Cum a reușit corectitudinea politică acolo unde Inchiziția a greș.

Paul Johnson descrie, în eseul „Căci corectitudinea chiar că ne face pe toți lași”, cazul unui tablou de Goya care a supraviețuit Inchiziției spaniole acum două secole, dar a cărui reproducere a fost sumar eliminată de pe pereții unei universități americane de către tribunalele corectitudinii politice, la începutul anilor ‘90. Textul este extrem de relevant și astăzi, când trăim din nou o isterie în masă similară acelor vremuri. Dezvăluie adevărata față a corectitudinii politice: inventarea de ofense unde acestea nu există. Reproduc mai jos câteva fragmente:

Este o nevoie omenească profundă, imposibil de dezrădăcinat, de a fi șocat de cuvinte sau de imagini și, prin urmare, un impuls corespunzător de a cenzura.


Dorința de a suprima este permanentă în orice suflet: nu se schimbă decât obiectul ei.


„Corectitudinea politică” însăși este o variantă modernă a vechii tradiții puritane americane, odinioară îndreptată împotriva vrăjitoarelor, a femeilor decăzute, a poeziilor lui Walt Whitman și a spectacolelor burlești. Personalul universitar feminin de la Pennsylvania State care a protestat de curând împotriva unei reproduceri a tabloului lui Goya „Maja dezbrăcată” și a silit universitatea să o dea jos de pe perete vorbește în numele acestei tradiții. Ea ar fi protestat și acum o sută de ani, însă pe temeiuri religioase: goliciunea acelei Maja ar fi fost un afront la adresa „decenței”, o insultă la adresa „purității femeilor”. Ea folosește acum clișeul anilor 1990: este un caz de „hărțuire sexuală”.

Dacă mai e nevoie să o spunem, acum o sută de ani tabloul nici măcar nu ar fi fost expus. Ar fi interesant de știut când a fost cumpărat și atârnat pe perete de către conducerea universității. Bănuiesc că spre sfârșitul anilor 1960, reflectând un strat arheologic anterior de corectitudine progresivă, atunci când era precumpănitoare nevoia de „abolire a tabuurilor”. Căci tabloul este, și a fost gândit ca atare, un afront pentru izmeniți.


Chiar dacă era cutezător, chiar nesocotit, Goya se pricepea de minune să scape cu fața curată. A supraviețuit tuturor furtunilor care s-au abătut peste Spania la începutul secolului al XIX-lea. Însă revenirea pe tron a familiei de Bourbon a implicat întoarcerea Inchiziției, și, pe 16 martie 1815, când avea 68 de ani, a fost convocat în fața tribunalului acesteia, în legătură cu Secțiunea a II-a a Regulilor de Expurgare, ca să „cerceteze” cele două Majas, pe care se pare că le deținea tribunalul, și „să declare dacă sunt opera lui și de ce le-a făcut, la a cui poruncă și în ce scop”. Dar nu a ajuns până la noi reacția lui Goya și nu există nici o consemnare a procedurilor judiciare, dacă vor fi existat. În martie 1815, desigur, Europa a fost brusc răscolită din nou de vestea evadării lui Bonaparte de pe Elba, iar în această stare de nesiguranță poate că a fost dat uitării cazul lui Goya. Ori poate că l-a pus pe unul din nenumărații săi prieteni influenți să intervină. În orice caz, Goya a scăpat nepedepsit iar cele două picturi au supraviețuit, ca să șocheze și să nedumerească generațiile următoare.

Pe de altă parte, reproducerea împotriva căreia a protestat femeia a fost dată jos imediat. Se pare că orice universitate americană are un organism special care ascultă plângerile celor care se simt „oprimați” sau „hărțuiți”, și există o agenție interstatală de aplicare care are grijă ca respectivii să nu-și iasă din mână. Ambele au acționat rapid în acest caz, iar „Maja dezbrăcată” a fost expediată în întunericul din afară. Compararea celor două încercări de a cenzura micuța desfrânată este un comentariu semnificativ despre vremurile noastre. În anul bătăliei de la Waterloo, Inchiziția, simbolul reacțiunii, în numele moralității tradiționale, nu a reușit să aibă ultimul cuvânt. În 1991, pentru forțele progresului, în numele „corectitudinii politice”, a fost floare la ureche. Mi se pare că, în epoca noastră, care se presupune că este luminată, avem de-a face cu o grămadă de izmeneală, de intoleranță și de cenzură — și, de asemenea, cu multă lașitate.

30 noiembrie 1991

Textul integral este disponibil în volumul „La naiba cu Picasso și alte eseuri”, apărut la editura Humanitas, paginile 44–47.

 

Sursă: Cum a reușit corectitudinea politică acolo unde Inchiziția a greș

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: