Arhiva | Aparam Biserica RSS for this section

3.000 de BISERICI vor fi demolate în Franța, Germania și Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI

Despre ce este vorba? Despre declinul Europei, despre declinul creştinismului european? Ce se ascunde în spatele acestor stări de fapte pe care nimeni nu reuşeşte să le oprească, alegând să stea cu mâinile încrucişate fiind părtaşi la decăderea bătrânului continent. Ce fac Puternicii Europei de ce se tem şi de cine? Sunt întrebările pe care orice european preocupat şi le pune. Teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunităţile nu pot influenţa pentru că guvernanţii sunt autişti.

Iată câteva date despre situaţia lăcaşelor de cult din Europa:

„Franța:  Conform unui raport al Senatului francez, 2 800 de biserici vor fi demolate în Franța, multe din acestea cu o vechime de secole, încărcate de istorie dar nici nu mai contează. Decizia a fost luată datorită costurilor de restaurare ce sunt mai ridicate decât cele de demolare.

Nu demult Marine Le Pen a generat o dispută uriaşă, spunând că guvernul în loc de a distruge biserici, ar trebui „să demoleze moscheile radicalilor”. Ea a luat poziție ținând cont de un factor ce nu este luat în seamă de majoritatea mediilor de comunicație. O parte din aceste terenuri sunt vândute grupurilor islamiste ce construiesc moschei pe aceste locuri.

Biserica Angliei, cunoscută în lume ca Biserica Episcopală Anglicană, are 16 000 de biserici în Marea Britanie. Cu creștinismul aflat într-un pronunțat declin, opțiunea administrativă este de a închide 2 000 de temple. În aceste locuri se întâlnesc de obicei mai puțin de zece credincioși, majoritatea acestora fiind de o vârstă înaintată. Acest lucru face neviabile cheltuielile de întreținere a acestor temple, așa că opțiunea este transformarea acestora în „biserici de vacanță” ce se deschid doar în săptămânile de Crăciun și de Paște, când mulți credincioși nominali caută o biserică în virtutea obiceiului.

The Guardian informează că 394 temple creștine sunt disponibile pentru a fi renovate și transformate pentru alte destinații. În unele cazuri acestea au fost transformate în moschei.

În ultimele decade în Germania, peste 350 de biserici au fost închise. Acum, proiectul cunoscutului politician de stânga Joachim Reinig are ca obiectiv „integrarea cât mai rapidă” a miilor de refugiați musulmani ce sosesc în Europa în fiecare săptămână. Conform propunerii, bisericile creștine trebuiesc demolate pentru ca moschei musulmane să fie construite pe respectivele locuri.

Discursul lui Reinig, a declarat: este „nevoie urgentă” pentru construcția de moschei în regiune. Conform Senatului din Hamburg, ce a redactat un raport similar pe această temă, ideal ar fi „o moschee în fiecare cartier”. Motivul principal al acestei măsuri ar fi importanta „muncă comunitară” promovată de aceste moschei”, titrează primulinformat.ro.

Sursă: 3.000 de BISERICI vor fi demolate în Franța, Germania și Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI

Anunțuri

Biserica Greco-Catolica: Cere tuturor credincioşilor greco-catolici şi oamenilor de bunăvoinţă din întreaga societate să susţină demersul Coalitiei pentru Familie

Dragi fraţi şi surori în Cristos,

Cu spirit profetic, vizionara de la Fatima, sora Lucia dos Santos, în 1981, cu ocazia fondării Institutului Ioan Paul al II-lea din Roma, dedicat studiilor pe tema căsătoriei şi a familiei scria: „bătălia finală dintre Dumnezeu şi împărăţia satanei va fi pentru căsătorie şi familie. Nu vă fie teamă”, a adăugat ea, „căci oricine lucrează pentru sfinţenia căsătoriei şi a familiei va avea mereu de suferit şi se va lovi de tot felul de împotriviri, căci familia este chestiunea decisivă”, dar cu multă speranţă sora Lucia încheia „dar Ea îi va zdrobi capul”. Astfel sora Lucia lega de devoţiunea la Inima neprihănită a Mariei lupta pentru apărarea familiei de orice rău, dar şi victoria asupra asalturilor satanei.
În ultimele decenii asistăm în Europa şi în lumea întreagă la un adevărat atac asupra instituţiei familiei şi a căsătoriei, un război subtil dus paradoxal în numele libertăţii, al unei libertăţi greşit înţelese care răstălmăceşte semnificaţia termenilor de căsătorie şi de familie. Gravitatea vine din faptul că se atentează astfel la temeiul creaţiei, cu adevărul despre relaţia dintre bărbat şi femeie, despre transmiterea vieţii, despre educaţia copiilor. Cum oare noi episcopii din România să nu ne exprimăm îngrijorarea faţă de apărarea căsătoriei şi a familiei?
Salutăm cu mare speranţă iniţiativele din societatea civilă, a numărului mare de asociaţii şi fundaţii care s-au grupat pentru a apăra căsătoria şi familia. Le încurajăm şi le susţinem cu rugăciunea noastră. În această rugăciune punem şi Referendumul care probabil se va ţine în viitorul apropiat, octombrie-noiembrie, şi care vizează modificarea articolului 48 din Constituţia României. Ne exprimăm acordul pentru înlocuirea expresiei „uniune liber consimţită între soţi” cu „uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie” în viitoarea Constituţie a României, considerând-o ca o necesară măsură de ocrotire a căsătoriei şi a familiei.
Le cerem tuturor credincioşilor şi oamenilor de bunăvoinţă din întreaga societate să susţină acest demers acasă, la muncă, oriunde au ocazia de a se întâlni cu prieteni, rude, cunoscuţi. Propunem aceasta ca pe o formă de apostolat şi ca pe o puternică mărturie de recunoaştere şi promovare a frumuseţii căsătoriei şi familiei aşa cum a voit-o Dumnezeu şi un răspuns dat campaniei subtile de distrugere a căsătoriei.
Încredinţăm ocrotirii Inimii neprihănite a Mariei întreaga operă de susţinere a familiei cu speranţa că şi România se va alătura statelor europene care au introdus în Carta lor fundamentală precizarea cu privire la căsătoria dintre un bărbat şi o femeie.
Le cerem preoţilor ca până la sfârşitul lunii octombrie, dedicată sfântului rozariu, în fiecare duminică să recite rugăciunea:
„Sub ocrotirea ta alergăm, sfântă Născătoare de Dumnezeu, nu ne dispreţui rugăciunile în nevoile noastre, ci ne mântuieşte oricând de toate primejdiile, Fecioară slăvită şi binecuvântată. Amin.”
Episcopii catolici din România

Sursă: ..:: egco.ro :: Ştiri :: Scrisoare Pastorală ::..

Ce a (mai) rămas din Europa creştină ?

Între numeroasele discuţii despre viitorul politic şi economic al Europei, nu se aud prea multe discuţii despre viitorul religios. Uneori se aud voci care acuză secularismul crescut din unele ţări, declinul creştinătăţii din altele şi un pericol din ce în ce mai mare de islamizare. Însă cât de creştină mai este în realitate Europa contemporană şi care este viitorul ei?

Dacă analizăm statisticile, cifrele surprind. Numai 6% dintre europeni au enumerat religia între valorile care contează cel mai mult pentru ei, potrivit eurobarometrului realizat în anul 2011. Tot religia a ocupat locul 10 din 14, ca răspuns la întrebarea care sunt valorile cu care identifică Uniunea Europeană, fiind urmată de împlinirea personală şi de respectul pentru alte culturi (ultimele două răspunsuri au fost nicio valoare şi nu ştiu).

În medie, 47% dintre cetăţenii europeni ce aparţin statelor membre UE declară că sunt creştini şi cred în Dumnezeu, în timp ce 27% cred într-un spirit superior şi 18% nu cred că există o fiinţă superioară. Procentul din ce în ce mai ridicat al credinţei într-un spirit este asociat cu afilierea la spiritualitatea de tip New Age.

Creştinismul practicat

Dincolo de creştinismul declarat, în ţările cu o puternică tradiţie catolică, precum Spania, Portugalia, Italia şi Polonia, numărul credincioşilor practicanţi este mai mare decât în ţările luterane. La fel se întâmplă şi în ţările de rit ortodox (Grecia, România) unde zelul religios este, potrivit comentatorilor de la Deusche Welle, şi „o formă de recuperare identitară, după deceniile de comunism doctrinar şi ateu”.

Ţările nordice, scandinave, sunt mai reţinute în practicarea credinţei, iar despre cehi se afirmă că ar fi cel mai puţin religios popor din Europa.

În ansamblu, creştinismul continuă să fie răspândit, deşi numărul agnosticilor şi al ateilor a crescut. Totodată, ritualurile cultice s-au diversificat şi individualizat sub influenţa unor tendinţe ezoterice, mistice unele dintre acestea de sorginte orientală.

Dincolo de statistici

Între ţările membre ale Uniunii există însă deosebiri fundamentale. Pe de o parte, există ţări predominant teiste, precum Malta, Turcia, Cipru, România, Grecia, Portugalia şi Polonia, în care credinţa în Dumnezeu depăşeşte 75%. Pe de altă parte, există ţări în care ateismul este pregnant, cu peste un sfert din populaţie care se declară ateistă. Acesta este cazul Franţei, Cehiei, Olandei, Belgiei, Estoniei şi Germaniei.

Statisticile însă nu iau în calcul şi cazurile în care cineva se declară creştin, dar nu cunoaşte principiile creştine. Din păcate, acestea nu mai sunt doar excepţii. Teologii numesc aceste persoane creştini-atei şi îi descriu ca fiind cei care s-au născut şi au crescut într-o familie creştină, dar care nu cred în Dumnezeu. În mod obişnuit, o asemenea persoană este botezată, se căsătoreşte şi este înmormântată în cadrul bisericii de origine, dar – surprinzător – nu este capabilă să spună care este însemnătatea Paştelui.

În aceste condiţii, mulţi se întreabă ce a mai rămas din Europa creştină. Unii consideră că biserica europeană în ansamblul ei reprezintă o rămăşiţă a identităţii continentului. Mărturie în acest sens stau sutele de catedrale şi biserici europene, capodopere arhitectonice, care au în principal doar rol de muzeu şi mai puţin de lăcaş de cult.

Un număr mic de comentatori văd însă Europa ca un câmp de misiune, numind bătrânul continent „cel mai ne-religios loc de pe pământ”.  Alţii, mai sceptici, afirmă că acest declin al creştinismului european va fi momentul prielnic pentru ca islamul, învins de creştini în Evul Mediu, să-şi ia revanşa, dar nu prin forţa armelor, ci cu ajutorul armelor spirituale.

Sursă: Ce a (mai) rămas din Europa creştină | Semnele Timpului

O Europă creştină ?! 

Desigur, Europa actuală, în tot cea are ea mai frumos şi mai bun, este rezultatul unei concepţii creştine privind lumea şi viaţa. Dreptul roman trecut prin filtrul gândirii creştine a guvernat lumea europeană până aproape de zilele noastre. Cuvântul Evangheliei lui Hristos a susţinut şi mângâiat pe tot omul în suferinţă, fie prin lucrarea filantropică, fie prin nădejdea învierii; a animat idealurile dând un sens eshatologic existenţei omului în lume.

Morala creştină a întărit familia, conferind creşterii copiilor şi respectului pentru femeie o întâietate care cu greu mai poate fi întâlnită într-o altă cultură şi religie a lumii. De asemenea, ceea ce se consideră a fi astăzi cea mai mare cucerire a modernităţii, libertăţile şi toate drepturile omului, au fost câştigate de europeni de-a lungul timpului în contextul înţelegerii creştine a libertăţii potrivit cuvântului Apostolului Pavel, care ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos” 1 Corinteni 6:12.

Astăzi însă aceste drepturi au fost deturnate, îndreptate împotriva omului, încât s-a ajuns chiar la paradoxul că este interzis să mai te exprimi liber sau să mai afirmi anumite drepturi naturale sub ameninţarea că-ţi vei pierde libertatea.

Aşadar, în mod cert – şi lucrul acesta este de bun-simţ pentru cei care mai au o fărâmă de cultură! –, creştinismul a jucat cel mai important rol în naşterea civilizaţiei care până acum câteva decenii era numită cu mândrie ca fiind în mod definitoriu europeană.

Din păcate însă, duhul lumii, dintru început, încă din vremea Sfântului Constantin cel Mare, s-a luptat ca să supravieţuiască proclamării creştinismului ca şi religie oficială a Imperiului Roman. Astfel că, din moment ce creştinii nu mai puteau fi omorâţi în toată vremea şi în tot locul după bunul plac al stăpânitorilor zilei, au apărut noi forme de instituire a prigoanei, prin intermediul marilor erezii. Secole la rând, Biserica lui Hristos a fost prigonită, cu perioade mai scurte sau mai lungi de acalmie. În esenţă, acum că biruise creştinismul în viaţa cetăţii, ereziile se luptau să-l transforme într-o simplă învăţătură omenească, din care să lipsească Învierea lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Feudalizarea Bisericii Apusene

Odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), dreapta credinţă a înfrânt ultima ispită a monofizitismului, manifestat prin războiul împotriva cinstirii Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte şi a Maicii Domnului. Dar Leviathanul nu a renunţat la luptă. Dacă în răsărit ereziile au fost biruite, acesta începe să atace Biserica prin intermediul forţelor păgâne ale franco-germanilor, noii cuceritori ai Europei apusene. Astfel că tot în secolul al VIII-lea, francii cuceresc Galia, distrug mănăstirile, incendiază bibliotecile, şi în locul episcopilor omorâţi sau izgoniţi îi aşază pe cavalerii lor, care nu fac altceva decât să feudalizeze Biserica Apuseană. Iar pentru că Scaunul de la Roma avea un important cuvânt de spus în istoria politică a Europei vremii, acesta devine mai râvnit decât orice alt tron. Astfel că, în scurtă vreme, mai mult prin forţă decât prin diplomaţie, franco-germanii ajung să-şi impună propriul om în tronul apostolic, care vreme de şapte secole fusese poate cea mai importantă redută a creştinismului în lupta cu ereziile şi puterea lumească.

Astfel, primul Papă germanic, Nicolae I (858-867) este şi cel care face tot posibilul pentru a rupe Biserica Apusului de cea a Răsăritului. Situaţia se remediază în timpul Papei Ioan al VIII-lea (872-882), de origine romană, care, într-un Sinod Ecumenic (879) organizat de Sfântul Fotie cel Mare, condamnă Filioque şi pe toţi episcopii care în timpul Papei Nicolae I îl susţinuseră. Germanicii îşi iau însă revanşa. Cuceresc la anul 881 Roma, otrăvindu-l şi omorându-l cu lovituri de topor pe ultimul mare Papă al Bisericii Apusene. Urmează o succesiune de Papi franco-germani, a căror primă misiune este să rupă Biserica Apusului de toate celelalte Biserici creştine, pentru a putea fi controlată mai uşor de puterea lumească a vremii. În acest context, Filioque nu a fost altceva decât un pretext teologic al schismei, o erezie care însă Îl izola pe Dumnezeu într-o majestate inaccesibilă, ca să poată papa să conducă lumea în numele Lui, după dorinţele monarhilor vremii.

Astfel, Biserica Catolică, transformată într-o monarhie absolutistă, devine primul factor de secularizare al lumii europene, transformându-L pe Dumnezeu într-un concept abstract, şi morala creştină într-o sumă de norme etice lipsite de duhul lui Hristos. Urmându-şi parcursul definit practic de asumarea unui angajament eretic şi lumesc, teologia apuseană devine din ce în ce mai abstractă, raţionalistă şi scolastică, viaţa duhovnicească ajunge să fie marcată tot mai mult de pietisme şi înşelări, iar aceea care încă mai purta numele de Biserică ajunge într-o măsură tot mai mare un adevărat inchizitor, un veritabil jandarm al popoarelor romano-catolice. Multe din ordinele monahale apusene, în fond adevărate unităţi strategice şi de luptă, devin cu timpul stat în stat, subminând într-o măsură tot mai mare sensul creştin al Bisericii Apusene. Lumea, mai cu seamă cei care nu cunoscuseră creştinismul apusean decât sub unghiul dictatului absurd al legii, începe tot mai mult să reacţioneze la abuzurile unei papalităţi dominate de puterea monarhică franco-germană. Occidentul se scindează sub presiunea mişcărilor protestante, iar în sânul său sunt readuse la viaţă închinările zeilor păgâni, ezoterismul şi gnosticismul, magia şi riturile iniţierii slujirii marelui Leviathan.

Urâciunile pustiirii sunt ridicate la loc de cinste

Renaşterea şi Iluminismul, deşi justificate ca reacţie culturală la iraţionalitatea dictaturii inchizitoriale a catolicismului, sunt produsul aceleiaşi mentalităţi care a pus stăpânire pe Biserica Romei pentru a o transforma într-un instrument al puterii lumeşti. Atât acestea, cât şi protestantismul nu se întorc la Biserica de dinaintea Schismei, tocmai pentru că plecau de la ideea antropocentrică a autonomiei, a revoltei omului faţă de Dumnezeul cel Viu.

Veacul al XIX-lea este cel în care mişcările anticlericaliste şi atee se concretizează în teoriile demonstrate, chipurile, ştiinţific ale lui Darwin, Malthus, Freud, Marx şi Engels. Cu ajutorul presei, acestea au fost mediatizate într-atât, încât până și în cel mai îndepărtat cătun european să se audă de ele. Aşa se face că secolul al XX-lea este cel al punerii în practică a ideologiilor care, prin intermediul comunismului şi al celui de-al Doilea Război Mondial, au făcut zeci de milioane de victime. Milioane de creştini au mărturisit în acest secol pe Hristos, amintindu-ne de martiriul primelor secole ale creştinismului.

N-au scăpat nici apusenii de răsuflarea otrăvită a fiarei, căci aceasta, folosindu-se de cele mai noi descoperiri ştiinţifice, de tehnologii şi inginerii psiho-sociale, a reuşit poate mai mult decât în Răsăritul comunist să-i învenineze şi să-i ucidă sufleteşte pe creştini. Pentru aceasta, televiziunea şi, mai nou, Internetul, cultura de consum şi divertismentul, magiile orientale şi multe altele au fost folosite pentru a-L izgoni pe Hristos din inimile oamenilor.

Astfel că acum, la începutul mileniului al III-lea, doar cu greu mai putem vorbi de o Europă creştină. Urâciunile pustiirii, de care ne vorbeşte Prorocul Daniil, sunt ridicate la loc de cinste, fie că ne gândim la perversiuni sau homosexualitate, fie la sinuciderea asistată sau la cele mai îngrozitoare blasfemii aduse lui Dumnezeu. Bisericile occidentale sunt goale, transformate într-o măsură tot mai mare în restaurante sau săli de spectacol, scoase la vânzare, şi nu ne-am mira de vom afla într-o zi că au început să se transforme în moschei. Eşecul creştinismului apusean cucerit de gândirea păgână franco-germanică, de duhul de putere şi de stăpânire este evident.

Aluatul creştin care trebuie să dospească frământătura Europei

În această lume, noi, românii, împreună cu toate celelalte popoare ortodoxe, suntem chemaţi să-L mărturisim pe Hristos. Poate că şi acesta este sensul ascuns pentru care milioane de români au invadat Occidentul, ca să umple acolo bisericile închiriate de la catolici. Avem această datorie, pentru că, în pofida vicisitudinilor vremurilor pe care le-am parcurs în comunism, Biserica noastră şi-a păstrat vie relaţia cu Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Cei care vor să se curăţească şi să se lumineze, să se sfinţească şi să se mântuiască au posibilitatea, chiar dacă ar fi căzuţi cu totul în patimile cele mai de ocară. Acesta este darul pe care l-am primit noi ca popor, născându-ne ortodocşi – şi nu este puţin lucru.

Suntem, vrem, nu vrem, aluatul creştin care trebuie să dospească frământătura unei Europe, a unei lumi biruite de duhul lumii, de o înţelegere greşită a lui Hristos, care a dus la dezastrul actual. Poate că mai este încă şansa unei renaşteri creştine a unei lumi care s-a săturat de morbidul hohot de râs al divertismentului, de înşelătoria unui consum care mai mult ne consumă, de mode şi spectacol sau de depresia lipsei de sens la care este condamnată o lume fără Dumnezeu. Dacă însă lucrurile vor continua să evolueze în aceeaşi direcţie, pentru indiferenţa cu care tratăm cele sfinte, atunci va trebui să ne pregătim pentru o nouă prigoană a creştinilor asemănătoare primelor veacuri, când porunca împărătească zicea că „Este interzis să fii creştin”, acordând drepturi nelimitate oricui voia să-i omoare pe cei care Îl mărturiseau pe Hristos.

Nu ştim până unde va putea merge marginalizarea şi defăimarea creştinilor şi a Bisericii, însă oricâte vor veni peste noi, de un singur lucru trebuie să ne temem: de păcatul care bate la porţile sufletelor noastre şi încearcă să ne despartă de Hristos, Cel în numele căruia creştinii nu pot decât birui. Aceasta este, până la urmă, măsura în care noi ne mai putem numi creştini, precum Europa în care trăim: faptul că nu vom fi înfrânţi de puterea lui Leviathan, indiferent câte stihii ar ridica acesta împotriva noastră. Avem oare vreun motiv ca să nu credem cuvintelor Mântuitorului, Care ne încurajează şi ne întăreşte zicând: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” Ioan 16:33?…

Gheorghe Fecioru

 

 

Sursă: O Europă creştină?! | Familia Ortodoxa

14 septembrie 1928: Crucea de pe Caraiman- monument în Cartea Recordurilor

Crucea Eroilor Neamului, cunoscută mai degrabă sub denumirea de Crucea de pe Caraiman, a fost construită din iniţiativa reginei Maria, între anii 1926 şi 1928. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, crucea a fost cea mai mare construcţie făcută la asemenea altitudine în ţara noastră.

La sfârșitul lui august 1916, prin trecătoarea Predeal, trupele române mărșăluiau victorioase spre Transilvania. Câteva luni mai târziu, pe aceeași vale, contraofensiva germană se lovea de rezistența înverșunată a armatei române. În tranșeele săpate pe coastele Bucegilor, românii se luptau nu numai cu inamicul, ci și cu vremea geroasă. Urcate cu frânghii pe crestele Costilei și Caraimanului, la aproape 2.400 m, tunurile române trăgeau asupra trupelor generalului Erich von Falkenhayn, desfăsurate pe Vâfrul Omu. Nemții nu puteau înainta nici de-a lungul văii: două tunuri de mare calibru, amplasate pe vagoane-platformă remorcate de o locomotivă, ieșeau din tunelul aflat între Bușteni și Azuga, unde se adăposteau de avioane. În decembrie 1916, armata română a trebuit să se retragă din această vale, ca urmare a situației înregistrate pe celelalte fronturi. Eroismul românilor căzuți în luptă a fost cinstit mai apoi prin Crucea Eroilor.

 

În memoria eroilor români căzuţi în Primul Război Mondial, regina Maria a dorit şi a reuşit să se realizeze un monument care să fie văzut de la o distanţă cât mai mare. Dimensiunile crucii de pe Caraiman sunt generoase: 28 de metri înălţime, iar braţele de câte 7 metri. Deşi Caraimanul are un vârf mai înalt decât cel pe care a fost construită crucea (vârful principal având 2.325 de metri), s-a ales al doilea vârf pentru că oferea o mai bună vizibilitate de la distanţă, frumosul monument putând fi văzut de la zeci de kilometri, de pe Valea Prahovei, atât ziua, cât şi noaptea, când crucea este luminată. Monumentul a fost realizat prin grija Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ai României, în perioada 1926 – 1928, “întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei”, aşa cum stă scris pe placa comemorativă fixată pe partea nordică a soclului. Monumentul a fost inaugurat şi sfinţit pe 14 septembrie 1928, dar soclul a fost realizat în anul 1930 din beton armat îmbrăcat în piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită, unde s-a adăugat un generator de curent care furniza energia necesară celor 120 de becuri de 500 W care o făceau vizibilă din depărtări.

 

Monumentul a fost construit din traverse metalice nuite, lucrarea fiind executată de Societatea “Cultul Eroilor”, dar şi cu ajutorul dat de numeroşi de tineri.Materialele folosite au fost urcate cu greu pe vârful muntelui, cu ajutorul carelor trase de boi, iar pe cărările mai înguste s-au folosit cai şi măgari. Ruta era: Gara Buşteni – Sinaia – Vârful Păduchiosul – Vârful Dichiu – Platoul Bucegi – Vârful Caraiman. Unele piese mai grele au fost transportate cu funicularul Fabricii de Hârtie Buşteni. În 1939 s-a renunţat la folosirea generatorului de curent electric din soclul crucii şi s-a făcut racordarea la sistemul energetic naţional, printr-un cablu subteran.În perioada comunistă, crucea de pe Caraiman s-a aflat în pericol, urmărindu-se tăierea braţelor ei şi montarea în vârful stâlpului a unei stele roşii în cinci colţuri, ca un simbol comunist. Din fericire nu s-a reuşit acest lucru, crucea rămânând intactă, dar luminile nu mai erau aprinse în perioadele sărbătorilor de Sfânta Maria Mare (15 august) şi Înălţarea Domnului.

 

În 2014 Crucea Eroilor de pe Caraiman a intrat în Cartea Recordurilor fiind cea mai înaltă cruce din lume (39,30 m), amplasată la peste 2.291 de metri.

 

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață/dezvoltarea site-ului http://www.istorie-pe-scurt.ro click aici

Sursă: Crucea de pe Caraiman- monument în Cartea Recordurilor | Istorie pe scurt

Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?

Inferno, Giorgios Klontzas

Am fost întrebat de ce vorbesc despre „sfârşitul lumii creştine”. Sunt ateu? Doar un necredincios ar spune că lumea creştină se poate sfârşi.
Evident, Biserica lui Hristos va rămâne până spre sfârşitul lumii, printr-o mână tot mai mică de credincioşi, tot mai răsfirată, tot mai ispitită. Va mai exista şi un creştinism oficial- secularizat şi oengizat, foarte mainstream şi dedicat, paradoxal, vânării adevăraţilor creştini.

Însuşi Hristos, în Evanghelie, se întreabă: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Luca, 18, 8). Doar de noi depinde răspunsul.
Însă Creştinismul- care a schimbat la faţă întreaga lume, care a născut cea mai mare, cea mai frumoasă, cea mai extinsă- nu greşesc dacă îi spun singura civilizaţie universală- din istorie, a murit.

Cancerul i-a intrat în fază terminală undeva în jurul datei de 14 iulie 1789 şi verdictul final s-a dat undeva prin mai 1968.
Lumea noastră nu se mai revendică de la Creştinism şi renunţă, pe zi ce trece, la toate valorile şi memoriile sale creştine.
Uitaţi-vă la legislaţia tuturor statelor altădată creştine- toate se declară seculariste, neutre religios, şi toate se manifestă mai mult sau mai puţin radical ca anti-creştine.
Statul sfidează arogant nu doar Creştinismul ci şi ideea de normalitate. De altfel avem o nouă religie, cea a secularismului, care a înlocuit pe Dumnezeu cu legiuitorul. Dacă Statul decide că uciderea bătrânilor şi bolnavilor nu este o abominaţie ci un act virtuos, iată că avem o nouă virtute. Se merge până acolo încât chiar ideea de apartenenţă la un sex anume, numai ţine de Providenţă ci de decizia unei persoane consemnată la starea civilă….

Uitaţi-vă la modificarea moralei oficiale în ultimii 70 de ani. Uciderea copiilor după concepere şi până la naştere a devenit o practică comună de contracepţie, divorţul a devenit o practică socială comună.
Ce e „amuzant” e faptul că i s-a impus credinţei creştine să fie ceea ce nu e în natura sa să fie: o chestiune privată, intimă, care nu are ce căuta în spaţiul public.
În schimb dormitorul a devenit spaţiu public. Sexualitatea, mofturile personale ale unora sau altora au devenit domeniu public, de legiferare. Avem drepturi speciale pentru minorităţile sexuale, avem chiar conceptul oficial de „familie” homosexuală, de „căsătorie” homosexuală, etc.
Şi nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu vedem la ştiri, în presă, câte o nouă nebunie pe care totalitarismul relativist o impune, înlocuind şi ultimele rămăşiţe ale vechii rânduieli creştine.

Unde mai e loc pentru civilizaţia creştină în acest delir contra naturii? Unde mai e creştinismul?

Urmează, cred eu, ca noi, creştinii, să trăim cea mai mare ispită, cel mai mare test pentru credinţa noastră: nimic din ceea ce credem nu va mai fi considerat normal, toate reflecţiile monstruoase ale credinţei şi moralei noastre au deja şi vor avea încă şi mai mult, statut de normalitate în societate.

Trăim deja şi vom trăi tot mai acut sentimentul că această lume este părăsită de Dumnezeu. Ni se va susura în urechi tot timpul ispita că poate această lume are dreptate, că poate Dumnezeu nu există, că poate Creştinismul este doar o religie ca celelalte, menit să se nască, să facă ceva în istorie şi apoi să moară.

Alţii vom fi atât de dezamăgiţi de ceea ce se întâmplă încât vom fi tentaţi să trecem la Islam- ultima religie rămasă în viaţă în această epocă a secularizării.

Ispitele sunt şi vor fi tot mai multe. Şi toate se reduc la una: credem noi cu adevărat că Hristos a înviat? Dacă credem cu adevărat, atunci credem că a şi murit pe Cruce. Şi mai credem că şi Biserica, trupul tainic al lui Hristos e condamnată la cruce, dar şi destinată Învierii.

Ce o fi fost în sufletele apostolilor în acea Sâmbătă mare? s-au întrebat mulţi de-a lungul veacurilor. Eu cred că se apropie momentul, dacă nu a şi sosit, în care fiecare dintre noi, cei care ne mai ţinem de creştini, vom simţi ceea ce au simţit apostolii atunci.

Dar curaj. El a biruit lumea!

Autor: Bogdan Duca

40 de ani de cînd în mai 1977, cu Biserica Enei din București, a început dementa campanie ceaușistă de dărîmare a sfintelor locașuri.

Se împlinesc 40 de ani de cînd, în mai 1977, cu Biserica Enei din București, a început dementa campanie ceaușistă de dărîmare a sfintelor locașuri. Numai în București, în perioada 1977-1989, au fost demolate sau „translate” peste 20 de biserici…

Pe atunci, cu excepția părintelui Gheorghe Calciu (cele „Șapte cuvinte către tineri” – 1978), nimeni n-a protestat fățiș împotriva dărîmării de biserici; astăzi aproape o întreagă nouă generație protestează vehement împotriva… construirii de biserici! De unde am plecat și unde am ajuns? Cît de mult trebuie să calce Dumnezeu cu mila pe dreptate ca să ne mai rabde să facem umbră pămîntului! (R. C.)

Părintele Gheorghe Calciu despre dărîmarea Bisericii Enei

 

Din al doilea cuvînt către tineri*

Să zidim Biserici!

… Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Pri­veşte îna­inte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din cînd în cînd, mărturiile vii ale cre­dinţei voievodale, în­truchipate în biserici şi mănăstiri. Te­zaur al su­fle­tului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pie­irii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănă­stirile sînt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor. Nu putem afirma conti­nu­itatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat ne­alterate tradiţia şi sufle­tul neamului, dacă vom dărîma bise­ricile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voie­vozii români dărîmîndu-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mi­hai Viteazul făcînd să dispară într-o singură noapte Bise­ri­ca Enei!

Nici o cramă, nici o cîrciumă „Dunărea”, nouă sau ve­che, nu poate echivala măcar o singură pia­­tră din te­melia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argu­ment aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la inte­rogaţia de­spre existenţă şi sensul ei, despre Dumne­zeu şi mîn­tuire.

Această interogaţie este dovada libertăţii ta­le faţă de orice constrîngere, faţă de materia în­săşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea.

Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atîţia ani stai pe pra­­gul Bisericii, fără să ştii. De atîţia ani auzi glasul lui Iisus spunîndu-ţi: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da a­fa­ră”.

Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. În­să Iisus te primeşte, te mîngîie şi te redă ţie însuţi.

Vino să construieşti biserici alături de noi! Să recon­struim în suflet o Biserică a Enei hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, pînă ce o vom ve­dea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straş­­nică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noas­tre naţionale!

Fără biserici, fără mănăstiri, sîntem venetici. Cine dărî­mă biserici, dărîmă însuşi argumentul dăinuirii noastre ma­teriale şi spirituale pe acest pămînt hărăzit nouă de către Dumnezeu…

Din al cincilea cuvînt către tineri**

Preoția și suferința umană

… A fost dărîmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, ro­mâni şi creştini, o poate uita?

Se va ridica pe locul ei o cîr­ciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cîrciuma o fe­ricire pentru popor…

Vai de arhitec­tul care va construi acolo, le­gîndu-şi pe veci numele de a­gresiunea împotriva unei dovezi a geniului româ­nesc voie­vodal de con­­­­strucţie şi de credinţă!

Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi auto­ritatea pe dărîmarea de biserici şi pe zidirea de cîr­ciumi!

Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decît o mănăstire A­ga­­pia!

Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Ro­mâ­nă este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţe­legînd că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu. Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţînd distrugeri care ni­cio­dată nu vor putea fi admise de istorie!…

Din cuvîntul suplimentar către tineri***

Cuvînt către tinerii teologi

… Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noap­tea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte di­nainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o bi­serică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Foc­şani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea bi­serică? Ar fi în­drăznit oare acest domn să arunce în aer bi­se­rica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să par­ticipe la dărîmarea bi­sericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărî­mat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată pre­o­ţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bi­sericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vre­­me cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au re­fuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o ac­­ţiune barbară şi anticulturală, iar a­ceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea româneas­că. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contem­porane (isto­rice, literare, artistice), iar pronun­ţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate dis­truge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schi­loadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cu­vintele Mîn­tuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru su­fletul său?” (Marcu 8, 37). […]

Da­că un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu în­gă­duie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciu­mă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, vio­lenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe ca­re au călcat unii dintre voie­vozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva aces­tui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele să­­vîrşite la Foc­şani şi la Bucureşti, şi vom face publice a­ceste în­călcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a în­cerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hris­tos este cu noi? …

Sursă: După 40 de ani – Rost Online

Un Episcop irakian avertizează Occidentul privitor la islamişti 

Arhiepiscopul caldeean de Mosul i-a avertizat pe creştinii din toată lumea că riscă aceleaşi suferinţe ca Dieceza sa din partea musulmanilor. „Suferinţele noastre de astăzi sunt preludiul suferinţelor voastre. Creştinii apuseni şi răsăriteni vor suferi în viitorul apropiat”, a declarat Arhiepiscopul Emil Nona pentru cotidianul italian Corriere della Sera, ediţia din 9 august. Declaraţiile au fost date din Erbil, capitala Kurdistanului irakian.

Prelatul a fost forţat de statul islamic – un califat înfiinţat recent în Irak şi Siria – să îşi părăsească reşedinţa. Este unul dintre cei cinci Episcopi care au fost forţaţi să plece din Mosul. Gruparea islamistă i-a persecutat pe toţi musulmanii ne-sunniţi din teritoriul controlat. „Mi-am pierdut Dieceza”, a spus el. „Clădirile în care îmi desfăşuram apostolatul au fost ocupate de radicali islamişti, care ne-au cerut să ne convertim, sau vom fi ucişi. Dar comunitatea mea este încă vie.” Conform Organizaţiei Naţiunilor Unite, peste 1,2 milioane de persoane au fost forţate să îşi părăsească locuinţele, cel puţin 10.000 de refugiaţi irakieni ajungând în Siria.

Arhiepiscopul Nona a făcut un apel către presa occidentală: „Încercaţi să ne înţelegeţi. Principiile voastre liberale şi democratice nu valorează nimic aici. Trebuie să regândiţi realitatea Orientului Mijlociu, deoarece primiţi cu braţele deschise în ţările voastre un număr tot mai mare de musulmani. Şi voi sunteţi în pericol. Trebuie să fiţi tari şi curajoşi în decizii, chiar cu costul contrazicerii principiilor voastre. Voi gândiţi că toţi oamenii sunt egali, dar islamul nu spune că toţi sunt egali. Valorile voastre nu sunt valorile lor. Dacă nu veţi înţelege aceasta suficient de rapid, veţi deveni victime ale inamicului pe care l-aţi primit în casele voastre.”

Sursă: Un Episcop irakian avertizează Occidentul privitor la islamişti – Catholica.ro

Interviu cu părintele Ieremia de la Putna, doctor în matematică la Universitatea Berkeley din California, SUA.

Părinte Ieremia, cum a venit pasiunea pentru matematică?

Mi-a plăcut matematica din primii ani de şcoală, deşi în familia mea nu a existat vreo tradiţie în acest sens. Am început să merg la olimpiade începând cu clasa a IV-a. Anii au trecut, am dat, firesc, la matematică în Bucureşti, unde am intrat fără examen de admitere, pentru că eram olimpic. Am optat pentru Secţia de cercetare. Absolvenţii de după 1989 ai acestei secţii au creat o pârtie către străinătate. S-a creat un renume că matematicienii români sunt buni. Şi, într-adevăr, au fost unii foarte buni la început, spărgătorii de gheaţă, care au plecat în America, iar noi am urmat acest drum deja bătătorit de ei. Este un proces standard de a aplica, trimiţând dosarul la mai multe universităţi din America. Am fost primit la University of California at Los Angeles (UCLA) şi la University of California at Berkeley (UC Berkeley). Am ales-o pe ultima pentru că avea un prestigiu mai mare.

După aceea mi-am dat seama că nu întâmplător am obţinut bursa la Berkeley. Acest oraş este aproape de San Francisco, unde se află biserica cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici, despre care citisem înainte să aplic pentru America. Tot timpul cât am stat în America am mers în fiecare săptămână la acea biserică.

Ca să mă întreţin, a trebuit să predau în cadrul Departamentului de matematică.

Viaţa în SUA şi apropierea de mănăstire

V-aţi gândit încă de acolo că o să vă faceţi monah?

Într-un anumit fel, da. Viaţa trăită acolo nu a fost mult diferită de cea a unui monah. La ce mă refer? La singurătate, singurătatea pe care o întâlneşti fiind străin. În general, în America se suferă de singurătate. Producţiile lor de divertisment sunt o încercare de a umple un gol. Orice om care merge în America are un şoc, în sensul că filmele lor sunt altceva decât viaţa lor. E ca şi cum mergând printr-un deşert vezi un panou, iar în film nu vezi pustiul, ci ţi se arată numai panoul. E multă singurătate acolo, distanţele fizice sunt mari şi acestea implică distanţe enorme între oameni.

Să vă dau un exemplu. Dacă în oraşele noastre obişnuim să ieşim în oraş, să ne plimbăm prin centru, cum se spune, acolo noţiunea aceasta nu există. În centru se plimbă mai mult homeless-i (cei fără adăpost), care au ca avere doar un cărucior. Americanul nu se duce să se plimbe, el se duce cu maşina direct unde are nevoie, la cumpărături, în mall sau oriunde. În California, distanţa de acasă până la magazinul de cumpărături este în medie de 30-40 km. Acolo nu se văd oameni pe stradă, ca la noi. Singurătatea este foarte apăsătoare şi rămâne o problemă pregnantă.

Pentru mine aceasta a fost o pregătire foarte bună; gândul spre călugărie îl aveam înfiripat, dar îmi era frică să-l exprim chiar şi în interiorul meu.

L-am avut duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc începând cu 1996. Pe când eram în clasa a IX-a, au început problemele mari în familia noastră. Atunci mama a început să se îndrepte spre Biserică, ca la ultima scăpare. Eu nu aveam nici o familiaritate cu Biserica, chiar aveam un dispreţ faţă de nivelul intelectual al celor din Biserică.

Schimbarea mare cu mine s-a produs după întâlnirea cu părintele Arsenie. Nu a fost ceva spectaculos, ci o influenţă constantă şi eficace duhovniceşte, nu prin sfaturi de a mă ruga într-un fel anume sau de a citi ceva în mod special, ci mai ales prin rugăciunea părintelui şi prin modul lui de a fi.

Gândul spre monahism l-am mărturisit părintelui Arsenie, dar el aproape că nu-l lua în seamă. Apoi mi-a spus „să mai vedem“ şi, în orice caz, mi-a zis să păstrez taina, pentru că dacă prinde vrăjmaşul de veste este în stare să răstoarne întreaga lume ca să mă oprească. De aceea eu am fost tot timpul cu frică la gândul de a deveni monah, atât pentru cuvântul părintelui, dar şi din motive interioare. Era de negândit pentru mine, privind din afară. Acum mi se pare uşor, dar din exterior privind, făgăduinţa aceasta este copleşitoare. Când am început să merg la biserică, mi se părea un lucru de negândit să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie, cu atât mai mult să fii total abstinent ca monah. Nu îndrăzneam să gândesc prea sus, ci Îl rugam pe Dumnezeu să rânduiască să-I slujesc şi să fiu al Lui. În ce mod, asta ştia doar El. Pasul acesta este mult prea mare ca să-l putem face singuri.

Câţi ani aţi stat în SUA?

Cinci ani: 2002-2007. Acasă, la familie, veneam în fiecare an. Părintele Arsenie nu-mi impunea nimic în privinţa căii de urmat în viaţă. Din când în când îi pomeneam despre gândul meu de mănăstire, iar el părea că-l aude pentru prima dată, nepărând a-şi aduce aminte de sfaturile legate de monahism pe care mi le dăduse deja. Când l-am întrebat într-un an la ce mănăstire să mă duc, mi-a răspuns categoric: „La Putna!“.

În ultimul an de doctorat am venit acasă pentru că mama era bolnavă, apoi m-am întors peste vară în America pentru a preda nişte cursuri; mi-am vizitat prietenii, pe 4 septembrie m-am întors în ţară, iar pe 7 septembrie am venit la Putna.

Deşi ştiam că doctoratul se termină, voiam cumva să o mai lungesc. Mă tenta asta pentru că puteam să îi ajut cu bani şi pe cei de acasă. În SUA este un salt calitativ consistent în privinţa veniturilor între doctoranzi şi post-doctoranzi. Aşa că am aplicat pentru o poziţie de post-doctorand. Dar a rânduit Dumnezeu ca atunci să nu fiu primit nicăieri. De-abia după ce am plecat la Putna m-a contactat profesorul meu prin e-mail ca să-mi spună că mi-a găsit o bursă nu ştiu pe unde. Apoi un prieten care rămăsese în Berkeley m-a sunat: „Nelule, ai primit nişte plicuri. Nu vii să vezi ce faci cu bursa asta?“

În toamna lui 2006, de sărbătoarea Thanksgiving, am mers în Arizona, la părintele Efrem Filotheitul, ucenic al lui Gheron Iosif, un om de o mare putere duhovnicească. Nu am reuşit să vorbesc între patru ochi cu părintele Efrem, dar mi-a spus că se va ruga pentru mine. Sunt convins că şi pentru rugăciunile părintelui Efrem desprinderea de carieră şi venirea la mănăstire au decurs lin pentru mine.

„Am trăit o răstignire a minţii…“

Cum se împacă matematica cu călugăria?

Eu aş întreba ce legătură are matematica cu Dumnezeu. Atunci când eram în liceu, prin clasele IX-XI, prezenţa lui Dumnezeu creştea în viaţa mea. Dar nu vedeam nici o legătură între matematică şi Hristos. Eram deci tentat să renunţ la matematică. Însă părintele Arsenie mi-a zis: „Nu, nu trebuie să renunţi. Mergi cu amândouă înainte“. După aceea am aflat cât de multe te învaţă personal matematica despre Dumnezeu. Şi nu doar despre El, ci şi despre tine, despre lume şi relaţia între toate acestea.

Descoperirea mea personală este că practic tot ce facem are legătură cu Dumnezeu. Mai mult, ne descoperă multe despre noi, despre lume.

Lucrurile sunt profunde. Matematica ne învaţă să facem lucrurile temeinic. Aşa ajungem să le facem şi pe cele ale lui Dumnezeu foarte bine.

În matematică eu am lucrat în geometrie algebrică şi teoria numerelor, deci matematică cu grad mare de abstractizare. Începând cu facultatea şi terminând cu doctoratul, abstractizarea în studiul matematicii creşte. Matematica din liceu este destul de departe de matematica modernă (părintele râde). Complexitatea operaţiilor şi nivelul de abstractizare al noţiunilor sunt de negândit pentru un om nefamiliarizat. Am trăit o răstignire a minţii.

Gândiţi-vă doar, cum se pot defini riguros numerele naturale? Noi avem 1, 2, 3…, le enumerăm pe degete ca la clasa I. Dar să le defineşti, să spui ce sunt ele, îţi stă mintea în loc… În primul rând, în matematică este o axiomă existenţa unei mulţimi cu un număr infinit de elemente. Nu se poate demonstra existenţa infinitului, el este acceptat ca axiomă. În natură, nimic nu ne spune că infinitul există. Nu avem nici o probă. Totuşi, un matematician lucrează foarte mult cu infinitul. Deşi nu poate demonstra că există, îl ia ca atare – „prin credinţă“ am spune noi. Ei bine, pornind de la această mulţime cu un număr infinit de elemente, se alege un prim element – „1“, apoi printr-un anumit procedeu se desemnează un „succesor“ – notat „2“, apoi pentru fiecare element „n“ deja definit se construieşte un „succesor“, notat „n+1“ şi tot aşa… Şi aşa se definesc numerele naturale. Apoi vin numerele raţionale, cele reale, cele complexe – cu definirea acestora ne aflăm abia la nivelul primului semestru de facultate – şi toată multitudinea de concepte matematice.

Aşadar matematica, prin generalizări şi abstractizări succesive, mi-a răstignit mintea şi mi-a pregătit-o pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu, cu reverenţă. Nu te mai întrebi de ce Dumnezeu este în trei Persoane, şi nu în două sau una, sau mai multe, sau orice altceva legat de tainele lui Dumnezeu, atunci când tu nici realitatea văzută nu o poţi surprinde cum trebuie, matematic vorbind, nu o poţi conceptualiza.

Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii

Matematica te învaţă o cuminţenie, un respect faţă de taină, de taina realităţii. Una dintre provocările matematicii este cum să modeleze realitatea. Din Antichitate până astăzi, asta se încearcă. Constant, fizicienii cer modele de la matematicieni: „Am problema asta, am experimentul acesta, explicaţi-l voi, fundamentaţi-l riguros“. Aceasta a făcut-o Einstein, care a folosit pentru Teoria Relativităţii un model matematic descoperit cu 50 de ani înaintea lui de un mare matematician, Bernhard Riemann. Matematica vine să modeleze realitatea. Toţi ştim că matematica este grea. Şi asta pentru că realitatea este greu de modelat. Nici acum nu putem să o modelăm cum trebuie. Ştiinţa lucrează doar cu aproximări ale realităţii.

Şi dacă atunci când te referi la realitatea naturală nu eşti încă pe teren solid, cum e în faţa lui Dumnezeu? Ce pretenţie poţi să ai în faţa Lui?

Asta m-a învăţat matematica, buna-cuviinţă, respectul faţă de taină, aşa cum ne îndeamnă şi Sfinţii Părinţi: „Cinsteşte taina în tăcere“.

Să vă mai vorbesc şi despre altceva ce am învăţat făcând matematică. O trăsătură comună nouă, oamenilor, este aceea că ne minţim foarte uşor. Dacă ne place ceva, imediat tindem să credem acel lucru. Şi ne aducem o mulţime de argumente ca să susţinem propriile noastre voinţe, propriile noastre păreri. Se întâmplă frecvent acest lucru în zilele noastre.

Or, matematica nu te lasă să faci aşa ceva. Să mă explic. La doctorat am avut o problemă pe care nici nu vreau să mă gândesc de câte ori am zis că am rezolvat-o, ca să descopăr ulterior că mă înşelasem. Intuiţia de la început era bună, adică simţeam că o să-mi iasă, că o s-o scot la capăt. Aceasta, în particular fie spus, e mare lucru. Dar când intram în detalii, lucrurile se complicau. Îmi spuneam: „Trebuie că drumul trece pe aici, pentru că e mai scurt“. Dar nu era aşa. Realitatea nu era cum voiam eu să fie. Eu sunt un om tare la cerbice, aşa că mi-au trebuit câţiva ani ca să descopăr drumul, care era mult mai sinuos. Din fericire, matematica nu te lasă să te minţi singur, nu te lasă să falsifici realitatea, ci, dacă eşti sincer, îţi arată unde ai greşit.

Până la urmă am ajuns aproape să-mi fie frică să spun că am rezolvat problema. Am realizat că exaltarea, mândria nu ne sunt de folos; după ce te mândreşti, imediat, obligatoriu, vine coborârea. Deci matematica te educă în smerenie. Să nu te bucuri până când lucrurile nu sunt gata.

„Mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde“

Mai e ceva. Distanţa dintre proiect sau iluminare, faptul că tu intuieşti cum ar ieşi problema, şi împlinirea propriu-zisă a proiectului este foarte mare. În matematică, rezolvarea unei probleme poate să îţi ia şi doi ani de zile şi pe parcursul rezolvării pot apărea surprize – nu ai cum să observi toate detaliile de la început.

Cam la fel sunt lucrurile şi în viaţa duhovnicească. Chemarea lui Dumnezeu există. Pe acolo este drumul. Când ai văzut drumul din exterior, îţi părea într-un fel, dar atunci când păşeşti pe el, vezi că drumul trece şi prin pădure, uneori şi prin mlaştină, se mai lasă ceaţa, te poate prinde şi întunericul. De multe ori îţi vine să renunţi, să te întorci. Sunt momente în viaţă în care practic ai făcut tot, ai încercat şi încoace, şi încolo, ai epuizat tot ce îţi stătea la îndemână şi nu mai ştii ce să faci. Ai senzaţia că ai pierdut drumul. Şi totuşi: „Măi, parcă ştiam că pe aici e drumul…“ La fel ca Apostolii pe drumul Emausului: „Noi nădăjduiam că El este Mesia…“ (Lc. 24, 21). Şi, dacă renunţi în momentul acela, ai pierdut totul. Trebuie să-ţi zici: „Măi, am ajuns până aici. Ce mai am de pierdut? Merg înainte! Oricum altceva mai bun nu am de făcut.“ Dar lucrurile acestea se fac în nişte tensiuni foarte mari. Dacă după patru ani de doctorat nu ţi-a ieşit problema, nu mai ai cum să fii detaşat. Şi aşa se naşte discernământul, ajungi să te cunoşti pe tine însuţi. Acesta era de fapt sfatul pe care mi-l dăduse părintele Arsenie înainte de a pleca la doctorat: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!“.

Un element extrem de valoros al vieţii duhovniceşti este acesta: să mergi mereu înainte, să nu renunţi, să crezi chemării dintâi şi să mergi înainte cu nădejde mai presus de orice nădejde, cum spune părintele Zaharia de la Essex, parafrazându-l pe Sfântul Apostol Pavel (Rom. 4, 18). Doar dacă mergi până la capăt îţi iese. Nu trebuie să renunţi cu nici un chip. Momentul acesta de cumplită deznădejde e foarte aproape de vârf. Dacă reuşeşti să depăşeşti momentul, ai învins. Dacă dai înapoi, ai pierdut totul. E un prag pe care trebuie să-l treci, dincolo de care este uşa.

Acest moment nu e mincinos, acolo nu se joacă teatru, nimic nu e regizat. E un moment de totală nesiguranţă, ţi-ai terminat toate resursele, nădejdea. Atunci e nevoie să mai mergi puţin şi afli răspunsul tău; cu rugăciune multă. Am avut colegi care s-au întors din drum – mă refer la calea matematicii.

Printre medaliaţi Fields

Cum a fost mediul în care aţi studiat la Berkeley?

Matematica mi-a deschis uşile spre a cunoaşte oameni importanţi de ştiinţă, genii matematice. Am avut ocazia să cunosc medaliaţi Fields (medalia Fields este echivalentul premiului Nobel pentru cercetări matematice). La Berkeley i-am întâlnit pe aceşti oameni, deosebit de modeşti, smeriţi, pe care văzându-i, nu te mai poţi lăuda cu vreun lucru din viaţa ta.

Cunoaşterea ştiinţifică este îngemănată cu necunoaşterea; orice nouă descoperire aduce cu sine şi o mulţime de noi necunoscute. Odată am întrebat un profesor medaliat Fields, care de câţiva ani buni lucra la fundamentarea matematică a câmpului cuantic din fizică: „Înţelegeţi mecanica cuantică?“ La care el a răspuns: „Nimeni nu înţelege mecanica cuantică!“

Einstein avea un respect extraordinar pentru tainele universului. Omul de ştiinţă sincer cu el însuşi este foarte conştient de cât nu cunoaşte, de cât nu stăpâneşte. De aceea, când aud de tot felul de experienţe genetice care se fac, mă înfior.

Cu ştiinţismul, cu politizarea aceasta a ştiinţei în care absolutizăm ştiinţa, făcând din ea o credinţă mondială, dogma vieţii noastre (pentru că atunci când ai justificare ştiinţifică, ai închis gura oricui), ne aflăm foarte departe de adevăr. Realitatea, Dumnezeu, oamenii – toate lucrurile sunt mult mai fine, mai personale, mai nuanţate. Iar dacă tu intri cu bocancii şi vrei să trasezi un drum aşa, pe unde crezi tu că ar trebui să treacă, nu e în regulă.

Mândria, spune Gabriel Liiceanu, este „înţepenirea în proiect“. Dacă începi să te mândreşti, înseamnă că te-ai oprit şi îţi admiri opera. Or, omul care creează nu are timp de asta. Se uită la ce a făcut, dar nu se blochează acolo, ci continuă cercetarea lui. Politizarea ştiinţei apare la oamenii care s-au înţepenit în proiect. Ca să produci, ca să creezi, trebuie să rămâi în modestie, în respect faţă de taină. Altfel, chiar geniu fiind, adopţi o postură cumva politică, ca să propagi anumite iluminări parţiale drept adevăr imuabil. Un exemplu este Stephen Hawking.

Acestea sunt numai câteva dintre lucrurile pe care le-am învăţat din experienţa mea cu matematica. Am această convingere: Dumnezeu ni Se descoperă, ne vorbeşte şi ne învaţă pe limba noastră, aşa cum a făcut-o cu Sfântul Apostol Petru prin pescuirea minunată (Lc. 5, 1-11). De aceea mi se pare foarte important să facem bine ceea ce facem, ca pentru Dumnezeu, pentru că aşa vom dobândi o cunoaştere corectă a realităţii, a lumii, a noastră şi a lui Dumnezeu.

Sursă: Interviu cu părintele Ieremia de la Putna, doctor în matematică la Universitatea Berkeley din California, SUA | Matematică și Teologie

Românul care a boicotat Lidl a încetat protestul. Germanii au recunoscut că au greşit când au eliminat crucile de pe designul unor produse greceşti 

Timişoreanul care a decis să nu mai cumpere produse din supermarketul Lidl pentru că de pe designul produselor din gama „Eridanous” au dispărut crucile de pe bisericile din Santorini, a încetat boicotul.

La sfârşitul săptămânii trecute, Virgiliu Pop a transmis o scrisoare oficială celor de la Lidl România, prin care îi informează că a iniţiat o campanie de bicotare a lanţului de magazine. Motivul îl reprezintă eliminarea crucilor din designul anumitor produse din gama „Eridanous”, cruci prezente pe bisericile din Santorini (Grecia) dar absente de pe ambalajul acestor produse. Decizia Lidl de a şterge prin photoshop crucile de pe bisericile din Santorini a căpătat o amplore internaţională.

Astăzi, cei de la Lidl a transmis printr-un comunicat de presă că au greşit prin campania lor de marketing.  Astfel, timişoreanul Virgiliu Pop a anunţat încetarea boicotului împotriva supermarketului Lidl. “Cei de la Lidl au anunţat, prin agenţia Reuters, că au făcut o greşeală în cea mai recentă revizuire a designului produselor lor.

Au transmis că tratează această problemă cu cea mai mare prioritate. În aceste condiţii, boicotarea Lidl nu se mai justifica, din moment ce au recunoscut că au procedat greşit. Nu regret că am decis să pornesc bocotul, săptămâna trecută, mai ales că a devenit o problemă internaţională. Mi-au plăcut atitudinea cehilor, care au lipit cruci pe magazinele Lidl, la Brno”, a declarat Virgiliu Pop.

 

Sursă: Românul care a boicotat Lidl a încetat protestul. Germanii au recunoscut că au greşit când au eliminat crucile de pe designul unor produse greceşti | adevarul.ro