Archive | Conservatori RSS for this section

Oana Pellea

Aud că doamna Oana Pellea a făcut o seamă de afirmații legate de iubire, căsătorie, familie, credință și societate în general. Doamna Pellea nu este de-acord cu definirea căsătoriei ca și uniunea dintre un bărbat și o femeie, susține mariajele între persoanele de același sex, dar nu numai atât, ci și adopția copiilor de către homosexuali.

„Eu nu cred că greșesc pentru că respect iubirea”, a spus doamna Pellea la UM24.
Doamna Pellea a indicat și „adevăratele” probleme ale familiei: „se moare cu zile în spitale, lipsa de educație, lipsa de cultură, sărăcia, lipsa de educație democratică”.
Am și eu o întrebare: de unde știi, doamnă Pellea? Nu aveți familie, nu aveți copii, nu ați fost căsătorită. Așa că întreb: ce te califică pe tine, o actriță, să dai verdicte în ceea ce privește problemele principalei celule de bază a societății românești, care e familia? Ai citit tu pe net? Din cărțile lui Osho, unde?
Ce o califică pe Oana Pellea să aibă o opinie avizată despre problemele familiei? Care este experiența ei în asistență socială, în sănătate, în educație? Zero!
Băieții din La Familia au dreptate când afirmă că „Toate parasutele si panaramele/ Vorbesc de cum se pilotează avioanele”. Chiar așa, doamna Pellea, ce părere aveți despre potențialul chimic al Siriei: există sau nu?
Doamna Pellea știe ce face copiii fericiți, dar nu știe ce înseamnă să ții un bebeluș la sân, nu știe ce înseamnă legătura unică dintre o mamă și pruncul ei. Și pentru că nu știe, e de acord ca pruncii să devină o marfă ce trebuie extrasă din pântecele mamei și dată celui care plătește mai mult, eventual unui păros care se crede femeie. Pentru că tatăl ei a fost mai mult absent, Oana Pellea se răzbună pe copii nevinovați și e de acord ca pruncii să crească fără tată.
Lăsând gluma la o parte, i-aș transmite un mesaj doamnei Pellea: cum de ai tupeul să vorbești despre spitale, educație și cultura majorității, când tu ai fost fiica unui favorit al regimului comunist?
Pentru că, da, nu vă faceți iluzii: Amza Pellea a fost un favorit al regimului comunist. Să nu-l confundăm pe Amza cu Mihai Viteazul, pe om cu personajul. În timp ce liceanul Mugur Călinescu era terorizat pentru că scrisese pe pereți despre foamea care cuprinsese țara, doamna Pellea se bucura de toate facilitățile și favorurile pe care regimul le făcea pentru copiii protipendadei.
Credeți că Oana Pellea a stat la rând înainte de 1990 pentru mâncare? Nici vorbă: ea era fata tovarășului…Credeți că acum stă la rând, la camera de gardă din spitalele de stat? Nu, pentru că regimul a căzut, dar relațiile s-au păstrat.
Și după ce ți-ai trăit viața, „în stil mare” ai tupeul să ceri biserici în „spații mici”? Unde ai fost doamna Pellea, când Ceaușescu dărâma bisericile „mici” din București, pentru a se construi bulevardele „largi” ale victoriei socialismului? E adevărat că nu mă pot aștepta la consecvență de la dumneata: acum v-ați dus în locul unde ați scuipat acum trei ani. Dar dacă interesul o cere….
Întotdeauna m-a uimit tupeul cu care urmașii protipendadei regimului Ceaușescu( vezi și cazul Tudor Chirilă) vin și ne țin lecții de smerenie, de democrație, ne fac educație și ne acuză că nu suntem destul de „deschiși” pentru a le accepta toate patimile pe post de normalitate.
Și că veni vorba de credință, doamnă Pellea, sunt convins, că nu crezi în nimic altceva decât în propriile nevoi. Sunt convins că singura „energie” care vă guvernează existența este aceea care vă justifică propriile eșecuri și nevoi.  Despre aserțiunile teologice ale dumitale nici nu are rost să discutăm, prostiile pe care le debitați sunt mai mari decât Catedrala Mântuirii Neamului. Problema dumneata nu o reprezintă „dogmele” și „regulile credinței”, ci că ele sunt oglinda care te arată cât de neisprăvită ești, doamnă.
Să fii singură, fără urmași, cu o carieră incoloră la aproape 60 de ani este greu. Este și mai greu să accepți că toate aceste înfrângeri sunt cauzate de propriile decizii și de propria persoană. Nu Dumnezeul creștin și Biserica sa sunt de vină că n-ai realizat nimic în viață, doamnă Pellea, indiferent în câte „spații mici” ai vrea să-L ascunzi!
Mihai Somanescu

Sursă: Oana Pellea | ActiveNews

Am fost luat la întrebări pe chat pe tema ….homosexualităţii 

Am fost luat la întrebări pe chat pe tema ….homosexualităţii.Merită, mi-am zis, să dau răspunsurile public.

1. Îi iubeşte Dumnezeu pe homosexuali?
Dumnezeu îi iubeşte pe oameni. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să confundăm iubirea lui Dumnezeu cu iubirea oamenilor.
Iubirea lui Dumnezeu este una totală şi, implicit, una foarte exigentă. Şi la acest aspect trebuie să fim toţi atenţi.

2. Ce are Dumnezeu cu homosexualitatea?
Sincer, nu ştiu. Probabil faptul că este o sfidare a unei rânduieli naturale- aşa cum a lăsat-o Dumnezeu. Dar sincer nici nu am stat să aflu un răspuns de la Dumnezeu pe tema asta, pentru că nu este prioritatea mea de rugăciune.
Dar ştiu că Biblia este foarte categorică şi explicită în a condamna homosexualitatea şi că toată tradiţia creştină căreia îi aparţin- mai puţin nişte secte relativiste de dată foarte recentă, gândite mai degrabă să păcălească nevoile religioase ale homosexualilor decât să se raporteze la Dumnezeu- consideră homosexualitatea un păcat grav, strigător la Cer.

3. Ce am eu cu homosexualii?
Personal nu am nimic. Am prieteni cu diverse orientări şi plăceri sexuale- unele mai picante, altele mai puţin picante, inclusiv cu pasiuni homosexuale.
Atâta timp cât îmbrăţişăm toţi aceeaşi atitudine de discreţie şi politeţe reţinută, atunci când vine vorba de vieţile noastre sexuale, atâta timp cât niciunul dintre noi nu mută problemele „din dormitor” în spaţiul public, nu am niciun motiv să „am ceva”.
Deci sunt tolerant- în sensul sănătos al termenului „toleranţă”.
Niciodată, dacă va veni vorba despre subiect, nu o să găsească la mine acceptare pentru stilul lor de viaţă. Dar cum nu au nevoie de susţinerea mea, nici nu ştiu de ce ar trebui să vină la mine ca să îi susţin. Este opţiunea lor şi viaţa lor. Aşa cum eu am viaţa şi opţiunile mele.

4. Ce am cu homosexualitatea?
O consider un stil de viaţă neconform cu valorile creştine şi cred că este o problemă ce poate găsi tratare şi rezolvare dacă există înţelepciune şi voinţă din toate părţile.

5. Ce am cu dreptul homosexualilor de a se căsători?
Este simplu. Căsătoria este partea fundamentală- de contract- pentru instituţia familiei. Instituţia familiei, fundamentală la rândul ei pentru societate, are o dimensiune care presupune nenumărate obligaţii şi responsabilităţi, între care esenţială este naşterea şi educarea copiilor pentru perpetuarea societăţii.
Familia înseamnă foarte multă responsabilitate şi maturitate. Nu este un drept ci este o instituţie. De aceea cred că toţi oamenii trebuie să gândească foarte responsabil pasul întemeierii unei familii, să nu confunde familia cu legalizarea în faţa statului şi a lui Dumnezeu a cine ştie cărei pasiuni amoroase.
Deci chiar nu ştiu cum am putea să vorbim de „familie homosexuală” fără sfidăm logica şi biologicul.

6.Ce am cu activismul homosexual?
Ei, aici am multe.
Dacă pot înţelege şi chiar susţine punctual eforturile unor organizaţii de a lupta împotriva incriminării penale sau uciderii unor oameni doar pentru că au altă orientare sexuală decât a mea.
În schimb nu pot accepta efortul de a se impune unei majorităţi, moravurile şi mofturile unor minorităţi, fie şi prin invocarea unei pseudo-toleranţe.
De altfel mi se pare imorală transformarea în politică a vieţii sexuale, de orice natură ar fi ea. Nu cred că trebuie ca Statul să reglementeze, pozitiv sau negativ, viaţa sexuală, exceptând condamnarea abuzurilor sexuale, ca violul, pedofilia, hărţuirea sexuală.

Nu pot să nu remarc faptul că agenda aceasta, a „drepturilor gay” este instrument de luptă împotriva unui establishment social- cel creştin, parte a unui întreg pachet de instrumente menite să submineze, distrugă şi anihileze ce a mai rămas creştin din civilizaţia noastră occidentală.
Şi aici, în acest pachet, avem şi feminism, şi relativism religios, şi sincretisme filozofice, şi ecologisme ideologice şi o grămadă de alte mode şi mofturi.
Iar, ceea ce este mai grav, toţi putem remarca faptul că fiecare luptă pentru câte o „libertate” a unor „marginali” mai mult sau mai puţin discriminaţi, nu face decât să impună tuturor o nouă dictatură, un totalitarism al relativismului, care reglementează pas cu pas orice mică sau mare libertate, care dresează şi deformează conştiinţe.

Bogdan Duca

Sursă: Am fost luat la întrebări pe chat pe tema ….homosexualităţii – Bogdan DUCA

Despre marşul minorităţilor sexuale: „Fără Frică” la Chişinău! 

Se spune că un savant progresist i-a zis într-o zi lui Dumnezeu: „Omenirea nu mai are nevoie de Tine. Am făcut suficiente progrese, ne descurcăm de minune și singuri. Am descoperit o serie de medicamente care tratează cele mai incurabile boli, facem transplant de organe, putem schimba sexul la dorința persoanei, putem chiar clona oamenii.” Dumnezeu îi răspunde spunând: „Tot ce faceți voi nu este altceva decât să experimentați cu omul pe care l-am creat Eu. Încercați să creați voi singuri un bărbat şi apoi faceți ce vreți cu el”. „Nici o problemă”, zice savantul. „Mă duc chiar acum să aduc nişte lut din grădină”. „Stai un pic”, îi zice Dumnezeu. „Acesta este lutul meu. Fă-ți mai întâi lutul tău și apoi restul…”

De când există lumea, omul a tot încercat să-i ia locul lui Dumnezeu, ignorând legile stabilite de El în natură. Nimic nou sub soare, ar zice împăratul Solomon.

Dacă pentru persoanele cu altă orientare sexuală dragostea este tot ceea ce contează, de ce nu se iubesc unii pe alții fără ca să-i deranjeze pe ceilalți?! De ce dragostea lor nu dă naștere la copii, care le-ar asigura împlinire și continuitate?! De ce să lupți cu toată lumea şi să pretinzi că eşti victimă, când nimeni nu-ți interzice să-ți trăiești viața aşa cum îți place?! Chiar dacă nu crezi în Dumnezeu, nu poți să nu vezi că de fapt nu societatea, ci însăși natura este împotriva ta.

Cel mai mult uimește agresivitatea cu care se propagă aceste idei, care în esența lor sunt mai degrabă o ideologie politică decât un drept fundamental. Pe de-o parte, se fac chemări la toleranță, pe de altă parte se vede o intoleranță totală față de cei care au un alt punct de vedere. Recent, o reprezentantă a conducerii LGBT din SUA l-a numit „Satana” pe actualul Președinte. Foarte mulți reprezentanți ai societății civile din Moldova, care cheamă azi la toleranță față de comunitatea LGBT, sunt extrem de intoleranți față de anumiți politicieni şi mișcări conservatoare, inclusiv față de Biserică, folosind un limbaj care trece orice limite.

Un drept fundamental al părinților, stipulat în carta ONU, este să-și educe copiii în conformitate cu convingerile lor religioase sau filosofice. Noul reprezentant ONU în apărarea drepturilor LGBT insistă ca toate statele să introducă în școli cursuri obligatorii de educație sexuală, care să conțină ideologia promovată de grupurile cu altă orientare sexuală. Ieri, 19 mai, unii nostalgici după ideologia sovietică au sărbătorit ziua pionierilor. Alții atrași de curentele progresiste neoliberale s-au avântat în promovarea și apărarea noii ideologii politice. Am scăpat de o ideologie și am dat de alta.

Dacă totuşi se dorește aşa de mult, în condiții libere și democratice, să fie propagată această nouă ideologie politică, atunci de ce nu este acceptat şi un alt punct de vedere fără etichetări gen „homofobie”, „bigotism”, „fanatism religios”, etc? Nu am fost, nu sunt și nu cred că vreodată voi fi pentru violență și agresiune față de cei ce gândesc sau trăiesc diferit. Făcând parte dintr-o comunitate care aparține unei minorități religioase, știu pe pielea mea ce înseamnă să fii atacat și agresat. Cu toate acestea, totdeauna am fost gata să-mi apăr convingerea cu respect și tact față de oponent, fără ca să închid gura cuiva sau să-l numesc „creștinofob”, „baptistofob”, „sectofob”, etc.

Consider că aceste subiecte trebuie discutate deschis și fără etichetări, respectând libertatea de exprimare și conștiință. Istoria ne-a demonstrat nu o singură dată că doar Dumnezeu și timpul va arăta cine a avut mai multă dreptate. Până atunci însă, să nu ne fie frică să exprimăm și un alt punct de vedere față de cei care ne cheamă azi la „marșul fără frică”…

Valeriu Ghiletchi

Sursă: Valeriu Ghileţchi despre marşul minorităţilor sexuale: „Fără Frică” la Chişinău! – Stiri Crestine.ro

„Elite progresiste” contra „fanatici religioşi”

Care este firul roşu care îi leagă pe Viorel Cataramă, Mihaela Miroiu şi Oana Pellea?

Politicianul Cataramă are în dulap scheletul unuia dintre marile scandaluri financiare din anii ’90 și suspiciunea că ar fi fost membru al serviciilor înainte de căderea regimului Ceaușescu. Prăbușirea SAFI a păgubit peste o sută de mii de investitori mici. După o îndelungată retragere din politică, Viorel Cataramă a devenit brusc ultima găselniţă a Sistemului, care l-a scos din pălărie ca pe un iepure proaspăt, fiind candidatul surpriză la preşedinţia PNL. Ca o paranteză, programul cataramist se evidențiază prin privatizarea Învățământului şi a Sănătății. Adică de la sloganul liberal al Brătienilor – ”Prin noi înşine” -, la programul neoliberal-darwinist al noilor „elite” globaliste – ”Scapă cine poate”.

Profesoara universitară Miroiu este exponenţială pentru toată pletora de ideologi progresişti ce îndoctrinează masiv studenţii de la facultăţile politico-umaniste din România, clanul Miroiu fiind unul de referință pentru noua orientare ideologică a învățământului de stat.

Oana Pellea este o cunoscută actriță (având șansa unui tată celebru), devenită şi activistă civic. Aceasta s-a făcut remarcată în ultima vreme ca o voce gravă a secularismului în România. De altfel a și apărut, alături de alte câteva figuri anticlericale, în clipul formaţiei „Taxi” – cel în care se combătea, printr-o smerenie insidioasă, construirea Catedralei Patriarhale.

Legatura: toţi trei instrumentalizează Sfânta Scriptură, găsind în diverse versete din Evanghelii baza pe care îşi fundamentează ideologia Corectitudinii Politice în general, homosexualistă (LGBT) în acest caz.

„În Biblie spune că Dumnezeu a făcut pe om şi i-a dat anumite calităţi” ne spune Viorel Cataramă, care declară semidoct că homosexualitatea are acoperire scripturistică (fiind o „calitate”). Și continuă: „Dacă voi fi ales, PNL va fi de acord cu căsătoriile homosexuale şi va fi de acord cu adopţiile de către aceste familii a copiilor. Fac această declaraţie în baza moralei creştine (sic!)” La ordin, rectul devine un organ genital „binecuvântat” de Sistem, bun de folosit în campanii politice. Iar prin vocea lui V.Catarama, PNL devine un partid de avangardă, cerând ceva ce nici activiștii Soros nu îndrăznesc să o facă încă: adopțiile de copii pentru cuplurile homosexuale.

Familia tradiţională? „Iisus nu spune nimic pe această anume temă”, clamează ritualic prim-ideoloaga feministă a României Miroiu, soția lui Adrian Miroiu, cenzorul de partid al revistelor bisericeşti în perioada Ceauşescu, coleg cu soția la SNSPA. Dumneaei nu face decât să ducă pe un alt plan lupta împotriva Cuvântului lui Dumnezeu, prin sofisme învățate, probabil, în școala de cadre a lui Soros din Budapesta (Central European University).

Oana Pellea face direct un construct pur New Age, declarând senin că ea crede nu neapărat în Dumnezeul cel Viu, ce este Calea, Adevărul şi Viaţa, ci „într-o energie care poate să fie numită oricum: Dumnezeu, Mahommed, Iisus, Buddha”. Actriţa a precizat că susţine căsătoriile între persoanele de acelaşi sex şi adopţia copiilor de către cuplurile gay. Domnișoara Pellea luptă în avangarda civilizaţiei. Noi, ceilalţi, creştinii, care credem că o căsătorie nu poate fi realizată decât între un bărbat şi o femeie, iar copiii trebuie crescuți (ideal) de o mamă și un tată, aruncăm România „cu 50 de ani în spate” – aşa cum ne admonestează ofuscata actriță și activistă.

Această ridicolă salată spiritualistă asezonată cu siropuri dulcege, din care se înfruptă personalităţile în cauză, transformând pe Iisus din Domn al Slavei, într-un guru zemos, care protejează şi promovează păcatele lumii, un „dumnezeu” al relativismului suficient, bază a unui „creştinism” obnubilat de mode, călduţ, eviscerat de mistică şi în care exemplul jertfei, al Crucii, este complet marginalizat, sintetizează de fapt crezul religios al mahalalei burgheze de la noi. Care nu poate trece de spiritualitatea kitsch a energiilor impersonale, pendulând între zodiacul din revistele glossy și cărțile lui Osho.

Toată această explozie de contestare a Familiei, unul dintre ultimele bastioane – alături de Biserică – în calea topirii societăţii într-un creuzet globalizant, inert, visat de elitele corporatocrate (care sprijină masiv financiar această nouă revoluţie culturală), nu ar fi existat dacă cei peste 3 milioane de cetăţeni nu ar fi semnat pentru Referendum. Este o ultimă centură de siguranţă care poate să asigure spaţiul de normalitate dat de acest cadru firesc în care copilul învaţă gramatica socială, în care îşi formează personalitatea pentru tot parcursul vieții.

Agresiva contestare a firescului, fără precedent la noi, nu demonstrează decât că poporul a avut instincte bune atunci când a hotărât că Familia trebuie securizată în faţa valului ideologic sexo-marxist, partea culturală a Noii Ordini Mondiale.

Cei trei reprezintă simbioza dintre politică, educaţie şi cultură, cu ideologia Corectitudinii Politice. Cât timp încă mai există mijloace constituționale (iar un referendum reprezinta chiar chintesența democrației) pentru stoparea experimentelor sociale utopice, acestea trebuie folosite, chiar dacă sunt semnalate parșiv de către activiștii globaliști, ca instrumente de „reprimare a iubirii”. Esența ideologiei LGBT fiind una totalitară, tot ceea ce-i incomodează pe acești revoluționari este exprimarea democratică, pe care ar suprima-o imediat, dacă ar avea putința.

Diversiunile promovate de Lucian Mîndruţă şi restul activiştilor globalişti din presă, de tipul „tema Coaliţiei pentru Familie e una care aparţine propagandei ruse”, sunt deja poncifuri răsuflate, lozinci folosite în toate luptele duse împotriva barajului opus de apărătorii ordinii naturale, inclusiv în SUA, împotriva acestui asalt morbid dat de ideologii revoluționari asupra societăţii.

Ca o concluzie, noua modă preluată din Vest, aceea de a justifica amoralitatea folosind Evanghelia, este ultima fiţă în materie ideologică de la noi. Dar este atât de insolentă, grotescă și extravagantă, încât probabil că şi dracu’ îşi ia notiţe de la aceşti nelegiuiţi.

 

Autor: Iulian Capsali

Zece principii ale gândirii conservatoare. (8) Conservatorii susțin comunitatea formată voluntar, la fel cum se opun colectivismului involuntar.

„Linia de demarcație în politica modernă nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.”  Russell Kirk

Deși americanii sunt puternic atașati de drepturile private, ei sunt și un popor atras de un spirit de succes al comunității. Într-o comunitate autentică, deciziile care afectează cel mai direct viețile cetățenilor sunt luate local și voluntar. Unele din aceste funcții sunt preluate de entități politice locale, altele decât asocieri private: câtă vreme sunt păstrate la nivel local și sunt marcate de acordul general al celor afectați, rezultatul este o comunitate sănătoasă.

Atunci când aceste funcții sunt preluate prin definiție sau uzurpare de autoritatea centrală, comunitatea este în pericol serios . Orice este binefăcător în democrația modernă este posibil prin decizia în comun. Așadar, dacă, în numele unei democrații abstracte, funcțiunile comunității sunt transferate către o direcție politică îndepărtată, guvernarea reală prin acordul celor guvernați face loc unui proces de standardizare ostil libertății și demnității umane.

O națiune nu este mai puternică decât numeroasele comunități mici din care se compune. Administrația centrală sau corpul de funcționari publici și manageri, indiferent cât de bine intenționați și pregătiți, nu poate conferi dreptate, prosperitate și liniște unei mase de femei și bărbați privați de vechile lor responsabilități. Acest experiment a mai fost făcut și s-a dovedit dezastruos. Doar îndeplinirea datoriilor noastre în comunitate ne învață prudența, eficiența și caritatea.

Sursă: Zece principii ale gândirii conservatoare, de Russell Kirk

Țarini fără țărani

Pe măsură ce agricultura industrială înlocuiește oamenii cu mașini, plaiurile americane își pierd slujitorii, precum și cultura pe care aceștia au zidit-o.

Plaiurile țării noastre sunt acum ca și pustii. Pe întinderile vaste, în majoritate șesuri, ale MidWest-ului, acum ocupate exclusiv de monoculturile de porumb și soia, există mai puțini fermieri ca niciodată. Nu știu câte pogoane de pământ administrează fiecare fermier, dar știu că sunt zone în care conduci ore în șir fără să întâlnești vreun suflet de om dincolo de șanțurile de la marginea șoselei și fără să vezi pe câmpuri altceva decât porumb ori soia.

Dacă totuși se întâmplă cumva să vezi pe cineva lucrând pe ogor, neapărat îi vezi pe acei oameni în cabinele cu aer condiționat ale unor tractoare mari, care nu mai permit nicio legătură între organismul uman și organismul pământului. În felul acesta, idealul nostru de muncă, sedentară și desfășurată între patru pereți, a fost transpus în agricultură. Să nu ne mai mirăm că o parte din „munca la câmp” se face mai nou cu avionul.

Contactul dintre pământ și oameni, atât cât este, se realizează îndeobște, sumar din toate punctele de vedere, la vremea semănatului și la recoltat. Viteza și volumul de muncă au sporit atât de mult, încât este practic imposibil pentru muncitor să mai fie atent și la altceva decât la prestația și randamentul utilajelor. Starea culturilor este desigur urmărită, întrucât prezintă interes comercial direct, dar starea pământului însuși nu beneficiază de atenție din partea nimănui. Și astfel, agricultura de tip industrial, concentrată pe tehnologie, a redus biodiversitatea la una sau două specii de cultură, iar participarea umană a adus-o tot mai aproape de zero. Prin aplicarea cu zel a regulilor „optimizării muncii”, atenția și grija muncitorului față de locul unde muncește a fost în mod eficient eliminată, chiar și atunci când muncitorul este la locul de muncă. Complicata artă a îngrijirii și cultivării pământului [1]a devenit „agricultura” pe care o fac fermierii „porumbului-și-soiei”, ca și alți industriași ai pământului – instalarea unor produse cumpărate, cu respectarea strictă a instrucțiunilor cuprinse în etichete și manuale de utilizare.

Ca să zugrăvesc cât mai clar posibil necazul în care ne zbatem, o să mă sprijin pe filosofia lui Wes Jackson, întemeietorul Institutului Pământului din Salina, Kansas. El spune că, pentru a nu ajunge la distrugere, la pustiire, fiecare bucată de pământ are nevoie de respectarea proporției de „ochi per pogon”. Prin „ochi”, Wes vrea să spună străjuire pricepută, cunoscătoare a naturii și istoriei locului, mereu veghetoare, mereu atentă la semnele sănătății și ale bolii. Proporția optimă de ochi per pogon nu este aceeași pretutindeni, nu poate fi calculată științific prin vreo formulă, deoarece fiecare loc își are particularitățile lui, cu mult prea numeroase variabile naturale și umane. Totuși, deși nu poate fi determinată științific, această proporție pare a avea forță de legitate oriunde.

Putem spune că proporția de ochi per pogon este adecvată atunci când un loc propășește, aflat fiind în folosința și îngrijirea omului. Semnul că pământul este în plină înflorire sunt sănătatea evidentă și diversitatea, nu numai ale culturilor și animalelor domestice, ci și ale florei și faunei spontane, necomerciale, inclusiv ale comunității făpturilor care trăiesc în sol. La fel de grăitoare sunt semnele prosperității economiei locale, perfect adaptate locului respectiv.

Enorma problemă caracteristică a agriculturii industriale este că nu face nicio deosebire între un loc și altul. Practic, cei care lucrează în agricultura industrială sunt orbi față de locul în care lucrează. Prin definiție, agricultura industrială nu poate fi ajustată în funcție de ecosisteme locale, topografie, soluri, economie, probleme particulare și nevoi.

Modul nechibzuit și nepăsător în care industria agrară a porumbului-și-soiei ruinează zonele rurale cu pantă și deluroase mă indignează cu atât mai tare cu cât îmi amintesc bine ce agricultură remarcabil de grijulie se făcea în anii `40 și `50 pe aceste meleaguri din centrul statului Kentucky, deși și atunci era prăpăd și nesocotință gravă împrejurul lor. Aici, agricultura de cea mai bună calitate se baza pe o mare diversitate, și în privința plantelor, și în privința animalelor. Baza erau în mod natural iarba și animalele de pășune; vite, oi, porci și, în anii `40, vitele de muncă, pășteau toate. Recoltele de cereale aveau în mod tipic menirea de a fi consumate în fermă; fermierii obișnuiau să spună: „Cerealele cultivate aici trebuie să plece pe jos”. Așa că în toți anii doar o mică parte din suprafețele agricole erau arate și semănate. Elaborata economie de subzistență a gospodăriei sprijinea și întărea puterea economică a fermei. „Mi-aș putea pierde ferma în urma unui faliment sau din cauza unei catastrofe, dar niciodată n-o voi pierde din pricina foamei”, spuneau fermierii.

De curând mi-a amintit fratele meu cât de multă grijă avea tata de natura zonei rurale în care locuiam. În vremurile grele din anii `20 și `30, văzuse prea limpede că era complet inutil să cultivi porumb pe care apoi să-l vinzi – costurile erau prea mari și pentru fermă și pentru fermier. A ajuns la concluzia, cât se poate de corectă, că pe termen lung cea mai profitabilă cultură era iarba. Aceasta deoarece nu dețineam suprafețe foarte mari care să poată fi cultivate profitabil cu grâne, însă pe pământul nostru creștea iarbă din belșug, și nu trebuia să investim în această cultură așa de mult cum cereau alte culturi. Iar covorul de iarbă, care era peren, acoperea și proteja solul pe tot parcursul anului.

Un alt indiciu al calității agriculturii care se făcea aici în anii `40 și `50 e că, prin încurajarea aratului și terasării pe linii de contur, Serviciul de Protecție a Solului reușea atunci (ceea ce nu s-a mai reușit ulterior) să controleze fenomenele de eroziune a solului. La vremea aceea, anvergura potrivită a activității agricole și a echipamentelor folosite permitea astfel de practici. Oricine e familiarizat cu topografia și cu hărțile știe că liniile de contur rămân întotdeauna orizontale, oricât de neregulate ar fi suprafețele descrise cu ajutorul acestor linii; asta face imposibilă plasarea la intervale regulate a rândurilor de cultură. Această variabilitate nu are relevanță pentru un fermier care lucrează, cu echipamente ce nu acoperă mai mult de două rânduri de cultură, parcele sau ogoare de dimensiuni relativ reduse. Așa că o vreme cultivarea pe linii de contur a devenit un obicei printre fermieri, și efectele bune nu s-au lăsat așteptate. Dar obiceiul cel bun a fost apoi înfrânt de comasarea terenurilor cultivate și de introducerea în uz a echipamentelor de dimensiuni mai mari. Până la urmă, mulți fermieri pur și simplu n-au mai ținut seama de terasele de pe pământurile lor, și au arat de-a lungul pantei, astfel încât uneori rândurile culturilor mergeau drept de la vârful dealului până la poale. Mulți dintre înaintașii lor prețuiseră ideea de protejare a solului. Un fermier dintr-o regiune învecinată spunea: „Vreau ca apa să plece de pe pământul meu la pas, nu în fugă”. Dar de la o anumită amploare încolo, agricultura începe să se conformeze nevoilor mașinilor, nu rânduielilor firești ale pământului.

 

Enorma problemă caracteristică a agriculturii industriale este că nu face nicio deosebire între un loc și altul.

 Poate ați remarcat că în ultimele trei paragrafe există două ocurențe ale cuvântului „a merge” (pe jos, la pas), utilizat, în ambele cazuri, pentru a descrie modul de deplasare dezirabil: grânele trebuie să părăsească ferma pe jos; iar apa de ploaie care cade peste fermă ar trebui să meargă la pas, nu să alerge. Nu este o simplă coincidență. Umbletul care se potrivește cel mai bine cu gândirea și sensibilitatea omului de la glie este mersul pe jos. Aceasta fiindcă mersul pe jos favorizează cel mai bine privitul cu atenție, însoțește viziunile cele mai conservatoare în privința pământului și a modului de a lucra pământul, și-ți dă voie în cel mai înalt grad să te oprești pentru a studia pe îndelete și pentru a (te) gândi. Mașinile, companiile și politicienii sunt permanent „în cursă”, în alergare de viteză. Fermierii și țăranii care-și cercetează țarinile se deplasează la pas.

Fermele cu producție extrem de diversificată și lucrate echilibrat sunt, prin chiar caracterul și structura lor, prielnice protejării pământului, comunității umane și economiei locale. Ele sunt în același timp și cămin și loc de muncă pentru cei ce locuiesc în ele, și familiile care le îngrijesc au legături profunde cu ritmul cotidian al pământului și al gospodăriei. În absența acestor legături, fermierii încetează să mai fie țărani și devin în realitate orășeni, muncitori industriali și consumatori care doar locuiesc la țară.

***

Până acum am vorbit doar despre decăderea muncii de la țară, dar declinul bucuriilor și plăcerilor de la țară este cel puțin la fel de semnificativ. Dacă oamenii care trăiesc și muncesc la țară nu se și bucură de asta, se poate spune că o parte valoroasă și necesară a vieții lor lipsește. Și, pentru familiile din fermele care sunt într-o rânduială bine cumpănită, tot ceea ce se întâmplă și tot ceea ce se face în gospodărie și la câmp este sursa principală de bucurii ale vieții la țară. Sigur, nu ne putem aștepta ca orice zi și orice activitate să ne facă fericiți, dar fermierii care-și iubesc vitele se bucură când își văd animalele păscând sau când le dau de mâncare în staule iarna. Se bucură și atunci când își dreg lucrurile uzate sau stricate, ceea ce e nevoie să facă mai mereu. Vin bucurii și din cultivarea, conservarea, gătitul și mâncatul bunătăților sănătoase pe care le rodesc chiar ogoarele și grădinile familiei. Dar mai sunt o sumedenie de bucurii și plăceri în jurul acestui miez al traiului și muncii de la țară, bucurii care, la rândul lor, îți umplu sufletul, și pe cele mai multe dintre ele le capeți fără bani, sau aproape fără bani.

 

Trăiesc într-o țară dăruită cu lipsa de peisaje pitorești și de minerale extractibile.

 N-ar greși cine ar caracteriza țara în care trăiesc ca fiind de caracter modest. Aici nu există forme de relief impozante, nu există vârfuri amețitoare ori cascade mari, nu vei avea parte de panorame largi sau de perspective ale unor depărtări impresionante. Deși frumusețea acestui ținut nu poate fi tăgăduită, iubitorii de vacanțe în sălbăticie nu vor găsi aici nimic care să-i atragă. Suntem binecuvântați cu o lipsă de peisaje pitorești și de minerale extractibile. În afară de văile adânci, n-ai să vezi decât pante și coaste de deal. În văi versanții sunt prăpăstioși. Sunt multe râpe și pâraie, și ținutul mereu a fost măcar în parte împădurit.

Din pricina neregularității și diversității reliefului, până de curând nu a existat pe aici o demarcație clară între țărani/fermieri și vânători/culegători. În multe dintre ferme, venitul agricol bazat pe subzistența asigurată de producția casnică era suplimentat prin vânătoare, pescuit, vânătoare cu capcane, culesul a fel de fel de lucruri bune de mâncat de prin păduri și toloace cu fructe de pădure – în unele familii puteai întâlni toate aceste ocupații. Și, pe lângă contribuția lor economică, aceste ocupații erau și surse de bucurie și plăcere. Mulți fermieri țineau câini de vânătoare. Meșteșugurile și ustensilele de pescuit și vânătoare făceau parte din viața cotidiană. Dar cea mai obișnuită ocupație era fără îndoială plimbarea (pe jos, călare, cu căruța) în timpul căreia oamenii inspectau și evaluau starea pământului, a recoltelor, a pășunilor, a animalelor, a stării lucrurilor din curtea casei și din grădină, din pădure și de pe malurile râurilor.

Comunitatea în care trăiesc eu, al cărei nucleu este sătucul Port Royal, e situată de-a lungul râului Kentucky, pe la punctele de confluență. Viața ei de modă veche, de dinainte de industrializarea a mare parte din agricultura practicată aici, și de dinainte de strămutarea masivă a oamenilor la oraș, era sub influența majoră a râului, în același fel în care la vremea aceea alte comunități rurale erau dominate de calea ferată. In regiunea Port Royal, practic toți bărbații și băieții, ba chiar și unele fete și femei, pescuiau în râul Kentucky. Unii bărbați pescuiau „tot timpul” sau „mult prea mult”. Se făcea și ceva pescuit comercial până cu vreo generație în urmă. Și-mi aduc aminte că aproape nu era zi de vară în care să nu se audă de la casa noastră larma băieților care se scăldau în râu și care aveau obiceiul să-și dea drumul în apă de pe o frânghie legată de crengile unui copac. Îmi amintesc și de vremea când eram unul dintre acei băieți. Mama, născută în acest loc, își amintea cu mare drag de scăldatul și picnicurile pe malul râului de pe când era fată. Pe caniculă, ea și prietenele ei făceau o plimbare până la râu, se răcoreau înotând, apoi se întorceau prin soare acasă, pe deal.

Acum sunt morți toți cei ce pescuiau în apele din împrejurimi. Le-au luat locul pescari profesioniști cu „șalupe de bibani” scumpe și care ating viteze asemănătoare cu ale automobilelor; ocupația acestor oameni nu mai seamănă a pescuit, ci înseamnă mai mult utilizarea mecanică a unor echipamente. În ultimul an, un singur om, care nici măcar nu e localnic get-beget, a venit la debarcaderul pe lângă care locuiesc eu și, întrucât nu avea niciun fel de concurență, a pescuit cu năvodul lui o mulțime de somni mari. Unii dintre localnici vânează curcani sălbatici și căprioare, și pentru acest tip de pradă vin și o mulțime de oameni de prin alte părți. Încă se vânează destul de mult și veverițele. Vânatul istoric al regiunii, o specie de prepelițe sălbatice, aproape a dispărut din ținut, și la fel și vânătorii de păsări sălbatice. Mai există doar câțiva vânători care vânează cu câini.

