Archive | Aparam Biserica RSS for this section

Cum arată complexul FABULOS realizat de BOR pentru săraci, bătrâni şi copii. Centrul „Sfântul Gheorghe” este cel mai mare din Transilvania

În acest weekend la Românaşi, judeţul Sălaj, se deschide un complex social impresionant, de care vor beneficia copiii, sărmanii şi bătrânii.

Investiţia, realizată la iniţiativa preotului paroh Gheorghe Gherman, are o valoare estimată de 12 milioane de lei. Construcţia a început în anul 2.000.
Acesta spune că cea mai mare parte a sumei provine din donaţiile credincioşilor. Un singur om a donat peste 20% din suma necesară.
”La început au fost credincioși răzleți, din parohie, oameni care aveau încredere în preotul Gherman. Apoi ni s-au alăturat și oameni cu stare. Un domn, care dorește să-și păstreze anonimatul, s-a oferit să ne ajute mai consistent (a donat 20 – 22 la sută din suma totală, adică aproximativ 2,5 milioane de lei – n.r.). Apoi ni s-au alăturat alți doi domni, asociați ai aceleiași firme (de unde provine 28 – 30 la sută din sumă). Cam 5 – 6 la sută este contribuția credincioșilor din parohie, 1 la sută este contribuția Consiliului Local, prin Consiliul Județean, 10 – 15 la sută ne-a dat Secretariatul de Stat pentru Culte, iar diferența, de aproximativ 4 milioane de lei, este de la credincioși din țară și din străinătate”, explică părintele Gherman.
Complexul are peste 3.470 de metri pătraţi şi cuprinde uprinde 50 de camere cu 25 de băi, camere pentru asistenţă medicală, sală de gimnastică sportivă recuperatorie, punct farmaceutic, magazin de incintă, coafor, frizerie, club, bibliotecă, sală de mese, bucătărie, spaţii de depozitare, spălătorie, ateliere (mecanic şi de tâmplărie), apartamente pentru oaspeţi, birouri pentru administraţie şi o capelă.
n cadrul complexului vor funcționa trei centre. Este vorba, în primul rând, despre un centru de zi pentru copii, cu o capacitate de 30 de locuri, care își propune să contribuie la reducerea abandonului școlar prin sprijinirea copiilor proveniți de familii sărace.
”Ne gândim în primul rând la copiii din clasele primare, pe care la ora 12.00, când termină cursurile, vor fi luați de la școală și vor fi duși la centru, unde vor primi masa de prânz, se vor odihni, după care vor avea program de învățat. Seara vor lua cina, după care vor fi duși acasă”, a spus preotul Gabriel Gârdan, care este președintele Asociației Filantropia Largiana, pentru Vocea Transilvaniei.
La complexul de la Românaşi vor locui, permanent, 30 de copii din medii defavorizate.Complexul va include și un centru de tip rezidențial pentru persoane vârstnice, cu o capacitate de 50 de locuri.
Părintele Gherman s-a gândit şi la hrana micuţilor şi va înfiinţa o fermă.
Pentru a vedea galeria foto, faceţi CLIC AICI.

Sursă: Cum arată complexul FABULOS realizat de BOR pentru săraci, bătrâni şi copii. Centrul „Sfântul Gheorghe” este cel mai mare din Transilvania | ActiveNews

Europa şi conştiinţa creştină azi

 

M-am întrebat adeseori: de ce este atât de urât Hristos în lumea noastră? De unde atâta înverşunare împotriva creştinismului? Răspunsul este simplu: cât timp suntem ignoranţi faţă de Adevăr, nimic nu ni se cere. Dar de îndată ce ştim ceva, suntem răspunzători pentru ceea ce facem cu această cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu aduce cu sine responsabilităţi. Or, omul contemporan nu doreşte să mai fie responsabil. Despre libertate şi responsabilitate, despre educaţia religioasă şi martirajul creştin în societatea contemporană ne vorbeşte PS Ignatie Mureşeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române din Spania şi Portugalia.

Preasfinţia Voastră, care mai sunt valorile occidentale ce pot fi primite fără teamă de Răsăritul creştin şi care ar constitui astăzi încă re­pe­re fundamentale ale socie­tă­ţii europene?

E o întrebare complexă. Mi-e greu să dau un răspuns concis, având în vedere ambiguita­tea termenului „va­loare“. Con­tea­ză mult perspectiva cultu­ral-geografică a termenului. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Orientul – emisfere lu­ate strict în sens geografic -, va­lorile Occidentului sunt inco­men­surabile, pentru că au drept matrice de formare creş­ti­­nismul. Noica avea să decre­te­ze. „Cultura europeană s-a năs­cut în 325, la Niceea“, când Bi­serica statorniceşte adevărul dog­matic al întrupării Fiului lui Dumnezeu, Care este Dum­nezeu-Om. Deci, o cultură a pe­ri­horezei între dumnezeiesc şi o­menesc, între necreat şi creat. Da­că am în vedere Occidentul în raport cu Estul european – din păcate, şi acesta îşi pierde se­va creştină -, atunci valorile Oc­cidentului de astăzi simt că sub­minează şi boicotează valo­ri­­le Occidentului de ieri. Prin ur­mare, nu mai pot vorbi de va­lori, ci de realităţi care detro­nea­ză valorile. Pentru noi, creş­­tinii, valorile decurg din via­ţa în Dumnezeu, din Dum­nezeu şi implicit din Evan­ghe­lie. Acesta este modul nostru de a cuantifica valorile.

Fizionomia Occidentului vă­zut dinspre Estul Europei pare u­na marcată în mod profund de ră­nile mortale ale secularismului, perceput ca lipsă de apetit fa­ţă de viaţa liturgică a Bi­se­ri­cii, ca separaţie şi instaurare a u­nei dihotomii între necreat şi cre­at. Am în vedere sutele de bi­serici care sunt goale şi a că­ror destinaţie este cu totul alta de­cât spaţiu de trăire a cre­din­ţei. Oricine poate vedea biserici tran­sformate în pub-uri, clu­buri de noapte sau restaurante. Toa­tă această realitate a avut drept premisă separaţia sau di­ho­­tomia dintre necreat şi creat, din­tre lumea credinţei şi lumea ne­gării/refuzului acesteia, care ne plasează într-o altă zonă: mo­­dernitatea, a cărei predică cen­­trală este exilarea lui Dum­nezeu şi instaurarea omului în lo­cul Lui – „Într-adevăr, uma­ni­ta­­tea de astăzi pare a nu mai fi de­cât o enormă gură care pro­nun­ţă, cu emfază şi la nes­fâr­şit, numele omului“ (Piere Ma­n­nent) -, fapt care a dus la e­re­zia antropocentrismului, ca ram­­pă de lansare a „valorilor“ oc­ci­den­ta­le de astăzi: multicul­tu­­ralism, care este preocupat de identita­tea de grup, adică de mi­norităţi (sexuale, etnice, cul­tu­­rale etc.), nu de persoană, de sub­minarea şi anihilarea tra­di­ţiei, a rădă­cinilor („când este ge­­­loasă pe tradiţie, şi îşi pune ge­lozia în aplicare, modernita­tea se transformă repede în coş­mar“ –  H.-R. Patapievici) şi tri­­vializarea, ignorarea preme­di­­tată a structurii creştine a Europei.

Nu aş vrea să par un critic de serviciu al Occidentului şi nici să-l demonizez ex officio, ci doar să surprind aspecte care mi se par total disonante faţă de rădăcinile profund creştine a­le acestuia. Mărturie stau pâ­nă acum miile de biserici impo­zan­te din marile oraşe ale Eu­ro­pei. Toate grăiesc despre faptul că Dumnezeu şi credinţa în El nu erau nişte realităţi peri­fe­­rice ale cetăţii, ci inima aces­te­­ia. De asemenea, Occidentul nu înseamnă doar Iluminismul fran­cez, care a pus în locul lui Dum­nezeu raţiunea, idolatri­zân­d-o. Aş da dovadă de ipo­cri­zie spunând că Occidentul în­seam­nă doar întuneric şi demo­ni­­zare. Nu agreez un asemenea dis­curs. Occidentul poate să în­sem­ne şi spaţiul prin excelenţă de cercetare, bucuria desco­pe­ri­rii unei biblioteci impresionan­te, bucuria unei ediţii exempla­re a scrierilor Sfinţilor Părinţi, bu­curia unui trai mai decent din punct de vedere material, bu­curia întâlnirii unei persoa­ne, care ştie nu doar să bom­bă­ne, ci şi să se mulţumească cu ce­ea ce are, şi nu în ultimul rând bucuria că, în acest deşert spi­ritual, ai şansa să măr­tu­ri­seşti credinţa ortodoxă aido­ma pri­milor creştini, care îşi trăiau cre­dinţa într-un context total de­favorabil. În primele veacuri creş­tine persecuţia era la propriu, astăzi substanţa ei este ide­ologică şi desfigurează con­şti­inţa. Prin urmare, aş vrea ca va­lorile Occidentului de ieri să fie cele care să hrănească valo­ri­le Occidentului de astăzi şi a­co­lo unde se constată că este me­tastază să fie aplicat trata­men­tul chimioterapiei trăirii evan­ghelice, a sfinţeniei.

Neagu Djuvara mărturisea în­tr-un interviu că dacă se va produce islamizarea Ves­tu­lui, Occidentul cu strălucita lui civilizaţie va dispă­rea şi va intra într-un nou Ev Mediu. Putem spune că se va întâmpla aşa?

Nu ştiu. Vedeţi, toţi suntem con­ştienţi de această isla­mi­za­re a Europei, începând cu Fran­ţa. Statisticile spun că în sudul Fran­ţei sunt mai multe mos­chei decât biserici. Într-un articol recent scris despre proble­ma­­tica islamizării Europei am gă­sit un text absolut profetic, ros­tit în 1974 de la tribuna ONU de către Houari Boume­dienne, preşedintele Algeriei: „Nu e departe acea zi, când mi­li­­oane de oameni vor părăsi e­mis­fera de sud şi se vor muta în cea de nord. Ei vor veni la voi nu ca prieteni, ci ca nişte cuce­ri­tori. Arma lor vor fi copiii. U­te­rul femeilor noastre este ar­ma victoriei noastre“. Orice comentariu e de prisos.

Cu toate acestea, eu nu aş fi ex­trem de siderat în faţa isla­mi­zării Europei, cât în faţa lipsei de atitudine evanghelică de ca­re dăm dovadă atunci când creş­tinii sunt persecutaţi. Pen­tru a scoate în evidenţă ceea ce vreau să spun, voi pune în pa­ra­lel două masacre recente, din­tre care unul amplu media­ti­­zat, iar celălalt abia observat. Pri­mul se referă la atitudinea pe care au avut-o mulţi euro­peni, şi nu numai, dintre care şi mulţi creştini, faţă de abomina­bi­lul masacru din 7 ianuarie a.c. asupra redacţiei revistei sa­ti­rice Charlie Hebdo din Paris. În semn de solidaritate umană, dar şi de afirmare a libertăţii de exprimare (care nu poate fi ab­solută, mai ales când e vorba de blasfemie), aproape tot ma­pa­­mondul, printre care chiar şi mu­sulmani, a adoptat hashta­gul „je suis Charlie“ pe toate re­ţe­­lele de socializare, devenind un adevărat viral în mediul online. Fără a intra în interpre­tă­ri­le care se impun asupra acestui slogan, aş aminti doar faptul că tragedia de la Paris de­vo­a­­lează inconsistenţa şi ipocrizia i­dolului ideologic al vremurilor noas­tre, care poartă numele de mul­ticulturalism şi al cărui ADN este „corectitudinea poli­ti­­că“, înţeleasă ca dictatură a mi­norităţii faţă de majoritate. La antipodul atitudinii „je suis Char­lie“, aş aduce în atenţie ma­­sacrul celor 21 de creştini copţi de către mişcarea teroris­tă „Statul Islamic“, din 14 fe­bru­­arie 2014. Oare de ce nu a e­xis­tat acelaşi val de solidaritate mon­dială similar cu atentatul de la Paris? Pentru că a slăbit con­ştiinţa creştină a creştinilor. Ar fi un răspuns prea simplu. Cheia este în altă parte: cei de la Charlie Hebdo au murit în nu­mele libertăţii de exprimare, pe când cei din Libia în numele fap­tului că erau creştini. Între o valoare a modernităţii şi va­loa­­rea martirajului creştin, eu­ro­­peanul va alege, cu ochii în­chişi, să fie solidar cu prima. Mar­tirajul lor nu a a fost în sta­re să declanşeze printre cei ca­re împărtăşesc aceeaşi credinţă creş­tină nici un viral mediatic de felul „je suis…“, care să fie ex­presia solidarităţii şi a comuniunii cu cei masacraţi doar/şi pentru că sunt creştini. Trist şi nedemn.

Cum se manifestă conştiinţa creş­tină, câtă a mai ră­mas ea în Europa? Am văzut des­făşurându-se marşuri pen­­tru viaţă, împotriva a­vor­­tului şi eutanasiei, la Pa­ris, precum şi conferinţe pe teme creştine.

În lumina celor spuse mai sus, cred că asistăm la o formă a­­nemică de conştiinţă creştină. Nu aş vrea să generalizez, atâ­ta vreme cât nu am perspectiva în­tregului dispozitiv a ceea ce în­seamnă conştiinţa creştină a Eu­ropei. Cert este că direcţia în care mergem nu este bună. Să ne gândim la problema fa­mi­­liei, aşa cum este ea perce­pu­tă în ţesătură ideatică a uma­nis­­mului european secular con­tem­­poran. Familia nu mai este fa­milie. Nu mai există un mod de raportare, de înţelegere a fa­mi­liei aşa cum o înţelegem noi, creş­tinii. În orice discurs e ne­voie să adjectivăm că noi ne re­fe­rim la familia tradiţională, băr­bat şi femeie, pentru a se şti e­xact de care parte a baricadei sun­tem. Pentru că se poate vor­bi şi de un alt fel de „familie“, pe care nu o putem numi familie, nici măcar un substitut, ci un atentat la aceasta. Ştiu că e grav ceea ce spun, însă aceste ten­dinţe îşi propun, cu obsti­na­ţie, destructurarea conceptului de familie creştină. Targetul es­te foarte clar: vrei să distrugi cre­dinţa unui neam, a unui po­por, e nevoie doar să destabili­zezi, să desfigurezi conceptul de fa­milie. Dez­goleşte-o de ori­ce sem­nificaţie creştină, evan­ghe­li­că, şi ai reuşit absolut totul. De ce totul pare aşa de ca­tas­­trofal? Pen­tru că prin familie se transmite totul: valorile e­­ducaţiei, va­lo­rile creştine, cre­din­ţa şi dra­gos­tea de neam. Ea es­te matca un­de se plămădeşte fer­mentul a­sumării acestor va­lori.

Părintele Serafim Rose vorbea despre patru faze ale ni­hi­­lismului, şi anume libera­lism, realism, naturalism şi vi­talism. Unde credeţi că ne a­flăm? Sau trăim un melanj, un amalgam al lor?

Cred că toate sunt prinse u­na de cealaltă. Din punctul meu de vedere, poate că mult mai pronunţat ar fi liberalismul, înţeles nu ca doctrină po­li­ti­că, ci ca atitudine etică, pe ca­re aş numi-o libertinaj, adică o pse­udolibertate total desprinsă de responsabilitate. De fapt, as­ta şi înseamnă libertinaj. Nu mai este responsabilitate pentru absolut nimic. Nici viaţa in­ti­­mă, nici viaţa privată sau pu­bli­că a persoanei nu mai este do­minată de responsabilitate ci­­vică, morală sau du­hov­ni­ceas­că. În momentul în care es­te detronată libertatea, aşa cum o înţelegem noi din punct de vedere teologic, duhovnicesc, şi anume ca aceea care afirmă cu adevărat omul, valorile şi chi­pul lui Dumnezeu din noi, în mo­mentul în care nu reuşeşte a­ceastă libertate să afirme ce­ea ce este mai bun în noi fără să-i lezeze pe cei din jur, atunci nu se mai poate vorbi de liber­ta­­te, ci de sclavie. Părintele Stă­niloae spunea aşa de frumos că sora cea mai mare a li­ber­tăţii este responsabilitatea. A­cesta este marele cancer al so­cie­­tăţii în care trăim. Cuvintele Sfân­tului Apostol Petru au o ac­tualitate teribilă: Nu folosiţi „li­bertatea drept acoperământ al răutăţii“ (I Petru 2, 16). Ori­un­de ai încerca să aplici aceste ver­set, puterea lui du­hov­ni­ceas­că o vei regăsi în orice strat al vieţii noastre, privată sau publică: ce apărăm noi în nu­mele libertăţii? Nişte păcate, ni­ş­te ideologii care vor să desfi­in­­ţeze Evanghelia. Nişte drepturi care ne desfigurează pe noi ca oameni. Ne schimonosesc. Acestea se săvârşesc în nu­mele „libertăţii de conşti­in­ţă“.

Poate că e deranjant să tot fa­cem recurs la următoarea lo­gi­că duhovnicească: dacă Îl e­va­cuezi pe Dumnezeu din uni­ver­­sul tău, în mod automat te tre­zeşti că omul este nimic, nu are nici o valoare. De ce? Pen­tru că singurul care îl poate pu­ne în valoare pe om este Hris­tos. Dacă vreau să văd chipul a­devărat al omului, nu trebuie să mă uit în altă parte decât nu­mai la Hristos. El mi-a des­co­perit cu adevărat cum este, ce este omul. Or, în Hristos, aşa ni s-a descoperit, omul nu poate să fie om decât dacă trăieşte a­ceas­tă sinergie, această periho­re­ză cu dumnezeirea. Altfel, noi nu suntem oameni. Putem fi orice altceva. Şi dacă ne con­vi­­ne, şi dacă nu ne convine. Nu­mai în modul acesta, cum a tră­it Hristos, ca Dumnezeu şi Om, şi noi la rându-ne să trăim o via­ţă omenească racordată, pe­ne­trată, armonizată, transfigu­ra­­tă de cea dumnezeiască, pu­tem spune că suntem oameni, că suntem făpturi create după chi­pul lui Dumnezeu.

Este o realitate că tot mai mult şcolilor creştine şi iuda­i­ce din Occident li se pune e­ti­cheta „homofobă“, iar copiii sunt chestionaţi asupra me­sa­jului pe care ei îl primesc în şcoală vizavi de morala creş­tină sau de o morală per­misivă homosexualităţii?

Da. Peste tot întâlnim aşa ce­va. Asta este lumea în care tră­im. Îmi povestea un profesor de religie român din Scoţia faptul că în şcolile unde predă, tre­bu­ie să fii foarte delicat în a-ţi ex­prima un punct de vedere vi­za­vi de conceptul de familie, pen­tru a nu-i leza pe cei care sunt de o altă orientare. De mici li se inoculează copiilor te­o­ria genului. Calapodul lor ide­o­­logic, perimetrul unde ar trebui ei să gândească nediscrimi­na­­toriu, le este formatat cu mul­tă atenţie. E un amalgam ciu­dat. Conform gândirii secu­la­­re, atunci când se pune pro­ble­­ma să afirmi valoarea creş­ti­nă a familiei, eşti acuzat de gân­­dire retrogradă şi, desigur, non­­progresistă. Când minori­ta­­rii îşi susţin drepturile, inclusiv şi mai ales în spaţiul public, nu mai constituie nici un fel de pro­­blemă că modul lor de a trăi, de a concepe sexualitatea, s-ar pu­tea să-i lezeze pe majo­ri­­tari.

Este un trend postmodern fap­tul de „a îndumnezei“ tot ce­ea ce ţine de grupul minoritari­lor. Observaţi că majoritatea es­te cea care trebuie să se su­pu­nă unei terori psihologice, ide­­ologice, sau de orice natură vreţi, din partea minoritarului. Să ne gândim la cazul profeso­ru­lui de filosofie Emil Moise. El, suporterul minoritarilor, a re­uşit, prin decizia excepţiei de ne­constituţionalitate a Curţii Con­stituţionale, să impună ma­joritarilor obligaţia de a-şi ce­re voie dacă vor să facă reli­gie. Este ca şi cum ar trebui să îmi cer voie ca să respir oxigen, de­şi ştiu că fără acesta voi muri. Nimeni nu îşi pune pro­ble­­ma că prin redactarea ce­re­rii de a participa la ora de reli­gie, în cazul tinerilor credincioşi, le este încălcată „liberta­tea de conştiinţă“, amuleta u­ma­niştilor seculari din Ro­mâ­nia. Sau că sunt discri­minaţi în fa­ţa celor care nu vor să facă ore de religie. Se pare că discri­mi­narea a fost îm­părţită şi este va­labilă doar pentru minoritari. Majoritarii să se retragă în catacombe, iar minoritarii să de­fileze în cetate, realitate sur­prin­­să de Moses Mendelssohm: „Să fii evreu acasă, să fii om (la fel ca toţi ceilalţi) în afara l­o­cu­in­ţ­ei tale“. Cam ăsta e traiectul la care suntem invitaţi: instau­ra­­rea unei dictaturi ideologice fă­ră limite a minoritarilor asu­pra majoritarilor, indife­rent de spec­tru (politic, etnic, cultural, re­ligios, etic sau se­xual). Exis­tă o agresivitate vădită în a sus­ţi­n­e drepturile minorităţii cu ten­din­ţa clară de a anihila re­­fe­rin­ţe­le şi valorile majori­tă­ţii.

Autor: Augustin Păunoiu

Sursă: Europa şi conştiinţa creştină azi

Eveniment închinat apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului.

Duminică, 14 mai 2017, la Paraclisul Bisericii „Sf. Dimtrie Izvorâtorul de Mir” a avut loc un eveniment închinat apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului intitulat Poezia în cătușe – Versul-Rugăciune și Poetul-Apostol.

Evenimentul face parte dintr-o serie demarată în luna martie cu o seară dedicată femeilor mărturisitoare din temnițele comuniste.

De data aceasta, organizatorii au ales să facă o evocare a poetului mărturisitor Radu Gyr, subliniind rolul importat pe care poezia compusă în spatele gratiilor l-a avut în viața duhovnicească a celor întemnițați.

Seara a fost deschisă cu un moment poetic, un recital emoționant, pe versuri de Radu Gyr, susținut de Elena Ivanca, actriță la Teatrul Național din Cluj-Napoca.

După vizionarea unui material video, din care cei prezenți au putut afla mai multe despre rolul important pe care poezia l-a jucat în temnițe, din mărturiile unor supraviețuitori ai iadului comunist (Aspazia Oțel Petrescu, Tudora Cristea, Demostene Andronescu, Virgil Totoescu, Ile Tudor etc), a urmat o conferință susținută de doamna profesoară Crina Palas, doctor în literatura detenției și rezistenței anticomuniste. Aceasta a făcut o analiză profundă a poeziei lui Radu Gyr, iar la final a prezentat publicului un panou cu obiecte realizate în detenție de mărturisitorii Ilie și Mara Banciu.

Seara s-a încheiat cu un alt moment recitativ încărcat de emoție susținut de aceeași Elena Ivanca, titrează Radio Renașterea.

La final, părintele paroh Ioan Goje a luat cuvântul pentru a mulțumi invitatelor și tinerilor din parohie care s-au ocupat cu organizarea acestui eveniment. Acesta a subliniat, de asemenea, importanța pe care cinstirea martirilor din temnițele comuniste o are în viața bisericii și a țării noastre, mulțumind Sfântului Sinod pentru inițiativa de a-i omagia anul acesta pe cei care au mărturisit dreapta credință în timpul prigoanei comuniste.

Astfel de evenimente înălțătoare despre adevărul istoric din timpul comunismului ar trebui organizate de cât mai multe parohii ortodoxe din Cluj-Napoca.

Sursă: Eveniment închinat apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului, la Parohia clujeană „Sfântul Dimtrie Izvorâtorul de Mir” – NapocaNews

Primul cuvânt către tineri al Părintelui Ghreorghe Calciu: Ce ştii TU, tinere, despre Hristos?

Aceste cuvinte au fost spuse, în mod public, într-un moment în care nu era uşor să faci aşa ceva. Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rostit primul cuvânt către tineri la 8 martie 1978, moment în care regimul ateist al lui Nicolae Ceauşescu era în culmea gloriei şi a puterii sale.

Ca să ne facem o idee asupra acestei realităţi, trebuie să punctăm faptul că ultimul cuvânt al Părintelui Calciu, cel de pe 19 aprilie 1978, a fost rostit la doar două zile după ce preşedintele Ceauşescu fusese invitatul omologului său american, Jimmy Carter, la Casa Albă!

Cuvântul 1: Chemare. Ce ştii tu tinere, despre Hristos?

Cuvantul cel dintai l-am facut, o, Teofile, despre toate cele pe care a inceput Iisus a le face si a le invata” (Fapte 1, 1)

A venit acum vremea, tinere, să auzi un glas care te cheamă. Un glas pe care nu l-ai mai auzit; sau poate da, dar pe care nu l-ai înţeles şi nu l-ai ascultat. Este glasul lui Iisus! Nu tresări, nu te mira, nu zâmbi neîncrezător, tânărul meu prieten! Glasul care te cheamă nu este al unui mort, ci al unui înviat. El nu te strigă din istorie, ci din adâncul propriei tale fiinţe.

Cuvintele acestea, rostite şi scrise aici, sunt din străfundurile tale, pe care nu ţi le cunoşti. Ţi-a fost poate ruşine sau teamă să cobori în adâncul tău şi să le descoperi. Ai crezut că în tine zace o fiară, un mormânt al instinctelor din care se ridică strigoii înspăimântători ai patimilor, şi nu ţi-ai văzut faţa de înger, căci tu înger eşti.

Dacă nu ţi-a spus-o nimeni până acum, ţi-o spune Iisus, şi mărturia lui este adevărată, căci nimeni nu L-a dovedit vreodată de minciună. Ce ştii tu, tinere, despre Hristos? Dacă tot ceea ce ştii ai învăţat la şcoală, la orele de ateism, ai fost frustrat cu rea-credinţă de un adevăr – de singurul Adevăr care te poate face liber. Ce ştii tu despre Biserica lui Hristos? Dacă tot ceea ce ştii se reduce la Giordano Bruno, despre care ţi s-a vorbit la educaţia aşa-zis „ateist-științifică”, ai fost privat în mod neomenos de lumină adevăratei culturi, de strălucirea spiritualităţii, care este garanţia libertăţii tale de om.

Unde ai auzit, prietene, cuvintele acestea: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă bleastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce va vătăma şi va prigonesc”? Dacă nu le-ai auzit niciodată, cine şi cu ce drept ţi le-a interzis? Cine ţi-a interzis să ştii că există o cale mai bună, mai dreaptă şi mai simplă decât cea pe care rătăceşti orbecăind acum? Cine ţi-a pus valul peste ochi, ca să nu poţi vedea lumina cea minunată a dragostei propovăduite şi trăite de Iisus până la ultimele ei consecinţe?

Te văd pe stradă, prietene, tânăr şi frumos, şi deodată, totul se schimbă în tine, fața ta se schimonoseşte, instinctele îţi răbufnesc în afară, răvăşindu-ţi fiinţă ca o dezlănţuire de stihii, şi devii violent… De unde ai învăţat violenta, tinere? De la cine? Ţi-am văzut mama blândă şi cu ochii în lacrimi, ţi-am văzut tatăl cu faţa împietrită de durere – şi am ştiut că nu de la ei ai învăţat-o… Atunci, de unde? Pleacă-ţi urechea şi ascultă chemarea lui Iisus, chemarea Bisericii Lui. 

Afară, pentru violenţa ta nesăbuită, te aşteaptă tribunalele şi închisoarea, unde sufletul tău poate fi iremediabil ucis. Te-am văzut cu durere înaintea tribunalelor, unde faptele tale căpătau dimensiuni de oroare. Te-am văzut speriat, sau cinic, sau bravând – şi toate aceste atitudini ale tale îmi arătau cât de aproape de marginea prăpastiei te aflai; şi m-am întrebat, încă o dată, cine este vinovat pentru căderea ta.

Vino la Biserica lui Hristos! Numai aici vei găsi consolare pentru fiinţa ta răvăşită, numai în ea vei afla certitudinea; fiindcă numai în Biserica vei auzi glasul lui Iisus spunându-ţi cu blândeţe: „Fiule, iertate îşi sunt ţie greşelile tale, pentru că mult ai suferit. Iată, te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai greşeşti”… Nimeni nu ţi-a scris vreodată cuvintele acestea, dar acum le auzi. Ţi s-a vorbit de ură de clasă, de ură politica, de ură şi mereu de ură.

Cuvântul „iubire” ţi-a sunat străin, dar acum Biserica lui Hristos îţi arată o cale mai bună, o cale a dragostei. Ai fost până acum sclavul instinctelor tale, trupul tău a fost un simplu instrument prin care ele s-au exteriorizat. Şi acum poţi să auzi acest glas al lui Iisus, Care grăieşte prin gura Apostolului Său: „Au nu ştii că tu eşti templul lui Dumnezeu, ca în tine locuieşte Duhul lui Dumnezeu?”. Ţi s-a spus că descinzi din maimuţă, că eşti o fiară care trebuie dresată, iar acum afli un lucru uluitor: tu eşti templul lui Dumnezeu, în tine sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu! Eşti rechemat, tinere, la demnitatea ta de om metafizic; eşti ridicat de acolo de unde educaţia greşită te-a coborât din sacrul oficiu, de a fi temple în care să locuiască Dumnezeu. Noi te chemăm la puritate.

Dacă nu ai uitat cuvântul „inocență”, dacă au mai rămas zone de copilărie neîntinată în tine, nu vei rezista acestei chemări. Vino în Biserica lui Hristos! Vino să înveţi ce este inocența şi puritatea, ce este blândeţea şi ce este iubirea. Vei afla care este rostul tău în lume, care este scopul existenţei noastre. Spre stupoarea ta, vei afla că viaţa noastră nu sfârşeşte în moarte, ci în înviere; ca existenţa noastră este spre Hristos şi că lumea nu este doar un moment gol, în care să stăpânească neantul. Vei avea o nădejde și nădejdea te va face tare. Vei avea o credinţă şi credinţa te va mântui.

Vei avea o dragoste şi dragostea te va face bun. Aceasta este, tânărul meu prieten, cel dintâi cuvânt pe care Iisus ţi-l adresează prin tumultul lumii, prin desişul patimilor cu care nimeni niciodată nu te-a învăţat să te lupţi, prin transparența viselor tale de inocență, care te mai bântuie din când în când. Iisus te caută, Iisus te-a aflat!

Autor Mihai Somanescu

[P] Cele sapte cuvinte catre tineri.Viata Parintelui Gheorghe Calciu – comanda online

Sursă: Primul cuvânt către tineri al Părintelui Calciu: Ce ştii TU, tinere, despre Hristos? | ActiveNews

Noi Construim Catedrala, după modelul german! 

O istorioară pentru cei care preferă piatra şi spaţiile foarte mari.

Vrem o ţară ca afară!” a fost sloganul des auzit în ultimii 26 de ani ai istoriei ţării noastre. Visând la o ţară… ca Germania, românii şi-au ales chiar președinte un etnic german şi toate bunicuțele au învățat să-i pronunțe corect numele, de dragul „lucrului bine făcut”.

Dacă suntem așa de fascinați de modelul german al bunăstării, ce-ar fi să învăţăm de la germani cum se construieşte o Catedrală? Aş vrea să vă spun aici povestea construcției celei mai frumoase biserici din Dresda: Frauenkirche, simbolul de necontestat şi mândria unuia dintre cele mai frumoase orașe ale Germaniei. Frauenkirche este o biserică mare, terminată în 2005, care a costat 182.6 milioane Euro (calculați cu precizie germană), iar 38% au fost fonduri de la buget. Deși nu e sediu de episcopie, chiar localnicii o numesc cu mândrie „catedrală”.

Orașul Dresda este capitala landului Saxonia (de aici vine denumirea de „saşi” pe care l-au primit etnicii germani din ţara noastră, asta însemnând că avem deja ceva în comun). Dresda este supranumită „Florența de pe Elba” datorită mulțimii de monumente culturale (palate, muzee şi biserici… mari şi multe).  În 1945, înfrângerea Germaniei a adus şi furia bombardamentelor aliaților asupra multor orașe germane, iar Dresda a fost unul dintre orașele cele mai afectate: 650.000 bombe au pustiit orașul şi toată frumusețea arhitectonică, adunată în sute de ani, a fost redusă la mormane de ruine înnegrite de fum. Tot ce poți vizita astăzi în minunatul centru istoric al orașului este o reconstrucție. Pentru că Dresda a fost parte a Germaniei comuniste după cel de-al doilea Război mondial, reconstrucțiile au vizat cu precădere monumentele „civile”, statul comunist ateu nu permitea reconstrucția bisericilor.

În anul căderii regimurilor comuniste în Europa, 1989 –  avem din nou ceva în comun –  mii de oameni au ieșit în stradă la Dresda strigând „Noi suntem Poporul” şi „Libertate”… dar, cu Dumnezeu, căci locul revoluției lor a fost Catedrala Catolică a orașului. Așa cum la Timișoara în 1989, mii de tineri, educați de statul comunist fără Dumnezeu, au știut să spună în cor „Tatăl Nostru” şi nu au recitat idei marxiste învățate obligatoriu la şcoală.

1989 - Revoluția la Dresda, în Catedrala SfinteiTreimi
1989 – Revoluția la Dresda, în Catedrala Sfintei Treimi

Anul reunificării Germaniei, 1990, când partea estică, fostă comunistă, venea cu un mare handicap economic, sigur nu era momentul propice pentru construcția de biserici. Altele erau prioritățile. Ca şi cum astăzi Basarabia s-ar uni cu România şi singura grijă la… Tighina, spre exemplu, ar fi construcția unei foarte scumpe catedrale. Totuși, la Dresda, după 1990, toate bisericile monumente istorice ale orașului au fost reconstruite, cu sute de milioane de Euro. Au mers împreună cu construcțiile de biserici, palate, autostrăzi, spitale, şcoli, infrastructură etc. Nu s-au exclus unele pe altele, iar Dresda este astăzi un oraș exemplar.

Dintre zecile de biserici mari ale Dresdei, reconstruite cu sume imense, biserica Frauenkirche m-a impresionat în mod deosebit. Am intrat în această biserică mai mult pentru a căuta adăpost de vântul rece de februarie, dar priveliștea neașteptată care se deschide ca un trandafir în plină vară, m-a lăsat fără cuvinte. Daca veți căuta imagini pe internet, veți înțelege ce scriu. M-am așezat privind îndelung la cupola imensă, pictată cu sfinți, altarul bogat ornamentat, arhitectura deosebită, lumina minunată… Crezând că știu să fac deosebire între biserici, mi-am zis: trebuie să fie o biserică catolică (sfinți pe cupolă, numele înseamnă „biserica Maicii Domnului”, eram sigură c-am repartizat-o corect); dar, alte detalii m-au lămurit: Frauenkirche este o biserică luterană (confesiunea președintelui ţării noastre), iar în bisericile protestante la loc de cinste stă
„super simplitatea” şi „mega cumpătarea” când e vorba de ziduri, înțelegeți astfel mirarea mea. În biserică erau vreo 100 de persoane, turiști ca şi mine, dar se pare că am fost singura interesată să vizionez filmul de prezentare al bisericii. Am plătit biletul, am coborât într-o sală polivalentă cu vreo 100 de locuri, unde un angajat al bisericii a pornit filmul, văzându-şi apoi de alte activități. Am avut, deci, statutul „privilegiat” de a fi singurul spectator… așa că am privit, în liniște, mai mult cu sufletul, decât cu ochii, un filmuleț de vreo 30 min!

Așa am ajuns să aflu istoria reconstrucției bisericii Frauenkirche din Dresda. Din capul locului, trebuie să precizez, că e o poveste pentru cei care preferă piatra şi spaţiile foarte mari! Căci este descrisă în ghidurile locale drept „biserica cu cea mai mare cupolă din piatra de la nord de Alpi”, iar întreaga construcție are aproximativ 1 milion de pietre!

Nu fac un îndemn la ecumenism, aş vrea să vedeți în această istorioară doar puterea exemplului şi ce pot face oamenii când își propun să construiască ceva!

13 februarie 1990: se împlineau 45 de ani de la bombardarea Dresdei, 45 de ani de când în piața centrală a orașului zăcea un morman de pietre înnegrite: fosta biserică Frauenkirche, construită în 1743, la a cărei orgă cântase Johann Sebastian Bach. Multe clădiri s-au reconstruit, dar pentru biserică n-a fost „voință politică” în statul comunist ateu. Au luat atunci inițiativa un grup de cetățeni, 14 la număr. Fotografii de atunci arată această întâlnire, într-o sufragerie mobilată simplu, ca pe vremea comunismului. Lor li s-au adăugat ulterior şi alte persoane: simpli cetățeni, dar şi importante personalități ale orașului (muzicieni, artiști, arhitecți, medici, doar un pastor printre ei). A fost o inițiativă cetățeneasca prin care 22 persoane au semnat un manifest care a făcut apoi înconjurul lumii: „Strigăt de la Dresda” (Ruf aus Dresden). Acest manifest a fost adresat lumii întregi şi în special ţărilor care au participat în cel de-al doilea război mondial, cerând ajutor pentru reconstrucția bisericii distruse de bombardamente. Ideea principală, fără să citez, era aceea că bugetul public nu putea susține o astfel de inițiativă, dar ţările care au bombardat Germania şi între timp au prosperat economic, erau chemate la un gest de reconciliere şi de înțelegere a durerii poporului german, trecut şi prin comunism.

Rezultatul acestui manifest a fost neașteptat de bun: s-au înființat fundații de sprijin (prin donații, altfel… e doar vorba în vânt) în SUA, UK, Franța şi Elveția. Toate statele şi-au arătat sprijinul prin discursuri de susținere din partea oamenilor politici, prin acțiuni ale comunităților de artiști şi din partea organizațiilor economice. De neînchipuit în România, nu-i așa? Pe la noi e mai ușor să se arunce cu pietre în ceea ce vor să construiască alții. În muzeul de la subsolul catedralei se află o sculptură care arată foarte frumos implicarea artiștilor germani. Nu îmi amintesc numele sculptorului dar sculptura arată foarte artistic ce pot face oamenii în echipă (cu brațele lor, cu banii lor, cu condeiul, pensula sau cu notele muzicale): distrugere sau reconstrucție. E un îndemn pentru fiecare de a-şi răspunde la întrebarea „de partea cui sunt eu? A celui care distruge sau a celui care construiește?”

distrugere-si-reconstructie

În 1993, molozul acela compactat în 48 de ani de ruină şi uitare, a fost îndepărtat şi zeci de arheologi, arhitecți, artizani au contribuit la inventarierea obiectelor care puteau fi refolosite în noua construcție. Întreaga piață şi locații din apropiere au devenit inaccesibile pentru mulți ani, din cauza amplei activități de inventariere. Au fost refolosite 3800 de pietre din construcția originală (de aceea, biserica arată la exterior ca un puzzle, cu pietre înnegrite din loc în loc), 2000 de piese din altarul original au fost încorporate cu mare grijă în reconstrucția migăloasa, iar crucea de pe cupolă, distorsionată de incendiul din 1945 şi găsită în moloz după 48 de ani, își are locul în biserică în semn de aducere aminte. Biserica urmează planul arhitectonic îndrăzneț al arhitectului care o construise cu 250 de ani în urmă. Fiecare pas a fost o provocare, fiecare pas a însemnat multă implicare şi dăruire. Au lucrat la această construcție cu precădere localnici: arhitecți, meșteri, artiști, cu toții animați de sentimentul de mândrie locală şi dragoste pentru ceva ce le dă identitate într-o lume contemporană foarte diversă!

Catedrala Frauenkirche din Dresda
Catedrala Frauenkirche din Dresda

Marile proiecte se construiesc cu entuziasm transferat în acțiuni concrete. Unii şi-au concretizat acest entuziasm în lucrul efectiv, alții prin acțiuni de sprijin, prin donații. Iată câteva exemple de implicare internațională, care pot fi oricând transpuse în practică şi în cazul catedralei noastre:

  • s-au adunat donații de peste 70 milioane Euro numai din certificate de donator; au fost 3 tipuri de certificat: (1) certificatul standard pentru o suma oarecare, (2) certificatul simbolic „adoptă o piatră„, pentru 300 Euro şi (3) certificatul „adoptă un scaun” pentru 2500 Euro (tot simbolic, căci cei care își au numele trecute discret, în partea de jos a scaunului, nu vor sta poate niciodată acolo, doar au făcut o donație… şi sunt vreo 1600 de locuri);
  • instituția bancară care a administrat contul de donații a contribuit cu încă 7 milioane de euro şi a organizat o campanie de strângere de fonduri printre angajații din rețea, adăugând încă 1 milion de euro;
  • printr-o altă inițiativă, s-au vândut mii de ceasuri cu imaginea bisericii, care aveau încorporat în ecran o pietricică dintre cele neutilizate în reconstrucție; peste 2,5 milioane de euro s-au adunat astfel;
  • crucea aurită de pe cupola centrală a fost oferită de „Poporul britanic şi casa de Windsor”; a fost confecționată de un artizan britanic, fiu al unuia dintre piloții britanici care au bombardat Dresda. Înainte de a fi adusă la Dresda, crucea a fost expusă în marile catedrale ale Regatului Unit, timp de 5 ani, adunând astfel donații generoase pentru reconstrucție;
  • în 1998, un artist britanic, Robert H. Lee (fost prizonier de război într-un lagăr de lângă Dresda), a promovat proiectul de reconstrucție printr-o sculptură care a emoționat lumea: „Înger în lacrimi”, o sculptură în lemn care exprimă durerea şi suferința supraviețuitorilor celui de-al doilea război mondial, a reprezentat tributul personal pentru frumusețea distrusă a Dresdei, respectul său pentru poporul german a cărui durere a exprimat-o; britanicul a trăit să vadă şi biserica terminată, iar lucrarea lui se află în muzeu;
Robert H. Lee - Der Weinende Engel (Încer în lacrimi)
Robert H. Lee – Der Weinende Engel (Înger în lacrimi)

38% din banii necesari au fost asigurați din fonduri publice (aprox. 70 milioane Euro, calculați cu bună chibzuință nemțească).

  • numele donatorilor sunt înscrise, discret, în ordine alfabetică, fără sume, pe panouri din plastic transparent, care abia se văd pe fundalul de piatră al subsolului bisericii; în 1994 este un singur panou, pentru anii ce urmează sunt 4-5 panouri, semn că mesajul „a prins” şi oamenii au știut ce au de făcut.

Construcția bisericii a durat aproximativ 10 ani şi a fost terminată în 2005, cu un an înainte faţă de termenul stabilit inițial şi încadrându-se în bugetul inițial. Sărbătoarea de sfințire a început în 30 octombrie 2005, a durat 3 zile, au participat 250.000 de oameni. Nu știu cine a fost episcop atunci, cine a administrat bugetul şi dacă s-a administrat eficient, nici nu mă interesează. Mesajul acestei frumoase biserici către toata lumea a fost: „distrusă de păcat, reconstruită prin speranță”.

În 2006, Dresda a sărbătorit 800 de ani de existenţă, iar Frauenkirche a fost bijuteria arhitectonică a orașului. Până în 2012, peste 14 milioane de oameni au vizitat biserica. Pentru că întreținerea anuală şi conservarea ei, costa zeci de milioane de Euro anual, strângerea de donații continuă… fără prea mult cântec, firesc, toată lumea înțelege mersul lucrurilor.

Modelul Dresdei a fost urmat şi de alte orașe germane. Astfel s-a reconstruit în anii post-comunismului: Domul din Frankfurt şi Palatul orașului Potsdam.

Catedrala (Domul) Sf. Ap. Bartolomeu din Frankfurt-am-Main
Catedrala (Domul) Sf. Ap. Bartolomeu din Frankfurt-am-Main

Câte astfel de poveşti avem noi în istoria noastră? Te întristează, parcă, neputința propriului popor de a se coaliza in momente decisive, pentru cauze înalte. Catedrala din Iași a fost construită în 60 de ani (cu întreruperi şi poticneli)! Modestă şi înghesuita biserică românească de la Ierusalim (în care multe dintre vedetele şi artiștii noștri au călcat şi de care sigur n-au fost impresionați din cauza spaţiilor mici) are o istorie care, din păcate ne reprezintă: a început în 1906 prin inițiativa unui om de cultură ieșean, care, cu mari sacrificii a adunat bani pentru închirierea unei case pentru un paraclis; s-au făcut apoi subscripții publice, s-a pus de câteva ori piatra de temelie, dar după 34 de ani modesta biserică încă nu era gata; războaiele care au urmat au adus şi mai multe piedici, fiindcă abia în 1975 (în plin regim comunist dictatorial în Romania), biserica devine în sfârșit funcțională! Mi-e foarte greu să citesc  istoria acestei biserici, pentru că mă uit la cei de acum 100 de ani şi nu-i înțeleg, cum de nu au văzut importanţa acestei cauze, cum de nu s-au coalizat? Este extrem de frustrant să aplicăm mereu exemple de poticneli, amânări, neputințe. Mi-e drag să vorbesc despre biserica de la Ierihon, care e frumoasă ca o zi de primăvară românească, pentru că în jurul ei s-au coalizat românii de la vlădică la opincă, într-o vreme când banii nu erau mulți, noi nu eram așa de umblați prin lume şi nici pietrele hulitorilor nu erau așa de zgrunțuroase. Mă gândesc că avem şi alte exemple pozitive, de pildă rapiditatea cu care s-au construit, în doar câțiva ani, mari catedrale în Transilvania: Alba Iulia, Timișoara, Cluj-Napoca etc.! Era perioada imediat după Marea Unire, când România Mare era condusă de regi de altă credință decât cea ortodoxă, dar care au susținut credința majorității. Sau Ştefan cel Mare: a construit peste 40 de biserici şi mănăstiri, iar  construcția minunatei biserici de la Voroneț a durat doar… 3 luni, cu mijloacele de acum 500 de ani.

Ce model urmăm, e numai alegerea noastră! A fiecăruia dintre noi! Înainte de a te uita ce fac alții pentru catedrală sau împotriva construcției ei, fiecare ar face bine să se întrebe ce face el însuși pentru acest proiect al nostru! E ușor să caști gura şi să pleci urechea la tot felul de filmulețe şi texte care lovesc în construcția catedralei, prin voci şi figuri cunoscute în spațiul public. E mai greu să iei inițiativa şi să spui: DA, SUSŢIN CONSTRUCŢIA CATEDRALEI! Si apoi, să transformi în gesturi concrete această hotărâre… după modelul german al lucrului bine făcut! Urmând acest model, mi-ar plăcea să vad implicați în acest proiect artiști, academicieni, oameni deștepți de la uniunile scriitorilor, cântăreților, pictorilor etc., profesioniști din diverse domenii, instituții! Mi-ar plăcea să văd şi semne, chiar „modeste”, de susținere din partea bisericilor surori din Grecia, Rusia, Serbia, Bulgaria şi de la frații noștri români din diaspora! Ca semn de comuniune şi încurajare!

Gânduri bune vă doresc tuturor, întru Domnul nostru Iisus Hristos care S-a răstignit pentru toți oamenii, ca să putem primi în suflete bucuria Învierii!

Clara Râpan

Sursă: Clara Râpan: Noi Construim Catedrala, după modelul german! – Basilica.ro

În urmă cu 800 de ani, Toma de Aquino ne avertiza în legătură cu islamul

Toma de Aquino, privit ca unul dintre cei mai mari teologi şi filozofi ai Evului Mediu, ne-a lăsat o critică muşcătoare a islamului, bazată în mare parte pe caracterul şi metodele dubioase ale fondatorului său, Mohamed.După Aquino, islamul era atractiv pentru bărbaţii ignoranţi, brutali şi carnali şi se răspândea nu prin puterea argumentelor, sau a graţiei divine, ci prin puterea sabiei.

Dat fiind faptul că islamul a fost fondat şi s-a răspândit în secolul 7, Aquino – considerat de către catolici ca un sfânt şi un doctor al Bisericii – a trăit într-o perioadă mai apropiată de cea a lui Mohamed decât noi. Într-una dintre cele mai importante opere ale sale, voluminoasa Summa contra gentiles, pe care Aquino a scris-o între 1258 şi 1264, el a susţinut adevărul creştinismului faţă de alte sisteme de credinţă, inclusiv islamul.

Aquino a pus în comparaţie răspândirea creştinismului cu cea a islamului, spunând că în timp ce succesul timpuriu al creştinismului s-a datorat credinţei generalizate în minunile lui Iisus, răpândirea islamului a fost înfăptuită prin promisiunile plăcerilor senzuale şi prin violenţa sabiei. Mohamed i-a sedus pe oameni prin promisiunile plăcerilor carnale către care ne îmboldeşte senzualitatea cărnii. Învăţăturile sale conţin de asemenea precepte care erau în conformitate cu promisiunile sale şi el a dat frâu liber către plăcerea carnală.

O astfel de ofertă,  afirmă Aquino, este atractivă pentru un anume tip de persoane cu virtute şi judecată limitate.

În toate acestea, aşa cum era de aşteptat, el a fost urmat de bărbaţi carnali. Şi ca dovezi a adevărului doctrinei sale, el le-a pus în lumină doar atât cât putea fi priceput de capacitatea naturală a celor cu o foarte scăzută judecată. Cu adevărat, adevărurile pe care el le-a predicat le-a amestecat cu multe născociri şi cu doctrine de cea mai adâncă falsitate.

Metodele violente de răspândire a islamului erau în mod special neconvingătoare pentru Aquino, dat fiind faptul că el considera că utilizarea forţei nu dovedeşte adevărul pretenţiilor cuiva şi sunt mijloacele folosite în mod obişnuit de către oamenii răi.

Mai multe aici.

Sursă: În urmă cu 800 de ani, Toma de Aquino ne avertiza în legătură cu islamul – Solidaritate europeană

De ce se tem britanicii sa vorbeasca despre Dumnezeu, cu copiii lor?

De teama ca fiii lor sa nu ajunga proscrisi in scoala, parintii britanici evita sa le transmita copiilor lor invatatura de credinta.

1 din 4 parinti din Anglia evita sa-si invete propriii copii religie, de teama ca acestia sa nu ajunga niste proscrisi in scoala

Un nou studiu a constatat că aproape un sfert din parintii din Marea Britanie nu le predau religia, copiilor lor, din cauza temerii că ar face din acestia din urma niste proscriși in școală.

Sondajul a fost efectuat de ComRes si comandat de Theos, o asociatie religioasa și sociala.

Un alt motiv invocat de aproximativ un sfert dintre părinții din Marea Britanie a mai fost acela că copiii lor: „ar putea sa ne puna intrebari, la care noi nu am putea sa le raspundem”.

Doar aproximativ 40% dintre părinți au spus că au vorbit vreodată cu copiii lor despre religie, in timp ce aproape 1 din 5 a declarat: „nu este treaba mea, ca părinte, sa transmit copiilor mei convingerile mele”, desi, cu toate acestea, chiar si acesta pozitie – care la o prima vedere poate parea neutra – demonstreaza de fapt masura credintei parintilor in cauza. Ateismul are acest avantaj, ca poate fi ‘predat’ pur si simplu prin nepredarea religiei (indepartarea de religie).

Sursă: Afla de ce se tem britanicii sa vorbeasca despre Dumnezeu, cu copiii lor?

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu.

Fragment din cartea „Originile răului. Taina comunismului”, autor: Volodski I.O. Traducere și adaptare: Provita Media

Din cuprinsul cărții: Teoreticienii comunismului / Marx și Moses Hess. Adancurile satanice ale comunismului / Satanismul in familia Marx / Primii adepți ruși ai lui Marx / Esența satanica a marxismului / Lenin – primul „geniu” al practicilor satanice de distrugere / Calea lui Lenin spre putere prin teroare in masa / Bani pentru tradarea Rusiei și confiscarea puterii / Lenin intoarce datoriile Germaniei / Genocidul bolșevic al propriului popor / Lupta impotriva lui Dumnezeu – scopul vieții lui Lenin / „Moartea pacatoșilor este cumplita…” (Ps. 33) / Asasinarea Țarului Nicolae al II-lea și a familiei Sale / „Dupa roadele lor ii veți cunoaște…” (Matei 7,16) / Suferința poporului / Suferința Bisericii / Brutalitatea calailor / Omorarea ritualica a familiei țariste /Alegerea istorica a Rusiei

***

Probabil ați auzit aceste cuvinte: „Pe vremea comuniștilor se traia mai bine… Pe vremea comuniștilor nu exista un asemenea haos…”. Omului ii vine ușor sa priveasca trecutul prin romantism și sa-l prezinte in culori roz. In acest fel, in anumite zone, viața in comunism apare ca o eliberare de toate necazurile și temerile legate de viitor, iar comuniștilor le sunt incredințate conducerea unor regiuni intregi. Putem sa nu-i luam in serios, pentru ca și bolșevicii, inainte de Revoluția din 1917, nu erau luați prea in serios. Ce este comunismul? Nimeni nu știe in mod clar, daca, desigur, nu amintim de celebrele sloganuri vechi. Nici macar marxiștii nu-i cunosc adevarata sa natura, caci comunismul este cunoscut doar unui cerc restrans de inițiați.

Cum sa aflam ce este comunismul? „Pomul se cunoaște dupa roadele sale”. Sa analizam atunci faptele și evenimentele. Sa incepem cu lucrul cel mai important. Comunismul predica ateismul. Cu alte cuvinte, el neaga pe Dumnezeu, și despre asta iși aduce aminte oricine. Deci, comunismul este ateu. Iar cine a fost primul dintre atei, de asemenea, toți știu. Oamenii, care se identifica drept comuniști, se considera adepți ai acestor nelegiuiți, vrajmași ai lui Dumnezeu și ai omului, și, in consecința, sunt de asemenea atei. In lupta straveche dintre bine și rau pentru fiecare suflet, oamenii de buna voie se predau vrajmașului, de multe ori, fara sa-și dea seama. Inspaimantator! Ce este lumea in comparație cu un singur suflet! Intreaga lume este trecatoare și muritoare, doar sufletul este veșnic. Oamenii sunt in cautarea unei oarecare certitudini in viața actuala dificila. Dar nu cu orice preț!

***

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire.

***

Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Vladimir Ulianov a fost botezat la 16 (29) aprilie 1870. Tatal sau, Ilia Nikolaevici, era un om credincios. Cum s-a putut intampla ca fiul unui credincios, dintr-o data, sa o ia pe o cale anti-creștina? G.M. Krjijanovski a susținut ca Lenin i-ar fi povestit, „ca el deja din clasa a cincea, brusc, a terminat cu toate chestiunile religioase, și-a scos crucea de la gat și a aruncat-o la gunoi…”. Nu cumva se trezisera in el genele bunicului? Intr-un fel sau altul, dar Vladimir Ulianov s-a transformat intr-un apostat și a devenit in mod decisiv un dușman inverșunat al Bisericii Ortodoxe. Inca din 1905, in articolul „Socialismul și religia”, Lenin cere „sa se lupte cu intunericul religios”. Sub sloganul „Religia este opiu pentru popor”, Lenin, cu fanatismul sau, a educat la bolșevici ura fața de religie, in special, fața de creștinism. Activitațile sale erau indreptate impotriva Bisericii Ortodoxe Ruse și impotriva maselor de mai multe milioane de credincioși. Poziția sa este exprimata, cu toata sinceritatea, in urmatoarea afirmație:

„Orice idee religioasa, despre Dumnezeul drag, orice cochetare cu Dumnezeu este de o mizerie inexprimabila… cea mai periculoasa mizerie, boala cea mai grea”.

„Energia electrica va lua locul lui Dumnezeu, pentru țaran. Lasați-l pe țaran sa se roage la electricitate; el va simți astfel mai mult puterea guvernului central – decat pe cea cereasca”.

Așa vorbea Lenin, in conversație cu Miliutin și Krasin, cand discutau problema electrificarii.

Pierderea diferențelor dintre bine și rau i-a condus pe bolșevici la o totala permisivitate și faradelege in intreaga țara. Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost adusa la rang de politica de stat. Lenin a proclamat sloganul „Bisericile și inchisorile sa le facem una cu pamantul” și incepe teroarea impotriva Bisericii.

Una dintre primele decizii ale lui Lenin dupa revoluția din octombrie se referea anume la Biserica. Prin asta a subliniat faptul ca el considera Biserica Ortodoxa Rusa drept inamicul sau principal. Deja la 26 octombrie 1917, pamanturile bisericești și manastirești au fost confiscate de catre stat. Lenin da instrucțiuni „sa se duca o teroare necruțatoare in masa impotriva popilor…”. La inițiativa sa, a fost interzisa activitatea Sinodului local.

Biserică folosită ca hambar. Anii 1920

Un act de vandalism crunt anti-religios al bolșevicilor a fost bombardarea Kremlinului – locul sfant al rușilor, in noiembrie 1917. Din punct de vedere militar, bombardarea nu era necesara deoarece cadeții, care ocupasera Kremlinul, il parasisera in toiul nopții.

In țara se organizeaza procese ale clerului, acesta este supus unei harțuiri și terori continue. In lupta sa impotriva religiei, Lenin nu era singur. In aceasta acțiune imunda erau implicați in mod activ colaboratorii sai cei mai apropiați: Sverdlov (Rosenfeld), Stalin (Djugașvili), Troțki (Bronstein), Zinoviev (Apfelbaum), Kamenev (Rosenfeld), Dzerjinski (Rufin), Volodarski (Cohen), Yaroslavl (Gubelman) și mulți alții.

La 13 (26) octombrie, 1918, Patriarhul Moscovei și al intregii Rusii Tihon a trimis un mesaj Sovietului de Comisari ai Poporului, prin care determina poziția Bisericii Ortodoxe. In mesaj, in special, se sublinia:

„De un an intreg aveți puterea de stat in maini, dar raurile de sange varsat al fraților noștri, uciși fara mila la apelul vostru, striga la cer, și ne obliga sa va spunem cuvantul adevarului amar: țara noastra este cucerita, taiata, dezmembrata, și dați pentru ea tribut Germaniei aurul pe care nu voi l-ați adunat. Deși refuzați sa va aparați patria de dușmanii externi, cu toate acestea, recrutați permanent trupe. Impotriva cui le veți conduce? Ați divizat tot poporul in tabere care se lupta intre ele și l-ați aruncat intr-o lupta fratricida fara precedent. Iubirea intru Hristos ați inlocuit-o pe fața cu ura și, in loc de pace, ați aprins o dușmanie artificiala de clasa. Rusia nu avea nevoie sa incheie o pace rușinoasa cu inamicul din afara, ca voi, in cele din urma sa distrugeți pacea din interior. Sunt macelariți episcopi, preoți, calugari și calugarițe, cu nimic vinovați. Dar pentru voi nu este suficient ca ați manjit de sangele frațesc mainile poporului rus. La indemnul vostru, sunt pradate și luate cu forța pamanturi, case, conace, mori, fabrici, case, vite, jefuiți bani, haine, mobilier, imbracaminte. Momind oamenii intunecați și ignoranți cu ideea ca pot avea bunuri cu ușurința și fara pedeapsa, i-ați incețoșat și le-ați amuțit conștiința pacatului. Unde este libertatea de exprimare și a presei, unde este libertatea bisericii de a predica?

… In special, este dureroasa și cruda incalcarea libertații de credința. … Ați pus mana pe proprietatea bisericii, adunata timp de generații de credincioși, și nu v-ați gandit deloc ca incalcați voința lor de dupa moarte. Ați inchis o serie de manastiri și biserici, fara nici un motiv și vreo rațiune. Ați inchis accesul in Kremlin – aceasta moștenire sfanta a tuturor oamenilor credincioși.

… Da, trecem printr-un moment groaznic al conducerii voastre, care pentru o lunga perioada de timp nu se va șterge din sufletul oamenilor, umbrind in sufletul lor chipul lui Dumnezeu și pecetluindu-l pe cel al fiarei…

Dar acum, pentru voi cei care folosesc puterea pentru a-i urmari pe cei apropiați, pentru a-i extermina pe cei nevinovați, ne extindem Cuvantul Nostru de indemn … indreptați-va nu spre distrugerea, ci spre construirea legii și ordinii publice, lasați poporul sa se opreasca din razboiul fratricid. Altfel, se va cere de la fiecare sange pentru sangele varsat de voi (Luca, 11,51), și toți cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei, 26,52). ”

„Atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”

Bolșevicii s-au angajat in decapitarea Bisericii Ortodoxe și Patriarhul Tihon a fost declarat dușman al poporului.

Sute și mii de biserici și monumente, construite in orașele din Rusia pana in 1917, au fost demolate dupa instrucțiunile personale ale lui Lenin. In fosta arhiva de partid a Comitetului Central al PCUS exista o decizie speciala adoptata de Sovietul Comisarilor Poporului din 4 (17) ianuarie. Era vorba despre rechiziția lacașurilor Lavrei Alexandro-Nevskaya. In aceeași ședința, s-a adoptat o rezoluție cu privire la rechiziția proprietații bisericilor din Kremlin. Lenin trece la un „atac fara compromisuri asupra popilor reacționari”. La 20 ianuarie (2 februarie) 1918, el a semnat „Decretul Sovietului Comisarilor Poporului de separare a statului și școlii de biserica”. In acest decret se sublinia: „Nici o biserica sau societate religioasa nu are dreptul de a deține o proprietate. Ele nu au drepturi de persoane juridice”.

In plus, in decret se afirma: „Toate bunurile existente in Rusia, ce aparțin societaților ecleziastice și religioase sunt declarate proprietate naționala”, cu alte cuvinte, sunt confiscate. Aceasta decizie a fost o directiva pentru autoritațile locale sa procedeze imediat la jaf. Fanaticii revoluționari au atacat biserici și lacașuri sfinte, au inceput persecuția clerului. Jaful bolșevicilor a atins proporții fara precedent. In paralel cu jaful a avut loc un proces de distrugere barbar al bisericilor și lacașurilor sfinte. Au dat foc icoanelor și obiectelor bisericești.

In 1917, in Rusia existau aproximativ 78 de mii de biserici și lacașuri sfinte. In Moscova erau 568 de biserici și 42 de capele. Din acest numar, de-a lungul anilor puterii sovietice, marea majoritate a catedralelor, bisericilor și manastirilor au fost distruse, inchise și desfigurate.

Bolșevicii au aruncat in aer și apoi au facut una cu pamantul un monument magnific și unic al culturii și arhitecturii ruse – Catedrala lui Iisus Hristos Mantuitorul, construita din donații publice pentru a comemora victoriei Rusiei asupra armatei lui Napoleon. Mai tarziu a fost demolata și Catedrala Maicii Domnului din Kazan din Piața Roșie, construita in 1636, in cinstea victoriei miliției poporului, condusa de Minin și Pojarski asupra invadatorilor, inclusiv și Capela Maicii Domnului Ivireana (gruzina) din pasajul istoric. Multe biserici au fost transformate de bolșevici in cluburi. Le transformau și in ateliere, in depozite și chiar in grajduri, cocini și garaje.

Mai tarziu, „cauza lui Lenin” a fost continuata de Hrușciov. Cu participarea sa activa, in anii 1960-1964, in țara au fost inchise 20 de mii de biserici, 69 de manastiri, unde existau 30.000 de clerici. In timpul Brejnev, s-au inchis inca 8.000 de biserici și 18 manastiri, unde se aflau aproximativ 10.000 de clerici.

Bolșevicii au ajuns la un asemenea sacrilegiu, incat in Biserica Nașterii Maicii Domnului din Moscova, unde sunt ingropați eroii bataliei de la Kulikovo, calugarii Peresvet și Osleaba, au instalat o stație de compresoare a fabricii „Dinamo”.

La 30 mai 1919, Lenin a scris intr-o nota catre Orgbiuro al Comitetului Central despre necesitatea expulzarii din Partidul Comunist a credincioșilor. El cere sa se retraga din vanzare „carțile spirituale și sa fie date catre Glavbum (Direcția Centrala a Industriei de Hartie), ca maculatura.” Guvernul bolșevic a interzis producția de clopote.

La inceputul anilor 1920, in documentele de partid a aparut un slogan anti-religios și mai monstruos: „Un cap de popa pentru noi inseamna un butuc pe care se ascut țepușele comuniste”.

De la inceputul anului 1922, a inceput o noua etapa in jefuirea bisericilor și lacașurilor de cult. Cea mai mare activitate in aceasta munca mizerabila și imorala a desfașurat-o colaboratorul lui Lenin, Leon Troțki. Sub masca ajutorului pentru infometați, el devine inițiatorul rezoluției privind confiscarea obiectelor de valoare și podoabelor bisericești. „Instrucțiunile privind lichidarea proprietaților bisericești” au fost elaborate de catre soția lui, N. Sedova, care a condus Departamentul pentru muzee și protejarea monumentelor și Direcția centrala a instituțiilor științifice, științifico-artistice și muzeale din cadrul Comisariatului Popular pentru educație.

„Fondul secret” despre Lenin al fostei arhive a Institutului marxism-leninismului de pe langa Comitetul Central al PCUS conținea 3.724 de materiale documentare nepublicate. Printre acestea – documente care provoaca groaza.

Iata o nota a comisarului poporului al Comerțului Exterior, Leonid Krasin, din data de 10 martie 1922, adresata lui Lenin. In ea, comisarul bolșevic justifica necesitatea crearii unui sindicat peste hotare de vanzare a bijuteriilor rechiziționate din biserici și catedrale. Dupa ce a citit memoriul, Lenin a scris o rezoluție:

„… Tov. Troțki! Va rog sa citiți și sa mi-o trimiteți inapoi. Oare sa elaboram directivele cu privire la acest lucru in Biroul Politic? (Datele despre numarul bisericilor „curațate” sper ca le-ați obținut?) Va salut! Lenin”.

Din raspunsul lui Troțki:

„… Retragerea valorilor se va produce, aproximativ, la momentul Congresului Partidului. Daca la Moscova, totul merge bine, atunci problema va fi rezolvata de la sine in provincie. In același timp, se duce munca de pregatire in Petrograd. … Activitatea principala pana acum a fost de a retrage (valorile) din manastiri, muzee, tezaure, și așa mai departe. In acest sens, captura e dintre cele mai mari, iar munca este departe de a fi terminata. 12 / III-1922 al Dvs., Troțki”.

Bolșevicii au creat foametea ca să poată jefui bisericile spre propriul folos politic

Despre teroarea cea mai cruda și mai hidoasa, organizata de Lenin impotriva clerului și a Bisericii Ortodoxe Ruse, dau marturie fragmente de mai jos dintr-un document scris de Lenin, la 19 martie 1922:

„Pentru tovarașul Molotov, pentru membrii Biroului Politic. Strict confidențial. Va rugam sa nu faceți copii in nici un caz… Lenin.

Anume acum și numai acum, cand in unele zone ale foametei se mananca oamenii intre ei și pe drumuri zac sute, daca nu mii de cadavre, putem (și, prin urmare, trebuie) sa purcedem la confiscarea valorilor bisericii cu cea mai salbatica și nemiloasa energie, sa nu ne oprim in fața nici unei rezistențe de orice fel. Cu orice preț, trebuie sa confiscam proprietațile bisericești cu forța cea mai mare și in cel mai rapid mod prin care putem asigura un fond de cateva sute de milioane de ruble in aur. … Și putem face acest lucru cu succes doar acum. Toate considerațiile indica faptul ca mai tarziu nu vom putea face, deoarece nici un alt moment, cu excepția foametei disperate, nu va oferi aceasta stare de spirit maselor largi țaranești, care sa ne furnizeze vreodata simpatia maselor, sau cel puțin sa ne asigure neutralizarea acestor mase…

Cu cat mai mulți reprezentanți ai burgheziei reacționare și ai clerului reacționar vom reuși sa impușcam, cu atat mai bine. Este necesar chiar acum sa invațam publicul astfel incat, pentru cateva decenii, nici sa nu indrazneasca sa se gandeasca la rezistență… Lenin.”

Astfel, foametea creata de bolșevici in mod artificial a fost folosita ca un fundal potrivit pentru jefuirea banditeasca a bisericilor și obiectelor sfinte ale Bisericii Ortodoxe, urmata de trimiterea prazii in strainatate. Aceasta scrisoare revoltatoare indica o ura cu adevarat satanica a lui Lenin impotriva lui Dumnezeu, impotriva Bisericii lui Hristos.

Pe baza instrucțiunilor lui Lenin au fost confiscate bunurile Manastirii Patimilor și din Catedrala Iisus Hristos Mantuitorul din Moscova. A fost pradata și Lavra Alexandro-Nevskaia. Bandiții au mers dupa prada și la Manastirea Novodevicii. Ziarul „Petrogradskaya Pravda” (Adevarul de Petrograd), la 5 mai, anul 1922, publica cu cinism despre aceasta campanie:

„… s-au confiscat un total de 30 de puduri (1 pud = 16,38 kg n.t.). Valoarea principala este reprezentata de doua veșminte, impanzite cu briliante. Pe o singura icoana existau 151 de diamante, dintre care 31 sunt mari … in plus, veșmantul era acoperit de șiruri de perle și o mulțime de diamante mici. Pe o alta icoana, erau 73 de diamante … 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. O mare valoare … o reprezinta coronițele icoanelor, acoperite aproape in intregime cu pietre… Astfel, valoarea bunurilor din Manastirea Novodevici este de aproximativ o suta miliarde de ruble”.

A existat o asemenea campanie și asupra Catedralei „Sf. Isaac”. Rezultatul acestei campanii este descris in același ziar, pe 22 mai:

„La 18 mai, se trece la confiscarea de obiecte de valoare de la Catedrala Sf. Isaac. Valorile ridicate luate cu 2 camioane ….”.

Arhiva de Stat de filme și fotodocumente din Krasnogorsk a conservat filme, care descriu acțiunile de jaf ale bolșevicilor. Nici o biserica și nici o manastire rusa nu a scapat de aceasta soarta.

Operațiunea de jefuire a proprietaților Bisericii din mai 1922 a dat in mainile guvernului sovietic o suma astronomica. Aceasta depașea de o suta de ori valoarea bugetului anual al țarii. Si, cu toate acestea, populația din regiunea Volgai pierea in mari suferințe. Din cei 32 de milioane de oameni care alcatuiau populația din zonele afectate de seceta din regiunea Volga, au fost supuși foametei peste 20 de milioane de oameni.

Valorile pradate din biserici și catedrale de guvernul bolșevic erau duse in strainatate, aparent pentru achiziționarea de cereale pentru populația infometata. De fapt, painea in țara era, dar și aceasta pleca in strainatate.

Cu toate acestea, jaful bisericilor și lacașurilor sfinte nu erau suficiente pentru vrajmașii lui Dumnezeu. La inceputul lunii ianuarie 1919, in mijlocul razboiului civil, Lenin da instrucțiuni pentru a efectua o acțiune fara precedent. Pentru prima data in istoria Bisericii Ortodoxe Ruse a fost comis un sacrilegiu de neimaginat – in manastiri și biserici sunt deschise in mod public moaștele sfinților. Un astfel abuz asupra sentimentelor credincioșilor nu mai este cunoscut in istorie.

La 28 ianuarie 1919, la ora 4 ziua, s-a deschis racla monahului Tihon din Manastirea Maicii Domnului, din orașul Zadonsk, provincia Voronej. La 8 februarie, ora 4 și 15 minute, s-a deschis racla Sf. Mitrofan de la Manastirea Mitrofanovski din Voronej.

Lenin a indraznit sa deschida și racla Sfantului Serghie de Radonej (1321-1391), fondatorul și starețul Manastirii Sfintei Treimi, care l-a binecuvantat prințul Dmitri Donskoi, inainte de batalia de la Kulikovo, in 1380.

Deschiderea raclei stravechi cu moaștele Sfantului Parinte Serghie a fost facuta de bolșevici, la 11 aprilie 1919, iar Lenin a cerut sa-i se dea fotografiile facute in timpul deschiderii.

Bonci-Bruevici a scris: „Personal, i-am aratat fotografii facute de pe peliculele filmelor …. și el a fost foarte mulțumit de ele”.

De la data de 1 februarie 1919 și pana la 28 septembrie 1920, au fost comise 63 de asemenea deschideri de racle. Actele de sacrilegiu ale bolșevicilor nu au incetat nici in anii urmatori.

La 12 mai 1922, la Catedrala Sfanta Treime de la Lavra Alexandro-Nevskaia din Sankt Petersburg a fost deschisa racla legendarului cneaz sfant Alexandr Nevski.

„Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”

Lenin grabea judecarea clerului superior. La inițiativa sa, in mai 1922 Biroul Politic decide:

„Sa se dea o directiva Tribunalului din Moscova:

  1. Tihon sa fie deferit imediat instanței.
    2. Popilor sa li se aplice pedeapsa cu moartea”.

In conformitate cu decizia de la Moscova, s-a decis in instanța de judecata, condamnarea, la 8 mai, a 11 clerici și laici la moarte. Preoții H. Nadejdin, V. Sokolov, M. Teleghin, Tihomirov, Zaozerski au completat lista pe care se aflau mai multe mii de victime nevinovate.

La indicațiile lui Lenin, la 4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost adus in fața justiției. El a fost „prelucrat”, la fel ca și restul clericilor. Interogatorii interminabile, amenințari, presiuni, promisiuni…

Patriarhul Tihon în noiembrie 1917. A fost canonizat ulterior

Eliberarea Patriarhului din inchisoare a fost memorata de martori oculari:

„O mulțime de mii de oameni a inundat intreaga zona din jurul inchisorii. In departare, se afla echipajul. Un detașament mare de cekiști formau un coridor de la porțile inchisorii pentru echipaj, imparțind mulțimea in doua parți. Dupa o lunga așteptare, s-au deschis porțile, și a aparut Patriarhul. Parul lung gri zbarlit, barba incalcita, cu ochii adanciți pe fața trasa, cu o mantie soldațeasca mizerabila, purtata pe pielea goala. Patriarhul era desculț. Mulțimea de mai multe mii de oameni, șocata, toți, ca un singur trup, au cazut in genunchi și s-au inchinat. Patriarhul mergea incet spre echipaj, cu ambele maini binecuvantand mulțimea, iar lacrimile ii curgeau pe fața lui epuizata. Și așa de mare a fost puterea momentului, incat capetele garzilor, pentru o clipa, au cazut reverențios in fața suferindului”.

Distrus de inchisoare, Patriarhul Tihon a murit la 26 martie anul 1925.

Potrivit martorilor oculari:

„… La funeraliile Preafericitului Patriarh al Moscovei și al intregii Rusii Tihon au venit mai mulți oameni decat la funeraliile liderului proletariatului lumii Lenin. Zi și noapte, fara intrerupere, oamenii veneau sa-și ia ramas bun de la Patriarh. In timpul primei zile, potrivit unor zvonuri, s-au vandut 60.000 de lumanari. Șirul oamenilor veniți sa-și ia ramas bun se intindea pe distanța de o versta (1 versta = 1,067 km) …”.

In anii 1917-1922, au cazut victime terorii bolșevice mai mulți ierarhi importanți ai Bisericii Ortodoxe Ruse.

La 15 iunie 1918, unul dintre primii martiri a fost episcopul de Tobolsk și Siberia Ghermoghen. Fanaticii bolșevici l-au inecat, aruncandu-l in apa de pe un vapor.

In noaptea de 25 spre 26 ianuarie 1920, la Lavra Kiev-Peciorskaia, bolșevicii l-au ucis mișelește pe Mitropolitul Vladimir al Kievului. Potrivit martorilor:

Mitropolitul Vladimir Bogoyavlensky al Kievului. Canonizat în 1998 de Biserica Ortodoxă Rusă

„La 23 ianuarie seara, bolșevicii au ocupat Lavra. Asasinii l-au condus pe mitropolit in dormitor. Acolo mitropolitul a fost torturat și s-a incercat strangularea lui. La locul de execuție, la poarta Lavrei, mitropolitul a fost adus cu o mașina. … Mitropolitul a spus: «Vreți sa ma impușcați aici?» Unul dintre calai a spus: «Doar n-o sa ne mai ceremonim?» Apoi, Mitropolitul a cerut permisiunea sa se roage lui Dumnezeu, la care a venit raspunsul: «Cat mai repede posibil» Ridicandu-și mainile spre cer, mitropolitul s-a rugat cu voce tare: «Doamne, iarta-mi pacatele mele cele cu voie și fara de voie și primește duhul meu cu pace». Apoi i-a binecuvantat pe ambii sai ucigași cu mainile sale, spunand: «Domnul sa va ierte!» In acel moment, au fost trase focuri de arma, iar mitropolitul a cazut, acoperit de sange. Ucigașii au ridicat atunci trupul mitropolitului in baionete. Fața parintelui era strapunsa in diferite locuri de baionete și de gloanțe. In piept, se casca o gaura imensa de la un glonte exploziv, care sangera. Mai multe coaste erau rupte. Spatele era strapuns cu baioneta și impușcat. Ceafa injunghiata de asemenea cu lovituri de baioneta. … Cand pr. Antim a ridicat trupul mitropolitului, au alergat la el o duzina de soldați și muncitori și au inceput sa-și bata joc de mitropolitul impușcat și nu l-au lasat sa-i duca trupul: «Inca mai vreți sa-l inmormantați – aruncați-l in șanț!» Cand trupul mitropolitului a fost dus de acolo, femei evlavioase l-au plans, se rugau și spuneau: «Martir și mucenic, Dumnezeu sa-l odihneasca!».”

Dupa asta, in toata țara, s-a rostogolit un val de teroare sangeroasa, arestari și execuții. Pana la mijlocul anului 1922, in legatura cu confiscarea proprietaților bisericești au avut loc 231 de procese. In boxa acuzaților au ajuns 732 de oameni, mulți dintre care au fost condamnați la moarte.

La 12 august, la Petrograd, a fost impușcat Mitropolitul Veniamin de Petrograd. In cuvantul sau de incheiere, care i s-a acordat in ajunul procesului, el a spus:

„Despre mine? Ce pot sa spun despre mine insumi? Este doar un singur lucru… Nu cunosc ce verdict veți pronunța – sa mor sau sa traiesc, dar indiferent de ce veți declara – cu aceeași venerație ma voi intoarce la suferința, imi voi face semnul crucii și voi spune: Slava Ție, Doamne Dumnezeule, pentru tot … ”.

Procesul Mitropolitului Veniamin a fost o infrangere morala a bolșevicilor. Pe langa acest mitropolit, au mai existat alte trei nume de „condamnați la moarte”: Arhimandritul Serghie (Șein), profesorul Novițki, președintele Direcției societaților eparhiilor unite din Petrograd, și avocatul Ioan Kovșarov.

Cel mai batran episcop Serafim (Ciceagov) Mitropolit al Sankt-Petersburgului, incepand cu 1921, a fost supus arestarilor constante și deportarilor. La 30 noiembrie 1937, pe batranul episcop bolnav l-au arestat din nou. Din cauza hidropiziei, el nu mai putea merge, iar cekiștii au trebuit sa cheme o ambulanța sa-l ia pe o targa la inchisoarea Taganka. In ciuda slabiciunii fizice, la inchisoare, episcopul a dat dovada de tarie morala și curaj: la interogatorii nu a dat nici un nume și a pledat nevinovat. La 11 decembrie 1937, la varsta de optzeci și unu de ani, el a primit coroana martiriului. Dumnezeu știe cum a fost adus acest om in varsta la Butovo și acolo a murit. La 23 februarie 1997, Sinodul Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe episcopul Serafim.

Mucenicul Fadei, Arhiepiscopul de Tver, dupa multe suferințe și umilințe, la 31 decembrie 1937, a fost inecat intr-o groapa de canalizare.

La 10 decembrie 1937, a primit cununa muceniciei starețul Sfintei Treimi Sf. Serghie, arhimandritul de 79 de ani Kronid (Liubimov). In timpul interogatoriilor, epuizat, aproape orb arhimandritul Kronid s-a comportat fara teama. La propunerea anchetatorului de a „da marturie veridica despre activitațile sale contra-revoluționare”, arhimandritul Kronid a raspuns: „Eu sunt, dupa convingerile mele, monarhist, așa am fost pana in prezent, și in același spirit am educat calugarii, sa fie adepții Bisericii Ortodoxe Adevarate”. La a treia cerere a anchetatorului de a numi „pe cei care gandesc ca el”, starețul a refuzat sa raspunda. Ultimul stareț al manastirii și inca zece oameni care erau impreuna cu el au fost condamnați la moarte și executați la Butovo.

Cu puțin timp inainte de ultima sa arestare, Mitropolitul Serafim (Ciceagov) a spus:

„Biserica Ortodoxa trece printr-o perioada de incercari… Acum, mulți oameni sufera pentru credința lor, dar aceasta inseamna aurul care se purifica in creuzetul incercarilor spirituale. Dupa aceea vor fi atat de mulți martiri care au suferit pentru credința lor in Hristos, cat de mulți nu-și amintește intreaga istorie a creștinismului”.

In Rusia, ca nici intr-o alta țara, in secolul XX, a avut loc o confruntare intre Bine și Rau. Timp de șaptezeci de ani, din octombrie 1917, a avut loc o persecuție fara precedent a credinței, care a depașit chiar persecuția primelor secole ale creștinismului. Biserica Ortodoxa Rusa are o mulțime de martiri care și-au pastrat puritatea și taria credinței, chiar și in zilele incercarilor cele mai brutale. Cruzimea, manifestata fața de cler, depașește orice inchipuire. Ei au fost arestați, torturați brutal, inecați in gauri sapate in gheața raurilor și in fantani, au fost aruncați in foc, otraviți, ingropați de vii, inecați in toalete publice, taiați cu ferestraul, crucificați, li s-a jupuit pielea de pe maini și picioare…

Țara s-a acoperit de o rețea de lagare de concentrare. Belomorkanal a devenit mormantul a zeci de mii de prizonieri in anii 1931-1933.

Pierderi umane deosebit de mari, in special, a suferit Biserica Ortodoxa in momentul confiscarii proprietaților bisericești. Pe parcursul acestei perioade, a fost impușcați aproximativ 8.100 de preoți și calugari. Au fost arestați, deportați și executați nu mai puțin de 20 de mii.

Pana in 1929, existau doar 4 episcopi in funcție, conduși de mitropolitul Serghie.

Lupta impotriva lui Dumnezeu a fost scopul vieții lui Lenin. El a continuat aceasta lupta pana la moarte. In ciuda atacului sever al bolii, care a dus la o paralizie parțiala a mainii drepte și a piciorului drept și la tulburari de vorbire, la 13 octombrie 1922, inițiaza rezoluția Comitetului Central „Cu privire la constituirea Comisiei de propaganda anti-religioasa”.

Obiectivele acestor reglementari și masuri punitive au fost destul de clare pentru contemporani. Unul dintre ei – Lordul Curzon – a spus ca „persecuția și execuțiile fac parte dintr-o campanie conștienta intreprinsa de guvernul sovietic cu scopul determinat de distrugere a oricarei religii in Rusia și de a o inlocui cu ateismul”.

Sursă: Originile răului sau ce înseamnă comunismul (fragment I/II). Lupta lui Lenin cu Dumnezeu

Educatoare creştină concediată pentru că a refuzat să le citească copiilor poveşti cu gay 

O educatoare creştină din Londra, Sarah Mbuyi, a fost concediată de la grădiniţa Newpark Childcare în urma unei plângeri făcute de o colegă de orientare sexuală lesbiană.

Aceasta a pretins că a fost hărţuită de Sarah. Chemată la o şedinţă disciplinară, Sarah Mbuy a fost întrebată ce părere ar avea dacă i s-ar cere să le citească copiilor poveşti cu părinţi de acelaşi sex. Aceasta a răspuns că nu ar putea face aşa ceva.

Sarah Mbuyi nu şi-a ascuns credinţa, despre care a avut câteva conversaţii cu colega ei lesbiană, pe care chiar a vizitat-o la spital, când aceasta a avut un accident, şi i-a făcut cadou o Biblie. Sarah spune că ea nu şi-a exprimat opinia despre învăţăturile despre homosexualitate care există în Biblie decât după ce colega a întrebat-o aceasta în mod expres.

„Dacă ţi-aş spune că Dumnezeu este Ok cu aşa ceva te-aş minţi, dar El te iubeşte şi te aşteaptă să vii la el aşa cum eşti”, i-a răspuns aceasta. Sarah povesteşte că imediat colega s-a dus să o reclame la superiori. „Mi se oare că se hotărâseră deja să mă concedieze înainte să mai audă şi versiunea mea despre cele întâmplate”, a declarat Sarah, care a dat în judecată grădiniţa pe temeiul că a concediat-o din cauza convingerilor sale religioase.

de Colin Kerr,  LifeSiteNews.com

Traducere: Ştefana Totorcea

Sursă: Educatoare creştină concediată pentru că a refuzat să le citească copiilor poveşti cu gay | Știri pentru viață

Fără „duhovnici buni”, bisericile pot deveni triste repere muzeale 

Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. El este, dacă vreţi, interfaţa noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaştem şi de Care ne apropiem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relaţia personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se ataşează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Mântuitorul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a relaţiei cu părintele său duhovnicesc, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

De-a lungul secolelor, în Biserică, pentru a putea umbla „întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 4), credincioşii au avut nevoie de duhovnici devotaţi. Dincolo de condiţiile morale şi canonice, un duhovnic, pentru a fi consacrat ca atare, trebuie să aibă capacitatea de a relaţiona părinteşte (chiar să aibă „inimă de mamă”, cum spunea Părintele Paisie Aghioritul). El trebuie să fie şi un foarte bun cunoscător al psihologiei omului de azi, să ofere îndrumare în cele ce ţin strict de viaţa duhovnicească, dar şi în alte aspecte care ţin de viaţa credinciosului. Însă el nu poate şi nu trebuie să fie niciodată soţul pe care nu îl avem, nu poate înlocui prietenul care ne-a trădat, nu ia locul tatălui care ne-a lipsit în copilărie. Duhovnicul este ghidul nostru către Domnul. El este, dacă vreţi, interfaţa noastră cu Dumnezeu, pe care ne străduim să-L cunoaştem şi de Care ne apropiem inclusiv pe această cale – întărind, astfel, relaţia personală cu El, cea cultivată mai ales în taina rugăciunii. Dacă un ucenic se ataşează de duhovnic mai mult decât de Hristos, înseamnă că fie duhovnicul s-a pus pe sine în relaţie mai mult decât L-a pus pe Mântuitorul, fie ucenicul nu poate încă a se lipi de Dumnezeu, ci caută doar dimensiunea umană a relaţiei cu părintele său duhovnicesc, fie se întâmplă ambele (în proporţii variabile).

Limitele ascultării de duhovnic sunt, în primul rând, păcatul şi erezia. Indiferent de autoritatea unui îndrumător duhovnicesc, de statura lui morală sau de poziţia pe care ar avea-o în structurile instituţionale ale Bisericii, ucenicul are dreptul să refuze a mai asculta de duhovnicul său când acesta îl îndeamnă a păcătui sau a crede în învăţături eterodoxe. Este bine însă ca, într-o astfel de (nedorit) situaţie, respectivul ucenic să se adreseze superiorilor acelui duhovnic, prezentându-le problema întâmpinată. Asta, pe de o parte, pentru a fi sigur, printr-o eventuală confirmare a unei autorităţi bisericeşti, că a sesizat în mod corect acele abateri la duhovnicul său, iar pe de altă parte, pentru a înştiinţa pe cei care pot lua măsurile adecvate într-o astfel de situaţie. Abuzul de autoritate al duhovnicului se poate face şi în alte privinţe, care nu sunt la fel de grave, dar care sunt nefireşti, privite prin prisma rolului pe care un astfel de îndrumător de suflete este chemat să şi-l asume înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Spre exemplu, există, uneori, tendinţa din partea duhovnicului de a controla viaţa ucenicului în aspecte care nu ţin de competenţa sa directă, cum ar fi a indica acestuia ce facultate să urmeze, cu cine să se căsătorească, cu cine să voteze etc. Sigur că duhovnicul poate aborda cu ucenicul şi astfel de subiecte, dar orice povaţă a sa trebuie să fie făcută doar cu scopul de a orienta pe ucenic, din perspectiva mântuirii.

Duhovnicul are un rol foarte important şi în dobândirea discernământului duhovnicesc. Când Îl vom crede mai mult pe Dumnezeu decât pe noi înşine, când vom crede mai mult cuvintelor Sale decât stărilor noastre sufleteşti sau gândurilor proprii, atunci se va milostivi Domnul şi ne va face darul acesta minunat care aduce discernerea duhurilor şi dreapta socoteală. Duhovnicul este cel în faţa căruia ne validăm această lucrare. Prin mărturisirea noastră în Taina Spovedaniei şi prin solicitarea de sfat duhovnicesc putem evita înşelarea care pândeşte pe tot omul (Sfântul Ignatie Briancianinov). Se poate uneori să avem impresia că împlinim voia lui Dumnezeu, tot aşa precum cei care L-au răstignit pe Mântuitorul credeau despre ei înşişi asta. Să punem însă la încercare această „încredinţare” a noastră, bazându-ne nu pe mintea noastră, ci pe cuvântul primit în Taina pocăinţei.

A fi duhovnic înseamnă în primul rând a fi părinte duhovnicesc. Dar asta nu exclude, într-o oarecare măsură, calitatea de prieten. Problema e că noţiunea de prietenie, aşa cum e înţeleasă mai ales în limbajul lumii de azi, este asociată cu ideea de părtăşie cu o altă persoană – inclusiv şi în cele mai puţin bune sau chiar în cele ce ţin de sfera păcatului. De aceea, reperul aici este cuvântul pe care-l rosteşte Mântuitorul nostru Iisus Hristos către ucenicii Săi: Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute” (Ioan 15, 14-15). În lumina acestor cuvinte, se poate vorbi despre relaţia duhovnicească şi ca despre o relaţie de prietenie.

Trăim în epoca în care toată lumea vrea să comunice şi nimeni nu mai vrea să asculte. Aşa se explică, între altele, şi inflaţia de bloguri, de site-uri personale sau de conturi create pe reţelele de socializare. Nevoia fundamentală a oricărui om, cu atât mai mult a creştinului, este aceea de a fi ascultat şi îndrumat. A primi credinciosul la scaunul de spovedanie doar în cele patru mari posturi de peste an – şi uneori nici atât! – explică în mare măsură slăbirea conştiinţei euharistice şi ispita individualismului în rândul enoriaşilor din parohii. Fără a avea repere şi îndrumători duhovniceşti dedicaţi „cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2), nu se pot închega nuclee comunitare care să devină acel „puţin aluat care dospeşte toată frământătura” (Galateni 5, 9). Cuvântul rostit în secolul XIX de către Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei, este extrem de actual şi astăzi: „duhovnicii buni pot schimba faţa lumii”. Or, „duhovnicii buni” se formează în timp. Nici nu se inventează, nici nu apar de la sine, peste noapte. Ei trebuie să constituie, poate mai mult decât în alte vremuri, o prioritate în lucrarea de azi a Bisericii. Fără viaţă duhovnicească, lăcaşurile de cult vor ajunge foarte repede doar nişte triste repere muzeale pe harta traseelor turistice. Sau poate nici măcar atât, dacă e să ne uităm la miile de lăcaşuri de cult din Occident închise, vândute sau chiar demolate din 1990 încoace.

Preot. Constantin Sturzu

Sursă: Fără „duhovnici buni”, bisericile pot deveni triste repere muzeale | Doxologia