Maica Domnului de la nastere la adormire 

Biserica Ortodoxă o preacinsteşte dintotdeauna pe „Preasfînta, Preacurata, Preabinecuvîntata, slăvita Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioară Maria” ca pe cea care este „mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii”, adică mai presus de toate celelalte făpturi; nu doar de cele văzute, dintre care s-a ivit, dar şi de cele nevăzute, între care veşniceşte. Să vedem însă mai îndeaproape ce ne spun Scriptura şi Tradiţia despre Maria din Nazaret.

1. Aleasa lui Dumnezeu

Uşă tainică a mîntuirii, Maria din Nazaret este Aleasa lui Dumnezeu, mărturisind şi mijlocind în ceruri, cu putere mare, pentru tot sufletul omenesc aflat în nevoie. Iubirea şi evlavia faţă de Maica Domnului se află în inima însăşi a trăirii ortodoxe, încălzind şi însufleţind întreg trupul Bisericii. Ea apare pretutindeni – în slujbe, în rugăciuni, în icoane. Aceasta nu înseamnă nicidecum o „divinizare” a ei, ci doar o cinstire aparte (prea-cinstire sau supra-cinstire), mai prejos de adoraţia adusă lui Dumnezeu, dar mai presus de cinstirea acordată Îngerilor şi Sfinţilor.
Pe acest fond, credincioşii creştini şi-au dorit dintotdeauna să ştie despre viaţa Maicii Domnului mai mult decît stă scris în Evangheliile canonice. Tradiţia le-a satisfăcut de timpuriu această pioasă curiozitate, începînd cu „Protoevanghelia lui Iacov” (scriere apocrifă – adică neadmisă în canonul oficial al Bisericii –, dar totuşi îngăduită, ba chiar mult preţuită de către unii dintre Sfinţii Părinţi). O atenţie deosebită a fost acordată, mai ales spre sfîrşitul perioadei patristice (secolele 7-8: Andrei Criteanul, Gherman al Constantinopolului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin etc.), minunatei Adormiri a Maicii Domnului, prăznuite anual la 15 august şi devenite una dintre cele mai mari sărbători bisericeşti.
Rezumatul de mai jos se întemeiază, în afară de Evanghelii, pe aceste izvoare tradiţionale, mai puţin cunoscute credinciosului de azi, dar cu o influenţă considerabilă asupra literaturii liturgice şi a iconografiei.

2. „Ană, Ană, Domnul a auzit rugăciunea ta…”

Înaintaţi în vîrstă, drepţii Ioachim şi Ana [1] (care ne sînt cunoscuţi numai prin „Protoevanghelia lui Iacov”) erau nemîngîiaţi că nu aveau copii, iar obştea iudaică îi trata cu un dispreţ adeseori făţiş. Ei nu şi-au pierdut însă nădejdea în Dumnezeu, Care în cele din urmă a răspuns rugăciunii lor. Un înger al Domnului, cel mai probabil Arhanghelul Gavriil însuşi, îi vesteşte femeii: „Ană, Ană, Domnul a auzit rugăciunea ta şi tu ai să zămisleşti şi ai să naşti, iar sămînţa ta va fi pomenită în toată lumea”. Iar bărbatul este înştiinţat astfel: „Ioachime, Ioachime, Dumnezeu a auzit rugăciunea ta… Iată, soţia ta, Ana, va zămisli”. Şi Ana, la timpul cuvenit, a dat naştere unei fetiţe căreia i-a pus numele Maria [2]. Iatacul copilei a devenit un adevărat sanctuar, ea fiind păzită de toată necurăţia, căci părinţii ei făgăduiseră că o vor închina lui Dumnezeu, dăruind-o sfîntului Templu, după un vechi obicei evreiesc.
Cînd copila a împlinit 2 ani, Ioachim îi zise Anei: „Să ducem copilul la Templul Domnului, ca să împlinim făgăduinţa!”. Dar Ana îi răspunse, cu cea mai omenească grijă maternă: „Să aşteptăm al treilea an, pentru ca prunca să nu [mai] dorească [atît de tare] după tată sau după mamă”.

3. „Porumbiţa” cea „hrănită de mînă îngerească”

Iar cînd Maria a împlinit 3 ani, ea a fost dusă la Templu, cu un alai de fecioare purtătoare de făclii, şi „Domnul revărsă har asupra ei, şi ea jucă acolo, cu picioruşele ei, şi toată casa lui Israel, minunîndu-se, o iubi”. Maria a rămas la Templu pînă la 12 ani, „hrănită ca o porumbiţă… din mînă îngerească”.
Atingînd ea vîrsta pubertăţii (la care fetele erau socotite în Israel deja bune de măritiş), preotul Zaharia (nimeni altul decît soţul Elisabetei şi tatăl Botezătorului) s-a rugat lui Dumnezeu să-l povăţuiască ce să facă în continuare cu fata. Înapoi la părinţi n-o mai putea trimite, căci aceştia muriseră între timp. Sfătuit de îngerul Domnului, el a decis cui s-o încredinţeze pe fată prin supunerea mai multor pretendenţi la aşa-numita „probă a toiegelor”; iar sorţii au căzut pe Iosif, al cărui toiag a înflorit, ca odinioară toiagul lui Aaron. O tradiţie spune că din el ar fi ieşit şi un porumbel alb.
Şi astfel Maria a ajuns în grija lui Iosif din Nazaret, un dulgher care se trăgea din spiţa lui David; după unii doar sub tutelă, iar după alţii chiar ca logodnică, aşa cum ne-o şi prezintă evangheliştii [3]. Prin el, Maria era socotită ea însăşi „din neamul lui David”.

4. „Fie mie după cuvîntul tău!”

După tradiţie, Maria avea 16 ani cînd Arhanghelul Gavriil a binevestit-o că va fi „umbrită de Duhul Sfînt” şi că va zămisli pe „Fiul Celui Prea Înalt”. Ea s-a speriat şi s-a minunat, ca una ce nu cunoscuse bărbat, dar s-a supus întru totul voii lui Dumnezeu, răspunzînd îngerului: „Iată roaba Domnului; fie mie după cuvîntul tău!”. Mare a fost, se înţelege, şi tulburarea lui Iosif (ce se gîndise „s-o lase într-ascuns”), pînă cînd îngerul l-a luminat în vis [4].
Maria o vizită pe ruda sa, Elisabeta, însărcinată la rîndu-i, iar acesteia pruncul (cel ce avea să fie Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului) i-a tresărit atunci în pîntece. Maria va naşte în drum spre Ierusalim, la Betleem, unde va primi şi închinarea Magilor de la Răsărit. Ducînd Pruncul la Templu, la 8 zile de la naştere, după legea evreiască, îi fu dat să audă profeţia Dreptului Simeon: „Iată, Acesta este pus spre căderea şi ridicarea multora din Israel, ca un semn care va stîrni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gîndurile din multe inimi”. Spre a scăpa de urgia lui Irod, Iosif şi Maria, înştiinţaţi de înger, se vor refugia o vreme în Egipt. Apoi, după moartea regelui ucigător de prunci, vor reveni acasă, în Nazaretul Galileei, ducînd viaţa obişnuită a oamenilor acelor vremi.
Cînd Iisus Îşi începe propovăduirea, în jurul vîrstei de 30 de ani, Maria era deja văduvă. În Evanghelii nu mai este pomenită decît sporadic: cu ocazia nunţii de la Cana, cu ocazia căutării lui Iisus de către „fraţii” Săi [5] şi mai ales cu ocazia pătimirii şi răstignirii Lui. Pe cruce fiind, Iisus i-o încredinţează pe Maria lui Ioan, ucenicul cel preaiubit: „… a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine”.

5. „Moartea nu se va lăuda cu privire la tine…”

Iar Adormirea Maicii Domnului şi strămutarea ei cu trupul la cer, a fost aşa: cînd Hristos a voit ca Maica Sa să se mute la El, a înştiinţat-o printr-un înger: „E timpul să te iau la Mine, maică! Aşa cum ai umplut de bucurie pămîntul şi pe cei de pe pămînt, tu, cea cu har dăruită, tot aşa bucură acum şi pe cele cereşti! […] Moartea nu se va lăuda cu privire la tine, căci tu ai purtat în tine Viaţa, făcîndu-te vas al Meu; pe acesta nu-l va sparge prăbuşirea cea de pe urmă, nici nu-l va înghiţi umbra întunericului…”. Bucurîndu-se de această „a doua Bună Vestire”, Maica Domnului i-a adunat în preajma sa pe toţi cei apropiaţi, înştiinţîndu-i asupra a ceea ce avea să se petreacă, şi-a gătit patul cu flori, ca într-o cameră nupţială feciorelnică, şi şi-a rînduit toate cele spre înmormîntare, zicînd: „Facă-se cu mine voia Fiului şi Dumnezeului meu”.
Tradiţia spune că Sfinţii Apostoli au venit în chip minunat de pe unde se aflau, ca să-şi ia rămas-bun şi să-i vegheze mutarea la cele veşnice. Domnul S-a pogorît din cer, spre a primi El Însuşi, în dumnezeieştile Sale mîini, sfîntul ei suflet (moment ce cunoaşte o bogată reprezentare în icoane). Atunci ea rosti (amintind de propriile Lui cuvinte de pe cruce): „Fiule, în mîinile Tale îmi dau duhul meu”.
Şi astfel îşi dădu sufletul, ca şi cînd ar fi căzut în somn. Apostolii luară pe umeri patul mortuar cu trupul Fecioarei, purtîndu-l spre mormîntul din Ghetsemani, ce poate fi şi astăzi vizitat.

6. Cea „răpită cu trupul la cer”

O legendă de largă răspîndire povesteşte că un iudeu necredincios s-ar fi repezit spre patul cu trupul Fecioarei, încercînd să-l răstoarne, dar mîinile i-au căzut ca retezate din umeri. Atunci, cutremurîndu-se, iudeul s-a pocăit, cerînd îndurare, şi Maica Domnului s-a milostivit de el, căci atingîndu-se din nou de patul ei, îndată şi-a recăpătat braţele şi a adus slavă lui Dumnezeu şi Sfintei Sale Maici, iar mulţi iudei care erau de faţă au venit atunci la credinţă. Căci mulţime mare se adunase acolo, uimită de chipul Adormirii ei, de sosirea Apostolilor prin văzduh, de zvonul cîntecelor îngereşti şi de atîtea alte semne minunate.
Aici tradiţia cunoaşte două versiuni: după una, trupul ar fi stat trei zile în mormînt (cum stătuse şi trupul Domnului), după care a fost ridicat în chip tainic spre lăcaşurile cereşti, astfel că Toma, sosit mai tîrziu, n-a mai putut vedea decît mormîntul gol; după cealaltă, trupul a fost răpit la cer chiar din mîinile Apostolilor Petru şi Pavel, iar linţoliul, cu trupul celei adormite, putu fi văzut o vreme plutind pe norii cerului. Prima versiune pare mai veche şi mai verosimilă decît cealaltă, impunîndu-se cu precădere în conştiinţa credincioşilor. După o tradiţie mai tîrzie, Fecioara ar fi apucat să-i încredinţeze brîul ei (care se păstrează pînă astăzi la Mănăstirea Iviron din Sfîntul Munte Athos) Apostolului Toma [6].
Maica Domnului îşi începea astfel destinul ei ceresc, de oblăduitoare, rugătoare şi mijlocitoare pentru întregul neam omenesc, cinstită de îngeri, dinaintea Tronului Slavei, şi de toată suflarea creştinească, pînă la marginile pămîntului.

Autor: Răzvan CODRESCU

[1] Sfinţii Dumnezeieşti Părinţi, cum îi numeşte tradiţia ortodoxă.
[2] Numele Maria – cu numeroase derivate şi compuse în lumea creştină: Marian(a), Marilena, Marieta, Marica, Mariţa etc. – redă numele evreiesc Maryam sau Miryam (pentru care s-au avansat peste 60 de ipoteze etimologice). Unii îl consideră de străveche origine egipteană (de la „mri”, a iubi). Cei mai mulţi îl pun însă în legătură cu aram. „mar”, atribuindu-i semnificaţia de „doamnă”, „stăpînă”, „împărăteasă”. Vechea şi celebra ipoteză a Fericitului Ieronim (sec. 4), care-l tălmăcea în latineşte prin „stilla maris” (echivalînd ebr. „mar+yam”, picătură de [apă de] mare), a fost demult părăsită (dar poate de aici se trage „stella maris” din imnografia marianică occidentală). Cu o altă semnificaţie, ca formă feminină a numelui Marius (probabil de la „maritus”, căsătorit), Maria exista şi în latină (de unde provin şi Marin/Marina).
[3] Ar putea fi vorba de două stadii succesive: pînă la o vreme i-a fost tutore, apoi i-a devenit logodnic.
[4] „Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfînt. Ea va naşte Fiu şi vei chema numele lui Iisus [Mîntuitorul], căci el va mîntui poporul Său de păcatele lor” (Matei 1, 20-21).
[5] În sens larg: rudele Sale de sînge.
[6] Asupra Adormirii Maicii Domnului în Sfînta Tradiție și în iconografia ortodoxă voi reveni cu o postare separată.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: