Arhiva | Conservatori RSS for this section

HOMO EUROPAEUS – În căutarea Europei pierdute

17190760_1409032405784163_6855553820888970454_n
Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi european? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este calitatea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod conjunctural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem…

Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism.

România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Faptul că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta este o altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.

Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. (Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei, cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu, civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european; aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.)

În căutarea Europei pierdute

Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui popor nativ european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în propria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!

Genul de “europenizare” în care lumea românească s-a angajat de mai mulţi ani, îndeosebi prin anumite cercuri intelectuale mai mult sau mai puţin instituţionalizate, pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de 70 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante!

În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.

Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care am avea să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite (“out of minds”).

Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tînjim (de care habar n-avem sau prea puțin ne pasă), ci doar accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.

Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i se poate da orice alt nume – inclusiv numele Fiarei!), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.

Codrescu Razvan

Dorul de apocalipsă

Sfârşitul lumii nu vine zgomotos, cu surle şi trâmbiţe. Nu e un duel al ghioagelor. Se apropie în travesti, înveşmântat frumos, în straie civilizate, paşnice şi democratice. Şi este o stafie ce bântuie şi-n România.

E mare dorul de apocalipsă. Pofta de Armaghedon. “Ura, vine sfârşitul lumii”, ţipă fericită, în microfoane, o trupă hip-hop, ajunsă, graţie acestei piese, în dezbaterea postului naţional de radio german. Care a consacrat o emisiune dorului de cataclism final, manifestându-se din ce în ce mai insistent, s-a spus, „în arta şi mişcarea pop”.

Din unghiul meu, apocalipsa nu e neapărat un război nuclear al lui Gog şi Magog. Ar putea fi reeditarea, de pildă sub semnul islamismului, fascismului clerical de tip dughinist, ori al islamofobiei în genul lui Anders Breivig, de la a ale cărui atentate s-au împlinit patru ani, a revoluţiei bolşevice de la 1917. Sau a celei naziste din 1933. Revoluţiile totalitare au pus capăt, pe decenii, democraţiei. Iar nazismul a suprimat, prin Holocaust, însăşi civilizaţia. Dar poate nu mai este cazul să ne facem griji?

Alexandru Florian şi-a exprimat recent convingerea că „democrația, ca sistem politic e, cel puțin deocamdată, consolidată și… ceea ce a fost în urmă cu 70 de ani este departe de a se repeta“. Preţuiesc opiniile sale. Dar mă tem că directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România dă dovadă de exces de optimism, chiar dacă şi-a relativizat afirmaţia, admiţând că “actorii democrației, trebuie să fie vigilenți…” Căci, “atât timp cât există mișcări politice radicale care… incită o parte a populației împotriva alteia, pe criterii arbitrare, cum ar fi religia, etnia sau altele, există riscul unor manifestări violente de exterminare, al terorismului internațional în…multe din țările Europei”.

M-am uitat deci în jur. Spre stupoarea mea, am descoperit că există şi alte pericole ce pasc democraţia. De pildă împăciuitorismul în faţa duşmanilor de moarte ai libertăţii, care sunt regimurile totalitare şi terorismul. Împreună cu laşitatea, nesăbuinţa ori setea de profit politic şi economic, împăciuitorismul alcătuieşte un cocteil devastator. Chiar băutul unor doze mici dintr-o astfel de licoare se poate dovedi fatal. De pildă pentru reputaţia unor politicieni ca liderul social-democrat german, Sigmar Gabriel, care s-a expus unei penibilităţi monumentale din cauza vizitei sale precipitate în bârlogul lupului islamist persan. Pentru avantaje comerciale extrase din ameliorarea cât mai grabnică a relaţiilor cu Iranul fundamentalist-islamic, de care vestul crede a avea nevoie între altele întru combatarea terorismului ISIS, Gabriel s-a deplasat la Teheran. Dar s-a trezit scufundat într-un ocean al deriziunii.

Greu va contracara de acum încolo acuza de a-i fi încurajat, printr-o călătorie inoportună, pe extremiştii de oriunde. Căci Iranul n-a încetat nici după semnarea mult mediatizatului său pact nuclear cu SUA, Germania şi ţările cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU să fie un stat totalitar. Unul nu doar represiv, ci şi cu propensiuni genocidale, documentate de declaraţii belicoase, rostite şi după semnarea acordului, de liderii săi, care ameninţă cu exterminarea statul evreu. Şi care sponsorizează unele dintre cele mai sângeroase organizaţii teroriste din lume. A avea încredere în astfel de fanatici pare sinucigaş. La fel, nu doar moral, ci şi politic, e să plasezi avantaje comerciale mai presus de valori etice universale. De respectarea drepturilor omului, de pildă. Dar n-a devenit Europa, iar unii, în România, vin tare, din urmă, expertă în acrobatice răsturnări axiologice?

Nu s-a imersat continentul cu trup şi suflet în apărarea unor cauze nedemne, de când e tributar ideologilor corectitudinii politice? „Singurul defect al câinilor e că iubesc orice javră de om”, am auzit recent de la un militant al drepturilor animalelor, un ins tipic pentru o pătură prematur dezabuzată a noii elite burgheze româneşti. Ca om cu oarece lecturi platoniciene, pe lângă care au crescut nenumărate generaţii de câini şi de pisici şi care n-a uitat de atrocităţile totalitare ale secolului XX n-am cum să nu fiu ispitit să admir, fie şi doar o clipă, mizantropia protectorilor animalelor. Care sunt trendy, la stânga vegetariană şi poate militant atee, la fel cum e la modă, la dreapta, populismul islamofob.

În ambele părţi domneşte orbirea. Căci s-a pierdut busola etică. Încurajaţi de protestele fireşti iscate de gigantomania nejustificabilă a proiectului moscheii bucureştene, islamofobii nu parvin să înţeleagă că nu va fi în veci în regulă să pui semn de egalitate între terorişti şi majoritatea musulmană moderată.

Dar vai, la stânga autodesemnaţilor libercugetători cu obsesii moralizatoare, de genul Remus Cernea, e o jale poate şi mai mare. Căci inadecvarea la valorile democraţiei vine la pachet cu o cruntă autoamăgire. Afiliat cândva ba PSD, ba USL, precum şi celui mai „cinstit guvern“ al României pontiste, deputatul ecologist consideră, conform declaraţiilor sale de pe FB, că “drepturile animalelor sunt mai importante decât religia”. Că, deci, sunt mai presus de drepturile omului. Ce le includ pe cele religioase. Mai crede că-şi poate permite să salute euforic transpunerea în Danemarca a revendicării de a li se interzice evreilor şi musulmanilor o presupusă “barbarie”. Cea a sacrificiului ritual al animalelor, practicat de multe mii de ani, în conformitate cu prescripţiile Bibliei. Care, culmea, întru protecţia animalelor îi opreşte pe oameni să le mănânce de vii, ori să le consume sângele.

Tristă, în context, e ignoranţa lui Cernea. Care salută interdicţia (impusă şi de nazişti, cândva) şi-o face, spumă a nesocotinţei, cu mult aplomb, în numele “democraţiei”, şi a „civilizaţiei”, părând de-adevărat să nu ştie că a alunecat într-o capcană. În speţă în cea, antidemocratică, a radicalilor danezi de dreapta, aflaţi, politic, pe cai mari după ultimele alegeri scandinave.

Că în elanul său laicist ecologistul român nu vrea să ştie că protecţia animelor a debutat cu Biblia, şi-anume cu apocalipsa din epoca lui Noe, e treaba lui. Nu e bai mare. Mai greu atârnă, mi se pare, faptul că dorinţa lui de mântuire de o prezumtivă “barbarie” incită contra unor segmente ale societăţii, pregătind astfel, aparent civilizat şi democratic, terenul renunţării la civilizaţie şi la democraţie. Aşa se devine, poate involuntar, înaintaş al celor pe care H.R. Patapievici îi numea “oameni recenţi”. Munciţi de un nemărturisit dor de Armaghedon, aceşti inşi chiar ar putea sfârşi prin a isca apocalipsa.

Foto: „Sfârşitul lumii”, fragment de frescă de Luca Signorelli, pictată în jurul anului 1500

Autor Petre M. Iancu

Sursă: Dorul de apocalipsă | România | DW | 22.07.2015

Donald Trump și Europa de Est

Pentru presa din România, câteva cuvinte aruncate din vârful scărilor de către ambasadorul Hans Klemm au constituit un subiect mult mai important decât discursul lui Donald Trump din 6 iulie 2017, de la Varșovia, deși acest discurs a fost întrerupt de ovațiile zecilor de mii de polonezi. Altfel nu se explică de ce un discurs istoric pentru Europa și implicit pentru  noi, a fost tratat, cu rare excepții, ca un subiect banal. Mai mult, majoritatea comentatorilor sau prompteriștilor (prompteristelor) nu au înțeles nimic din acest discurs. Aceasta în condiția în care ne aflăm în fața celei mai pertinente declarații de politică externă a lui Trump.

Am ascultat și am citit de mai multe ori acest discurs. Este un discurs care, în forma neconvențională practicată de Trump, are un conținut atât de bogat încât de fiecare dată descoperi lucruri noi.
Pe scurt: ce transmite Trump?
În primul rând, faptul că SUA, sub administrația sa, mizează pe țările din Estul Europei mai mult decât pe cele din Vest. Și justifică această opțiune pe valorile promovate de aceste țări care sunt în concordanță cu valorile promovate de administrația republicană: credință, libertate, familie, conservatorism, apărarea drepturilor cetățenilor, respect. Știu că unii așa-ziși analiști vor spune că acesta a fost un calcul pragmatic de a-și atrage aliați împotriva Germaniei și Franței. Poate că și acesta este un motiv, dar dincolo de aceste considerente opțiunea lui Trump este foarte clară și plină de speranțe pentru țările noastre în momentul în care Europa este în derivă și se încearcă să fim marginalizați prin cele două viteze care vor fi introduse în UE.
În al doilea rând, e un fel de ultimatum dat atât Europei, cât și Rusiei. Europei, dacă dorește să se salveze, să păstreze valorile tradiționale și să nu cedeze în fața neo-marxismului liberal care s-a manifestat, începând cu anii 60 ai secolului trecut. Rusiei, numai dacă renunța la pretenții expansioniste în Europa, poate să vină alături de țările democratice în lupta împotriva terorismului și al fundamentalismului.
În al treilea rând, angajamentul ferm de a apăra independența și integritatea teritorială a țărilor din Estul Europei împotriva oricăror agresiuni, inclusiv împotriva șantajului energetic.
În sfârșit, câteva aprecieri privind modul în care a fost construit acest discurs. Se cunoaște că el a fost pregătit cu mare atenție pentru a avea un impact asupra auditoriului. A început cu o mică nemulțumire pe care o are față de cei din aparatul externelor SUA, mai ales referitor la modul în care tratează țările din Estul Europei (atenție domnule ambasador Klemm), sub o formă voalată ”avem mulți ambasadori, dar pentru voi cel mai bun ambasador este frumoasa primă doamnă Melanie căreia îi mulțumesc” și a continuat cu un omagiu adus polonezilor. Nu întâmplător le-a mulțumit soldaților americani, polonezi și români care erau reprezentați pe podiumul de la Varșovia. Nu întâmplător i-a mulțumit lui Lech Wałęsa, prezent și el în primul rând în piață. Nu întâmplător a vorbit despre faptul că, și atunci când Polonia nu mai avea existența statală, ea a existat în inimile polonezilor și a trăit prin speranța acestora. Cuvintele au fost ”libertate și speranță”. Nu întâmplător a vorbit despre faptul că speranța este clădită pe credința fiecăruia și că această credință creștină a adunat un milion de polonezi în acea piață pentru a-l ovaționa pe Ioan Paul al II-lea. Și nu întâmplător a vorbit despre revolta Varșoviei din 1944.
Întreg discursul lui Trump a avut o linie directoare: credința în puterea lui Dumnezeu. Și concluzia că din credință derivă libertatea. Aceasta m-a făcut să mă gândesc că și deviza Casei Regale Române este Nihil Sine Deo.
P.S.1.: Am urmărit și la PRO TV modul în care a fost reflectat acest discurs. Nu am știut cum să reacționez: să râd sau să mă indignez?! Onorabilul comentator spunea că zecile de mii de polonezi au fost aduși cu autocarele de către activiștii partidului aflat la putere. Cu alte cuvinte, au fost obligați să participe și să aclame. După acest onorabil comentator, în secolul XXI oamenii trebuiau să vină pe jos și să asculte în tăcere discursul.
P.S.2: Întotdeauna am admirat modul în care reacționează poporul polonez. Modul în care au acest sentiment de mândrie națională și sunt capabili să se sacrifice pentru valorile în care cred. Și pentru modul în care își cunosc și își respectă istoria. Să nu uităm că imnul actual al Poloniei este imnul legiunilor poloneze din armata lui Napoleon și că, chiar atunci când nu aveau stat, au continuat să lupte și să se revolte pentru acest ideal. Apropo, legiunile poloneze din armata lui Napoleon nu au fost niciodată înfrânte. Sau au avut o singură pierdere (considerată de ei și nu de ceilalți), în bătălia de la Los Yébenes. Acolo, prinși într-o ambuscadă și într-o inferioritate numerică de 1 la 10, atacați de elita cavaleriei spaniole, au reușit să spargă încercuirea și să îi lase pe spanioli în derută. Însă pentru că au pierdut în bătălie drapelul înmânat de către Josephine, polonezii( și nu spaniolii), au declarat că este o înfrângere.
P.S.3: La începutul lui G20 toți ”analiștii noștri politici” au declarat că Trump este izolat. În final, s-a văzut că Trump a obținut o victorie îndeplinindu-i-se toate dorințele. Nu am auzit niciun comentariu.

Sursă: Donald Trump și Europa de Est | ActiveNews

Charlie, bebelușul condamnat la „moarte demnă” de medicii britanici, a primit drept de rezidență în SUA pentru tratament

Charlie Gard, bebelușul de 11 luni care suferă de o afecțiune neurologică genetică extrem de rară și care este ținut în viață de aparate, a primit drept de rezidență permanentă în SUA , pentru a putea fi transportat la un spital din America. Aici, speră părinții micuțului care se luptă să își țină copilul în viață, contrar deciziei justiției din Regatul Unit, va urma un tratament experimental care să-l salveze.

Cazul lui Charlie Gard, un bebeluș de zece luni aflat pe moarte într-un spital din Marea Britanie, a sensibilizat o lume întreagă, de la oameni simpli până la Papa Francisc și Donald Trump.
Decizia Congresului SUA de a acorda drept de rezidență unui copil de 11 luni poate obliga Spitalul Great Ormond Street din Marea Britanie să îi permită să plece din țară pentru a putea beneficia de terapia experimentală în America, scrie The Independent. Un congresman american a declarat că a fost adoptat un amendament „care acordă statut de rezident permanent lui Charlie Gard și familiei, astfel încât micuțul poate beneficia de tratamentul medical de care are nevoie”.
După o luptă de luni de zile in instanțele din Marea Britanie, părinților lui Charlie li s-a respins solicitarea de a beneficia de acest tratament, fiindu-le impus să-l lase „să moară cu demnitate”, deoarece nu mai are „nicio șansă” să se vindece, medicii britanici impunând deconectarea micuțului de la aparate.
Înainte de acest demers al americanilor, Charlie a fost consultat timp de cinci ore de dr. Michio Hirano, profesor de neurologie în cadrul Universității din New York, care a pus bazele acestui tratament experimental. Medicul s-a deplasat personal în Marea Britanie, având acces deplin la fișa medicală a micului pacient.
În urma afecțiunii degenerative, bebelușul suferă de leziuni cerebrale grave care i-ar fi indus orbirea, însă părinții au încercat să demonstreze că nu este orb, arătând o fotografie în care bebelușul deschide ochii.
Acest ultim demers de a călători peste ocean trebuie să fie validat de un tribunal britanic. După ce, la începutul acestui an, Curtea Supremă a Marii Britanii a pledat în favoarea deciziei de a fi deconectat de la aparate, părinții lui Charlie au apelat la CEDO, însă fără niciun rezultat.

Sursă: Charlie, bebelușul condamnat la „moarte demnă” de medicii britanici, a primit drept de rezidență în SUA pentru tratament | ActiveNews

Cum își traumatizează un cuplu de lesbiene fiul de doi ani: îl forțează să poarte rochiță, deși el refuză ?

Într-un clip video publicat de Buzzfeed și intitulat „I Am A Gender Non-Conforming Parent” („Sunt un părinte care refuză stereotipurile de gen”), Dashiell și Michelle, un cuplu de lesbiene, povestesc despre provocarea de a crește un copil conform înțelegerii lor despre viață.

După „căsătoria” cu Dashiell, Michelle l-a conceput pe micul Atticus, în vârstă de aproximativ doi ani, cu spermă de la un donator, scrie portalul Stiri pentru viata.
Iată ce povestește Michelle:

„Încerc mereu să am o relație queer cu el în ceea ce privește genul și să îl pun să poarte rochițe de balerină. Dar el le urăște. E mereu cu „nu” în brațe.

Se uită la tot felul de cărți și desene animate. Are o carte care îi place, numai cu imagini și cuvinte. Când o deschizi, vezi imaginea unei fete, respectiv a unui băiat, iar el se uită și spune: Fată sau Băiat. Dar eu încerc mereu să-l învăț: Copil. Copil.

Așa începe să învețe despre lucruri. Și urăsc ideea că i se inculcă faptul că persoanele care arată ca niște băieți sunt băieți, iar cele care arată ca fetele sunt fete”.

Sursă: Cum își traumatizează un cuplu de lesbiene fiul de doi ani: îl forțează să poarte rochiță, deși el refuză | ActiveNews

Ce are de învățat România după ultima decizie a Germaniei ?

Cedarea Angelei Merkel pe tema căsătoriilor între homosexuali și adoptarea respectivei legi în Parlament au o semnificație foarte profundă pentru România. Merg mai departe și afirm că sunt mult mai importante pentru România decât însăși legalizarea ce s-a petrecut în America, în 2015.

Și asta din cauza contextului: toate statisticile afirmă că Germania este țara pe care românii o admiră cel mai mult, iar asta s-a văzut în comportamentul idolatru al unor alegători în 2014 față de candidatul de etnie germană.
Alegerea candidatului s-a petrecut și pe fondul imaginii de „oameni corecți și cinstiți” pe care o au nemții aici și contraponderii cu homo coruptus, imaginea pe care ne-am creat-o singuri – cu ajutor masiv din afară -, despre noi înșine.
E clar că președintele României este omul intereselor Germaniei aici, iar asta explică multe din poziționările sale pe teme sociale și politice, inclusiv episodul cu Guvernul tehnocrat, un guvern dedicat „integrării profunde” în Europa dominată de țara cancelarului Merkel.
Din aceste motive, legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex din Germania va avea un impact puternic asupra mentalului colectiv românesc, iar presiunile împotriva familiei venite pe filiera UE-președinte-mass-media, se vor intensifica.
Practic, prin această decizie, li se va închide gura celor care dădeau Germania ca exemplu de țară dezvoltată care nu permite astfel de căsătorii și care sperau într-o conectare – fără compromisuri pe linie de credință -,  cu această țară. Acum iluziile se vor fi spulberat.
Cum trebuie să se spulbere și iluzia – vânturată inclusiv de unii din lumea creștină -, cum că oferirea parteneriatului civil, în schimbul modificării Constituției în sensul dorit de Coaliția pentru familie, va rezolva ceva. Nu, istoria a arătat și cazul Germaniei o confirmă, că activiștii LGBT nu se vor opri până nu vor obține TOTUL: în primul rând COPIII și apoi modificarea totală a paradigmei sociale, prin desființarea granițelor dintre bărbați și femei, dintre sexe, dintre genuri. Pe scurt: inginerie socială pentru distrugerea ordinii naturale a lumii, bazată pe familia formată din femeie, bărbat și copii.
În aceste condiții se impun de la sine o serie de concluzii:
1) Nu mai putem spera în vreun sprijin din zona europeană (cu excepțiile Poloniei și Ungariei) pentru familie și agenda conservatoare
2) Devine esențial pentru România ca Donald Trump să rămână președintele SUA, iar Partidul Republican să domine Congresul american
3) Dacă Biserica Ortodoxă vrea să-și păstreze – cât se mai poate – influența socială în țară, trebuie neapărat să sprijine politicienii care-i împărtășesc valorile din marile partide, dar și să susțină realmente – nu ca până acum – transformarea Coaliției pentru Familie în partidul conservator de care România are atâta nevoie. Recentul caz al străzii Radu Gyr de la Cluj, dar mai ales inițiativa CPF arată clar că s-a conturat o societate civilă solidă, cu valori conservatoare, trează și implicată. Dacă acești oameni, dar și ierarhia Bisericii Ortodoxe nu vor înțelege să lase orgoliile deoparte și că nu va mai merge mult cu „lobby-ul”, pentru că miza lor este să asocieze creștinismul și conservatorismul cu legionarismul, iar pentru asta există deja Legea nr. 217/2015. Cu alte cuvinte, să reducă la tăcere pe cei care nu cred în „progresism” sau să-i stigmatizeze. Iar asta deja se întâmplă.
În aceste condiții, Biserica va trebui să iasă din acest parteneriat otrăvit cu un stat care i se va opune fățiș și cu o societate otrăvită de campaniile mass-mediei stângiste (adică aproape 95%), dacă mai dorește să-și păstreze nealterată învățătura de credință și credibilitatea. Pe săptămână ce trece vor fi scoase de la naftalină toate cazurile pe care Biserica nu le-a rezolvat la timp în interior și vor fi transformate rapid de mass-media în tot atâtea motive pentru a contesta implicarea socială a Bisericii.
Suntem într-o fază critică a războiului cultural, pentru sufletul țării. Suntem singuri în zonă ( ar fi Turcia, dar ea vine la pachet cu moscheia) , America e departe. Prin noi înșine, altfel ne merităm locul în coșul de gunoi al istoriei. Orice altceva este o iluzie, și în viață, ca și în politică, iluziile se plătesc.

Sursă: Ce are de învățat România după ultima decizie a Germaniei | ActiveNews

John Milbank: „Căsătoria” gay este o „mișcare strategică” și nu are nimic de-a face cu drepturile homosexualilor

Insistența în privința legalizării căsătoriei între homosexuali face parte dintr-o strategie prin care statul „încearcă să obțină controlul direct asupra reproducerii populației”, scrie teologul britanic John Milbank.

„Reproducerea și relațiile heterosexuale au constituit mereu însăși «gramatica» legăturilor sociale în esența lor. Abandonarea acestei «gramatici» ar conduce la o societate care nu ar mai fi formată, în principal, din legături extinse de rudenie, ci ar fi supusă tot mai mult controlului din partea statului.”

Milbank, inițiatorul conceptului de „ortodoxie radicală”, își începe argumentația subliniind imposibilitatea definirii căsătoriei între homosexuali în termenii tradiționali de „împlinire” și „iubire”. Aceasta implică faptul că mariajul va fi „inevitabil redefinit chiar pentru heterosexuali în termenii pe care îi va impune casătoria între homosexuali”.

Împlinirea și iubirea vor înceta să mai fie categorii valabile chiar și în cazul uniunilor firești. Acest fapt va conduce la încetarea „recunoașterii legale publice a unei realități sociale definite în termenii legăturii naturale dintre sex și procreație”. Acest aspect, spune Milbank, „este, de fapt, punctul nevralgic în această chestiune”.

„Nu a existat o cerere susținută pentru legalizarea «căsătoriei gay», iar acest lucru nu are nimic de-a face cu drepturile homosexualilor. Este, de fapt, o mișcare strategică pusă la cale de statul modern în încercarea de a obține controlul direct asupra reproducerii populației, desconsiderând importanța familiei. Nu este vorba de justiția naturală, ci de dorința manifestată de o tiranie biopolitică de a desființa căsătoria și familia ca fiind cea mai importantă instituție socială mediatoare.”

„«Rețeta» pentru producerea confuziei psihologice, pentru divizarea familiei și crearea conflictelor sociale – scrie Milbank – este mult prea evidentă și nu poate fi ignorată”.

„Un individ trăiește cel mai profund experienţa unei unități natural-culturale prin faptul că formarea acestei unităti este consecința unui act interpersonal (așadar, «cultural»), de iubire. Acest lucru îi conferă sentimentul că înseși radacinile sale biologice sunt ancorate într-o narațiune interpersonală. Din nou, a renunța la această «gramatică» ar echivala cu a compromite cel mai profund sens al umanității și cu riscul de a preda întreaga putere tiraniei pieței și a statului, tiranie care se alimentează din mituri referitoare fie la ideea unei naturi umane pure, fie la fabricarea unei lumi tehnocratice…”

„Am acceptat în mod inconștient legalizarea unor practici a căror logică și ale căror implicații nu au fost niciodată serios dezbătute”, scrie Milbank. Puternica sa luare de poziție reprezintă un nou semnal de alarmă.

Irina Bazon după First Things

Sursă: John Milbank: „Căsătoria” gay este o „mișcare strategică” și nu are nimic de-a face cu drepturile homosexualilor

Homosexualii din New York au defilat cu mesaje anti-Trump

Dacă în Turcia sau Rusia paradele homosexualilor sunt interzise, în SUA acest lucru continuă chiar și după venirea la putere a administației Trump.

La New York și San Francisco au avut loc  ample manifestații ale homosexualilor. Printre participanți s-au aflat mii de angajați ai Apple, producătorul iPhone, în frunte cu directorul general Tim Cook.
Compania le-a pus oferit manifestanților tricouri, dar și pancarte.

Homosexualii au afișat mesaje anti-Trump după ce liderul de la Casa Albă a revocat o decizie a lui Obama care le permitea elevilor transgender să folosească ce toaletă doresc.

Sursă: Homosexualii din New York au defilat cu mesaje anti-Trump | ActiveNews

A dispărut libertatea de exprimare în SUA? Mesajul homosexualilor pentru administrația Trump: Creștinii conservatori n-au ce căuta în guvern 

Activiștii LGBT sunt ultragiați de faptul că Departamentul pentru Educație din administrația Trump a invitat vorbitori din partea a două importante organizații de familie creștin – conservatoare să participe la o discuție de grup despre paternitate, care a avut loc în săptămâna anterioară Zilei Tatălui.

„Politico” informează că experți ai FRC (Consiliul de Analiza a Familiei) și ai FF (Familia ca punct central) au fost invitați pentru expuneri în cadrul unei conferințe de o zi organizate de Departamentul pentru Educație, unde s-a abordat tema implicării taților în viața copiilor lor, conform christianpost.com.

Atât FRC, condus de Tony Perkins, cât și FF, condus de Jim Daly și fondat de James Dobson, sunt cunoscute pentru viziunile lor conforme cu învățăturile biblice despre sexualitate și pentru convingerile potrivit cărora mariajul este doar uniunea dintre un bărbat și o femeie.

În orice caz, HRC (Human Rights Campaign, Campania pentru Drepturile Omului ) – grup de asistență juridică pro-LGBT – consideră că tocmai convingerile organizației în căsătoria tradițională și opoziția față de căsătoria între persoane de același sex ar trebui să-i facă descalificați din start pe angajații săi pentru o platformă finanțată de guvern, în cadrul căreia să-și poată exprima opiniile despre căsătorie și familie.

„A oferi acestor organizații o platformă cu finanțare din partea contribuabililor este un lucru scandalos”, a declarat HRC într-un comunicat acordat „Politico”. „Familiile din această țară sunt din ce în ce mai diverse și le includ și pe cele cu părinți de același sex, și pe cele monoparentale”.

GLAAD, un alt grup pro-LGBT, a afirmat, într-o declarație pentru „Politico”, faptul că includerea FRC și FF pe agenda conferinței Departamentului pentru Educație de săptămâna trecută evidențiază adevărata poziție a secretarul pentru educație, doamna Betsy DeVos, față de aspectele legate de LGBT.

În declarație se susține faptul că „acțiunile secretarului DeVos sunt mult mai elocvente decât declarațiile ei”.

Înainte de audierea acesteia din ianuarie pentru confirmarea pe poziție, Mother Jones a scris un articol, în care arata faptul că familia secretarului pentru educație Betsy DeVos, prin organizațiile sale nonprofit, a donat milioane de dolari organizațiilor sociale creștin-conservatoare.

Articolul precizează faptul că Fundația Prince Edgar și Elsa, organizație aparținând părinților ei și unde DeVos a fost vicepreședinte, a donat în total 6,1 milioane de dolari pentru FRC și FF.

În cadrul audierilor din Congres, DeVos a fost în mod expres interogată de către Al Franken, senator democrat de Minnesota, pe tema legăturilor ei cu aceste organizații, senatorul afirmând că familia DeVos are „o istorie lungă în sprijinul cauzelor anti-LGBT, care a inclus donații de milioane de dolari către grupuri susținătoare ale terapiei de conversie” (n.trad., conversia de la homosexualitate înapoi către natural).

DeVos a încercat să se distanțeze de aceste organizații, declarând, în răspuns la întrebările lui Franken, că „… nu cred că, în viziunea dumneavoastră, evaluarea contribuțiilor noastre reflectă fidel abordările familiei mele”.

Într-un comunicat de presă, GLAAD a etichetat FRC și FF ca fiind „grupuri de ură împotriva LGBTQ” și a criticat-o pe DeVos pentru că le-a invitat la evenimente guvernamentale.

Într-un comunicat de presă, președintele GLAAD, Sarah Kate Ellis, a precizat că „organizațiile anti-LGBT n-au ce căuta pe agenda guvernamentală, iar discriminarea din școli împotriva studenților LGBT nu trebuie niciodată ignorată sau redusă la tăcere”. „Copiii noștri merită să învețe într-un climat incluziv și deschis față de nevoile lor și acest lucru este în pericol dacă Departamentul pentru Educație va fi condus de cineva necalificat.” Astăzi, Betsy DeVos a arătat americanilor cine este cu adevarat – un activist anti-LGBT.

De asemenea, grupul a criticat-o pe DeVos pentru un ghid de îndrumare, co-autorat împreună cu Procurorul General Jeff Sessions, în care se elimina o dispoziție mai veche a președintelui Obama pentru instruirea școlilor în a permite studenților – transgender să folosească toaletele și vestiarele în conformitate cu identitatea lor de gen.

Deși DeVos a semnat în februarie ghidul care elimina în mod efectiv politica lui Obama privind utilizarea toaletelor și vestiarelor de către transgenderi, s-a menționat faptul că, inițial, au existat divergențe de opinie între ea și Sessions pe tema acestui ghid, Trump exercitând presiuni asupra ei pentru a-l semna.

Totuși, purtătorul de cuvânt al Casei Albe, Sean Spicer, a infirmat aceste alegații, precizând că nu există „niciun fel de divergențe de opinie între președinte și vreunul dintre secretarii de stat”.

În martie, DeVos s-a întâlnit cu studenți-transgender și cu familiile lor la sediul Departamentului pentru Educație, unde aceștia au criticat-o pentru semnarea ghidului din februarie.

Săptămâna trecută, s-a menționat faptul că Biroul pentru Drepturile Civile din cadrul Departamentului pentru Educație a emis un memorandum intern, în care s-a evidențiat că anchetatorii departamentului trebuie să analizeze fiecare plângere de discriminare a studenților-transgender de la caz la caz.

Deși memorandumul părea să respingă ideea că școlile ar mai putea fi cercetate pentru nepermiterea accesului persoanelor-transgender în toalete și vestiare în concordanță cu identitatea de gen, totuși, a lăsat o „poartă deschisă” pentru ca școlile și profesorii să poată fi anchetați în cazul în care nu folosesc adresarea de gen funcție de preferințele studenților.

„Politico” menționează, de asemenea, faptul că Asociația Națională Părinți – Profesori a fost programată să-și expună punctul de vedere în cadrul conferinței de săptămâna trecută, dar a renunțat, după ce a aflat că FRC și FF ar fi fost, de asemenea, implicate.

Sursă: A dispărut libertatea de exprimare în SUA? Mesajul homosexualilor pentru administrația Trump: Creștinii conservatori n-au ce căuta în guvern | ActiveNews

Publicația consilierului lui Donald Trump, Steve Bannon, îl critică dur pe ambasadorul SUA la București pentru susținerea homosexualilor în România 

Publicația Breitbart,  care aparține consilierului lui Donald Trump, Steve Bannon, îi dedică un amplu material lui Hans Klemm, ambasadorul SUA în România, care a fost aspru criticat la București pentru campaniile sale pro LGBT.

Steve Bannon a fost directorul campaniei electorale a lui Donald Trump, iar acum este consilier și șef de strategie la Washington. Bannon și-a făcut numele cunoscut cu mult înainte de a fi angajat de Donald Trump pentru a-i conduce campania electorală. Bannon conduce site-ul republican Breitbart News, pe care l-a preluat după moartea fondatorului Andrew Breibart în 2012. Bannon vede site-ul, care are aproape 12 mil. vizitatori unici pe lună, drept un „club de lupte”, iar suporterii săi spun că are un spirit de luptă asemănător cu cel al lui Trump.

Breitbart scrie despre implicarea ambasadorului SUA la București în treburile interne ale țării, fiind unul dintre cei care s-au pronunțat împotriva referendumului pentru redefinirea familiei, Klemm precizând că „SUA ar trebui să sprijine căsătoriile între persoane de același sex peste tot în lume”.

Sursa citată mai sus scrie și despre criticile aduse de jurnalistul Ion Cristoiu la adresa lui Hans Klemm, despre care a spus că „nu este ambasadorul SUA, ci al lui Hillary Clinton în România”.

Jurnalistul român a mai precizat că Hans Klemm încearcă să promoveze în România o atitudine împotriva lui Donald Trump, deși majoritatea românilor sunt susținători ai președintelui american.

„De când a venit la București, Hans Klemm nu s-a abținut de la nicio discuție. A vorbit despre orice, la orice oră și în orice loc. A violat chiar și acordurile diplomatice vorbind despre problemele stricte care țineau de activitatea internă a României”, scria Ion Cristoiu.

Sursă: Publicația consilierului lui Donald Trump, Steve Bannon, îl critică dur pe ambasadorul SUA la București pentru susținerea homosexualilor în România | ActiveNews