacostea? „Da, sunt nepotul lui, e frate cu tata“. „Ei, să ştiţi că în noaptea de 6 mai l-a ridicat pe el, au fost ridicaţi toţi foştii demnitari, nu se ştie unde i-au dus“. Am evocat asta la Sighet, când le-am şi arătat textul raportului trimis lui Stalin personal, lui Beria şi Malenkov, în care pe 13 mai Stalin a primit informaţia că la Bucureşti au fost arestaţi foştii demnitari, am copia documentului şi le-am spus la Sighet, mai mult în glumă decât în serios: „Stalin a aflat la 13 mai despre starea lor, eu la 20 mai, numai că el a primit la Kremlin, eu la Capul Midia, în lagărul de acolo informaţia de la acest domn, care a venit la mine şi mi-a spus: «Mă numesc Osipov, sunt stomatolog, sunt dentistul unchiului dvs“.

Eu mai cred şi că, poate sunt naiv aici, că 24 de ani de degringoladă din ’89 până acum e o perioadă destul de mică pentru a putea contracara 50 de ani de teroare.

Sigur, şi eu cred asta şi sunt încrezător. În general sunt acuzat că sunt optimist. Daca n-aş fi fost optimist, nu răzbăteam prin toată această perioadă extrem de instructivă pentru un istoric, sigur, s-a scris şi pe epiderma mea, dar ea ramine extrem de instructivă. Şi le spun tinerilor care se formează, în legătură cu mine: indiferent de ce perioadă vă ocupaţi, antichitatea, Ev Mediu, urmăriţi contemporaneitatea zilnic, pentru că înţelegerea jocului forţelor din zilele noastre vă oferă o metodă de abordare a istoriei pentru toate perioadele.

 

Interviu cu academicianul ŞERBAN PAPACOSTEA, realizat de DRAGOŞ GHIŢULETE

Sursă: Serban Papascotea: Monarhia a însemnat cea mai rapidă adaptare la civilizaţia modernă

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: