Arhiva | Crestinism RSS for this section

HOMO EUROPAEUS – În căutarea Europei pierdute

17190760_1409032405784163_6855553820888970454_n
Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi european? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este calitatea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod conjunctural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem…

Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism.

România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Faptul că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta este o altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.

Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. (Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei, cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu, civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european; aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.)

În căutarea Europei pierdute

Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui popor nativ european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în propria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!

Genul de “europenizare” în care lumea românească s-a angajat de mai mulţi ani, îndeosebi prin anumite cercuri intelectuale mai mult sau mai puţin instituţionalizate, pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de 70 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante!

În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.

Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care am avea să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite (“out of minds”).

Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tînjim (de care habar n-avem sau prea puțin ne pasă), ci doar accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.

Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i se poate da orice alt nume – inclusiv numele Fiarei!), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.

Codrescu Razvan

Popă de spital – între cer și trup

 

Acum patru ani eram de gardă în spitalul din Siena. Sunt chemat de urgență pe la miezul nopții în secția de terapie intensivă neonatală. Giulia, o fetiță născută prematur, la doar cateva luni de sarcină era în pericol grav. Doctorii mi-au spus, de fapt, că nu ar mai fi apucat să trăiască până dimineața și că părinții doreau să o botez imediat. Nu mai văzusem niciodată o viață cât palma mea de mare. Eram profund impresionat și aproape blocat. Nu știam cum aș putea boteza o fetiță atât de firavă în interiorul unui incubator pentru nou născuți, care părea oricum enorm față de ființa minusculă din interior care tânjea după viață. Chiara și Francesco, părinții Giuliei, erau complet debusolați și sfâșiați de durere. Îmi fac curaj și începem botezul…

Aseară am fost la ei la cină. De patru ani sunt parte integrantă din familie. Giulia era alături și se manifesta zgomotos și plină de bucurie. „Știi – îmi spune Francesco printre altele – eram siguri că va muri în acea noapte; dar imediat, după botez, totul s-a întors spre viață. Scuză-mă că îți tot repet asta în fiecare an“. Am rememorat împreună acea noapte și toate zilele și nopțile care au urmat. A fost foarte greu și încă mai este. Nu știu cum arată miracolele, dar părinții Giuliei cred cu tărie că a fost vorba de un miracol. Eu nu știu ce să zic; mă depășește. Dar povestesc.

Săptămâna trecută, dimineața devreme, după rugăciunea din capela spitalului, merg la bar pentru cafeaua espresso care să mă readucă din cer pe pământ. Lume multă, ca de obicei. Spitalul din Siena este destul de mare, cam cât spitalul Fundeni, dar toate corpurile de clădire legate între ele prin pasarele. În timp ce așteptam să cer barmanului un espresso în înghesuiala doritorilor de trezire, o doamnă se întoarce și mă zărește: „Părinteee, ce surpriză plăcută! Tocmai zilele trecute mă gândeam la dumneavoastră și aș fi vrut să vă reîntâlnesc“. Mi-au trebuit secunde bune ca să încerc să o recunosc și să îmi dau seama cine era. Evident, era schimbată și luminoasă.

Foto: Pixabay

O cunoscusem anul trecut, tot în spital la terapie intensivă, dar în condiții disperate. Mă chemase la căpătâiul soțului, Tommaso, care de zile bune era în comă. Și așa a fost cam toată luna iulie cât am fost eu în spital. În fiecare zi eram la terapie intensivă alături de Tommaso și de soție. Așteptau să facă o operație de transplant pulmonar. Nu mai știam ce a urmat. Iar acum mi-l prezintă pe Tommaso viu și plin de energie. Iar faptul că mă priveau aproape ca pe chirurgul care a făcut transplantul de plamâni m-a copleșit. Mi se făcuse pielea de găină, din cauza emoției și bucuriei.

În timpul ultimei perioade de studii la Roma veneam în weekend la spitalul din Siena ca preot capelan. Îmi mențin încă de câțiva ani acest obicei în luna iulie. Astfel de episoade de feedback vital, chiar dacă nu la fel de intense, mi se întâmplă adesea. Evident că îmi dau seama că nu sunt decât fibra optică. Conținutul și viața nu izvorăsc din mine.

Experiența spitalului te stoarce de energie, dar te umple de sens dacă o trăiești intens. A mai zis cineva acum două mii de ani că numai cine își pierde viața o va câștiga. Mi-e frică să o pierd, dar exersez. Într-o lume care se focalizează aproape doar pe copacii care cad cu zgomot, doresc să dau mărturie și de pădurea care crește în liniște dar intens. Să ne exersăm privirea pentru a vedea oceanul de viață și de bine din jurul nostru.

Sursă: Popă de spital – între cer și trup

Dorul de apocalipsă

Sfârşitul lumii nu vine zgomotos, cu surle şi trâmbiţe. Nu e un duel al ghioagelor. Se apropie în travesti, înveşmântat frumos, în straie civilizate, paşnice şi democratice. Şi este o stafie ce bântuie şi-n România.

E mare dorul de apocalipsă. Pofta de Armaghedon. “Ura, vine sfârşitul lumii”, ţipă fericită, în microfoane, o trupă hip-hop, ajunsă, graţie acestei piese, în dezbaterea postului naţional de radio german. Care a consacrat o emisiune dorului de cataclism final, manifestându-se din ce în ce mai insistent, s-a spus, „în arta şi mişcarea pop”.

Din unghiul meu, apocalipsa nu e neapărat un război nuclear al lui Gog şi Magog. Ar putea fi reeditarea, de pildă sub semnul islamismului, fascismului clerical de tip dughinist, ori al islamofobiei în genul lui Anders Breivig, de la a ale cărui atentate s-au împlinit patru ani, a revoluţiei bolşevice de la 1917. Sau a celei naziste din 1933. Revoluţiile totalitare au pus capăt, pe decenii, democraţiei. Iar nazismul a suprimat, prin Holocaust, însăşi civilizaţia. Dar poate nu mai este cazul să ne facem griji?

Alexandru Florian şi-a exprimat recent convingerea că „democrația, ca sistem politic e, cel puțin deocamdată, consolidată și… ceea ce a fost în urmă cu 70 de ani este departe de a se repeta“. Preţuiesc opiniile sale. Dar mă tem că directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România dă dovadă de exces de optimism, chiar dacă şi-a relativizat afirmaţia, admiţând că “actorii democrației, trebuie să fie vigilenți…” Căci, “atât timp cât există mișcări politice radicale care… incită o parte a populației împotriva alteia, pe criterii arbitrare, cum ar fi religia, etnia sau altele, există riscul unor manifestări violente de exterminare, al terorismului internațional în…multe din țările Europei”.

M-am uitat deci în jur. Spre stupoarea mea, am descoperit că există şi alte pericole ce pasc democraţia. De pildă împăciuitorismul în faţa duşmanilor de moarte ai libertăţii, care sunt regimurile totalitare şi terorismul. Împreună cu laşitatea, nesăbuinţa ori setea de profit politic şi economic, împăciuitorismul alcătuieşte un cocteil devastator. Chiar băutul unor doze mici dintr-o astfel de licoare se poate dovedi fatal. De pildă pentru reputaţia unor politicieni ca liderul social-democrat german, Sigmar Gabriel, care s-a expus unei penibilităţi monumentale din cauza vizitei sale precipitate în bârlogul lupului islamist persan. Pentru avantaje comerciale extrase din ameliorarea cât mai grabnică a relaţiilor cu Iranul fundamentalist-islamic, de care vestul crede a avea nevoie între altele întru combatarea terorismului ISIS, Gabriel s-a deplasat la Teheran. Dar s-a trezit scufundat într-un ocean al deriziunii.

Greu va contracara de acum încolo acuza de a-i fi încurajat, printr-o călătorie inoportună, pe extremiştii de oriunde. Căci Iranul n-a încetat nici după semnarea mult mediatizatului său pact nuclear cu SUA, Germania şi ţările cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU să fie un stat totalitar. Unul nu doar represiv, ci şi cu propensiuni genocidale, documentate de declaraţii belicoase, rostite şi după semnarea acordului, de liderii săi, care ameninţă cu exterminarea statul evreu. Şi care sponsorizează unele dintre cele mai sângeroase organizaţii teroriste din lume. A avea încredere în astfel de fanatici pare sinucigaş. La fel, nu doar moral, ci şi politic, e să plasezi avantaje comerciale mai presus de valori etice universale. De respectarea drepturilor omului, de pildă. Dar n-a devenit Europa, iar unii, în România, vin tare, din urmă, expertă în acrobatice răsturnări axiologice?

Nu s-a imersat continentul cu trup şi suflet în apărarea unor cauze nedemne, de când e tributar ideologilor corectitudinii politice? „Singurul defect al câinilor e că iubesc orice javră de om”, am auzit recent de la un militant al drepturilor animalelor, un ins tipic pentru o pătură prematur dezabuzată a noii elite burgheze româneşti. Ca om cu oarece lecturi platoniciene, pe lângă care au crescut nenumărate generaţii de câini şi de pisici şi care n-a uitat de atrocităţile totalitare ale secolului XX n-am cum să nu fiu ispitit să admir, fie şi doar o clipă, mizantropia protectorilor animalelor. Care sunt trendy, la stânga vegetariană şi poate militant atee, la fel cum e la modă, la dreapta, populismul islamofob.

În ambele părţi domneşte orbirea. Căci s-a pierdut busola etică. Încurajaţi de protestele fireşti iscate de gigantomania nejustificabilă a proiectului moscheii bucureştene, islamofobii nu parvin să înţeleagă că nu va fi în veci în regulă să pui semn de egalitate între terorişti şi majoritatea musulmană moderată.

Dar vai, la stânga autodesemnaţilor libercugetători cu obsesii moralizatoare, de genul Remus Cernea, e o jale poate şi mai mare. Căci inadecvarea la valorile democraţiei vine la pachet cu o cruntă autoamăgire. Afiliat cândva ba PSD, ba USL, precum şi celui mai „cinstit guvern“ al României pontiste, deputatul ecologist consideră, conform declaraţiilor sale de pe FB, că “drepturile animalelor sunt mai importante decât religia”. Că, deci, sunt mai presus de drepturile omului. Ce le includ pe cele religioase. Mai crede că-şi poate permite să salute euforic transpunerea în Danemarca a revendicării de a li se interzice evreilor şi musulmanilor o presupusă “barbarie”. Cea a sacrificiului ritual al animalelor, practicat de multe mii de ani, în conformitate cu prescripţiile Bibliei. Care, culmea, întru protecţia animalelor îi opreşte pe oameni să le mănânce de vii, ori să le consume sângele.

Tristă, în context, e ignoranţa lui Cernea. Care salută interdicţia (impusă şi de nazişti, cândva) şi-o face, spumă a nesocotinţei, cu mult aplomb, în numele “democraţiei”, şi a „civilizaţiei”, părând de-adevărat să nu ştie că a alunecat într-o capcană. În speţă în cea, antidemocratică, a radicalilor danezi de dreapta, aflaţi, politic, pe cai mari după ultimele alegeri scandinave.

Că în elanul său laicist ecologistul român nu vrea să ştie că protecţia animelor a debutat cu Biblia, şi-anume cu apocalipsa din epoca lui Noe, e treaba lui. Nu e bai mare. Mai greu atârnă, mi se pare, faptul că dorinţa lui de mântuire de o prezumtivă “barbarie” incită contra unor segmente ale societăţii, pregătind astfel, aparent civilizat şi democratic, terenul renunţării la civilizaţie şi la democraţie. Aşa se devine, poate involuntar, înaintaş al celor pe care H.R. Patapievici îi numea “oameni recenţi”. Munciţi de un nemărturisit dor de Armaghedon, aceşti inşi chiar ar putea sfârşi prin a isca apocalipsa.

Foto: „Sfârşitul lumii”, fragment de frescă de Luca Signorelli, pictată în jurul anului 1500

Autor Petre M. Iancu

Sursă: Dorul de apocalipsă | România | DW | 22.07.2015

De ce cinstim icoanele?

4deisis scoala cretana XV
Porunca a doua din Decalog pare destul de categorică: să nu ne facem nicio reprezentare a ceva din creaţie şi să nu ne închinăm ei.
Deci dacă se pare că şi orice formă de artă naturalistă este interzisă, cu atât mai mult închinarea la icoane poate fi considerată un păcat grav.

Eu zic să pornim chiar de la prima parte a poruncii a doua:
„Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ!”

Poate fi satisfăcătoare şi utilă o artă care reproduce cât mai exact un peisaj natural sau un eveniment istoric? Nu este ea un pericol pentru consumatorul unei astfel de arte? Oare nu leqgă de creaţie, de o estetică mundană, pe privitor? Extaziat de perfecţiunea proporţiilor şi detaliilor anatomice din Pieta, sau de exactitatea reproducerii până şi a pilozităţii pubiene a lui David, omul nu riscă să piardă dimensiunea teologică a momentului coborârii de pe cruce sau a personajului biblic care a fost regele David?
Nu riscă el, dacă se va închina, să cadă în idolatrie- adică să se piardă în adorarea Creaţiei în loc de cea a Creatorului?

Arta are sens doar dacă transcede creaţia. De aceea icoana nu este naturalistă şi reprezentările naturaliste nu sunt icoane. Caracteristica icoanei este perspectiva inversă şi forţarea limitelor noastre estetice şi intelectuale, cu scopul de a le depăşi, de a ieşi din ele.

Icoana sfidează estetica.şi perspectiva noastră. Dacă nu o face, atunci nu este icoană.
Şi ar trebui să ne punem întrebarea sinceră (chiar cu riscul de a da „apă la moară” neoprotestanţilor): oare atunci când înlocuim icoanele în biserici cu arta naturalistă, când ne închinăm unor tablouri sau fresce de Michelangelo sau…Grigorescu, oare nu riscăm să încălcăm cu adevărat porunca a doua? 

Autor: Bogdan Duca

Biografia Părintelui Arsenie Papacioc Luptătorul, conform documentelor Siguranţei şi Securităţii din Arhivele CNSAS 

 

Provenea dintr-o familie de aromâni aşezaţi în părţile Ialomiţei din întinsul Bărăganului. De mic copil a demonstrat o inteligenţă vie şi o aplecare spre cele bisericeşti. La vârsta de 20 de ani a încercat să intre în obştea călugărilor îmbunătăţiţi de la Frăsinei, însă fără succes. Totuşi, vocaţia sa misionară a încercat să şi-o folosească în curentul de revigorare spirituală pe care o proclamau liderii Mişcării legionare.

Din acest motiv, tânărul Anghel Papacioc a fost urmărit şi încarcerat de autorităţile antonesciene. Din acelaşi motiv a fost urmărit şi după instalarea comunismului în România. În 1947 a intrat ca frate la Mănăstirea Cozia, o vreme stând la un metoc al acestui aşezământ de la Caracal. Aici a fost luat sub aripa protectoare a stareţului Gherasim de la Tismana, care l-a ascuns la pitorescul Schit Cioclovina. Arestarea părintelui Gherasim şi percheziţiile făcute de Siguranţă la Tismana l-au determinat pe tânărul frate să plece la Sihăstria lui Cleopa Ilie. Aici, Anghel Papacioc a cunoscut acea Academie duhovnicească mult apreciată de patriarhul Justinian, care trebuia să revigoreze spiritual mănăstirile din nordul Moldovei. A fost călugărit, cu numele de Arsenie, la Mănăstirea Antim în atmosfera duhovnicească a unor părinţi ca Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş şi Petroniu Tănase. În 1950 a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina, de acum fiind unul dintre marii ucenici ai duhovnicului Cleopa Ilie, pe care l-a însoţit în munţi atunci când Securitatea urma să-i aresteze. Cu toate acestea, la 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături de alţi părinţi şi studenţi creştini. A fost anchetat şi judecat pentru “uneltire contra ordinii sociale”. Misiunea duhovnicească a părintelui Arsenie era considerată “uneltire” la adresa statului comunist. A cunoscut ororile regimului carceral de la Aiud, dar şi-a păstrat speranţa şi a propovăduit credinţa lui Hristos. După eliberarea din 1964, părintele a ajuns, în cele din urmă, vieţuitor al Mănăstirii “Sf. Maria” din Techirghiol, nefiind scăpat de ochii vigilenţi ai Securităţii. A trecut la Domnul la 19 iulie 2011, cu o lună înainte de a împlini 97 de ani.

 

Părintele Arsenie după prima întemniţare în zarca Aiudului

La 8 septembrie 1946, Anghel Papacioc ieşea de pe poarta Penitenciarului Aiud. Executase o pedeapsă pentru o aşa-zisă participare la evenimentele din ianuarie 1941. Trecuse prin penitenciarul de la Vaslui şi prin cel de la Aiud. Cunoscuse transformarea spirituală în grupul deţinuţilor mistici. Sculptase uşile împărăteşti de la capela penitenciarului de la Braşov şi executase chivotul pentru Mănăstirea Vladimireşti, ce reprezenta biserica Mănăstirii Argeşului în miniatură. Practicase rugăciunea inimii, asimilase din operele Sfinţilor Părinţi, meditase profund la jertfa înaintaşilor pentru credinţă.

În închisoare, Anghel Papacioc era considerat „monahul în haină laică“. Era hotărât să se lepede de lupta politică şi să o adopte pe cea spirituală. Aşadar, la 15 ianuarie 1947 era primit ca frate în mănăstirea vâlceană Cozia. Pentru că avea şcoală, atunci fratele Anghel a fost trimis să profeseze la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la Mănăstirea Turnu, din apropiere. Aici lucrează vreme de un trimestru, ulterior fiind trimis de conducerea obştii de la Cozia la Comanca pentru a administra domeniul mănăstirii.

În această zonă, mai multe mănăstiri aveau proprietăţi arabile, între acestea fiind şi ale Tismanei. Novicele Anghel este remarcat de stareţul tismănean Gherasim Iscu, care îi propune să intre în aşezământul nicodimian. Însă, în toată această perioadă, Siguranţa veghea la activitatea lui Anghel Papacioc. Era suspectat că „duce activitate subversivă“, lunar raportându-se la Poliţia din Vâlcea unde se află şi ce face.

Numai că plecarea lui Papacioc la Tismana a pus pe jar autorităţile poliţieneşti, care au declanşat o căutare chiar la nivel naţional. Era perioada în care regimul comunist se pregătea să preia toate frâiele ţării, iar Siguranţa iniţiase o întreagă campanie de arestări în rândurile legionarilor. Aşadar, de la 1 septembrie 1948, Anghel Papacioc era vieţuitor al Mănăstirii Tismana. Dar novicele Anghel căuta izolarea, pentru care i s-a dat binecuvântarea să se retragă la Schitul Cioclovina. Aici este remarcat de exarhul Teofil Niculescu, care era director al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de la Mofleni-Craiova. Îi propune fratelui Anghel să primească chemarea de profesor în această instituţie. Primeşte binecuvântarea de la arhiepiscopul Firmilian al Craiovei, atât pentru postul de profesor, cât mai ales pentru intrarea în obştea marii lavre gorjene.

Numai că, la 10 decembrie 1948, în vederea completării dosarului necesar tunderii în monahism, potrivit procedurii legale, exarhul face intervenţie la Poliţia din Vâlcea pentru a primi cazierul juridic. Astfel, autorităţile află de prezenţa lui Anghel Papacioc la Schitul Cioclovina. În consecinţă, fratele Anghel este nevoit să plece, prin demisie aprobată de arhiepiscopul Firmilian. La sfatul părintelui Gherontie Bălan, merge la Mănăstirea Sihăstria Neamţului, unde stareţ era duhovnicul Cleopa Ilie. Aici găseşte ceea ce căuta de mult, simplitatea rugătorului neîncetat.

Totuşi, câteva luni mai târziu este chemat la Bucureşti de patriarhul Justinian Marina, pentru a lucra ca sculptor şi desenator la Institutul Biblic. Este închinoviat la Mănăstirea Antim şi tuns la 26 septembrie 1949 de ieromonahul Benedict Ghiuş, avându-l ca naş pe Petroniu Tănase. Aici încă mai găseşte din spiritul Rugului Aprins, care fusese interzis de autorităţile comuniste cu un an înainte. Se manifestă împotriva teoretizării practicării rugăciunii inimii, susţinând o viziune pragmatică asupra trăirii duhovniceşti. „Punctul meu de vedere pe care l-am exprimat la Antim nu era de a teoretiza, ci era de a trăi“, avea să spună mai târziu într-un interviu. Cu toate acestea, poartă un respect deosebit faţă de foştii membri ai Rugului Aprins. Munceşte mult şi se îmbolnăveşte la ochi. Este nevoit să se retragă la Sihăstria.

Este hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah la 26 septembrie 1950 de către mitropolitul Sebastian Rusan al Moldovei. La 22 octombrie acelaşi an, este chemat din nou de patriarhul Justinian, pentru a fi îndrumător duhovnicesc al seminariştilor de la Neamţ. Funcţionează numai până la sfârşitul anului 1951, de unde se retrage la Mănăstirea Slatina, alături de mentorul său, Cleopa Ilie.

Părintele Arsenie la Seminarul Monahal de la Neamţ

Un episod mai puţin cunoscut din biografia părintelui Arsenie este legat de profesoratul său la Seminarul Monahal de la Neamţ, după 22 octombrie 1950, prin numirea de către Patriarhul Justinian. Despre activitatea sa ca spiritual la seminarul nemţean avem chiar mărturia părintelui Arsenie: „După preoţie am fost numit (1950-1952) spiritualul Seminarului Monahal Neamţ, singurul în ţară. M-am ocupat mai mult de slujbă, deşi eram numit profesor la istoria monahală şi la viaţa monahală. Îi învăţam pe elevi cum să procedeze la Proscomidie, căci erau preoţii de mâine. Îi învăţam într-un cartof să facă Proscomidia: «Uite aşa se taie, uite ce se zice!» Aveam 35 de diaconi-elevi. Îi băgam prin mănăstiri pe băieţii care voiau să se facă preoţi, să facă faţă o zi şi îi duceam din mănăstire la seminar. «Domnule, e monah!», dar el nu era monah. Aveam convenţie cu mănăstirile, cu Sihăstria, că eram pe acolo. Şi în felul acesta s-a populat seminarul. Şi erau şi profesori universitari care predau… Şi au ieşit, părinţilor, vreo şapte arhierei din ei. Au ieşit toţi de acolo, din seminarul de la Mănăstirea Neamţ“. Mărturia părintelui este confirmată de documentele din arhiva seminarului nemţean. Din dispoziţia Patriarhului Justinian, părintele Arsenie era remunerat cu începere de la 25 octombrie 1950 pe un post de slujitor al Parohiei Oţetari din Bucureşti, transferat la Seminarul Teologic de la Neamţ, urmând să primească recunoaşterea de la Ministerul Cultelor. Recunoaşterea nu a fost obţinută, situaţie în care, de la 1 martie 1951, tot din dispoziţia Patriarhului Justinian, s-a adoptat soluţia remunerării „din fondurile proprii ale şcolii“. Prin gestul său, patriarhul încerca să obţină recunoaşterea Ministerului Cultelor prevăzută de legislaţie. Se pare că aceasta nu a mai fost obţinută, deoarece, în ianuarie 1952, părintele Arsenie nu mai era spiritual, postul fiind suplinit de ieromonahii Petroniu Tănase, Sofian Boghiu şi „fratele Andrei Scrima“.

Însă, plecarea lui Papacioc din postul de spiritual fusese determinată de şicanele venite din partea Securităţii. În martie 1951, Securitatea din Braşov se adresa centralei Securităţii, solicitând detalii asupra ordinului de căutare a lui Papacioc din noiembrie 1948, deoarece acesta „apare într-un obiectiv din raza noastră“. Într-un denunţ către Securitatea Braşov era semnalată o scrisoare cu un caracter eminamente religios a lui Mihai Teodorescu (fost legionar în comuna Tohanu Vechi) adresată lui Arsenie Papacioc. Denunţătorul arăta „organelor competente“ că destinatarul este una şi aceeaşi persoană cu legionarul Anghel Papacioc, primarul comunei Zărneşti în timpul guvernării legionare. A fost destul pentru cei din Securitatea Braşov ca să declanşeze urmărirea informativă împotriva părintelui. Astfel s-a întocmit un dosar în care erau ataşate inclusiv documente legate de: activitatea ca primar la Zărneşti, condamnarea din 1941, căutarea efectuată de Siguranţă din septembrie 1941, arestarea din 1942 şi detenţia din perioada antonesciană. Este căutat la seminar şi i se întocmeşte o fişă personală, după cum chiar el afirmă în declaraţia dată la Securitate. Se culeg informaţii despre el prin reţeaua informativă. Sursa „Stuparuc“ spunea despre Papacioc că „este un om foarte mistic, toată activitatea lui de duhovnic desfăşurând-o numai după regulamentul şcolii, după cărţi şi după canoanele Sfinţilor Părinţi. Când se întâmpla vreun caz de judecată, el venea cu cărţile şi spunea că la cărţi se spune «aşa»“ şi că, „în orice ocazie, menţine trează dogma mistică şi în tot timpul ţine sub presiune elevii acestui seminar“.

În fapt, Arsenie Papacioc interzicea înfiinţarea celulei comuniste de tineret în seminar, aşa cum era în toate şcolile din România. După câteva luni de urmărire a fost reţinut, iar la 10 şi 11 decembrie 1951 Papacioc a scris două declaraţii la Securitate, în care a descris pe scurt biografia sa şi a oferit amănunte despre activitatea legionară de la Braşov. Aşa se explică plecarea lui de la seminar. Nu ştim când a fost eliberat din arestul Securităţii, dar după acest moment părintele Arsenie nu s-a mai întors la Neamţ, ci a mers direct în chinovia de la Slatina.

La 14 iunie 1958, părintele Arsenie a fost arestat în celebrul lot “Rugul Aprins”, alături de alţi părinţi şi studenţi creştini.

 

Părintele Arsenie din nou în temniţa Aiudului

În procesul Rugului Aprins, din noiembrie 1958, părintele Arsenie Papacioc primise o condamnare de 20 de ani de muncă silnică. Fusese învinuit de „uneltire contra ordinii sociale“, dar autorităţile comuniste ştiau foarte bine că principala vină a părintelui era capacitatea de a îndruma pe calea credinţei în contradicţie totală cu aspiraţiile regimului. După condamnare, părintele a fost trimis în cumplita închisoare de la Aiud, acolo unde mai fusese închis înainte de 1948. Dar regimul de detenţie era cu totul schimbat. Era un regim de exterminare fizică pentru o reeducare potrivit aspiraţiilor regimului comunist. Despre acest regim de detenţie avem numeroase mărturii ale celor care au cunoscut Aiudul. Alături de acestea sunt mărturiile documentare, din care redăm câteva fragmente despre vieţuirea părintelui Arsenie.

În aprilie 1960, un informator din Aiud arăta: „Când am venit de la izolarea din februarie, două zile am stat la camera 49 din Zarcă cu Papacioc Anghel. Era afectat de frig şi foame şi trăia o stare de surescitare nervoasă. Sufla în pumni şi se plimba prin cameră, încercând să se încălzească. «Fratele meu, iată cum poate omul să-şi sfârşească zilele. Cu ăştia nu-i de glumă, n-au nici un pic de milă şi înţelegere – suflete de piatră.» Apoi, continuând: «Dumnezeu ne-a pus la mare încercare, fie numele Lui binecuvântat. Iată, deci, fratele meu, trebuie să fim întotdeauna gata cu sufletul pregătit şi curat pentru a primi sfânta jertfă pe care Domnul ne-o întinde. Un Sfânt Părinte spunea: Nu ştii când zilele tale se termină, fii gata mereu»… Am arătat apoi, părintelui Arsenie, că mă găsesc la capătul puterilor, inima mă părăseşte şi că trăiesc o stare sufletească confuză de prăbuşire în care speranţele au început să mă lase. Părintele m-a prins în braţe şi m-a asaltat cu tot felul de îndemnuri pentru mântuire: «Frate, nu-ţi pierde nădejdea în Dumnezeu – păcat de moarte, trezeşte-te în ceasul al doisprezecelea şi pune nădejdea în Cel de sus, gândeşte-te şi te înfioară la ceea ce te aşteaptă dincolo, dacă aici nu încerci să te mântui, pentru că să ştii că nici pe departe chinurile din iad nu se asemuiesc cu chinurile pe care le trăim azi. Acolo este mult mai îngrozitor»“.

Tot părintele Arsenie Papacioc este surprins în documentele informative întocmite la Aiud cum săvârşea slujbe în celulă. În noiembrie 1963, o sursă a Securităţii informa: „Vremea şi întâmplările prin care a trecut l-au făcut mai «înţelept», cum îi place adesea să spună. Credinţa puternică în Dumnezeu i-a menţinut moralul şi-l face să spere într-o eliberare apropiată. Pentru aceasta se pregăteşte necontenit. În plus, poartă satisfacţia că oamenii din jurul lui sunt «buni» şi se cultivă în «Duhul Domnului», luând aminte cuvintele sale pline de învăţătură. Dimineaţa oficiază ca şi în trecut, în faţa sobei, cu ochii către uşă, îngenunchind scurt timp, numai cât «Sfântul Duh» este invocat să Se pogoare pentru a-l umple de sfinţenie. A renunţat la căniţa cu apă şi «părticica» de pâine, Trupul şi Sângele Domnului, şi la jurubiţa de aţă pe care altă dată o trecea pe după gât în chip de epitrahil. Şi face crucile mai mult în gând decât cu mâna, fiind foarte atent la vizetă pentru a nu fi văzut. Pe mine şi pe Uţă ne pune să stăm smeriţi pe pat şi să participăm tacit la slujbă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Peste drum de mine, «fratele Dumitru» face în timpul acesta mărunt din buze, trăgând cu coada ochiului la popă şi închinându-se cu evlavie ori de câte ori acesta duce mâna la frunte. Apoi, se uită şi la mine să vadă dacă fac la fel. După ce se mănâncă pâinea şi cafeaua, părintele, puţin obosit după slujbă, moţăie o jumătate de oră şi apoi începe cu râvnă să ne predice, arătând importanţa zilei pentru biserică (dacă îşi aduce aminte de fila calendarului) sau povesteşte ceva cu tâlc din Pateric, Filocalie, Pidalion etc.“.

Pentru astfel de manifestări, părintele era pedepsit cu regim sever. De pildă, la 12 noiembrie 1963, părintele Arsenie a fost găsit de gardian cum „făcea propagandă religioasă cu ceilalţi deţinuţi din cameră“. În nota gardianului se arăta că „deţinutul a vorbit tare în cameră de se auzea perfect ce vorbea şi pe sală şi în camerele vecine“. În consecinţă, gardianul propunea o pedeapsă de „10 zile izolare cu regim sever“, începând cu 24 decembrie 1963.

Acestea sunt numai câteva mărturii documentare despre atitudinea eminamente spirituală a părintelui Arsenie Papacioc în penitenciar. Aceeaşi atitudine şi-a păstrat-o şi atunci când era obligat să participe la şedinţele de reeducare iniţiate de colonelul Crăciun. Astfel, Arsenie Papacioc a fost model de spiritualitate pentru colegii de suferinţă din temuta temniţă a Aiudului.

Parintele Arsenie Papacioc

Părintele Arsenie după cea de a doua eliberare

La 1 august 1964, părintele Arsenie Papacioc ieşea pe poarta Penitenciarului Aiud. A mers la Bucureşti, în speranţa numirii într-o mănăstire de aici sau împrejurimi. Însă Securitatea era deja pe urmele sale. Încă din 5 august 1964, un informator al Securităţii vorbea despre prezenţa părintelui la căminul Mănăstirii Antim, în aşteptarea documentelor de şedere. Se mai spunea că fusese primit de patriarhul Justinian şi că îmbrăcase din nou haina monahală. În această situaţie, pe nota informativă ofiţerul de Securitate scria: „Prin departament şi organele de miliţie vom lua măsuri de a nu i se da viză de stabilire în capitală“.

La puţin timp, părintele Arsenie merge la Sihăstria, unde la 1 octombrie slujeşte într-un sobor de nouă preoţi, printre care se numărau Petroniu Tănase şi Cleopa Ilie. Pentru Securitate era o problemă. Părintele Arsenie slujea ca monah şi se întâlnea cu mai vechii săi confraţi de rugăciune. Dar patriarhul Justinian îl dorea pe părintele Arsenie într-o mănăstire din eparhia sa, oferindu-i un ajutor financiar şi găzduire la căminul Arhiepiscopiei. Aşa l-a numit duhovnic la Cernica, urmând să primească aprobarea de la Departamentul Cultelor. Părintele frecventa în fiecare zi Catedrala patriarhală, cerceta Mănăstirea Antim şi se întâlnea cu prietenul său Benedict Ghiuş.

Patriarhul insista la autorităţi, dar acestea îi interziceau părintelui să mai meargă la Antim. Mai mult, ofiţerul de Securitate care îl urmărea propunea ca părintele să fie numit „la o mănăstire cât mai departe din Arhiepiscopia Bucureştilor“, mai ales că în Capitală „se află majoritatea celor care au fost arestaţi cu el“.

Într-un final, Departamentul Cultelor nu şi-a dat avizul, chiar dacă patriarhul se gândise să-l numească la Schitul „Peştera Ialomicioarei“. Împuternicitul de culte, Păun Rădulescu, motiva că „patriarhul nu cunoaşte trecutul politic al lui Papacioc“, iar directorul de la Culte, T. Vasilescu, afirma faţă de exarh: „Nici într-un caz eu nu pot să-mi dau avizul ca Papacioc să mai fie reprimit în vreo mănăstire. El şi cu Roman Braga fac în momentul de faţă cel mai mare rău Bisericii Ortodoxe. Au făcut agitaţie în Moldova în legătură cu situaţia monahală, îndemnându-i pe foştii călugări şi călugăriţe să se reîntoarcă în mănăstiri. Braga a plecat în Ardeal, în Eparhia Oradea. Papacioc poate fi angajat îngrijitor sau paznic la o protoierie, plătit din fonduri proprii, fără dreptul de a purta haina monahală şi fără dreptul de a mai sluji ca preot. Aşa să-i spui patriarhului, să nu se încurce cu asemenea oameni care nu fac cinste Bisericii“.

Cu toate acestea, patriarhul nu a abdicat de la gândul său, afirmând: „Totuşi, să-l trimit deocamdată la Căldăruşani… să-şi găsească şi el o încadrare, undeva cu viză de flotant şi după un timp oarecare îl vom lua la atelierele noastre de la Plumbuita. În cazul când ţine să rămână în haina monahală, să ceară şi el să i se dea o parohie la Valerian Zaharia, pentru că acolo este mare nevoie de preoţi. Pe Valerian Zaharia nu-l refuză Departamentul Cultelor“.

Patriarhul ştia foarte bine ce îşi dorea Papacioc şi era conştient de refuzul celor de la departament. Astfel a venit cu ideea încadrării temporare într-o altă eparhie al cărei titular găsea „înţelegere“ la departament, pentru ca după un timp să-l poată recupera prin readucerea în preajma sa.

Ceea ce s-a şi făcut în martie 1965. Se pare, fără ştirea Securităţii, patriarhul Justinian l-a recomandat pe Arsenie Papacioc pentru o parohie în Ardeal, la Filea de Jos, din Eparhia Clujului. Astfel, la praznicul Paştilor din anul 1965 părintele Arsenie îşi începea pastoraţia la Filea. Dar acesta este un alt episod din viaţa părintelui Arsenie Papacioc despre care vom vorbi imediat.

 

Părintele Arsenie “Bărbosul” şi “izolatul”, urmărit permanent de Securitate

Încă de la ieşirea din închisoare, ca urmare a condamnării pentru participarea în activitatea Grupului “Rugul Aprins”, părintele Arsenie Papacioc a fost urmărit permanent de Securitate. Responsabili din Securitate erau ferm convinşi că părintele Arsenie se călugărise ca urmare a unui ordin dat de lideri legionari după 1945, marotă vehiculată chiar până astăzi de adversari ai Ortodoxiei româneşti. Părintele a fost urmărit pe vremea când era paroh la Filea de jos, judeţul Cluj (din iulie 1965), în eparhia mult-rugătorului episcop clujean Teofil Herineanu. Cu sprijinul patriarhului Justinian a revenit în lumea monahală, mai întâi la Mănăstirea prahoveană Cheia, apoi, din ianuarie 1972, la Căldăruşani. Deoarece permanent era căutat de pelerini, situaţie care deranja pe responsabilii “de la Culte”, în septembrie 1972, patriarhul Justinian a găsit, ca o soluţie temporară, numirea părintelui Arsenie ca duhovnic la Mănăstirea Dintr-un Lemn, din Eparhia Râmnicului. Peste tot, părintele Arsenie era atent urmărit informativ de către Securitate, la Căldăruşani numindu-l “Bărbosul”, iar pe când vieţuia la “Dintr-un Lemn” dându-i pseudonimul de “Izolatul”. De asemenea, i-a fost interceptată corespondenţa. Multe dintre scrisorile trimise de părintele Arsenie sunt exemple de simţire autentică monahicească, de experienţă mistică şi mai ales de o puternică capacitate de înţelegere şi vindecare a problemelor duhovniceşti. În rândurile de faţă redăm dintr-o scrisoare trimisă în decembrie 1973 unei maici de la Agapia şi interceptată de Securitate: “Scumpă măicuţă Emiliana, o, câtă bucurie ai făcut la înalta bunătate a lui Dumnezeu şi prin aceasta şi mie că nu-ţi descurajezi viaţa! Ce mireasmă liniştitoare vine dinspre inima smerită săraca! Ce luptă frumoasă şi deschisă duci numai şi numai să trăiască Hristos întreg în tine! Cum trebuie să te conving că Dumnezeu te iubeşte şi te poartă numai cu drag, acum, pe umerii lui! Ce bine ai făcut că ai strigat, că ai ţipat tainic şi atunci şi după aceea, mereu! “Nu vreau, nu mai vreau Doamne să Te supăr!” Iată măicuţă scumpă, aceasta este Bunavestire din scriptura inimii tale! Înainte cu drag, înainte cu nădejde, dar mai ales înainte cu o smerită smerenie!

Am simţit că te va ajuta bunul Dumnezeu şi vei pune începuturi mari şi hotărâte, umblând frumos prin locurile Domnului Iisus Hristos pe pământ. Te-am iubit ca un părinte mereu. Nu puteam să cred că vei fi cândva altfel, adică împotriva fericirii tale cu îngerii şi mai ales cu Maica Domnului. Dacă ne vom întâlni, le vom pune pe toate în ordine. Ce va fi ars, vom arde şi ce va fi frumos, vom face să fie mai frumos. Iară dacă crezi că toate, toate pot fi arse de altcineva, s-o faci fără amânare. Să rămâi într-o mare bucurie şi nu cumva inima sfinţiei tale, cândva, să uite şi să nu poftească, în casa ta, pe scumpa Maica Domnului.

Orice frumuseţe se poate împlini de noi, oamenii, pe pământ, scumpă măicuţă. Orice gând rău, oricât ar fi de nărăvaş, poate fi respins şi ars cu dorul de Ierusalim. Să începi serios să te împarţi tuturor care vor înviere că, dacă inima bate în pieptul nostru, nu înseamnă că nu-i şi pentru altcineva inimă.

Ţi-am scris repede, grăbit de dragostea de a nu amâna bucuria ce mi-ai făcut-o şi pe care o anticipam. Cu o mare nădejde aş vrea să fie ultimul meu cuvânt: rămâi binecuvântată. Îţi mulţumesc sincer, mult pentru tămâie, de care eu am mare nevoie de evlavie, ca preot, pentru Altar şi Icoane”.

Material realizat din articolele istoricului Adrian Nicolae Petcu din Memoria Biseriicii – Ziarul Lumina

Sursă: Urmărit toată viaţa. Biografia Părintelui Arsenie Papacioc Luptătorul, conform documentelor Siguranţei şi Securităţii din Arhivele CNSAS – MĂRTURISITORII

Europa post-creştină? 

O formulă frecvent folosită pentru a demonstra efectele secularizării: Europa post-creştină. Sigur, referinţa este la partea occidentală a continentului. Diagnosticul sugerează că, în comparaţie, Estul ar fi mult mai religios.

Cât adevăr este însă într-o asemenea descriere? Poate fi Vestul european redus din punct de vedere spiritual la un post-fenomen? Este Creştinismul dincolo de Praga doar rezidual? Adică vizibil numai prin zidurile catedralelor, prin reclama agresivă a comerţului, de Paşti şi de Crăciun, adică prin înveliş, dar nu şi prin miez? O umbră „solidă”? Este credinţa unei importante părţi a Europei asemeni piesei de teatru căreia îi lipsesc actorii, o casă nelocuită, un tren fără călători? Inevitabil, răspunsul este ambivalent.

În primul rând, Creştinismul apusean, pentru a rămâne la această expresie generală, nu mai impresionează prin fenomene de masă. Dincolo de câteva puncte intense, de pelerinaj, precum Mariazell, Santiago de Compostela, Lourdes, Fatima, Pietrelcina sau vizitele episcopului Romei, prezenţa publică a creştinilor este discretă. Percepţia este confirmată duminicile, când majoritatea spaţiilor de rugăciune oferă imaginea dezolantă a unor comunităţi reduse numeric. În ciuda pastoraţiei diferenţiate, pe grupe de vârstă, invitaţia liturgică lansată de cultele tradiţionale rămâne masiv neonorată. În al doilea rând, un proces profund, de durată, se face simţit la suprafaţa socială: amnezia.

Mult mai corozivă decât ateismul militant, uitarea reperelor, a datelor, a marilor naraţiuni legate de credinţă se dovedeşte un duşman redutabil. Eşecul transmiterii elementelor identităţii religioase este egal împărţit de părinţi, profesori şi clerici. Aşa se ajunge în situaţii doar aparent hilare în care, de pildă, un elev din Germania se întreba, uimit, de ce în vârful turnurilor oamenii au decis să pună semnul plus! Motiv de a schimba prefixul şi să definim Europa occidentală, de la caz la caz, nu atât ca post-creştină, cât mai curând drept pre-creştină.

În fine, Creştinismului european occidental îi lipseşte curajul mărturisirii. Mai grav, adaptarea la regulile modernităţii merge până la autonegare. Spaima legată de marginalizare hrăneşte modul conform de gândire şi acţiune. În funcţie de confesiune, găsim teologi capabili să justifice orice: de la revoluţia marxistă la homosexualitate şi de la războiul în Irak la toleranţa faţă de Islamul intolerant. Este sugestiv cât de puţin se tematizează situaţia minorităţii creştine din Orientul Apropiat, dar cât de mult se discută despre dialogul inter-religios. Şi totuşi.

Creştinismul din Europa de Vest este mai puternic decât crede el însuşi. Umanismul practic pe care l-a însufleţit, tradus în sisteme asistenţiale şi de îngrijire, în economia socială de piaţă şi drepturile omului, arată că esenţa evanghelică are un grad ridicat de „radiaţie”, că poate provoca schimbări de proporţii. Numai aşa se explică paradoxul că, în ciuda unei religiozităţi discrete, în Vest demnitatea persoanei umane contează mai mult decât în Estul prezumat mai religios. Încă o dovadă că realitatea nu intră în clişee. Din fericire.

Radu Preda

Sursă: Europa post-creştină? | Radu Preda | adevarul.ro

Cum a murit Ștefan cel Mare 

Vara lui 1504. Ștefan domnea de peste 47 de ani și de 42 tot șchiopăta. În 1462, la primul asediu al Chiliei, era rănit de un glonte genovez. În 1475 cere un medic de la Veneția, dar nu știm dacă l-a primit. Constatăm că nici la 1502 rana nu se închisese cum trebuie. În ciuda faptului că din 1502 venise Matei Mauriano, un priceput medic venețian, situația nu se îmbunătățește. Pe 9 decembrie 1502 pleacă o scrisoare către dogele Leonardo prin care acesta este rugat să permită venețianului Dimitrie Purcivi a se întoarce cât mai repede în Moldova cu doctoriile prescrise pentru domn. Mauriano moare însă în 1503, înainte de 24 iulie, când Ștefan trimite o nouă scrisoare dogelui Leonardo, prin postelnicul Teodor, solicitând alt medic. Aflăm cu acest prilej că din cauza podagrei domnul nu își mai putea mișca mâinile și picioarele. În urma acestei scrisori e trimis medicul Ieronim da Cesena. Plecarea lui are loc pe 2 ianuarie 1504.

Între timp boala se agravase. Pe 9 noiembrie 1503 regele Vladislav al Ungariei scria dogelui: ”Domnul Moldovei e chinuit de o boală lungă și a ajuns la grele bătrânețe”. O dată cu Ieronim, vine de la Buda și un alt doctor, Leonard de Massari. La Suceava deja se afla un medic evreu, trimis de hanul tătăresc și un altul din Nurnberg, Ioan Klingensporn. La 30 iunie 1504, după ce a fost consultat de acești medici, numiți în actele vremii bărbieri (în evul mediu bărbierii jucau rol de chirurgi, însoțind mereu armatele aflate în campanie), se ia hotărârea arderii rănilor de la picioare cu fier roșu. Operația n-a ajutat la nimic, iar voievodul a fost chinuit degeaba. Dându-și seama că sfârșitul e aproape, Ștefan a ținut să hotărască însuși succesiunea la tron. Boierii se împărțiseră în două tabere: una îl susținea pe Bogdan Vlad – fiul domnitorului, acesta fiind dorit și de Ștefan cel Mare și de regele Ungariei- iar celalaltă îl susținea pe un alt fiu, se pare Ștefan, aflat la curtea sultanului. Pentru a curma orice discuție și a-și impune voința, bătrânul voievod dă poruncă să fie dus la locul unde se ținea adunarea boierilor și acolo pune să fie tăiate capetele șefilor celor două tabere. Prin acest gest de supremă autoritate, domnitorul îl impune ca succesor pe Bogdan Vlad. La puțin timp după aceea, în data de 2 iulie 1504, la ora patru după-amiaza, Ștefan ce Mare intra în legendă.

Suceava, capitala lui Ștefan cel Mare

Suceava, capitala lui Ștefan cel Mare

Voievodul-erou își pregătise din vreme mormântul la mănăstirea Putna. Pe lespedea de marmură era gravată inscripția: ” Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş carele aici zace şi s-a mutat în veşnicele lăcaşuri în anul 7…”. Data morții evident lipsea, iar urmașii săi nu au completat-o. Se găsește însă pe acoperământul de stofă al mormântului, făcut din porunca lui Bogdan: ”Io Ștefan voievod a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și s-a mutat la lăcașul cel veșnic în anul 7012, în luna iulie, ziua a doua, marți, în ceasul al patrulea din zi”. Însoțit de boieri, de toată curtea și de mare mulțime de norod, care recunoștea că a pierdut pe cel mai mare apărător al său, a fost purtat trupul eroului spre mănăstirea unde și azi se odihnește.

Stefan_cel_Mare

Girgore Ureche în “Letopisețul țării Moldovei, de când s-au descălecat țara” ne povestește:

Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav și slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani în toate părțile să bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marți, iulie 2 zile. Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat ; de multe ori la ospéțe omorâea fără județu. (Această judecată aspră trebuie privită prin prisma faptului că Ureche era membru al tagmei boierești, iar Ștefan a ordonat executarea a trei dintre apropiații cronicarului, ei fiind acuzați de hiclenie, adică trădare.)

stefan cel mare si sfant

Amintrilea era om intreg la fire, neléneșu, și lucrul său îl știia a-l acopieri și unde nu gândiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se vârâia, ca văzându-l ai săi, să nu să îndărăpteze și pentru acéia raru război de nu biruia. Și unde-l biruia alții, nu pierdea nădéjdea, că știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și ficiorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri vitejești, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.

Mormantul lui Stefan cel Mare

Mormantul lui Stefan cel Mare

Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ștefan vodă, nu pentru sufletu, ce este în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui céle vitejești, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după acéia l-au ajunsu. Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan vodă într-același anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fostu așa nici odinioară, și décii preste vară au fostu ploi gréle și povoaie de ape și multă înecare de apă s-au făcut.Au domnitu Ștefan vodă 47 de ani și 2 luni și trei săptămâni și au făcut 44 de mănăstiri și însuși țiitoriu preste toată țara.”

Putna, locul unde doarme somnul vesnic Stefan

Putna, locul unde doarme somnul vesnic Stefan

Omagiat de străini, lăudat de dușmani și prețuit de aliați, imaginea lui Ștefan cel Mare a intrat în conștiința românilor fiind una dintre cele mai luminoase figuri din Istoria Națională.

Dacă sunteți pasionați de istorie la fel de mult ca noi și puteți oferi un mic ajutor financiar pentru a menține în viață site-ul, http://www.istorie-pe-scurt.ro vă rugăm să dați click aici

surse

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi tipuri până astăzi, editura Albatros, 1971

Constantin C. Giurescu, Istoria românilor vol II, editura All. București, 2010

Istoria românilor, vol IV, editura Enciclopedică, București, 2001

Sursă: Cum a murit Ștefan cel Mare | Istorie pe scurt

Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului

Romani! Ridicati capetele plecate! Indreptati spinarile incovoiate! Alungati tristetea si lipsa de sperante din aste zile. Nu mai stati timorati si complexati in fata unei Europe care ne datoreaza insasi existenta. Amintiti-va din nou de Marele nostru Stefan.

De toti mosii si stramosii care nu au lasat neamul sa piara. Cu sute de ani inainte de Americi, teroristi, CIA-uri, Al- Qaede si atentate regizate, Stefan cel Mare si Sfant administra Islamului cea mai mare infrangere suferita vreodata de vreo armie musulmana din partea unui lider crestin. Nici macar victoriile lui Carol cel Mare, Cid-ul, Skanderbeg sau oricare riga european din istorie nu se pot compara ca importanta politica si dramatism cu baia de sange si noroi in care s-a cufundat cea mai puternica armata a vremii. Nimeni altul decat cel mai bun corp expeditionar al teribilului Mahomed al doilea, avea sa sfarseasca drept ingrasamant pentru ogoarele Vasluiului…

Europa valahilor

Oricat de hazardat le-ar putea parea unora, Europa secolelor XIV si XV a apartinut din punct de vedere militar micilor formatiuni statale romanesti care s-au opus cu succes celei mai mari forte a vremii, temutul Imperiu Otoman. Fara niciun fel de exagerare, putem spune ca daca este sa pastram proportiile cu ceea ce eram acum 500-600 ani, Romania de azi ar trebui sa infranga in lupta armata Statelor Unite, Rusiei sau Chinei… Nu-i asa ca va pufneste rasul? Trecand peste neincrederea si dezamagirea provocate de situatia Romaniei din prezent pe toate planurile, inclusiv militar, trebuie sa ne amintim macar ca eram intr-atat de neclintiti pe vremuri, incat administram infrangeri umilitoare puternicilor lumii. Iar celor care nu sunt inca convinsi de forta si spiritul razboinic al stramosilor nostri, le prezint o scurta comparatie intre proportia de forte intalnita intre „marile” batalii ale Europei Apusene si confruntarile militare ale voievodatelor romanesti. Faimosul Razboi de o suta de ani, bataliile de la Azincourt, Formigny, Castillon sunt confruntari intre osti care numarau maximum 10.000-20.000 de soldati, ultimele chiar mai putin de 5.000…

In faimoasa batalie de la Tannenberg, cand este stopata inaintarea cavalerilor teutoni spre rasarit, s-au confruntat corpuri de armata de 10.000, respectiv 16.000 soldati. Vreti mai mult? Ei bine, in perioada Razboiului celor Doua Roze, efectivele sunt de-a dreptul derizorii, de obicei sub 5.000 de actori angrenati in spectacolul sangeros al Zeului Marte. In celebra batalie de la Rimini din 1469, cand Federico da Urbino infrange armata papala, au murit…100 de oameni si au fost raniti circa 3.000. Si, nu uitati, cronicile contemporane o numesc „batalie cumplita” (Atrox Dimicato)!

 Cele mai mari inclestari din aceste secole par a fi luptele intre principii elvetieni si regele Carol cel Curajos. Trupele de soldati implicate in luptele de la Granson si Morat se ridica la un maximum de 20.000 de indivizi. Arta si gandirea militara in Europa apuseana de atunci erau eminamente rudimentare. Se poate vorbi chiar de o decadere, comparativ cu geniul militar-tactic al armatelor Romei care au precedat regatele din regiune. Progresele in domeniu ale Europei de Vest se inregistreaza mult mai tarziu, impulsionate fiind de folosirea tot mai frecventa a armelor de foc si a prafului de pusca in razboaie. In rasaritul Europei, lucrurile stateau cu totul altfel. Taratele si cnezatele rusesti nu reprezentau (inca) o forta militara, regatul polon era tributar manevrelor si conceptelor militare de-a dreptul falimentare de import apusean (merita dat exemplu, impasul polon de la Marienburg si aparitia providentiala a trupelor moldovensti care au intors rezultatul luptei). La fel, nici ungurii nu au stralucit prea mult pe campul de lupta. Bulgarii, sarbii si bizantinii au cazut dupa o darza dar trista rezistenta in fata fortei Semilunei.

Romanul Iancu de Hunedoara lupta ca un leu contra turcilor intre anii anii 1444-1447, dar spre final este infrant de acestia. Intr-un episod putin cunoscut al istoriei nationale, bravul razboinic transilvan organizeaza in anul 1448 o ultima mare campanie care viza cucerirea Salonicului. In acest proiect ambitios, il avea partener pe insusi leul albanezilor, printul Skanderbeg. Din motive inca nestiute, actiunile celor doi conducatori crestini nu sunt bine sincronizate. Rezultatul este dureros. In lupta de la acelasi trist Kossovopolje, Iancu de Hunedoara este infrant dupa o inclestare catastrofala care durase trei zile si trei nopti… Singurii care s-au adaptat cu succes si au pus la punct tactici revolutionare alaturi de manevre eficiente au fost voievodatele romanesti ale Moldovei si Tarii Romanesti. Conduse de voievozi realisti si inspirati precum Mircea cel Batran, Vlad Tepes si marele Stefan, valahii au fost singurii europeni care au tinut la respect hidra otomana. Turcii erau la apogeu. Condusi de cumplitul Mahomed al doilea, supranumit Fatih (Cuceritorul), otomanii cucerisera Bizantul, una dintre cele doua cetati ale crestinatatii, precum si o buna parte a Europei de rasarit. Cum turcii nu detineau o flota militara care sa le permita invazia Apusului prin Mediterana, in drumul ordiilor spre Roma nu mai stateau decat voievodatele romanesti…

Moldova dacilor liberi

In aceeasi perioada, asupra Moldovei pandeau nu numai otomanii, ci si ochii lacomi ai tatarilor din Hoarda de Aur. In anul 1469, o hoarda a tatarilor de pe Volga, condusa de Eminec, nepotul hanului cel mare, porneste o expeditie de jaf in Moldova, atras de prosperitatea economica datorata masurilor luate de Stefan cel Mare. Cruzimea si tupeul nomazilor meritau pedepsite…. Stefan strange in graba o oaste de curteni si razesi din Tara de Sus (actuala Bucovina) si porneste dupa tatari. Acestia au parte de ghinionul vietii lor, cand sunt prinsi in ziua de 20 august langa Lipinti. Macelul este infiorator. Hoarda tatarasca este masacrata, avand mari pierderi in oameni, Eminec insusi este facut prizonier de Stefan. Hanul cel batran de pe Volga, tot nu intelege cu cine are de a face, astfel incat isi permite sa-i trimita lui Stefan o solie manioasa de 100 de oameni (exact cati au murit la batalia din Rimini!). Solie care are tupeul sa-i ceara lui Stefan nu doar eliberarea prizonierilor tatari ci si …despagubiri pentru pierderile suferite! Inconstienta si nesimtirea cererii sunt pedepsite pe loc. Stefan cel Mare ordona tragerea in teapa a tuturor prizonierilor alaturi de 99 de tatari din solie. Fiul hanului este taiat pe loc in bucati. Supravietuitorului i se taie nasul si urechile si este trimis calare inapoi la Hoarda de Aur sa povesteasca hanului ultimele noutati…

Turcii se dovedesc, la randul lor, la fel de grei de cap… Cuceritorul Bizantului vedea in Moldova principalul obstacol in invadarea Europei. In plus, ocuparea Moldovei permitea turcilor supunerea definitiva a Hoardei de Aur alaturi de consolidarea unei viitoare aliante cu tatarii care i-ar fi ajutat pe otomani pe baza religiei comune. Nu in ultimul rand, sultanul vedea in bogatul voievodat romanesc, o baza de operatiuni militare, un izvor de resurse economice si de luptatori valorosi care puteau fi angajati ca mercenari de partea Semilunei. Precedente mai fusesera (sultanul avea exemplul contingentelor sarbesti si bulgaresti care erau fortate sa lupte de partea turcilor dupa caderea tarilor respective)… Un alt aspect politico-strategic care il deranja la culme pe Mahomed, era incercarea continua a lui Stefan cel Mare de a sustrage Tara Romaneasca de sub autoritatea Portii. Cu peste 150 ani inainte Unirii Viteazului Mihai, geniul militar al lui Stefan incerca de fapt o unitate a tarilor romane. Unitate a carei valoare si importanta regionala fusesera subliniate chiar de sultanul Murad al doilea. Toti acesti factori la care se adauga refuzul marelui domnitor de a inchina tara turcilor sau de a le plati tribut, alimenteaza furia lui Mahomed. El, cuceritorul Constantinopolului nu putea fi refuzat de conducatorul unei tari mici situata la marginea Imperiului cladit prin jaf si sange de generatii de sultani turci.

Vin Turcii!

„In zilele albe ale miezului iernii inaintau multimile negre, zecile de mii de dusmani, ieniceri, spahii si gloata, ca lupii flamanzi ” – Nicolae Iorga

Intr-un acces de furie, sultanul decide pe loc ca insolenta lui Stefan sa fie pedepsita cat mai repede posibil, iar Moldova cea rebela sa ajunga pasalac unde sa domneasca legea Profetului si bunul plac al turcilor. In acest scop, Mahomed trimite impotriva moldovenilor cele mai bune osti ale Imperiului. Temutele si incercatele trupe otomane calite in luptele cu durii albanezi ai lui Skanderbeg si comandate de eunucul Soliman Pasa, primesc ordinul sa abandoneze pe moment asediul Krujei pentru a potopi Kara Bogdania (cum numeau turcii Moldova). Nucleului oastei care lupta cu albanezii i se alatura oastea Rumeliei, plus corpul personal de ieniceri de elita al sultanului, la care se adauga un esantion de 12.000 de valahi din Tara Romaneasca trimis de turci sa lupte contra voii lor cu fratii moldoveni.

Vedem, asadar, ca Mahomed al doilea nu a precupetit niciun efort pentru a-l infrange pe Stefan. Conform tuturor izvoarelor vremii scrise la Buda, Cracovia, Constantinopol, Venetia, corpul expeditionar turcesc numara circa 120.000 de razbonici, carora li se adaugau alte zeci de mii de auxiliari. Amenintarea era deosebit de serioasa, Stefan cel Mare, propulsat in rol de unic aparator al intregii crestinatati se vede nevoit sa ceara ajutor militar la curtile Europei. Primeste in schimb… laude si incurajari! In fata unui asemenea colos, Stefan reuseste totusi sa stranga aproape 40.000 de osteni moldavi carora li se adauga un contingent de secui de circa 5.000 de oameni. In calea urgiei musulmane, Stefan cel Mare opune eficienta tactica a parjolirii pamanturilor, retragerii populatiei, otravirii fantanilor, astfel ca invadatorii sa simta coltii demoralizatori ai foamei, setei si molimelor. Soliman Pasa vrea sa termine treaba repede. Strateg iscusit, el isi da seama ca un razboi de uzura nu i-ar aduce decat probleme. Turcul vrea o singura lupta in care sa decida soarta campaniei in favoarea sa. Convins ca armata Semilunii va cauta orice prilej pentru a da inclestarea finala, Stefan ordona retragerea spre Vaslui. Acolo, Maria Sa alege o zona strategica buna, situata intr-un loc unde dealurile care inconjoara lunca Barladului se apropiau intre ele. Cum dealurile erau impadurite, turcii nu puteau sa surprinda oastea Moldovei printr-un atac din flanc.

Apus de…Semiluna

In zorii zilei de 10 ianuarie, avangarda otomana zarea pentru prima data oastea moldoveneasca printre aburii cetosi ai luncii Barladului. Armata dusmana era deja slabita de marsurile lungi peste care se adauga lipsa alimentelor si a odihnei. Natura parca-i ura la randul sau pe turci, deoarece cu cateva zile inainte de batalie, vremea s-a incalzit, in consecinta zapezile incepusera sa se topeasca transformand lunca intr-o mlastina vascoasa in care se putea impotmoli si un soarece. Conform cronicarului turc Kemal Pasa Zade, Stefan a oprit inaintarea turca tragand in acestia cu tunuri, bombarde si sageti. Prinsi in valea inconjurata de paduri, otomanii nu se pot replia sa inconjoare pozitiile moldovenesti din cauza copacilor si a terenului mlastinos. Lupta se transforma intr-un conflict de uzura, din care moldovenii ies avantajati datorita pozitiilor mai bune detinute de voievod. Acelasi Kemal-Zade ne spune ca in fata neputintei strapungerii liniilor moldovensti, Mihaloglu Ali-Bei, o curajoasa capetenie otomana a organizat un „buluc” compus din ieniceri de elita „pentru al caror suflet batalia era o placere”, si s-a avantat in fruntea lor asupra moldovenilor.

Manevra albanezului turcit pare sa reuseasca pe moment, ienicerii patrunzand in randurile moldovenilor. Lupta se transforma intr-o inclestare cumplita. Cum orice batalie are un moment critic, un punct de rascruce in care totul se poate rasturna, acesta este momentul maxim al luptei de la Podul inalt. Constient de acest lucru, sesizabil doar de strategii de geniu ai istoriei, Stefan cel Mare pregateste atacul final dublat de un siretlic eficient. Pentru a-i deruta si mai rau pe turci, Maria Sa odona ca satenii plasati pe dealurile din fata sa faca un zgomot cat mai mare din trambite, tobe si buciume. Turcii musca momeala crezand ca vor fi atacati din flancul stang, se regrupeaza si se pregatesc de aparare. Atunci, Stefan cu grosul armatei cade ca un fulger in spatele turcilor retezandu-le orice eventuala retragere. Furia moldovenilor nu cunoaste margini, masacrarea invadatorilor continua cu frenezie. Totul se transforma incet, incet intr-o masa amorfa in care urmasii dacilor liberi dezlantuie asupra Semilunii un adevarat Armagheddon mobil faurit din ghioage, securi, coase, palose si lanci. Mandria sultanului, crema trupelor sale de ieniceri scoliti in academii militare sa devina asi ai iataganului, este zdrobita fara drept de replica.

Pierderile sunt uriase. Nicaieri vreo armata musulmana nu mai fusese decimata in asemenea hal. Chiar cronicile turce afirma ca atunci au fost taiati 40.000 de vajnici ieniceri si spahii, o suma enorma pentru oamenii acelor timpuri. Socul psihologic s-a transmis intr-o clipita. Vazand ce soarta cruda-i macina pe cei mai buni razboinici ai armatei, restul soldatilor turci intra in panica si fug dezordonat. Incercarile lui Soliman de a organiza o rezistenta sunt sortite esecului. Nimeni nu mai asculta de nimeni. „Niciodata o oaste turceasca n-a mai suferit o astfel de infangere”, bocea intr-o cronica mama sultanului Mahomed Fatih. In timp ce cronicarul polonez, Jan Duglozs, contemporan cu marele Stefan, scrie la randul sau: „Foarte putini turci si-au putut gasi mantuirea prin fuga, caci, multi s-au inecat in apa Siretului, chiar si aceia care au scapat si au ajuns pana la Dunare, au fost ucisi acolo de moldoveni care aveau cai mai iuti, sau au fost inecati”. Cronica lui Kemal-Pasa-Zade este inca mai sumbra, turcul scriind despre trista soarta a turcilor dupa incheierea bataliei. Aflam asadar, ca otomanii au pierdut un numar de 40 de stindarde de lupta, un numar record in istoria Turciei. Stefan cel Mare a tras in teapa toti prizonierii turci, in afara de cateva pasale. Pentru a scapa de numarul imens de cadavre turcesti care, daca s-ar fi descompus odata cu venirea primaverii, ar fi dezlantuit molime asupra Moldovei, domnitorul ordona stangerea hoiturilor otomane in movile dupa care li s-a dat foc…

Victoria zdrobitoare are reverberatii in intreaga lume. Cei mai fericit sunt crestinii sarbi, bulgari, greci si armeni care gemeau sub asuprirea turcilor. Stefan primeste laude si aprecieri din Persia pana la Papa Sixtus al IV-lea care trece peste deosebirile de rit religios si il numeste „Atletul lui Christos”. Cronicile se intrec intre ele in laude si multumiri la adresa domnitorului. Asa ne a fost dat si noua, romanilor, sa scriem o pagina importanta din Istoria Lumii si Europei!

Sursă: Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului | Istorie

Sabia lui Ștefan cel Mare

Unul dintre cele mai prețioase obiecte rămase de la domnul Moldovei este sabia sa. Sabia a fost primită de Ștefan cel Mare după bătălia de la Vaslui din partea papei Sixt al VI-lea, în semn de recunoaștere a rolului decisiv al Moldovei în apărarea creștinătății. Sabia a fost realizată din oțel de Toledo, cel mai bun material existent în Evul Mediu pentru fabricarea armamentului.

Mânerul în forma de cruce al sabiei este împodobit cu stema Moldovei. În cursul secolului al XVI-lea, sabia a ajuns la Istanbul, unde este păstrată și astăzi la muzeul Topkapî. Există două variante distincte referitoare la modul în care sabia a părăsit Moldova. Conform uneia dintre ele, sabia a fost dăruita de moldoveni sultanului pentru a recunoaște meritele unui adversar redutabil. Cea de-a doua legendă plasează momentul pierderii sabiei la sfârșitul primei domnii a lui Petru Rareș. Fiu al lui Ștefan cel Mare, Petru a încercat să redeschidă lupta cu Imperiul Otoman în 1538. Campania de represalii a sultanului Soliman Magnificul avea să ducă la pierderea domniei și la refugierea lui Rareș în Transilvania. Trupele otomane au impus ca domn al Moldovei pe Ștefan al V-lea, cunoscut ca „Lăcustă-Vodă“. Turcii au jefuit tezaurul Moldovei înainte de a se retrage, luând cu ei și sabia lui Ștefan cel Mare.

Sabie_Stefan_cel_Mare (1)

Timp de 460 de ani, sabia nu a mai părăsit Turcia. Ea a fost expusă ultima dată în țara noastră în iulie 2004, la Muzeul Național de Artă al României. Cu această ocazie Guvernul Turciei a donat o copie a sabiei statului roman. Copia sabiei lui Ștefan cel Mare, ea însăși o operă de artă, a fost donată Mănăstirii Putna de către Guvernul României cu prilejul manifestărilor ce au avut loc la Putna la 1 iulie 2004. Sabia care se află expusă la Topkapî are lungimea totală de 125 cm – lama de 102 cm, cu un mâner îmbrăcat în fir din argint împletit; cântărește cca. 2,5 kg. Mânerul sabiei se termină cu un buton aplatizat sub formă de disc, placat probabil cu aramă. Pe fața superioară a discului apare inscriptia : Eu domnul Stefan, voievod! împreună cu semnul crucii.

 

Sursă: Sabia și steagul lui Ștefan cel Mare | Istorie pe scurt

În apărarea Binecredinciosului Ștefan cel Mare și Sfânt: „Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare”.

Există o persistentă „tradiţie” privitoare la viaţa sentimentală a lui Ştefan Vodă, care îl zugrăveşte ca pe un soţ veşnic infidel, ce a semănat copii din flori în toate colţurile ţării. Este o istorie paralelă, ce a căpătat uşor credit într-o ţară în care domneşte convingerea că niciodată „nu iese fum fără foc!”. Din această pricină s-a ajuns, spre exemplu, ca în anul aniversar care a trecut (2005, n.n.), numele marelui voievod să constituie pretextul unei expoziţii de grafică de gust îndoielnic, ce friza pornografia.

Chestiunea copiilor din flori ai lui Ştefan cel Mare a fost totuşi elucidată în mare parte, de multă vreme, prin contribuţiile a numeroşi istorici. Din diverse motive însă, concluziile lor sunt cu greu asimilate de conştiinţa publică. Din cele trei căsătorii, domnul a avut cel puţin opt copii, dintre care trei fete. Astăzi pot părea numeroşi, dar pentru acea vreme era un număr cât se poate de obişnuit. Războaiele şi epidemiile reprezentau riscuri ce puteau fi învinse doar prin asigurarea unui număr mare de urmaşi.

Mic dicţionar explicativ

In cazul unui domn, adesea căsătoria nu avea nimic de-a face cu sentimentele, orice alianţă matrimonială reprezentând, în primul rând, o chestiune politică. Căsătoriile lui Ştefan Vodă, realizate cu multă înţelepciune, schiţează grăitor aspiraţiile sale politice. Dacă vorbim despre sentimentul iubirii, aşa cum era înţeles el în veacul XV, nu cadrul matrimonial este cel mai potrivit câmp de cercetare, în principiu, relaţiile nelegitime oferă materialul de care avem nevoie. Nu întâmplător, pentru a desemna rodul unei asemenea iubiri, în limba română s-a găsit romantica sintagmă: „copil din flori”. De obicei, asemenea fii erau frumoşi, înzestraţi şi iubiţi. Trebuie să arătăm că în epocă, termenul de „copil” avea înţelesul de băiat născut în afara căsătoriei, cei legitimi fiind numiţi „fii” sau „feciori”. Pentru bastarzi se folosea uneori şi cuvântul „baistruc”. Cunoscuta formulă de „os domnesc” arăta o descendenţă autentică, pe linie masculină, însă nu neapărat şi pe cea feminină, după cum „sânge domnesc” exprima o descendenţă domnească doar pe linie maternă. In cazul stingerii fiilor legitimi, asemenea „fii naturali” puteau revendica tronul ţării şi duce mai departe coroana părintelui lor. „Ţiitoarele” domnilor Moldovei, deşi s-au bucurat probabil de un statut aparte, nu au ajuns să ocupe o poziţie cvasi-oficială la Curtea domnească, ca în cazul favoritelor regale de la Curtea Franţei. Adesea, o asemenea legătură a unui domn nu putea fi oficializată printr-o căsătorie din cauza treptelor sociale diferite din care proveneau cei doi parteneri. „Egalitatea de naştere” era un principiu respectat. Domnii nu aveau dreptul la o căsătorie obişnuită, precum oamenii de rând. In cazul lui Ştefan Vodă, pentru asemenea legături sentimentale nici măcar nu era nevoie să fie infidel faţă de soţia legitimă. Să nu uităm că în tinereţe a avut două perioade în care  postul de „doamnă” a fost vacant: 1457-1463; 1467-1472. In aceste intervale este foarte posibil să se fi consumat unele relaţii amoroase din care să fi rezultat chiar copii. Categoriile de izvoare păstrate, prin natura lor, nu oferă şi nici nu pot oferi prea multe informaţii privitoare la asemenea subiecte. Este firesc, din moment ce nici despre fiii legitimi ai lui Ştefan Vodă nu avem prea multe date. Considerat fiu din flori, al unui tată care ar fi fost, la rândul său, copil din flori, era de presupus ca Ştefan să fi dus pe culmi această tradiţie de familie, excelând şi aici, ca în tot ce făcea. Comparat însă cu alţi domni, precum bunicul său, Alexandru cel Bun, cu fiul său, Bogdan III, sau cu Alexandru Lăpuşneanu, de exemplu, Ştefan cel Mare a avut performanţe modeste în acest domeniu, dând dovadă de o neaşteptată cumpătare. In cele ce urmează, vom analiza, pe rând, legăturile sentimentale atribuite de diverşi istorici lui Ştefan cel Mare, din care ar fi rezultat copii din flori, pentru a vedea în ce măsură faima sa de „mare iubăreţ” este susţinută de argumente concrete. Nu este sigur că Alexandru, cel dintâi fiu al lui Ştefan cel Mare, a fost fiul unei ţiitoare, identitatea mamei sale rămânând discutabilă. Toată dezbaterea se baza pe faptul că în pomelnicul mănăstirii Bistriţa figurează o „Maruşca, mama Iui Alexandru”, necunoscută ca soţie a voievodului. Este singura sursă care vorbeşte despre ea. Au urmat speculaţiile istoricilor. Dacă Maruşca a fost doar o legătură nerecunoscută de Biserică, e greu de crezut că numele său ar fi fost admis în pomelnic; la fel, dacă nu făcea parte oficial din familia ctitorului, numele ei nu ar avea ce căuta în acest gen de document. Unii istorici au presupus că a existat o căsătorie oficială a lui Ştefan înainte de venirea sa la tron, din care s-ar fi născut doi fii: Alexandru şi Ilie, deşi viitorul domn avea o vârstă prea fragedă la acea vreme. Pe de altă parte, Maruşca nu este numită nicăieri „doamnă”. Se ştie că, în primii şase ani de domnie, Ştefan nu a fost căsătorit. Sunt însă indicii că acest Alexandru era, mai curând, fiul Evdochiei de Kiev, cea dintâi doamnă a lui Ştefan, cu care se însurase în 1463. Prima menţiune documentară a „iubitului nostru fiu Alexandru” datează din 28 aprilie 1464, fiind deci foarte plauzibilă o naştere legitimă. La 1466, în urma unei danii către Muntele Athos, Ştefan ceruse ca pomelnicul mănăstirii Zografu să amintească „şi pe doamna mea lângă domnia mea şi pe copiii noştri dăruiţi de Dumnezeu, Alexandru şi Elena” (Magazin istoric, nr. 2/1974).

m1758Enigmatica Maruşca si Bogdan, fratele lui Bogdan

Poate o soţie legitimă a unui domn să dea naştere unui fiu nelegitim? Provocarea a fost lansată de N. Iorga, care semnala o anumită nepotrivire cronologică, ajungând la concluzia că Maria-Voichiţa l-ar fi născut pe Bogdan cu câţiva ani înainte de a deveni doamnă, pe vremea când Maria de Mangop mai era încă în viaţă. Cu alte cuvinte, înainte de a-i fi doamnă, tânăra domniţă munteancă, Voichiţa, i-ar fi fost ţiitoare lui Ştefan cel Mare, iar Bogdan, „rodul şoldurilor lui Ştefan Vodă”, i s-ar fi născut ca bastard, căsătoria survenită ulterior transformându-l în urmaş  legitim.

In realitate, se ştie că doamna Maria de Mangop a avut doi fii, Ilie şi Bogdan; primul s-a stins foarte curând, iar Bogdan a murit în 1479, după cum arată inscripţia pietrei sale de mormânt de la Putna. In acelaşi an, 1479, la 16 iunie, doamna Măria Voichiţa 1-a născut pe Bogdan-Vlad. Incurcătura pricinuită de existenţa a doi fii cu acelaşi prenume 1-a făcut pe N. Iorga să creadă, cel puţin pe moment că viitorul domn Bogdan III a venit pe lume înainte de oficializarea celei de-a treia căsătorii a lui Ştefan cel Mare. Ipoteza sa a fost infirmată de cercetările ulterioare.

Documentele şi cronicile arată că doar despre unul singur dintre fiii lui Ştefan Vodă se poate afirma, în mod cert, că s-a născut în afara căsătoriei: Petru Rareş. Mama sa era o Maria, devenită apoi soţia unui Rareş, târgoveţ din Hârlău. După o veche tradiţie, ea ar fi fost din neamul boierilor Cernat, stăpâni de pe la 1448 ai lacului Brateş, de lângă Galaţi (Magazin istoric, nr. 3/1977). Aceasta ar explica preocuparea pentru negoţul cu peşte, în care fusese implicat Petru Rareş, înainte de a urca pe tron. Iată cum sună panegiricul lui Macarie, referitor la comanditarul cronicii sale: „După revelaţia lui Dumnezeu, a fost ales în domnie Petru cel Minunat şi în acelaşi timp a fost împobobit cu cununa domniei […] Şi acesta era una din odraslele veşnic pomenitului Ştefan, ascuns ca odinioară lumina sub obroc, care a fost înălţat la scaunul domniei cu cinste, după sfatul obştesc, şi sfinţit cu untdelemnul binecuvântării, cu mâna celui pe care l-am pomenit mai înainte [mitropolitul Teoctist], că l-a uns şi pe nepotul său”. Cronica muntenească a lui Radu Popescu relatează şi ea că „la moartea lui Ştefăniţă vodă, vrând boierii să pună domn care să fie din sămânţă domnească, au ieşit unul de au auzit din gura mitropolitului ce să pristăvise mai înainte, că Patru Măjarul de la Hârlău iaste fecior lui Ştefan vodă, care iaste făcut din muerea unui târgoveţ den Hârlăurce l-au chemat Rareş. Pe acesta adeverindu-l fecior de domn, l-au ridicat cu toţii domn”.

Dimitrie Cantemir comenta la rându-i că Petru Rareş, sau Majă, era fiul lui Ştefan cel Mare, „dar dintr-o căsătorie nelegitimă, din a cărui alegere se vede limpede cu câtă sfinţenie respectau boierii de altădată succesiunea la tron a moştenitorilor domnilor lor. Intr-adevăr, nimeni nu ştia ce era cu naşterea acestui Petru, fie că părintele său se ruşina că avea un copil dintr-o însoţire vinovată, fie că nu vroia să dea prilej la dezbinări care s-ar fi iscat dintr-asta după moartea lui, iar Petru însuşi, neştiutor de originea sa nobilă, ajunsese într-atâta sărăcie, încât era nevoit să-şi ţină zilele dintr-o îndeletnicire cu totul de rând, negoţul de peşte (care la moldoveni se numeşte măjerie şi i-au şi dat mai târziu acestuia numele de Majă). Dar în vreme ce toată lumea era încredinţată că prin moartea lui Ştefan VI vestitul neam al Drăgoşeştilor se stinsese, şi după ce boierii se adunaseră spre a alege un nou domn, apăru mama acestui Petru şi le arătă un hrisov (sau uric) al lui Ştefan cel Mare, prin care pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copil al lui; prin aceasta i-a minunat aşa de tare, încât, fără vreo altă consfătuire, au ales domn pe acest Petru, ca fiind fiul domnului lor şi l-au chemat de la negoţul cu peşte la tron […]”.

Interesantă coincidenţa între prenumele şi ocupaţia acestui bastard şi patronul său spiritual, Apostolul Petru, supranumit „Pescarul”.

Prin descendenţa din familia Cernat, legată de lacul Brateş, Petru Rareş ar fi un înaintaş al generalului Cernat, din timpul războiului de independenţă de la 1877-1878. Mai nou, Maria Magdalena Szekely a oferit o altă atrăgătoare ipoteză, arătând că mama lui Petru Rareş pare a nu fi fost o simplă orăşeancă din Hârlău, ci avea ascendenţă în înalta boierime moldovenească. Astfel, ea pare a se trage din neamul lui Isaia logofăt din vremea lui Alexandru cel Bun, iar soţul acesteia, aşa-zisul „Rareş”, nu era nici el un târgoveţ oarecare, ci ar fi fost un descendent al boierului Bârlă de la Hârlău.

Petraşco da. Mircea nu

In afară de Petru Rareş, a mai existat un fiu al lui Ştefan Vodă purtător al acestui prenume, Petraşco – zis de la Putna. Nu s-a putut stabili cu certitudine identitatea mamei sale. Este menţionat în documente pentru prima dată în 1471, la patru ani după moartea Evdochiei de Kiev şi înaintea căsătoriei cu Maria de Mangop (1473). S-a presupus deci, că acest Petraşco era rodul unei ţiitoare, din perioada de văduvie a lui Ştefan Vodă, dar nu este exclus să fi fost fiul Evdochiei. A murit la o vârstă fragedă, numele său figurând pe o piatră de mormânt de la Putna, din 1480 (Magazin istoric, nr. 1/1969).

A rămas vestită corespondenţa lui Ştefan cel Mare cu boierii brăileni, din 1481, în care este amintită o anume Călţuna, pe al cărei fiu, Mircea, pretendent la tronul muntean, Ştefan îl numea „feciorul Domniei Mele”. Scurta scrisoare a boierilor brăileni poate fi redată integral, pentru pata de culoare pe care o aduce: „De la toţi boierii brăileni şi de la toţi cnezii şi de la toţi Românii îţi scriem ţie, Ştefan Voievod, Domn moldovenesc. Este în tine omenie, ai tu minte, ai tu creieri, de-ţi strici cerneala şi hârtia pentru un copil de femeie stricată, fiul Călţunei, şi zici că-ţi este fiu? De-ţi este fiu şi vrei să-i faci bine, ci tu orânduieşte să fie după moartea ta Domn în locul tău, şi pe mă-sa iea-o şi o ţine, să-ţi fie Doamnă, curn au ţinut-o în ţara noastră toţi pescarii brăileni; ci tu ţineţi-o să-ţi fie Doamnă. Şi învaţă-ţi tu ţara ta cum să te slujească, iar pe noi să ne laşi în pace, că, de-ţi cauţi duşman, îl şi găseşti! Şi aşa să ştii: avem Domn mare şi bun şi avem pace din toate laturile; să ştii că toţi pe capete vom veni asupra ta şi vom sta „pe lângă Domnul nostru Basarab Voievod, până ce vă vom pierde capetele”.

Unii autori, printre care şi Aurelian Sacerdoţeanu (Magazin istoric, nr. 1/1969), au luat de bună ideea că acest pretendent era efectiv fiul lui Ştefan Vodă, fiind rodul „unei legături întâmplătoare în vremea pribegiei din Ţara Românească, unde ea [Călţuna] îşi va fi avut bărbatul ei legiuit”. Apelativul de „fiu” nu indica însă filiaţia, în sens genealogic, aşa cum s-ar putea crede, ci, în limbajul diplomatic al vremii, cum arăta acum câţiva ani Leon Şimanschi, marca subordonarea politică, trăsături ce defineau relaţia dintre cei doi. Se ştie că pretendentul Mircea, sprijinit de Ştefan cel Mare, era fiul domnului muntean Vlad Dracul, deci frate al lui Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.

In sfârşit, amintim alte două cazuri. Este vorba des­pre doi nepoţi ai lui Ştefan Vodă, care au pretins ei înşişi a fi feciorii acestuia. Primul a fost semnalat de N. Iorga în 1915: un pretendent la tronul Moldovei, refugiat în Polonia, pe nume Ioan (sau „Iani”), care se intitula „rege al Moldovei”. Ulterior, istoricii care s-au ocupat de problemă au căzut de acord că acesta putea fi nu un fiu, ci un nepot al lui Ştefan cel Mare, născut din Alexandru, fiul Maruşcăi, amintit mai sus.

Cel de al doilea caz este acela al lui Ştefan Lăcustă. L-am elucidat într-un număr recent al revistei (9/2005).

In cunoscutul său studiu privitor laRoirea familiilor româneşti peste Nistru, G. Bezviconi semnala, încă din 1941, faptul că în familia nobililor ruşi Rahmaninov s-a păstrat o veche legendă genealogică potrivit căreia ei s-ar trage dintr-un strămoş care era fratele domniţei Olena, fiica lui Ştefan cel Mare, căsătorită la Moscova (Magazin istoric, nr. 6/1997). Acest personaj, numit Ioan, era poreclit „Sused”, adică „vecin”. Neexistând nici un fiu legitim al lui Ştefan vodă purtător al acestui nume, se poate admite, ca ipoteză, posibilitatea ca el să fi fost un fiu natural necunoscut. Astfel, celebrul compozitor rus Serghei Rahmaninov (1873-1943) ar apărea ca descendent din domnul moldovean. Temeiurile documentare ale acestei tradiţii nu au fost însă înfăţişate vreodată.

m1774Fiice din flori?

Dacă fiii naturali ai domnilor pot lăsa urme mai vizibile în cronici şi documente, prin revendicarea dreptului lor la tron, eventualele fiice născute din diverse ţiitoare sunt mai greu de identificat. Când vorbim despre o asemenea fiică, gândul ne duce spre Oana cea bălaie, „Băbătia” din drama Apus de Soare a lui Delavrancea. Personajul era însă o simplă ficţiune a autorului, nefiind atestată de sursele istorice. Dumitru Almaş a construit un roman în jurul acestui personaj, intitulat chiar Oana (Editura Militară, 1986). C. Gane menţionează în treacăt o posibilă fiică a lui Ştefan, măritată cu nobilul polonez Sambuszko, fără a arăta însă pe ce se întemeiază. Probabil că este vorba despre acea Marie, fiica necunoscută semnalată în 1870 de B.P. Hasdeu. Această Marie era însă o fiică legitimă, din căsătoria lui Ştefan cel Mare cu Măria Voichiţa. Se admite astăzi ca foarte posibilă căsătoria Mariei cu Teodor (Bogdan) Vişnevieţchi, reprezentant al dinastiei domnitoare din Lituania, a Gedimynilor. Incă din veacul XVI circula tradiţia potrivit căreia Petru Rareş a avut o soră din care se trage Dimitrie Vişnevieţchi, organizatorul căzăcimii zaporojene. Acesta nu era însă fiul lui Teodor Vişnevieţchi, aşa cum credea Iorga. La 1563, Dimitrie Vişnevieţchi s-a manifestat ca pretendent la tronul Moldovei şi tocmai de aceea se înfăţişa ca descendent din Ştefan cel Mare.

Istoricul C. Rezachevici a arătat recent cât de fragil era suportul unei asemenea pretenţii, prin care Dimitrie putea fi socotit, în epocă, un fel de văr prin alianţă al lui Iliaş Rareş: Magdalena Bereslav, o soră a ultimei soţii a lui Petru Rareş (Ecaterina Brancovici), îi era mamă vitregă lui Dimitrie Vişnevieţchi, fiind a doua soţie a tatălui său. La propriu, nici o picătură din sângele lui Ştefan Vodă nu curgea prin venele acestui aventurier.

Din sursele documentare pe care le putem verifica astăzi, nu putem extrage însă nici o mărturie certă despre vreo fiică nelegitimă a lui Ştefan Vodă. Concluzia investigaţiei de faţă este limpede, dar surprinzătoare probabil pentru multă lume: în ciuda faimei sale de mare semănător de bastarzi, lui Ştefan nu i se pot dovedi, cu probe documentare, decât unul sau cel mult doi fii nelegitimi: Petru Rareş şi, posibil, Alexandru. Ceilalţi presupuşi bastarzi ai domnului s-au născut nu din păcatele lui, ci din… fantezia istoricilor.

Sorin Iftimi
Sursa: Revista „Magazin istoric” , ianuarie 2006
Foto: Icoană a Dreptcredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt cu scene din Viața sfântului, iconar Elena Murariu – copyright (c) 2004.

Sursă: În apărarea Binecredinciosului Ștefan cel Mare și Sfânt: „Copiii din flori ai lui Ștefan cel Mare”, Sorin Iftimi („Magazin istoric”, ianuarie 2006) | Sfântul Munte Athos