Însă cel mai mult sare în ochi lipsa aproape desăvârșită a copiilor și adolescenților din zona rurală, și, în general, din activitățile desfășurate sub cerul liber. Metodele și utilajele agriculturii industriale la scară mare sunt prea complicate și prea periculoase ca să poată permite implicarea copiilor. Pentru cele mai multe dintre familiile de fermieri de aici, au apus de mult vremurile când copiii deprindeau muncile și ocupațiile țărănești prin joacă, apoi ajutându-și părinții în gospodărie sub supravegherea acestora. Și se pare că aproape niciun copil nu se mai joacă în curtea casei, ca să nu mai vorbim de joaca în pădure sau la pârâu. Mulți se dau jos din mașina școlii doar pentru a urca în mașina părinților, care îi duce direct acasă. Se pare că majoritatea adolescenților își petrec timpul liber ori cu distracțiile între patru pereți, ori călătorind cu autovehicule. Băieții mari nu mai merg cu cortul, nu mai pescuiesc, nu mai înoată în apele locale, nu mai vânează. Nici nu mai muncesc. Băieții de la oraș, care în trecut se angajau sezonier sau cu jumătate de normă pe la ferme, nu mai găsesc astfel de oferte de muncă, sau nu mai au disponibilitatea ori dorința de a munci astfel.

Oamenii din partea locului care vânau, pescuiau, adunau de prin pădure, se plimbau sau se jucau prin împrejurimi îndeplineau o funcție importantă pentru economia și administrarea locului – erau inspectori, agenți ai memoriei colective, povestitori. Prin contribuția lor perpetuau armonia proporției de ochi per pogon. În prezent, cei mai mulți dintre acești oameni sunt morți sau strămutați în alte locuri. Tot așa și majoritatea celor care lucrau în ferme.

 

Când oamenii încep să înlocuiască poveștile ținutului cu narațiunile televizate, se pierde o altă parte din substanța unei vieți împlinite.

 Odată cu slujitorii vieții la țară au pierit și poveștile și cântecele locului. Când oamenii încep să înlocuiască poveștile ținutului cu narațiunile televizate, se pierde o altă parte din substanța unei vieți împlinite. Îmi am amintirile mele legate de traiul într-o comunitate rurală mică, cu toate poveștile ei. Prin împărtășirea, iar și iar, a acelor povești, oamenii își afirmau și își consolidau identitatea, apartenența la ținutul acesta, precum și realizările din viața lor. Așa, istoria lor personală, a familiei și a comunității erau prezente în timpul-de-față al fiecărei zile. Iar vecinul meu, John Harrod, care a aprofundat muzica tradițională la vioară din Kentucky, dă mărturie că orice comunitate rurală care a existat vreodată și-a avut măcar câteva cântece numai ale ei, unice și neîntâlnite în alte părți. Vă întrebați care este valoarea economică a poveștilor și a cântecelor? Dar care este valoarea economică a vieții și traiului într-o comunitate? Răspunsul meu la aceste întrebări e determinat de convingerea că arta și viața cotidiană a comunităților rurale închegate sunt esențiale pentru câștigarea existenței localnicilor. Dar în sine valoarea nu poate fi calculată, este inestimabilă. Poate fi doar recunoscută și respectată, iar economia noastră actuală nu este capabilă și nici nu poate dobândi, în propriile ei condiții, capacitatea de a recunoaște și aprecia valoarea artei și a stilului de viață tradițional.

În același timp, în perioada actuală pământul agricol și pădurile de pe aici sunt deteriorate progresiv și din ce în ce mai repede de metodele agricole proaste și de defrișările făcute fără nicio socoteală. Semnele acestor abuzuri se văd chiar și de pe șosea, dar nimeni n-are ochi să le vadă. Sau dacă totuși sunt remarcate, cei care nu știu cum erau altădată și cum s-au schimbat în ultima perioadă locurile acestea vor considera că totul arată „normal”. Vizitatorii, care vin aici în vacanțe, aproape întotdeauna spun că aici este „frumos”. Dar pe malurile râului Kentucky, pe care îl cunosc de-o viață și lângă care trăiesc de cincizeci de ani, s-a petrecut o schimbare majoră regretabilă, pentru mine un semn strident al alterării calității apei, dar cu desăvârșire invizibil pentru aproape toți ceilalți.

Nu-mi amintesc în ce an am observat pentru prima oară dispariția sălciilor negre autohtone din bălțile de pe marginea râului. Lipsa lor se vede tare, pentru că sălciile dominau peisajul și erau și esențiale pentru sănătatea râului. Pe oriunde se surpau malurile din pricina proastei amenajări a locurilor de acostat sau din pricina prăbușirii și dezrădăcinării unor arbori mari, deci pe oriunde se iscau porțiuni puternic însorite, creșteau repede sălciile și stabilizau malurile. Având port stufos și frunzișul elegant, dădeau un farmec aparte peisajului râului, și celor ce și-l amintesc le pare foarte rău după el. Nici mie, cum nici multor altora, nu-mi plac veștile rele, așa că am încercat să mă mângâi cu nădejdea că sălciile s-au făcut nevăzute doar în întinderea de loc din apropierea casei mele și din apropierea locurilor unde lucrez. Însă în 2002 am avut pentru prima oară după mulți ani ocazia să ies pe râu cu o șalupă și am cercetat cu cea mai mare atenție iazul lung de douăzeci și șapte de mile dintre prima și a doua ecluză. Am găsit doar câteva sălcii bătrâne pe unele maluri înalte, dar niciuna în apropierea apei sau chiar pe marginea apei. Și n-am văzut nicăieri sălcii tinere.

Pâraiele din împrejurimi încă găzduiesc sălcii negre, iar pe fluviul Ohio ele se dezvoltă excelent numai în amonte de confluența cu râul Kentucky, situată la Carrollton. Concluzia care se impune este că sălciile lipsesc de pe râul Kentucky fiindcă s-a întâmplat ceva foarte grav cu apa lui. Așa se face că, din 2002 încoace, am întrebat pe oricine ar fi putut sau ar fi trebuit să știe de ce au dispărut sălciile negre de pe râul Kentucky. Am pus această întrebare unor persoane care lucrează la Protecția Mediului, unor persoane care se ocupă direct cu protecția râului Kentucky, unor angajați de rang înalt care lucrează la Direcția Apelor, precum și unor profesori universitari din domeniul biologiei. Și nimeni n-a putut să-mi dea un răspuns valabil. Cu excepția câtorva pescari bătrâni, nici n-am dat peste nimeni care să fi remarcat absența sălciilor.

Uimitor, nu-i așa? Cel puțin pentru mine a fost, un timp, uimitor. M-aș fi așteptat ca, într-un stat cu veșnice probleme în privința poluării acvatice, dispariția unui membru proeminent al comunității riverane să nu rămână nebăgată în seamă de către cei care supraveghează starea apelor din zonă, dat fiind și că râul Kentucky este un râu însemnat. Dar am priceput într-un final că această ignoranță are mai multă logică decât s-ar părea la prima vedere. Acum câteva zeci de ani, când pescuitul și starea râului erau preocupări de căpetenie în Port Royal, dispariția sălciilor cu niciun chip nu ar fi fost trecută cu vederea. Pescarii își legau mereu năvoadele de ele.

Vremurile acelea sunt încheiate, și eu așteptam înțelepciune locală de la experți guvernamentali pe probleme de mediu. Dar aproape toți acești experți, ca și aproape toată populația generală actuală, sunt orășeni. Și ei „evadează” din stresurile și ocupațiile lor urbane plecând în concediu. La țară merg foarte rar, căci cine se duce în concediu în zone de exploatare economică? În vacanță vor să meargă în parcuri de distracții, în rezervații naturale sau în alte „destinații” turistice renumite. Savanții care lucrează pentru guvern sau pentru universități au și atribuții de serviciu sau interese legate de economie, și unii fac incursiuni în interes de serviciu în zone agricole, în păduri în exploatare sau pe râuri care nu fac parte din vreo rezervație naturală. Însă nu cred că au cum să dezvolte un interes sau o relație specială, personală, pe termen lung, cu locurile respective, nu au cum să le viziteze în mod repetat, sistematic și de-a lungul unei perioade extinse, să cultive o relație economică sau recreațională de durată cu ele. Probabil că fermierii de tip industrial au mai mulți ”ochi per pogon” decât acești oameni de știință.

Dintre mulții care se ocupă cu protecția mediului în statul unde trăiesc, de departe cel mai competent observator este Barth Johnson, un fost custode de teren de vânătoare, din copilărie vânător și pescar pasionat. Barth și-a dedicat o mare parte din viață protejării acestor locuri. Ca mulți alții preocupați de domeniul acesta, s-a informat substanțial în legătură cu diverse chestiuni. Spre deosebire de majoritatea, este foarte vigilent în privința schimbărilor din teritoriul pe care îl supraveghează. Are și de ce – de câmpurile, pădurile și apele acestea, pe care le cunoaște de mult timp, îl leagă concomitent și interesul economic, și plăcerea. Mai mult, de treizeci de ani locuiește în același loc, în avalul râului Licking, aproape de gura de vărsare. Datorită acestui fapt, știința lui este și mai prețioasă, întrucât el poate aprecia just schimbările lente, care se petrec în timp. Oamenii statornici și mereu atenți la ce se întâmplă în jurul lor știu că schimbările sunt inevitabile pe teritoriul țării, și că se pot petrece schimbări în bine și schimbări în rău.

Barth povestește despre pârâul Harris, o apă mică în zona căreia ani de zile a vânat cu capcane. Vânatul se găsea din belșug, și Barth întotdeauna păstra cu grijă măsura. Dar în 2007, deși niciun semn nu anticipase așa ceva, când s-a dus să-și instaleze capcanele, a constatat că pârâul era mort. N-a reușit să găsească nici măcar o plevușcă, nici măcar un rac. Pe maluri nu se vedea nicio urmă de sălbăticiune. Oricât s-a sucit și s-a gândit, nu a putut găsi pentru această situație alt motiv decât acesta: în primăvara acelui an, lunca pârâului fusese erbicidată în vederea instituirii unei culturi de lucernă. Nici în 2008 nu erau urme de viață în pârâu. În 2009, Barth a detectat ceva activitate, destul de „modestă”. În sfârșit, în 2013, fauna pârâului era „aproape refăcută”.

De la Barth am aflat și că din cercetările întreprinse de el în amonte, până la un punct situat la două mile și jumătate dincolo de orășelul Boston, sălciile negre lipseau de pe râul Licking. Iar în octombrie 2013 mi-a scris că apa râului căpătase la un moment dat o nuanță maronie de ”zeamă de mâncare”, cum nu mai văzuse de când era el.

Ce s-a întâmplat cu sălciile? Actualmente doi tineri biologi de la Universitatea de Nord din Kentucky investighează această chestiune, și poate că vor găsi răspunsul. Dar alți oameni de știință m-au făcut să iau în calcul și posibilitatea ca întrebările de genul acesta să rămână fără răspuns. S-ar putea să fie extrem de dificil sau chiar imposibil să faci legătura între un anumit efect și o anume cauză atunci când e vorba despre volume imense de apă curgătoare.

Ce a ucis toate vietățile din pârâul Harris? Explicația lui Harris ar putea fi catalogată drept „anecdotică”, lipsită de dovezi științific valabile. Prin reviste științifice am citit despre cercetări în cursul cărora s-au detectat în unii afluenți ai fluviului Mississippi concentrații foarte mari de glifosat (N-sulfonometilglicină – un erbicid) și de produși ai degradării chimice a glifosatului, dar articolele pe tema asta nu pomenesc despre efectele prezenței chimicalelor respective în râuri. Am contactat câțiva oameni de știință care fac măsurători și teste pentru evaluarea calității apei, inclusiv pe unul dintre autorii unui studiu asupra glifosatului. „Dar ce-mi puteți spune despre efecte?” Bună întrebare. Nimeni n-a putut răspunde. Se pare că proiectele de cercetare și cercetătorii sunt atât de risipiți prin țară, încât pe subiectul acesta suntem cam în ceață. Și apoi, este în general dificil să stabilești o legătură clară, univocă, între o anumită cauză și un anumit efect. La doi dintre acești oameni foarte amabili cu care am vorbit le-am povestit ce auzisem de la Barth despre pârâul Harris și i-am întrebat dacă îi surprinde explicația lui Barth. Unul a răspuns că nu. Celălalt a spus că, deși teoretic posibil, este foarte puțin probabil ca fauna pârâului să fi fost omorâtă de un erbicid. Oare a fost folosit și un insecticid alături de erbicid?

Și din ce cauză s-a schimbat atât de straniu culoarea apei în râul Licking? De vreme ce culoarea nefirească a putut fi văzută până ce râul s-a umflat și apele s-a umplut de mâl, presupun că în eventualitatea în care ar surveni iarăși, schimbarea ar putea fi urmărită în amonte până la sursa ei. Oare și-ar lua cineva sarcina asta? Nu știu. Oare există vreo instituție oficială care să monitorizeze scurgerile accidentale și deversarea de substanțe chimice de la suprafețele cultivate industrial sau din alte surse potențiale? Am pus și această întrebare în dreapta și-n stânga, dar până acum n-am găsit pe cineva în stare să dea un răspuns.

În investigațiile mele, poate că am făcut o greșeală tipic modernă – aceea de a mă baza pe experți.

În investigațiile mele, poate că am făcut o greșeală tipic modernă – aceea de a mă baza pe experți. Căci această greșeală scoate la iveală un eșec tot tipic modern: specialiștii adesea n-au habar, iar în unele cazuri nici nu pot vreodată să afle. Prea ades, persoanele cu educație superioară, eu însumi fiind o asemenea persoană, acordă prea multă considerație diplomelor și recunoașterii academice.

Dând piept cu agricultura de tip industrial, ne forțăm pe noi înșine să punem știința în locul atribuțiilor noastre civice, în locul rolului nostru ca membri ai comunității, în locul slujirii cu care ar trebui să cinstim pământul. Dar știința nu face prea mulți purici când vine vorba de oricare dintre acestea. Așa cum se prezintă ea acum de cele mai multe ori, prin definiție și prin logica ei intrinsecă nu își poate asuma în niciun fel efectele neintenționate. De pildă, efectul scontat al îngrășămintelor chimice pe bază de azot este să stimuleze creșterea porumbului, dar efectul neintenționat, identificat în bazinul fluviului Mississippi și în Golful Mexic, este o catastrofă ecologică. În plus, știința care stă la temelia acestei industrii este invariabil limitată și controlată de către corporațiile care o finanțează.

Omenirea are de milenii imperativul cultural monumental al iubirii aproapelui și al conlucrării cu și pentru acesta. Ar trebui să reflectăm mai serios la acest imperativ, devenit cu atât mai important cu cât metodele și armele industriale cauzează suferințe inimaginabile tuturor făpturilor din lumea noastră. Dacă vrem să mai trăim pe acest pământ, și avem nădejdea să ne fie și bine, trebuie ca științele, industria și guvernele să pună pe primul loc acest imperativ, așa cum ne așteptăm să facă și concetățenii noștri în comunitățile în care trăiesc.

Traducere de Iuliana Nistoroaia dupa Farmland without Farmers. Acest articol a fost adaptat după un fragment din cartea recentă a lui Wendell Berry, Our Only World: Ten Essays (Singura lume pe care o avem: zece eseuri).

 

[1] În engleză, cuvintele care desemnau „cultivarea”, respectiv „îngrijirea” pământului sunt „husbandry” (de la „husband”, care înseamnă soț) și „tending” (care se folosește pentru a denumi îngrijirea veghetoare acordată bolnavilor), cuvinte evident foarte sugestive. (N.tr.)

Sursă: Țarini fără țărani | Anacronic

Detoxifiere culturală 

Cu greu trece o zi în care să nu aflăm de încă vreo idee năstrușnică a elitelor corecte politic de prin universități, presă sau organizații nonguvernamentale. Șirul grozăviiilor pare nesfârșit, iar prin concursul presei ți se lasă senzația că lumea a luat-o razna și nimeni nu mai are curajul să spună că albul e alb și negrul e negru; iar cei care o fac sunt doar nebunii.

Într-un manual de îndobitocire pentru inchizitorii moderni, Lordul Russell recomanda ca educația publică și alte mijloace aflate la îndemână establishmentului să fie folosite tocmai pentru a crea în mințile oamenilor ideea, de pildă, că “zăpada e neagră”, dacă așa o cer interesele zilei. Doar în termeni strict tehnici nu am ajuns în acel moment, pentru că, altfel, suntem afundați până peste cap în această distopie sulfuroasă. De pildă, discuțiile, vorba vine, ultrasofisticate și serioase despre dreptul unor băieți-care-în-mintea-lor-sunt-fete de a intra în toaletele de femei nu trădează nicidecum o adâncime metafizică, ci nivelul de decadență intelectuală și morală pe care l-a atins modernitatea. Nu suntem, așa cum ar putea părea, în lumea celor care discutau despre numărul îngerilor care încap pe vârful unui ac, ci în ferma animalelor (deși se pot sesiza câteva corelații cel puțin interesante între cele două).

Confruntați cu acest desant ideologic opresiv, oamenilor li se inculcă ideea că nu există aproape niciun fel de evadare din grajdurile tehnocrației, alta decât acțiunea politică foarte directă. Politica, probabil, nu ar trebui neglijată, doar că, după cum sintetiza Andrew Breitbart, “politics is downstream from culture”. Cu alte cuvinte, politica îndurată azi nu face altceva decât să reflecte cultura modernă. Referințele obligatorii în acest context nu sunt nici măcar gnomii pornocrației pop, ci toată acea enumerare nesfârșită de scriitori, artiști, filosofi si teologi ultrarespectabili pentru care eliberarea de virtuți reprezintă certificatul de naștere al individului și societății deschise.

Reversul, conform teoriei lui Breitbart, este că în absența unei culturi cât de cât tradiționale, clasice, solide, numiți-o cum vreți, nu vor exista decât ersatzuri pentru orice ieșire sănătoasă din infern. În practică, așa se poate înțelege de ce, spre exemplu, pseudoconservatorii vor vorbi mereu de radicalismul stângist al anilor ‘60 care a distrus Occidentul, fără să amintească nimic despre Rousseau sau Machiavelli, de ce naționaliștii locali vor să se întoarcă la momentul 1848, șamd. Cu alte cuvinte, soluțiile politice “sănătoase” de moment nu oferă decât, cel mult, paliative și, în fapt, o continuare nestingherită a degringoladei cultural-morale . Și nici nu au cum să ofere mai mult, dacă privim lucrurile realist. Suntem exact în situația acelui ucenic de care Serafim Rose povestea că își dădea silința spre mântuire, dar în timpul liber se delecta cu rock.

Nu doar din acest punct de vedere este simptomatic că singurele comunități care au reușit să producă o alternativă consistentă la modernitate s-au bazat nu pe acțiunea politică, ci pe secesiunea culturală. Exemplul Amish este binecunoscut, astfel încât nu să mai aibă nevoie urgentă de a fi reluat, însă nu rămâne nici pe departe singular. După cum a descoperit recent Wall Street Journal, tot mai multe alte comunități creștine americane încep să copieze și să adapteze acest model. Motivația principală o reprezintă aproape în toate cazurile dorința de a institui un protecționism cultural-spiritual în viața familiilor asaltate de influxul decadenței urbane. Ancora bisericească distinge toate aceste încercări de experimentele hipiote și romantice, la fel cum fuga de educația publică, văzută ca metodă indispensabilă de corupție morală, garantează căutarea în direcția cea bună.

Scăparea în deșert este o metodă testată de creștini încă din primele veacuri de după Hristos, când cultura Imperiului dădea semne de bestializare. Dar ar fi ridicolă propunerea unei astfel de soluții pentru niște oameni toropiți de confort.

Cu toate acestea, pași mici, dar importanți, spre detoxifierea culturală se pot face. Desființarea televizorului din casă este aproape o condiție nenegociabilă pentru cine caută o așezare interioară bună. Renunțarea la literatura modernă (cu mici, foarte mici excepții) garantează alte rezultate mulțumitoare. Trecerea graduală spre sonorități clasice furnizează cu timpul alte satisfacții nebănuite. Apoi, cheia de boltă a oricărei astfel de încercări este abandonul școlii publice, încă posibil la nivel legal.

În fine, nu mi-am propus să enumăr exhaustiv toate soluțiile care se pot accesa de cei care vor să oprească tăvălugul modernității în propriile vieți. Ideea mai modestă ar fi că există în continuare foarte multe variante nici măcar spectaculoase prin care poate fi demantelată babilonia politică și culturală. Spre deosebire de alte forme de angajament (partide politice, discuții sterile pe internet, militantism) acestea au și avantajul că funcționează pe termen lung. Iar termenul lung pentru orice creștin nu e niciodată lumea aceasta.

Autor: Ninel Ganea

Sursă: Detoxifiere culturală | Anacronic

100 de ani de Imperiu Modern

Au trecut 100 de ani de domnie a Imperiului Modern. Etalonul decăderii noastre spirituale, culturale și politice constă, printre altele, în rechizitoriile fără drept de apel pe care le facem Imperiului Țarist, ultima monarhie creștină, și mucenicului țar Nicolae al II-lea. Suficienți, odihniți de culmile progresului, nici nu ne mai încurcăm să cercetăm epoca și omul pe care îl executăm încă odată conform unei logici evoluționiste: “Dacă a pierdut puterea, înseamnă că a meritat să o piardă”. Până și cei care se drapează în culorile revenite la modă ale tradiționalismului (superficial) au aruncat anatema politică asupra țarului.

Mai mult, nu avem niciun fel de tresărire interioară sau jenă intelectuală când echivalăm țarismul cu bolșevismul, când îi punem pe țari lângă Stalin și Lenin, când comparăm Ohrana cu NKVD și KGB, când nu facem deosebiri între Gulag și exilul din Siberia, când punem semn de egalitate între barbarii sovietici și trupele civilizate ale imperiului, șamd. “Am un mare respect pentru marea cultura rusă, dar pentru ruși…”, declară senin omul echidistant al vremurilor din urmă.

Imperiul modern merge tot înainte spre dezastrul final și e musai să șteargă orice memorie a binelui, fie el și relativ. Momentele importante trebuie rescrise conform filosofiei progresului, astfel încât să nu încerce vreun naiv a recupera vreodată tradiția sănătoasă.

Astăzi, de pildă, nimeni nu mai aude mărturiile postrevoluționare ale lui Pavel Miliukov, liderul Cadeților, figură decisivă din conspirația care a decapitat Rusia în Februarie, ministru de externe în Guvernul Provizoriu : “Ne-am dat seama că armatele rusești vor câștiga războiul în primăvară. Iar atunci, imaginea și popularitatea țarului în rândurile oamenilor ar fi fost atât de mare, încât toate eforturile noastre de a dărâma monarhia ar fi fost inutile. Din acest motiv, pentru a evita această situație, a trebui să pornim cât mai devreme revoluția.” (We knew that in the spring we would see the victories of the Russian Army. In such a case the prestige and attraction of the Tsar among the people would become so great that all our efforts to shake and overthrow the Throne of the Autocrat would be in vain. That is why we had to resort to a revolutionary explosion as soon as possible, so as to avert this danger.)

Noi știm oricum mai bine că Rusia era ca și înfrântă, demoralizată și înapoiată, incapabilă să câștige un război împotriva Prusiei și a Austriei, că oamenii doreau libertate, egalitate și fraternitate, iar aristocrații erau gata să le ofere tot. În plus, știm prea bine că doar un conspiraționist fanatic ar putea crede că altcineva în afara poporului îmbibat de idealuri înalte ar putea mișca o revoluție. Așa că nu avem de ce să dăm prea multă greutate lui Miliukov.

Apoi, cine, de pildă, să mai plece urechea la vorbele unui ticălos politic, precum Churchill, într-un moment de lucidate, despre mucenicul țar și domnia sa?! “Regimul întruchipat de Țar, căruia i-a împrumutat din caracterul său personal, câștigase la acel moment războiul. Acum l-au pus la pământ. O mână sinistră, acoperită de mănușile nebuniei, a apărut. Țarul părăsește scena. El și toți cei pe care i-a iubit sunt pradă acum suferinței și morții. Eforturile sale sunt minimizate; acțiunile condamnate; memoria pângărită”. (The regime which he personified, over which he presided, to which his personal character gave the final spark, had at this moment won the war for Russia. Now they crush him. A dark hand intervenes, clothed from the beginning in madness. The Tsar departs from the scene. He and all those whom he loved are given over to suffering and death. His efforts are minimized; his actions are condemned; his memory is defiled…”)

Știm mai bine…Regimul țarist era atât de dur și opresiv, încât la Revolta Decembriștilor din 1825 a trebuit să importe un călău din Suedia pentru a executa cinci revoluționari asasini. Mai știm și că statul era polițienesc, deși în preajma revoluției de la 1917, la St. Petersburg existau doar 3.500 de polițiști, iar în restul imperiului, care număra 180 milioane de suflete, mai erau 5.000. De cele 17.000 de victime ale terorismului politic rusesc, survenite doar în domnia lui Nicolae al II-lea, nu prea vrem să aflăm nimic. Sunt doar date și statistici seci, întotdeauna ușor de manipulat și ascuns. Iar la o adică, și teroriștii dovedesc că regimul nu funcționa.

Despre Nicolae al II-lea, țarul cu “voință slabă”, care dorea să restabilească Patriarhatul și care bătea mănăstirile pentru a întâlni oameni înduhovniciți, ce s-ar mai putea spune?! Ar putea exista astăzi o figură mai detestabilă, cineva care să întruchipeze din plin tot ceea ce modernitatea și firea noastră pervertită detestă?! Un familist convins, blând și pios, căsătorit cu iubirea vieții sale pe care o întâlnise la 16 ani, un monarh preocupat de soarta supușilor, până într-acolo încât făcea donații impresionante din bugetul personal și a anulat, la nașterea țareviciului, obligațiile și datoriile pe care țăranii trebuiau să le plătească statului, care a abandonat puterea în momentul în care și-a dat seama de trădarea și ticăloșirea imensă din jurul apropiaților, care i-a inspirat pe unii heterodocși să se călugărească, care a inițiat canonizarea Sf. Serafim de Sarov, Sf. Ioan de Tobolsk, Sf. Ana de Cașin, Sf. Ermogen al Moscovei și a mulor alți sfinți. Și care, conștient de martiriu, lăsa, prin intermediul Marii Ducese Olga, următoarele cuvinte: „Tatăl meu cere să li se spună tuturor celor care i-au rămas credincioşi şi tuturor celor ce pot fi influenţaţi de către aceştia să nu caute să se răzbune din pricina sa. El i-a iertat pe toţi şi se roagă pentru toţi. E necesar să fim cu toţii conştienţi de faptul că răul care se află acum în lume va deveni şi mai puternic şi că nu cu răul se biruie răul, ci numai cu iubirea“.

Moșternirea țarului ar trebui să fie apăsătoare pentru toți cei care sunt conștienți că “taina fărădelegii se și lucrează până când cel care o împiedica acum va fi dat la o parte”.

De aici survin și vaticinațiile sfinților.

“Sângele lui este asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Şi nu numai asupra generaţiei actuale, ci şi asupra celei viitoare, întrucât aceasta va fi educată în spiritul simpatiei faţă de crimele şi orientările care au condus la regicid. Doar totala ruptură spirituală de ele, recunoaşterea crimei şi a păcatului săvârşit şi pocăinţa pentru noi înşine şi pentru strămoşii noştri vor izbăvi Rusia de păcatul ce apasă asupra ei.” (Sf. Ioan Maximovici)

Autor: Ninel Ganea

Sursă: 100 de ani de Imperiu Modern

Zece principii ale gândirii conservatoare (7). Conservatorii sunt convinși că libertatea și proprietatea sunt legate strâns. 

„Linia de demarcație în politica modernă nu este diviziunea între liberali și totalitari. Ci aceea între, pe de o parte, oamenii care consideră că ordinea temporară este unica validă, că nevoile materiale sunt unicele nevoi și că pot face ce doresc cu patrimoniul umanității, și aceia care recunosc o ordine morală durabilă a universului, o natură umană constantă și datoria pe care o avem față de acestea.”  Russell Kirk

Separați-le și Leviatanul va deveni stăpân [1]. Marile civilizații sunt construite pe fundația proprietății private. Cu cât mai răspândită este proprietatea privată, cu atât mai stabilă și productivă este comunitatea. Nivelarea economică, afirmă conservatorii, nu înseamnă progres economic. A câștiga și a cheltui nu sunt țelurile existenței umane, desigur, însă o bază economică solidă pentru persoană, familie și comunitate este mai mult decât de dorit.

Sir Henry Maine [2], în lucrarea sa Village Communities, susține ferm proprietatea privată, disctinctă față de proprietatea comunitară: „Nimeni nu are libertatea de a ataca proprietatea și de a spune în același timp că el prețuiește civilizația. Istoria celor două nu poate fi separată.”

Aceasta pentru că instituția proprietății a fost un instrument de învățare a responsabilității pentru bărbați și femei, a dat motive pentru integritate, a susținut cultura, a ridicat umanitatea, a permis răgazul de a gândi și libertatea de a acționa. Să poți păstra rezultatul muncii tale, să poți lăsa o moștenire, să te poți ridica de la sărăcie împovărătoare la siguranța unor realizări durabile, să ai într-adevăr ceva al tău – iată avantaje greu de negat.

Conservatorul recunoaște că posesia proprietății atrage anumite obligații, dar acceptă aceste obligații morale și legale cu bucurie.

 

 

[1] Creatură biblică (Iov 41, Isaia 27) considerată imagine a lui Satan, amenințând creația lui Dumnezeu. Toma D’Aquino îl descrie ca demonul invidiei (Secunda Secundae Question 36).

[2] Sir Henry James Sumner Maine (1822–1888), jurist și istoric britanic, precursor al sociologiei juridice moderne, faimos pentru tezele sale conform cărora societatea a evoluat „de la statut la contract”. În lumea antică, spunea Maine, indivizii erau legați strâns prin statut de grupurile tradiționale de organizare ale societății, pe care în cea modernă, indivizii sunt văzuți ca agenți autonomi, liberi să încheie contracte și asocieri cu oricine doresc.

Sursă: Zece principii ale gândirii conservatoare, de Russell Kirk

Manipularea „redefinirea familiei”

A trata subiectul ca „redefinirea familiei” în condițiile în care NU familia, ci căsătoria face obiectul proiectului de lege care va sta la baza referendumului, reprezintă un act prin care se urmărește exclusiv manipularea conștiinței cetățenilor.

autor av. Ana – Corina Săcrieru

Este adevărat că românii au voluptatea interpretărilor juridice. Ultimii ani ne-au lăsat să credem că nu există familie fără Constituție în casă și fără propriul mod susținut de a interpreta diversele ei dispoziții, funcție de momentul fierbinte al zilei.

Recenta adoptare în Camera Deputaților a proiectului de Lege privind modificarea art. 48 alin. 1 din Constituție în sensul copierii în actul constituțional a definiției căsătoriei deja existente de câțiva ani în Codul civil, a provocat o nouă dezbatere juridică pe tema obiectului acestei revizuiri.

Însă, dacă urmările manipulării termenilor nu ar fi dramatice în conștiința românilor, s-ar putea desigur spune că este doar o altă dezbatere spumoasă, un nou prilej de nesfârșite interpretări juridice la care toată lumea se pricepe. Situația este însă tristă cu atât mai mult cu cât, inclusiv în mediul juridic, regăsim urmele acestei manipulări mediatice.

În ce constă manipularea? Nu definiția familiei face obiectul acestei revizuiri, ci căsătoria.Potrivit art. 48 alin. 1 din Constituția în vigoare azi, căsătoria este definită prin folosirea terminologiei care trimite la consimțământul liber „între soți” iar potrivit disp. art. 259 alin. 1 Cod Civil, terminologia folosită raportat la căsătorie ca uniune liber consimțită ce stă la baza familiei este aceea de „între un bărbat și o femeie”.

 

În aceste condiții, fiind vorba despre o chestiune aproape tehnică de translatare a definiției căsătoriei din Codul Civil în Constituție, inițiativa privind această modificare a primit inclusiv avizul constituțional dat de către Curtea Constituțională prin Decizia 580/20.07.2016. În considerentele acestei Decizii – obligatorii de altfel potrivit Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 – „prin înlocuirea sintagmei între soți cu un bărbatși o femeie, se realizează doar o precizare în sensul stabilirii exprese a faptului că aceasta se încheie între parteneri de sex biologic diferit, aceasta fiind, de altfel, chiar semnificația originară a textului”. Și continuă Curtea Constituțională – îndrăznim să spunem uimiți – aproape inutil pentru aceia care se indignează față de recenta adoptare în Camera Deputaților fără să fi citit în prealabil această decizie a Curții Constituționale prin care a fost avizată propunerea legislativă ce face obiectul acestei inițiative cetățenești „în anul 1991, când Constituția a fost adoptată, căsătoria era privită în România în accepțiunea sa tradițională de uniune între un bărbat și o femeie”.

Unde, în obiectul revizuirii ori în considerentele Deciziei Curții Constituționale care avizează acest obiect, regăsește cineva sintagma de redefinire a familiei?

Și atunci ne întrebăm unde, în obiectul revizuirii ori în considerentele Deciziei Curții Constituționale care avizează acest obiect, regăsește cineva sintagma de redefinire a familiei? O elementară rigoare de logică juridică exclude aprioric recursul la noțiunea de familie doar pentru că art. 48 alin.1 începe cu acest termen.

Aceasta pentru că obiectul proiectului de Lege nu este definirea familiei ci definirea constituțională a căsătoriei nici măcar în sensul unei redefiniri a ei, ci la modul cel mai simplist, de copiere a unei definiții existente  deja de doi ani în Codul Civil al României.

Nu este nevoie să fii jurist să observi că teza finală a art. 48 alin 1 din Constituție, respectiv aceea care trimite la familie ca raport juridic izvorât din calitatea de părinte, nu face obiectul revizuirii. La fel cum nu fac obiectul acestei revizuiri nici dispozițiile art. 48 alin. 3 din Constituție, respectiv acelea care consacră drepturile tuturor copiilor – indiferent dacă sunt crescuți de un singur părinte, de doi părinți necăsătoriți sau de orice altă rude având astfel de drepturi – ca fiind egale cu cele dintr-o familie compusă din mamă și tată și în egală măsură ocrotite. În mod similar și tot în interesul copiilor este consacrată legislativ și ocrotirea părintelui singular care crește și îngrijește copii.

Mai mult decât atât, dacă lecturăm doctrina la nivelul ei de bază, respectiv acela de comentarii la noul Cod Civil, în speță Noul Cod Civil comentat, constatăm că orice dezbatere juridică este aproape jenantă față de precizarea expresă că în România „caraterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică”.

De aceea afirmăm că a trata subiectul zilei sub denumirea redefinirea familiei în condițiile în care nu familia face obiectul proiectului de lege care va sta la baza referendumului, reprezintă un act prin care se urmărește exclusiv manipularea conștiinței cetățenilor.

Este însă a noastră, a profesioniștilor în drept, obligația să respectăm acuratețea normelor juridice, a interpretărilor constituționale dispuse prin Decizia 580/2016 a Curții Constituționale, a interpretărilor fundamentale de natură doctrinară dar și a practicii CEDO care a prevăzut în mod constant diferențele de nuanță dintre familie și căsătorie precum și faptul că reglementarea căsătoriei, la nivel național, trebuie, pe de o parte, să urmeze tradițiile, obiceiurile și civilizația celui stat (în fond, exact considerentul de interpretare dat de Curtea Constituțională atunci când analizează sintagma între soți edictată în 1991), iar pe de altă parte, să aparțină domeniul intern de reglementare în baza suveranității, a marjei de apreciere a statelor și a competenței naționale.

În încheiere, pentru a rămâne în același registru constituțional, propunem drept soluție de stingere a nesfârșitelor dezbateri – inutile raportat la caracterul simplist al copierii unei definiții – recursul la solidaritatea statuată de dispozițiile art. 4 din Constituție. În fond, pentru limpezirea juridică și socială a acestei chestiuni, tocmai solidaritatea prezenței la Referendum – expresie directă a suveranității poporului – va revela caracterul esențial al ocrotirii instituției căsătoriei în România.

Sursă: Manipularea „redefinirea familiei” | Coaliția pentru Familie