Centenarul Marii Uniri şi obrăzniciile fără seamăn ale d-lui Kelemen Hunor.

Dl. Ioan- Aurel Pop, binecunoscut profesor universitar clujean, astăzi academician şi rector al Universităţii „Babeş-Bolyai“, scria într-una dintre cărţile sale („Românii şi România – O scurtă istorie“, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998) următoarele:

„Românii şi-au făcut istoria cum s-au priceput, nici mai bine, nici mai rău decât alte popoare. Istoria lor nu a fost pură, imaculată, dar nici oribilă şi plină de dezastre. A fost ca viaţa, fiindcă istoria înseamnă viaţă.“

Desigur, nu întotdeauna românii au fost autorii propriei lor istorii. De pildă, cei patruzecişicinci de ani de comunism nu au fost în nici un caz rodul voinţei sau priceperii ori nepriceperii noastre, drepturile de autor pentru dezastrul roşu aparţinând integral tancurilor sovietice care ne-au invadat ţara ca urmare a unor împărţeli cu care poporul nostru nu a avut nimic în comun, dar şi a complicităţilor cu un minuscul partid de esenţă bolşevică ce până în august 1944 s-a aflat în ilegalitate tocmai fiindcă a vrut răul României. Moscova şi împărţelile mai marilor lumii au ajutat respectivul partid să îşi pună în practică răul planificat încă din 1921, între anii 1945 şi 1989. Au existat însă, fără doar şi poate, în istoria noastră şi moment în care conjuncturile favorabile internaţionale au fost intelligent folosite. Atunci înalte aspiraţii au fost puse în practică, iar rezultatele au fost nu doar fructuoase, ci şi durabile. Un astfel de rezultat este Unirea de la 1 Decembrie 1918.

Unirea nu a fost, aşa cum bine observă profesorul Lucian Boia într-una dintre cele mai contoversate cărţi ale domniei sale (Primul Război Mondial- Controverse, paradoxuri, reinterpretări, EdituraHumanitas, Bucureşti, 2014), rezultatul unui referendum la care ar fi urmat să participle toţi locuitorii Ardealului.Unirea a fost decisă de Marea Adunare Naţională, un for reprezentativ, format din delegaţi şi lideri politici, dar e mai mult ca sigur că, şi dacă acel referendum ar fi avut loc, rezultatele sale ar fi încuviinţat şi întărit hotărărea Adunării. Nu neapărat în virtutea unor priorităţi de ordin istoric, nu obligatoriu în temeiurile drepturilor primului venit pe un anumit teritoriu. Nu pentru că odinioară au trăit pe acel teritoriu daci şi romani atât de mult instrumentalizaţi în anii naţionalismului comunist de tip ceauşist de PCR şi de istoricii săi de serviciu.

Ci pentru simplul motiv că românii reprezentau mai mult din jumătatea populaţiei Transilvaniei, erau aşadar majoritari, însemnau 53, 8% dintre locuitori, potrivit recensământului din 1910. Dar şi fiindcă primele lor dorinţe, acelea ce vizau restaurarea autonomiei Transilvaniei şi obţinerea deplinei egalităţi de drepturi în interiorul Ungariei, au fost în aşa fel orientate de câţiva lideri responsabili, boieri nu neapărat de origine, ci „de suflet şi de mentalitate“, cum îi numea undeva regretatul istoric Vlad Georgescu, lideri ce îşi însoţeau curajul politic cu o de nimic ştirbită calitate morală, încât Unirea să fie un act firesc. La loc de frunte s-a aflat Iuliu Maniu, cel ucis în închisorile comuniste pentru vina de a a nu fi urmărit „decât ridicarea spirituală şi eliberarea poporului său, iar instrumentele pe care le-a folosit în această luptă au fost şcoala, biserica şi politica“, după cum scria ziaristul american Reuben H. Markham, citat de Doina Alexandru în prefaţa Jurnalului interzis al lui Corneliu Coposu, în urmă cu vreo doi  apărut la editura bucureşteană Vremea.Un Jurnal în care marele artizan al Unirii este personajul principal.

Şi dacă are dreptate academicianul Ioan-Aurel Pop când scrie că „istoria înseamnă viaţă“, atunci trebuie spus că Iuliu Maniu şi-a dat viaţa pentru a face istorie. Istoria făcută de el şi de prietenii lui politici la 1 Decembrie 1918 şi-a dovedit nu numai utilitatea, ci şi durabilitatea. Căci, dacă punem la o parte pierderile teritoriale suferite ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, România e singura ţară ce şi-a păstrat configuraţia dorită ş iconsfinţită la 1 Decembrie 1918 şi de Tratatul de pace de la Versailles. Unirea Transilvaniei cu România a fost, după cum spuneam, consecinţa faptului că majoritatea populaţiei din Ardeal era una românească.  Însă făuritorii Unirii, oamenii politici de la 1918 în frunte cu Iuliu Maniu, s-au gândit şi la minorităţi, iar Marea Adunare Naţională le-a consfinţit drepturile prin formula „deplină libertate naţională pentru toate minorităţile conlocuitoare“.

Tratatul de pace de la Paris a fost ceva mai puţin generos, dar drepturile garantate minorităţilor în România interbelică, atâta vreme cât ţara a evoluat pe coordonatele democraţiei, au fost foarte extinse. Din 1990 încoace, 1 Decembrie este Ziua Naţională a României. O zi naţională pe care nici conducătorii ţării, dar nici românii nu au ştiut întotdeauna să o sărbătorească aşa cum s-ar fi cuvenit. În primul rând fiindcă prea adesea ţara a fost dezbinată. Iar dezbinarea s-a văzut încă de la primul 1 Decembrie Zi naţională, când urmaşul arhitectului Unirii, regretatul Corneliu Coposu, a fost ruşinos huiduit de o mulţime dirijată de liderii FSN, în frunte cu Ion Iliescu şi cu Petre Roman. Profesioniştii dezbinării îşi fac şi astăzi treabă. Poate chiar mai subtil şi mai pervers decât în 1990. Profită de iresponsabilitatea şi lipsa de autentic patriotism ale coaliţiei PSD-ALDE, de  slaba calitate a miniştrilor din guvernul României care nu par defel a înţelege că trebuie sărbătorit aşa cum se cuvine Centenarul Marii Unirii şi îşi bat joc în chip iresponsabil de trecutul României, de demnitatea naţională a poporului român.

Cea mai recentă dovadă o reprezintă declaraţiile iresponsabile, sfidătoare, halucinante făcute zilele trecute unui cotidian de limba maghiară din Cluj-Napoca de liderul UDMR, dl. Kelemen Hunor. Care uitând că este senator al României, că a depus jurământul pe Constituţia ţării, că are obligaţia de a respecta simbolurile naţionale şi istoria României anunţă ceea ce pare, tradus în româneşte şi fără menajamente, un boicot al Centenarului Marii Uniri. Dedându-se la astfel grave manipulări, supradimensionând erori şi nedreptăţi comise în perioada comunistă- dar oare au ocolit  aceste erori şi nedreptăţi majoritatea românească?- dl. Kelemen Hunor debitează contondent năzbâtii. Preşedintele UDMR ne înştiinţează prin interviul din Szabadsag.ro că românii trebuie să înţeleagă că „noi nu vrem şi nu putem sărbători Centenarul“.

Nu pot să nu observ apariţia în discursul d-lui Kelemen a verbului imperativ, semn de superioritate, de diktat a trebui,  nu pot să nu-l întreb pe autorul  acestor ziceri care NOI, domnule Hunor? I-aţi întrebat dumnevaostră, d-le Kelemen, pe toţi maghiarii din România ce şi cum pot, ce vor să facă? Când şi cum aţi făcut-o? Cine v-a autorizat să folosiţi astfel de formule generalizatoare?. În al doilea rând, mă văd în situaţia de a face observaţia că zicerile d-lui Kelemen Hunor sunt mult mai apropiate de acţiunile sfidătoare ale diplomaţilor Budapestei în România, diplomaţi care anul trecut nu au onorat ceremenoniile de Ziua Naţională a României decât de conduita pe care s-ar cuveni să o aibă un parlamentar din Parlament României. Oare dl. Kelemen Hunor nu s-ar cuveni să fie convocat să dea socoteală pentru vorbele sale în faţa Comisiilor parlamentare de disciplină şi imnunităţi?

Dacă ar fi fost însă vorba doar despre năzbâtii ieşite pe gura unui individ căruia la un moment dat nişte iresponsabili i-au încredinţat postul de ministru al Culturii, poate că aş fi închis ochii. Lasă-l să vorbească să îşi satisfacă bolnăvicioasele orgolii de lider pe care nu îl mai creditează cu multe voturi nici măcar electoratul maghiar- mi-aş fi spus!. Dovadă tot mai firavele scoruri al Uniunii la alegerile parlamentare si rezultatele din ce în ce mai slabe obţinute de dl. Kelemen Hunor când candidează la alegerile prezidenţiale.

Dar nu, nu pot să îl las în pace pe acest profesionist al dezbinării fiindcă pe domnul Kelemen Hunor l-a luat gura pe dinainte şi a dezvăluit planurile ticăloase al căror rost şi efect este să înveninarea raporturile româno-maghiare. Formaţiunea poilitică pe care acest individ de prost gust  o reprezintă şi care se auto-proclamă apărătoarea drepturilor, în primul rând culturale, ale minorităţii maghiare din România, drepturi despre care dl. Kelemen Hunor pretinde parşiv că ar fi încălcate, are deja pregătite planuri pentru contra-manifestaţii. Se vor edita cărţi (probabil pe fonduri aprobate iresponsabil de iluştrii anonimi din comisiile AFCN), se vor organiza simpozioane şi conferinţe.

Asta în vreme ce Guvernul României şi ministerul pompos denumit al Culturii şi Identităţii Naţionale, condus de un culturnic parvenit cu numele de Lucian Romaşcanu, nu are pregătit nimic.

Sursă: Centenarul Marii Uniri şi obrăzniciile fără seamăn ale d-lui Kelemen Hunor | Mircea Morariu | adevarul.ro

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: