Cum am devenit antivaxer (2)

Motto: “Tehnocraţii medicinei tind să promoveze mai degrabă interesele ştiinţei decât cele ale societăţii.” (Ivan Illich, Nemesis medicina, Exproprierea sănătăţii)

Înţelegând aşadar din nişte exemple practice că există probleme în legătură cu vaccinurile, m-am întors la teorie, pentru că practica ne omoară dacă nu înţelegem teoria. Primul lucru care m-a interesat este explicaţia oficială, nu că n-aş fi ştiut-o deja bine din anii de şcoală. Agenţii patogeni ai bolilor contagioase sunt introduşi sub formă atenuată în organism în speranţa că s-ar produce o formă uşoară a bolii, ceva nesemnificativ, în urma căreia ar rezulta efectul de imunitate. Cum acesta este doar temporar, procedura trebuie repetată sub forma rapelurilor (adică a reamintirii). Pentru ca efectul să fie şi mai sigur, se cere ca toată turma umană (herd nu înseamnă „populaţie” decât într-o traducere eufemistică) să fie vaccinată, pentru ca agentul patogen să fie izgonit pe pustii, asemenea lui ucigă-l-toaca. Aceasta este naraţiunea pe care orice elev o găseşte în manualele de biologie, capitolul boli contagioase şi prevenţia lor.

Da, aţi citit bine, aceasta este naraţiunea. Ştiu că i se mai spune, rigid-festiv, teorie ştiinţifică. Doar că teoriile ştiinţifice sunt ficţiunile civilizaţiei noastre, care adunate alcătuiesc mitologia epocii. Pare şocant ceea ce spun, dar modelul atomic Bohr, teoria relativităţii a lui Einstein şi clasificarea speciilor întreprinsă de Linné sunt simple tentative de explicare a realităţii cărora, din când în când, realitatea li se sustrage sarcastic. Singura diferenţă dintre mitologia modernă şi mitologia greacă sau hindusă, de exemplu, este că cele din vechime se poziţionau ca puncte de pornire întru găsirea adevărului, în vreme ce noi credem ingenuu că ficţiunile noastre sunt un capăt de linie, adică reprezintă chiar adevărul literal. Iar povestea sănătăţii dobândite prin vaccinuri este, dacă ne uităm cu atenţie, o colecţie şchioapă de miteme însăilate ilogic, plină de contradicţii, dacă nu de falsuri intelectuale vădite.

Are totuşi o calitate primordială, în virtutea căreia o acceptăm cu maximă uşurinţă: se potriveşte cu ceea ce ştim noi despre relaţia dintre om şi lume. De câteva sute de ani relaţia dintre noi şi restul Creaţiei este aceea de război continuu. În tot ceea ce facem, suntem nemiloşi şi căutăm să ne lichidăm adversarii: animalele care ne dijmuiesc turmele, dăunătorii de pe ogoare, insectele din preajma casei. Eliminăm specii întregi sau sterilizăm ogoare şi livezi. Dacă într-o seară o să vedeţi un funcţionar al Primăriei stropind cu insecticid în jurul blocului, să ştiţi că acela este un soldat care a declarat moarte căpuşelor, ţânţarilor şi muştelor. Sterilizarea este sinonimul civil al soldatescului “anihilare”. În manualele de tactică militară nu se vorbeşte de ucidere, ci de anihilare. Atunci când auziţi cuvântul “sterilizare”, să ştiţi că în spatele lui se află lozinca: Moarte bacteriilor, moarte microbilor, moarte viruşilor! Lumea e prea neîncăpătoare, abia ne cuprinde pe noi şi ideile noastre.

În acest peisaj general al războiului total faţă de inamicii noştri invizibili, singurii care ne-au mai rămas după dispariţia dinozaurilor, nu concepem niciun armistiţiu, nicio posibilitate de coabitare. Ori noi, ori ei. Atunci când, plini de satisfacţie, proclamăm “eradicarea” unei boli, de fapt credem că a fost eliminat complet un agent patogen. Nu ştiu dacă pe lista speciilor dispărute se află viruşi ori bacili, dar ştiu sigur că ne-am simţi împliniţi să le facem loc alături de pasărea Dodo din Australia şi mamutul siberian. În agricultură, după toţi anii în care am sterilizat ogoarele de la Green Revolution încoace, am atins în Occident puritatea maximă: soluri la fel de vii ca şi vata minerală, cu zero activitate biologică, fără contribuţii nutritive. Acum ştim şi preţul purităţii: zero humus, recoltele cresc doar datorită îngrăşămintelor chimice, solul serveşte drept suport. Descoperim tardiv că bestiolele micuţe pe care le-am considerat drept dăunători erau chiar cei care aveau grijă de viaţa solului. În absenţa lor, pedologul Claude Bourguignon vorbeşte de apariţia primelor deşerturi de argilă din lume. Puritatea pe care o căutăm noi este non-vie, mineralitate cosmică.

Modul în care ne tratăm pământurile nu este diferit de modul în care ne tratăm corpurile. Şi asta pentru că vaccinurilor li se atribuie mai mult decât simpla putere de a ne proteja de boli, formând sistemul imunitar. Ideea de herd immunity are la bază credinţa că vaccinurile ar face corpul omenesc o gazdă improprie virusurilor. Credităm vaccinul cu o forţă inexplicabilă, deci magică, în stare să-l facă pe virus nu doar neputincios, ci chiar să-l elimine din ecuaţie, victima peremptorie a unei invulnerabilităţi de basm. Încercaţi să vizualizaţi asta: virusul, ca o râmă, sau ca un gândac, ori o larvă, se apropie de un copil vaccinat, miroase vaccinul de la distanţă şi, timorat, se îndreaptă în direcţia opusă, ghicind cu inteligenţa lui pluricelulară că nu are rost, că totul e pierdut dinainte. Dacă vi se pare forţat, să ştiţi că e parte din mitologia noastră, pe care am înghiţit-o în şcoală şi la care facem apel fără reflecţie. Desigur, credem concomitent că virusurile se caţără cu voioşie pe cei nevaccinaţi, unde-şi fac cuib şi încep să pândească momentul pentru a-şi începe malefica vocaţie.

Ajunşi aici, este drept să începem să ne punem nişte întrebări: prin ce mecanism misterios cei nevaccinaţi continuă să supravieţuiască deşi sunt invadaţi de virusuri? Dacă sunt atât de letali, de ce nu mor cei nevaccinaţi la prima pală de vânt, la prima rază de soare? Cât se serioasă este protecţia vaccinurilor şi care este temeiul fobiei pe care cei purificaţi prin vaccinare o au faţă de cei consideraţi impuri? Aici dăm peste tot soiul de contradicţii: vaccinaţii sunt protejaţi împotriva virusurilor dar neprotejaţi împotriva virusurilor pe care îi colportează cei nevaccinaţi. Aceştia din urmă nu au protecţie împotriva virusurilor prin vaccinare, dar nici nu-i doare capul de virusuri. E straniu ca judecată, nu? Adică cei protejaţi (vaccinaţi) sunt neprotejaţi, iar cei neprotejaţi (nevaccinaţi) sunt bine mersi, n-au nevoie de nicio protecţie. Cam aşa arată lucrurile dacă le simplificăm, şi nu e bine. Normal ar fi fost ca, dacă vaccinurile chiar ar fi validat puterea simbolică cu care sunt creditate, cei nevaccinaţi să fie cuprinşi de spaimă în faţa virusurilor atotputernice iar cei vaccinaţi să mestece senin o durere la pedală.

Din păcate, teoria imunităţii turmei nu este singura prostie manifestă peste care dăm. Una şi mai mare este aceea că, dacă nu sunt vaccinaţi, copiii mor. Nu doar riscă, mor pur şi simplu. Viaţa fără vaccinuri ar fi imposibilă după unii, încât te întrebi cum s-a putut descurca specia noastră până la generelizarea acestei proceduri. Am auzit această afirmaţie intonată sentenţios, cu toată seriozitatea de care e capabil interlocutorul, adică toată crisparea cu care trebuie rostită o prostie ca să ne abţinem să ne gândim şi să râdem de ea. Ştiu, este o contorsionare în mentalul colectiv, un exemplu de industrializare a opiniilor de care nu trebuie făcuţi vinovaţi oamenii de ştiinţă, pentru că la origine vaccinurile sunt doar o aplicaţie medicală a relaţiei dintre omul modern şi riscuri. Ne vaccinăm la fel cum cumpărăm o poliţă RCA sau încheiem o asigurare pentru locuinţă: ca să fim mai siguri. Pentru că nouă ne place să anticipăm şi să fim pregătiţi în cazul în care. În această optică, un părinte care nu-şi vaccinează copilul este la fel de odios ca un cetăţean care nu-şi achită din vreme o pensie privată sau nu are o asigurare medicală. Ce-i aia, să ai tu grijă de tine? Cum adică, nu ai încredere în sistem? În epoca ce iubeşte cel mai mult libertatea, avem oroare de oamenii care şi-o asumă de-adevăratelea.

Practica vaccinală este rodul intervenţionismului şi al consecinţelor lui. Cu alte cuvinte, este parte din credinţa că fără noi nu se poate, că fără activitatea noastră inteligentă natura se gripează ca un motor neuns şi începe o apocalipsă evitabilă prin planificarea birocratică riguroasă. Aţi auzit adeseori pe proprietarii de livezi că “dacă nu stropeşti” (adică fără chimizare) nu mănânci fructe? În general agricultura de tip industrial este o ilustrare perfectă a atitudinii intervenţioniste: fără biocide nu există mâncare. Da, e otrăvită mâncarea, ni se spune cu falsa înţelepciune a celui care ştie când să facă un compromis, dar numai aşa se poate. Pentru foarte mulţi oameni intervenţionismul are o aură pozitivă pentru că este sinonim cu activitate, seriozitatea şi implicarea. De fapt, de cele mai multe ori este vorba de agitaţie prostească şi arghirofilie.

Masanobu Fukuoka, cercetătorul japonez care a redescoperit agricultura naturală şi ne-a lăsat nişte cărţi admirabile pe această temă de mare actualitate, compara agricultura industrializată cu activitatea unui om care-şi zideşte geamurile pentru a avea intimitate în timpul zilei, lucru care îl bucură foarte tare. Numai că apoi constată că în casă e întuneric tot timpul, şi văzând asta urcă pe acoperiş şi face o gaură pe unde intră lumina, lucru care îl bucură foarte tare. Numai că la prima ploaie, şi apoi la următoarele, casa se inundă cu apă, fapt care îi creează un mare disconfort, drept pentru care urcă pe acoperiş şi pune deasupra o umbrelă, scăpând de efectele nedorite ale ploii, lucru care îl bucură foarte tare. Fireşte, iarna pe acolo se pierde căldură, şi tot aşa, omul nostru, lucrează perpetuu pentru a rezolva problemele pe care tot el le produce pentru a rezolva probleme fabricate anterior.

Masanobu Fukuoka a scris despre agricultură, dar cred că această parabolă se aplică şi la medicina industrializată, inclusiv la vaccinuri. Există voci în lumea medicală care spun că vaccinurile au creat noi boli, care nu existau anterior, dintre care cea mai cunoscută ar fi autismul. Dacă vă îndoiţi de puterea medicinei industriale de a veni la pachet cu boli noi, este suficient să vă gândiţi la bolile autoimune, a căror conexiune cu vaccinurile de nouă generaţie nu mai constituie un secret pentru lumea medicală şi nici pentru cei ai căror copii le-au căzut victime. Iar acestea nu sunt decât câteva dintre bolile iatrogene, adică “acele boli care nu ar fi apărut dacă tratamentul solid şi profesionist recomandat nu ar fi fost aplicat” (Ivan IlitchMedical Nemesis). Nu e vorba, aşadar, de boli apărute în urma unor diagnostice eronate sau a unor terapii inadecvate, ci chiar preţul medicinei alopate. De exemplu, dacă în 1967 se constata că chirurgii americani fac un număr dublu de operaţii per capita faţă de chirurgii britanici, asta denotă o preferinţă faţă de intervenţiile cele mai agresive, mai riscante şi mai costisitoare pentru bolnav, în detrimentul unor abordări mai rezonabile (Sharpe VirginiaMedical Harm). Infecţiile nosocomiale sunt infecţii intraspitaliceşti, nu le poţi găsi nicăieri decât acolo unde mergi ca să te vindeci.

La Ralph Borsodi, istoric american al tehnicii, am dat de cea mai scurtă şi cuprinzătoare teorie a imunizării naturale. În anii 30 ai secolului trecut, în care a scris Flight from the City, vaccinurile deja făceau ravagii, iar mintea lui iscoditoare nu putea rata acest aspect. În cazul în care n-aţi auzit de Ralph Borsodi, este cel care ne-a lăsat, printre altele, observaţia următoare: este adevărat că producţia industrială este mult mai rentabilă decât cea meşteşugărească, atât în termeni de timp cât şi de costuri, dar tot ceea ce se câştigă prin industrializare se pierde negreşit la nivel de distribuţie, astfel încât bilanţul final nu este nici măcar zero, ci negativ, pentru că produsul industrial, spre deosebire de cel meşteşugăreasc, este negreşit mai prost calitativ. Iar exemplul este de şcoală: un cearceaf făcut manual poate fi utilizat 30 de ani, unul industrial 3-5 ani, iar ieftinirea prin producţia industrială este înghiţită de distribuţie, produsul ajungând în final la acelaşi preţ sau mai scump. Acesta a fost Ralph Borsodi, un intelectual din rasa celor deosebit de rezistenţi la beţia cu apă rece care face ravagii în zilele noastre. Lecţia lui pentru noi este una foarte clară: ceea ce ne este livrat ca un mare succes este de fapt atât de scump plătit încât în final trebuie să vorbim despre o mare pierdere. Cred că merită aplicată şi in cazul medicinei noastre care nu pregetă să se vrea stăpana noastră.

Înainte de Marea Depresiune din SUA (1929-1933), Ralph Borsodi şi-a cumpărat împreună cu familia o mică fermă aflată la ceva distanţă de oraş. A cultivat o grădină, a crescut nişte păsări, o capră şi un porc, a întreţinut o livadă şi un colţ de pădure. Nu şi-a vaccinat nici copiii, nici animalele. Nu a considerat că trebuie să ucidă orice formă de viaţă pentru a avea fructe şi legume pe masă. Dimpotrivă, a ţinut să contribuie la sănătatea solului pentru a se bucura de abundenţa care decurge din aceasta. A ajuns, pe această cale empirică, la concluzia că un sol viu este cea mai bună protecţie pentru oamenii care se bucură de roadele lui. La acestea se adaugă: armonia familială, apa curată şi igiena firească (deci nu sterilizare, dar nici mizerie, ci curăţenie). Putem spune că nu a descoperit nimic din ceea ce umanitatea nu ştia deja, e vorba doar de o reamintire. De fiecare dată când am dat acest exemplu vacciniştilor, am primit următoarea replică: “Dar nu mai putem avea aşa ceva în zilele noastre.” În opinia lor, dacă am falsificat mediul înconjurător, atunci vaccinurile ar fi o soluţie imposibil de evitat, o salvare. Şi acest punct de vedere este ilogic, pentru că nu poţi spune că adăugând poluare rezolvi problema poluării.

Abordarea pe care o presupune imunizarea naturală este diametral opusă celei promovate de medicina alopată, pentru că nu presupune să ne luptăm cu vreo bestiolă, ci să coabităm cu mediul. La fel, în agricultura ecologică, oricum s-ar numi ea, nu se pune problema să exterminăm nimic, ci să trăim împreună. Constatarea este simplă: ceea ce numim dăunători în agricultură sunt specii care, dacă nu proliferează exponenţial, îşi au locul lor în ecosistemul general. Altfel spus, nu lăcustele sunt duşmanii recoltelor, ci proliferarea lor exponenţială. Agricultura curată începe de la întrebarea: în ce condiţii o specie îşi pierde rostul ei în echilibrul ecologic şi se înmulţeşte până când ne ameninţă recoltele? Nu împotriva ei trebuie să ne luptăm, ci împotriva cauzelor dezechilibrului. Nu trebuie să eliminăm pe nimeni pentru a trăi noi, tocmai pentru că eliminarea prin sterilizare are consecinţe dramatice pentru toţi. Revenind la problema noastră, de ce n-ar fi virusurile, bacteriile şi microbii utili pentru un sistem imunitar dezvoltat natural?

Medicina descoperă de puţină vreme că suntem “colonizaţi” cu miliarde de fiinţe invizibile care, fără să ne întrebe nimic, ne fac servicii. Joshua Lederberg, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1958, a elaborat termenul de microbiom. Fără acei microbi numiţi eufemistic “flora intestinală” şi care ne invadează în primele 24 de ore de la naştere, digestia noastră ar fi cu neputinţă. Ba, mai mult, se pare că inclusiv modalitatea naşterii ar influenţa, pentru totdeauna, raporturile omului cu hrana: copiii născuţi prin cezariană au acces la o floră mult mai săracă şi vor avea probleme digestive, inclusiv predispoziţie pentru diabet şi obezitate. Miquel Porta, în Dictionnary of Epidemiology, consideră că omul este rezervor de virusuri chiar fără să fie propriu-zis bolnav: holeră, febră tifoidă, meningită meningococică, poliomelită, rujeolă, varicelă, variolă. Pentru oamenii de ştiinţă nu este clar de ce, deşi suntem purtători, îmbolnăvirea nu are loc întotdeauna: “Cunoaşterea noastră despre infecţii a devenit mult mai detaliată de la dezvoltarea bacteriologiei şi a teoriei germenilor de la sfârşitul secolului XIX, dar circumstanţele agent-gazdă-mediu se schimbă frecvent şi apar continuu noi organisme. Relaţiile sunt întotdeauna dinamice şi de obicei extrem de complexe; este rareori posibil să înţelegem fiecare pas din proces, adesea dificil să evaluăm probabilitatea apariţiei infecţiei, şi întotdeauna o bătălie să ţinem pasul cu schimbările şi să ne aflăm cu un pas înaintea lor, sau măcar cu un pas în urmă.” (Penny Webb şi Chris BainEssential Epidemiology). Cazuri de oameni seropozitivi dar a căror boală nu degenerează nu sunt nici pe departe unice.

Realitatea pe care oamenii de ştiinţă nu o ignoră, dar pe care propaganda medicală o ocultează iar vulgul nu se grăbeşte s-o înţeleagă, este aceea că agenţii bolilor de care vaccinurile se presupune că ne protejează sunt lângă noi, mai aproape decât multe lucruri pe care le considerăm aproape, iar dacă anumite condiţii nu le favorizează activitatea, boala nu se produce. Istoria marilor epidemii ne arată cum funcţionează acest lucru sub forma triadei: război – foamete – molime. Oamenii stresaţi, dar stres autentic, nu ceea ce numim noi când ne alintăm nemulţumiţi de micile frustrări cotidiene, oamenii agresaţi de absenţa celor dragi, de şocuri psihice şi fizice, de derutarea adusă de refugierea din faţa unei armate de agresiune, devin foarte fragili în faţa îmbolnăvirilor în masă. Dacă la asta se adaugă foametea endemică în timpul războaielor prelungite, este nevoie de foarte puţin pentru ca o populaţie să fie secerată de o epidemie autentică. De exemplu, în cazul ciumei, faptul că lumea şobolanilor şi lumea oamenilor se suprapuneau nepermis de mult (oamenii dormeau pe paie, direct pe sol, şobolanii treceau peste ei în timpul nopţii şi adesea îi muşcau) a dus la epidemii rămase în istorie.

Dr. Christa Todea-Gross, în Vaccinurile: Prevenţie sau boală. O nouă patologie pediatrică, pune următoarea întrebare: cărui vaccin trebuie să-i mulţumim pentru eradicarea ciumei? Niciunuia, pentru simplul motiv că, în momentul în care Louis Pasteurfăcea primele încercări în domeniu, ciuma dispăruse demult. Nu este greu să înţelegem că datorăm acest lucru construcţiilor moderne care au creat bariere între lumea noastră şi cea a şobolanilor. Altminteri, faptul că îmbolnăvirile celor mai periculoase dintre maladiile contagioase intraseră în declin înainte de introducerea vaccinurilor nu constituie un secret pentru nimeni: “Totuşi, merită menţionat faptul că, în Occident, cea mai mare scădere a mortalităţii din cauza bolilor infecţioase precum TBC, pneumonia şi difteria a avut cu mult timp înainte ca tratamentele specifice sau vaccinurile să fie disponibile.” (Penny Webb şi Chris BainEssential Epidemiology). Numeroşi sunt medicii precum eminentul bacteriolog René Dubos care, încă din 1960, reproşează medicinei că-şi supraestimează puterea şi denunţa tendinţa, în mediile medicale, de a trece sub tăcere importanţa accesului la apa potabilă, a dezvoltării sistemelor de canalizare şi a tratamentului gunoiului menajer, precum şi a efectelor dezvoltării spectaculoase a nivelului de viaţă (René DubosMirage of health).

Să recapitulăm: teoria vaccinurilor este o naraţiune care solicită în mod religios credinţa (Eric Voegelin ar trece-o în categoria “gnozelor contemporane”), dar care se bucură de succes, în ciuda caracterului ei profund ilogic, pentru că se potriveşte cu ceea ce ştim noi despre relaţia dintre om şi lume, adică violenţă şi excluziune. Riscurile vaccinale sunt tolerabile în ochii medicilor, a căror sensibilitate s-a uzat din cauza prea deselor întâlniri cu bolile iatrogene, dar intolerabile pentru părinţii care vor să apeleze la alte metode de formare a imunităţii naturale, inclusiv prin întâlnirile cu bolile copilăriei şi imunitatea pe viaţă creată de acestea. Dacă omul nu suferă o agresiune majoră prelungită (stres, înfometare, expunere la frig), coabitarea cu agenţii patogeni nu este urmată de îmbolnăvire. A pune pe seama campaniilor de vaccinare restrângerea numărului de îmbolnăviri poate fi făcut numai dacă din tabloul statistic excludem cu bună ştiinţă variabile importante: creşterea nivelului de trai, diversificarea alimentaţiei, eliminarea războiului din anumite părţi ale lumii.

Bibliografie:

Borsodi R., Flight from the City, Soil and Health Library, 1933;
Dubos R., Mirage of Health, Allen and Unwin, 1960;
Fukuoka M., The One-Straw RevolutionAppropedia;
Illich I., Medical Nemesis. The Expropriation of Health, Pantheon Books, New York, 1976;
Sharpe V. A., şi Faden A. I., Medical Harm: Historical, Conceptual, and Ethical Dimensions of Iatrogenic Illness, Cambridge University Press, 1998;
Todea-Gross, Christa, Vaccinurile: prevenţie sau boală. O nouă patologie pediatrică, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Pavel Chirilă, Editura Christiana, Bucureşti, 2012;
Webb, P., şi Bain, C., Essential Epidemiology, Cambridge University Press, 2011;

Sursă: Radu Iliescu: Cum am devenit antivaxer (2)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s