Îndemn la cercetarea istoriei civilizaţiei bizantine-ortodoxe.

Istoria este, poate, cea mai importantă materie şcolară în ceea ce priveşte formarea personalităţii, o materie care, pe lângă informaţii şi cunoştinţe, mai oferă şi nişte modele, oferă o experienţă de viaţă, ceea ce alte materii şcolare nu pot oferi.

La ora de istorie ni se oferă modele identitare – personalităţi, evenimente, hotărâri – cu care ni se trezeşte dorinţa de a ne identifica, de a ne forma o identitate comună pe baza lor. Întrucât ştim bine că istoria omenirii nu e cu putinţă să fie studiată de-a întregul pe băncile şcolare, ne punem fireasca întrebare: care dintre modelele amintite mai sus trebuie studiate şi pe care nu are rost să le studiem, pe care dintre ele trebuie pus un accent mai mare, pe care unul mai mic?

Astăzi este evident că în şcoală se studiază preponderent istoria occidentului. Şi nu doar atât – e vorba de istoria occidentului privită din occident. Bineînţeles într-o asemenea viziune noi, românii, nu putem fi altundeva decât la o margine, un popor periferic ce abia de şi-a găsit loc în „istoria universală” (un gând cu care, probabil, mulţi s-ar identifica fără chibzuială).

E la fel de adevărat că la şcoală mai studiem şi evenimentele istoriei românilor, cunoaştem personalităţile remarcabile şi evenimentele-cheie prin care a trecut poporul nostru de-a lungul timpului. Această experienţă, însă, fiind amplasată într-un sistem cu centrul de greutate deplasat spre apus, crează iarăşi confuzia modelelor identitare.

Conform cercetătorilor din apus(În particular este vorba de Arnold Toynbee şi Samuel Huntingon), civilizaţia occidentală îşi are începutul aproximativ în sec. VIII-IX d. Hr. E cu totul firesc ca într-o istorie a acesteia accentul să fie pus pe epocile ulterioare perioadei amintite, tocmai cum ne învaţă şi manualele de istorie, dar cât e de firească o asemenea abordare pentru noi?
Fără ezitare am putea afirma că pentru civilizaţia din care facem parte, cea bizantină-ortodoxă, sec. I-IX d. Hr. sunt dacă nu cele mai frumoase, cel puţin cele mai importante. Anume în această perioadă s-au petrecut evenimentele care au descris, în mare parte, şi traiectoria istorică a poporului român: însăşi viaţa lui Hristos, răspândirea creştinismului în întreaga lume ştiută atunci, persecuţia creştinilor, mai cu seamă cea din Imperiul Roman, cu încreştinarea ulterioară a acestuia şi a altor state etc. Dar câte dintre acestea se regăsesc astăzi în manualele de istorie? Şi dacă se regăsesc, cât de important este locul ce li se acordă în istoria noastră?
Asistăm la un trist fenomen: un tânăr obişnuit din ziua de azi ştie cine au fost Dante, Columb, Voltaire, Washington, Robespierre, Garibaldi, etc., dar de Iustinian şi Constantin cel Mare îşi vor aminti, probabil, doar elevii cei mai silitori. Ce să mai zicem de Teodosie cel Mare, Heraclius, Boris-Mihail, Bagrat III, Sava al Serbiei ş.a.? De Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare s-ar putea să fi auzit cei care au mai trecut pragul bisericii, dar nu mai mult de atât.

Nişte elevi iubitori de carte şi-ar aminti cu uşurinţă de anii evenimentelor de referinţă din istoria civilizaţiei occidentale: 1215 (Magna Charta), 1492 (descoperirea Americii), 1683 (al doilea asediu al Vienei de către turci), 1776 (declaraţia de independenţă a SUA), 1789 (revoluţia franceză) ş.a., dar ar rămâne reci şi nedumeriţi faţă de anii 313 (legalizarea creştinismului în Imperiul Roman), 337 (încreştinarea Georgiei), 787 (al şaptelea Sinod Ecumenic), 1204 (cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi), 1389 (bătălia de la Kosovo Polje) etc. Din nefericire istoria civilizaţiei noastre este un subiect tratat doar în studii de specialitate şi, de regulă, ating segmente înguste ale acesteia, prin urmare este nevoie de nişte abordări sistemice, care să aranjeze piesele mozaicului într-un tablou integru, iar lucrările de acest fel ar trebui făcute accesibile publicului larg şi, înainte de toate, sistemului nostru de învăţământ.

În plină criză identitară cu care ne ciocnim, poate a venit vremea să regândim accentele istorice care se propun elevilor şi studenţilor în ziua de azi? Poate formarea personalităţilor tinerilor trebuie fundamentată pe nişte modele proprii nouă, unele care să rezoneze cu rădăcinile noastre, cu sufletul nostru, cu lumea noastră interioară (sau ce a mai rămas din ea)? Poate locul poporului nostru în istoria civilizaţiei bizantine, precum şi locul acesteia în istoria omenirii, ne-ar ajuta să ne regăsim şi locul şi rostul nostru ca oameni?
Autor: Andrei Creacico (Chişinău)

Sursă: Îndemn la cercetarea istoriei civilizaţiei bizantine-ortodoxe | ActiveNews

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: