Arhiva | Crestinism RSS for this section

3.000 de BISERICI vor fi demolate în Franța, Germania și Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI

Despre ce este vorba? Despre declinul Europei, despre declinul creştinismului european? Ce se ascunde în spatele acestor stări de fapte pe care nimeni nu reuşeşte să le oprească, alegând să stea cu mâinile încrucişate fiind părtaşi la decăderea bătrânului continent. Ce fac Puternicii Europei de ce se tem şi de cine? Sunt întrebările pe care orice european preocupat şi le pune. Teama de islamizare a Europei este tot mai mare, comunităţile nu pot influenţa pentru că guvernanţii sunt autişti.

Iată câteva date despre situaţia lăcaşelor de cult din Europa:

„Franța:  Conform unui raport al Senatului francez, 2 800 de biserici vor fi demolate în Franța, multe din acestea cu o vechime de secole, încărcate de istorie dar nici nu mai contează. Decizia a fost luată datorită costurilor de restaurare ce sunt mai ridicate decât cele de demolare.

Nu demult Marine Le Pen a generat o dispută uriaşă, spunând că guvernul în loc de a distruge biserici, ar trebui „să demoleze moscheile radicalilor”. Ea a luat poziție ținând cont de un factor ce nu este luat în seamă de majoritatea mediilor de comunicație. O parte din aceste terenuri sunt vândute grupurilor islamiste ce construiesc moschei pe aceste locuri.

Biserica Angliei, cunoscută în lume ca Biserica Episcopală Anglicană, are 16 000 de biserici în Marea Britanie. Cu creștinismul aflat într-un pronunțat declin, opțiunea administrativă este de a închide 2 000 de temple. În aceste locuri se întâlnesc de obicei mai puțin de zece credincioși, majoritatea acestora fiind de o vârstă înaintată. Acest lucru face neviabile cheltuielile de întreținere a acestor temple, așa că opțiunea este transformarea acestora în „biserici de vacanță” ce se deschid doar în săptămânile de Crăciun și de Paște, când mulți credincioși nominali caută o biserică în virtutea obiceiului.

The Guardian informează că 394 temple creștine sunt disponibile pentru a fi renovate și transformate pentru alte destinații. În unele cazuri acestea au fost transformate în moschei.

În ultimele decade în Germania, peste 350 de biserici au fost închise. Acum, proiectul cunoscutului politician de stânga Joachim Reinig are ca obiectiv „integrarea cât mai rapidă” a miilor de refugiați musulmani ce sosesc în Europa în fiecare săptămână. Conform propunerii, bisericile creștine trebuiesc demolate pentru ca moschei musulmane să fie construite pe respectivele locuri.

Discursul lui Reinig, a declarat: este „nevoie urgentă” pentru construcția de moschei în regiune. Conform Senatului din Hamburg, ce a redactat un raport similar pe această temă, ideal ar fi „o moschee în fiecare cartier”. Motivul principal al acestei măsuri ar fi importanta „muncă comunitară” promovată de aceste moschei”, titrează primulinformat.ro.

Sursă: 3.000 de BISERICI vor fi demolate în Franța, Germania și Anglia. Pe locul lor se vor construi MOSCHEI

Anunțuri

Ce a (mai) rămas din Europa creştină ?

Între numeroasele discuţii despre viitorul politic şi economic al Europei, nu se aud prea multe discuţii despre viitorul religios. Uneori se aud voci care acuză secularismul crescut din unele ţări, declinul creştinătăţii din altele şi un pericol din ce în ce mai mare de islamizare. Însă cât de creştină mai este în realitate Europa contemporană şi care este viitorul ei?

Dacă analizăm statisticile, cifrele surprind. Numai 6% dintre europeni au enumerat religia între valorile care contează cel mai mult pentru ei, potrivit eurobarometrului realizat în anul 2011. Tot religia a ocupat locul 10 din 14, ca răspuns la întrebarea care sunt valorile cu care identifică Uniunea Europeană, fiind urmată de împlinirea personală şi de respectul pentru alte culturi (ultimele două răspunsuri au fost nicio valoare şi nu ştiu).

În medie, 47% dintre cetăţenii europeni ce aparţin statelor membre UE declară că sunt creştini şi cred în Dumnezeu, în timp ce 27% cred într-un spirit superior şi 18% nu cred că există o fiinţă superioară. Procentul din ce în ce mai ridicat al credinţei într-un spirit este asociat cu afilierea la spiritualitatea de tip New Age.

Creştinismul practicat

Dincolo de creştinismul declarat, în ţările cu o puternică tradiţie catolică, precum Spania, Portugalia, Italia şi Polonia, numărul credincioşilor practicanţi este mai mare decât în ţările luterane. La fel se întâmplă şi în ţările de rit ortodox (Grecia, România) unde zelul religios este, potrivit comentatorilor de la Deusche Welle, şi „o formă de recuperare identitară, după deceniile de comunism doctrinar şi ateu”.

Ţările nordice, scandinave, sunt mai reţinute în practicarea credinţei, iar despre cehi se afirmă că ar fi cel mai puţin religios popor din Europa.

În ansamblu, creştinismul continuă să fie răspândit, deşi numărul agnosticilor şi al ateilor a crescut. Totodată, ritualurile cultice s-au diversificat şi individualizat sub influenţa unor tendinţe ezoterice, mistice unele dintre acestea de sorginte orientală.

Dincolo de statistici

Între ţările membre ale Uniunii există însă deosebiri fundamentale. Pe de o parte, există ţări predominant teiste, precum Malta, Turcia, Cipru, România, Grecia, Portugalia şi Polonia, în care credinţa în Dumnezeu depăşeşte 75%. Pe de altă parte, există ţări în care ateismul este pregnant, cu peste un sfert din populaţie care se declară ateistă. Acesta este cazul Franţei, Cehiei, Olandei, Belgiei, Estoniei şi Germaniei.

Statisticile însă nu iau în calcul şi cazurile în care cineva se declară creştin, dar nu cunoaşte principiile creştine. Din păcate, acestea nu mai sunt doar excepţii. Teologii numesc aceste persoane creştini-atei şi îi descriu ca fiind cei care s-au născut şi au crescut într-o familie creştină, dar care nu cred în Dumnezeu. În mod obişnuit, o asemenea persoană este botezată, se căsătoreşte şi este înmormântată în cadrul bisericii de origine, dar – surprinzător – nu este capabilă să spună care este însemnătatea Paştelui.

În aceste condiţii, mulţi se întreabă ce a mai rămas din Europa creştină. Unii consideră că biserica europeană în ansamblul ei reprezintă o rămăşiţă a identităţii continentului. Mărturie în acest sens stau sutele de catedrale şi biserici europene, capodopere arhitectonice, care au în principal doar rol de muzeu şi mai puţin de lăcaş de cult.

Un număr mic de comentatori văd însă Europa ca un câmp de misiune, numind bătrânul continent „cel mai ne-religios loc de pe pământ”.  Alţii, mai sceptici, afirmă că acest declin al creştinismului european va fi momentul prielnic pentru ca islamul, învins de creştini în Evul Mediu, să-şi ia revanşa, dar nu prin forţa armelor, ci cu ajutorul armelor spirituale.

Sursă: Ce a (mai) rămas din Europa creştină | Semnele Timpului

O Europă creştină ?! 

Desigur, Europa actuală, în tot cea are ea mai frumos şi mai bun, este rezultatul unei concepţii creştine privind lumea şi viaţa. Dreptul roman trecut prin filtrul gândirii creştine a guvernat lumea europeană până aproape de zilele noastre. Cuvântul Evangheliei lui Hristos a susţinut şi mângâiat pe tot omul în suferinţă, fie prin lucrarea filantropică, fie prin nădejdea învierii; a animat idealurile dând un sens eshatologic existenţei omului în lume.

Morala creştină a întărit familia, conferind creşterii copiilor şi respectului pentru femeie o întâietate care cu greu mai poate fi întâlnită într-o altă cultură şi religie a lumii. De asemenea, ceea ce se consideră a fi astăzi cea mai mare cucerire a modernităţii, libertăţile şi toate drepturile omului, au fost câştigate de europeni de-a lungul timpului în contextul înţelegerii creştine a libertăţii potrivit cuvântului Apostolului Pavel, care ne spune că „toate ne sunt îngăduite, dar nu toate ne sunt de folos” 1 Corinteni 6:12.

Astăzi însă aceste drepturi au fost deturnate, îndreptate împotriva omului, încât s-a ajuns chiar la paradoxul că este interzis să mai te exprimi liber sau să mai afirmi anumite drepturi naturale sub ameninţarea că-ţi vei pierde libertatea.

Aşadar, în mod cert – şi lucrul acesta este de bun-simţ pentru cei care mai au o fărâmă de cultură! –, creştinismul a jucat cel mai important rol în naşterea civilizaţiei care până acum câteva decenii era numită cu mândrie ca fiind în mod definitoriu europeană.

Din păcate însă, duhul lumii, dintru început, încă din vremea Sfântului Constantin cel Mare, s-a luptat ca să supravieţuiască proclamării creştinismului ca şi religie oficială a Imperiului Roman. Astfel că, din moment ce creştinii nu mai puteau fi omorâţi în toată vremea şi în tot locul după bunul plac al stăpânitorilor zilei, au apărut noi forme de instituire a prigoanei, prin intermediul marilor erezii. Secole la rând, Biserica lui Hristos a fost prigonită, cu perioade mai scurte sau mai lungi de acalmie. În esenţă, acum că biruise creştinismul în viaţa cetăţii, ereziile se luptau să-l transforme într-o simplă învăţătură omenească, din care să lipsească Învierea lui Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat.

Feudalizarea Bisericii Apusene

Odată cu Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), dreapta credinţă a înfrânt ultima ispită a monofizitismului, manifestat prin războiul împotriva cinstirii Sfintelor Icoane, a Sfintelor Moaşte şi a Maicii Domnului. Dar Leviathanul nu a renunţat la luptă. Dacă în răsărit ereziile au fost biruite, acesta începe să atace Biserica prin intermediul forţelor păgâne ale franco-germanilor, noii cuceritori ai Europei apusene. Astfel că tot în secolul al VIII-lea, francii cuceresc Galia, distrug mănăstirile, incendiază bibliotecile, şi în locul episcopilor omorâţi sau izgoniţi îi aşază pe cavalerii lor, care nu fac altceva decât să feudalizeze Biserica Apuseană. Iar pentru că Scaunul de la Roma avea un important cuvânt de spus în istoria politică a Europei vremii, acesta devine mai râvnit decât orice alt tron. Astfel că, în scurtă vreme, mai mult prin forţă decât prin diplomaţie, franco-germanii ajung să-şi impună propriul om în tronul apostolic, care vreme de şapte secole fusese poate cea mai importantă redută a creştinismului în lupta cu ereziile şi puterea lumească.

Astfel, primul Papă germanic, Nicolae I (858-867) este şi cel care face tot posibilul pentru a rupe Biserica Apusului de cea a Răsăritului. Situaţia se remediază în timpul Papei Ioan al VIII-lea (872-882), de origine romană, care, într-un Sinod Ecumenic (879) organizat de Sfântul Fotie cel Mare, condamnă Filioque şi pe toţi episcopii care în timpul Papei Nicolae I îl susţinuseră. Germanicii îşi iau însă revanşa. Cuceresc la anul 881 Roma, otrăvindu-l şi omorându-l cu lovituri de topor pe ultimul mare Papă al Bisericii Apusene. Urmează o succesiune de Papi franco-germani, a căror primă misiune este să rupă Biserica Apusului de toate celelalte Biserici creştine, pentru a putea fi controlată mai uşor de puterea lumească a vremii. În acest context, Filioque nu a fost altceva decât un pretext teologic al schismei, o erezie care însă Îl izola pe Dumnezeu într-o majestate inaccesibilă, ca să poată papa să conducă lumea în numele Lui, după dorinţele monarhilor vremii.

Astfel, Biserica Catolică, transformată într-o monarhie absolutistă, devine primul factor de secularizare al lumii europene, transformându-L pe Dumnezeu într-un concept abstract, şi morala creştină într-o sumă de norme etice lipsite de duhul lui Hristos. Urmându-şi parcursul definit practic de asumarea unui angajament eretic şi lumesc, teologia apuseană devine din ce în ce mai abstractă, raţionalistă şi scolastică, viaţa duhovnicească ajunge să fie marcată tot mai mult de pietisme şi înşelări, iar aceea care încă mai purta numele de Biserică ajunge într-o măsură tot mai mare un adevărat inchizitor, un veritabil jandarm al popoarelor romano-catolice. Multe din ordinele monahale apusene, în fond adevărate unităţi strategice şi de luptă, devin cu timpul stat în stat, subminând într-o măsură tot mai mare sensul creştin al Bisericii Apusene. Lumea, mai cu seamă cei care nu cunoscuseră creştinismul apusean decât sub unghiul dictatului absurd al legii, începe tot mai mult să reacţioneze la abuzurile unei papalităţi dominate de puterea monarhică franco-germană. Occidentul se scindează sub presiunea mişcărilor protestante, iar în sânul său sunt readuse la viaţă închinările zeilor păgâni, ezoterismul şi gnosticismul, magia şi riturile iniţierii slujirii marelui Leviathan.

Urâciunile pustiirii sunt ridicate la loc de cinste

Renaşterea şi Iluminismul, deşi justificate ca reacţie culturală la iraţionalitatea dictaturii inchizitoriale a catolicismului, sunt produsul aceleiaşi mentalităţi care a pus stăpânire pe Biserica Romei pentru a o transforma într-un instrument al puterii lumeşti. Atât acestea, cât şi protestantismul nu se întorc la Biserica de dinaintea Schismei, tocmai pentru că plecau de la ideea antropocentrică a autonomiei, a revoltei omului faţă de Dumnezeul cel Viu.

Veacul al XIX-lea este cel în care mişcările anticlericaliste şi atee se concretizează în teoriile demonstrate, chipurile, ştiinţific ale lui Darwin, Malthus, Freud, Marx şi Engels. Cu ajutorul presei, acestea au fost mediatizate într-atât, încât până și în cel mai îndepărtat cătun european să se audă de ele. Aşa se face că secolul al XX-lea este cel al punerii în practică a ideologiilor care, prin intermediul comunismului şi al celui de-al Doilea Război Mondial, au făcut zeci de milioane de victime. Milioane de creştini au mărturisit în acest secol pe Hristos, amintindu-ne de martiriul primelor secole ale creştinismului.

N-au scăpat nici apusenii de răsuflarea otrăvită a fiarei, căci aceasta, folosindu-se de cele mai noi descoperiri ştiinţifice, de tehnologii şi inginerii psiho-sociale, a reuşit poate mai mult decât în Răsăritul comunist să-i învenineze şi să-i ucidă sufleteşte pe creştini. Pentru aceasta, televiziunea şi, mai nou, Internetul, cultura de consum şi divertismentul, magiile orientale şi multe altele au fost folosite pentru a-L izgoni pe Hristos din inimile oamenilor.

Astfel că acum, la începutul mileniului al III-lea, doar cu greu mai putem vorbi de o Europă creştină. Urâciunile pustiirii, de care ne vorbeşte Prorocul Daniil, sunt ridicate la loc de cinste, fie că ne gândim la perversiuni sau homosexualitate, fie la sinuciderea asistată sau la cele mai îngrozitoare blasfemii aduse lui Dumnezeu. Bisericile occidentale sunt goale, transformate într-o măsură tot mai mare în restaurante sau săli de spectacol, scoase la vânzare, şi nu ne-am mira de vom afla într-o zi că au început să se transforme în moschei. Eşecul creştinismului apusean cucerit de gândirea păgână franco-germanică, de duhul de putere şi de stăpânire este evident.

Aluatul creştin care trebuie să dospească frământătura Europei

În această lume, noi, românii, împreună cu toate celelalte popoare ortodoxe, suntem chemaţi să-L mărturisim pe Hristos. Poate că şi acesta este sensul ascuns pentru care milioane de români au invadat Occidentul, ca să umple acolo bisericile închiriate de la catolici. Avem această datorie, pentru că, în pofida vicisitudinilor vremurilor pe care le-am parcurs în comunism, Biserica noastră şi-a păstrat vie relaţia cu Hristos şi lucrarea Duhului Sfânt în Sfintele Taine. Cei care vor să se curăţească şi să se lumineze, să se sfinţească şi să se mântuiască au posibilitatea, chiar dacă ar fi căzuţi cu totul în patimile cele mai de ocară. Acesta este darul pe care l-am primit noi ca popor, născându-ne ortodocşi – şi nu este puţin lucru.

Suntem, vrem, nu vrem, aluatul creştin care trebuie să dospească frământătura unei Europe, a unei lumi biruite de duhul lumii, de o înţelegere greşită a lui Hristos, care a dus la dezastrul actual. Poate că mai este încă şansa unei renaşteri creştine a unei lumi care s-a săturat de morbidul hohot de râs al divertismentului, de înşelătoria unui consum care mai mult ne consumă, de mode şi spectacol sau de depresia lipsei de sens la care este condamnată o lume fără Dumnezeu. Dacă însă lucrurile vor continua să evolueze în aceeaşi direcţie, pentru indiferenţa cu care tratăm cele sfinte, atunci va trebui să ne pregătim pentru o nouă prigoană a creştinilor asemănătoare primelor veacuri, când porunca împărătească zicea că „Este interzis să fii creştin”, acordând drepturi nelimitate oricui voia să-i omoare pe cei care Îl mărturiseau pe Hristos.

Nu ştim până unde va putea merge marginalizarea şi defăimarea creştinilor şi a Bisericii, însă oricâte vor veni peste noi, de un singur lucru trebuie să ne temem: de păcatul care bate la porţile sufletelor noastre şi încearcă să ne despartă de Hristos, Cel în numele căruia creştinii nu pot decât birui. Aceasta este, până la urmă, măsura în care noi ne mai putem numi creştini, precum Europa în care trăim: faptul că nu vom fi înfrânţi de puterea lui Leviathan, indiferent câte stihii ar ridica acesta împotriva noastră. Avem oare vreun motiv ca să nu credem cuvintelor Mântuitorului, Care ne încurajează şi ne întăreşte zicând: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” Ioan 16:33?…

Gheorghe Fecioru

 

 

Sursă: O Europă creştină?! | Familia Ortodoxa

Cuvântul Crucii

„Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.Căci scris este: „Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”.

Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?
Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu.” (I Corinteni, `1, 18-24)

Astăzi cinstim în mod particular Crucea Domnului și ne aducem aminte, în post aspru, de sacrificiul lui Dumnezeu- care a murit pe cruce pentru ca noi să putem să trăim.
Astăzi, la fel ca în timpurile apostolului Pavel, cuvântul Crucii este nebunie pentru majoritatea. Căci cuvântul Crucii, Creștinismul, este sfidarea la modul absolut a înțelepciunii și logicii acestei lumi.
Cuvântul Crucii este cel care ne spune că esența iubirii nu este plăcerea ci este sacrificiul. Cuvântul Crucii este cel care ne spune că singuri, fără Dumnezeu, orice vom face va fi fie ineficient, fie rău- chiar dacă scopurile sunt nobile.
Cuvântul Crucii ne spune că nu trebuie să avem încredere în rațiunea și înțelepciunea omenească ci să ne smerim cugetarea noastră, prin conștientizarea faptului că suntem niște ființe căzute și doar El, Cel răstignit pe cruce, Iisus Hristos, a fost, este și va fi nu doar Dumnezeu deplin ci și Omul deplin. Iar noi, doar prin cruce putem să ne regăsim umanitatea și, prin ea, pe Dumnezeu, Tatăl și Fratele nostru.
Cuvântul Crucii ne spune că această lume se degradează și că numai în Hristos și în Biserica Sa ne putem feri, fiecare în parte, de a fi părtași ai acestei degradării.

Cuvântul Crucii a devenit nebunie și pentru mulți creștini din vremurile noastre. Ei au încercat să își facă un creștinism după chipul și asemănarea lor, străin de Hristos și de Evanghelie. Fie că au telenovelizat credința, negându-i asprimea sacrificiului, a ascezei, a fermității credinciosului în raport cu restul lumii, fie au alunecat în ispita de a confunda propriul ego cu Iisus.
Când vedem pe mai marii și cărturarii acestei lumi (mulți dintre ei pretins creștini) care vorbesc despre cum vor face ei o lume mai bună, cu pace și prosperitate, explicându-ne cum vor eradica ei sărăcia, cum luptă ei pentru noi ordini mondiale pline de justiție, ne dăm seama cât s-a depărtat lumea aceasta de cuvântul Crucii, cum respinge lumea aceasta ca pe o nebunie Creștinismul.
Căci un creștin știe că lumea aceasta merge spre sfârșit, că lucrurile aici nu vor fi mai bune, că pace nu mai poate fi decât dacă ți-o găsești în liniștea sufletească a relației tale cu Dumnezeu, că este nebună toată înțelepciunea acestei lumi (I Corinteni, 1, 18-24). Un creștin știe că doar luminați de umbra Crucii, putem să ne găsim scăparea și mântuirea.
„Mântuiește Doamne poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta. Biruință binecredincioșilor creștini asupra celui potrivnic dăruiește. Și cu Crucea Ta păzește pe poporul Tău!” (Troparul praznicului de astăzi).

Autor: Bogdan Duca

Sursă:facebook

14 septembrie 1928: Crucea de pe Caraiman- monument în Cartea Recordurilor

Crucea Eroilor Neamului, cunoscută mai degrabă sub denumirea de Crucea de pe Caraiman, a fost construită din iniţiativa reginei Maria, între anii 1926 şi 1928. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, crucea a fost cea mai mare construcţie făcută la asemenea altitudine în ţara noastră.

La sfârșitul lui august 1916, prin trecătoarea Predeal, trupele române mărșăluiau victorioase spre Transilvania. Câteva luni mai târziu, pe aceeași vale, contraofensiva germană se lovea de rezistența înverșunată a armatei române. În tranșeele săpate pe coastele Bucegilor, românii se luptau nu numai cu inamicul, ci și cu vremea geroasă. Urcate cu frânghii pe crestele Costilei și Caraimanului, la aproape 2.400 m, tunurile române trăgeau asupra trupelor generalului Erich von Falkenhayn, desfăsurate pe Vâfrul Omu. Nemții nu puteau înainta nici de-a lungul văii: două tunuri de mare calibru, amplasate pe vagoane-platformă remorcate de o locomotivă, ieșeau din tunelul aflat între Bușteni și Azuga, unde se adăposteau de avioane. În decembrie 1916, armata română a trebuit să se retragă din această vale, ca urmare a situației înregistrate pe celelalte fronturi. Eroismul românilor căzuți în luptă a fost cinstit mai apoi prin Crucea Eroilor.

 

În memoria eroilor români căzuţi în Primul Război Mondial, regina Maria a dorit şi a reuşit să se realizeze un monument care să fie văzut de la o distanţă cât mai mare. Dimensiunile crucii de pe Caraiman sunt generoase: 28 de metri înălţime, iar braţele de câte 7 metri. Deşi Caraimanul are un vârf mai înalt decât cel pe care a fost construită crucea (vârful principal având 2.325 de metri), s-a ales al doilea vârf pentru că oferea o mai bună vizibilitate de la distanţă, frumosul monument putând fi văzut de la zeci de kilometri, de pe Valea Prahovei, atât ziua, cât şi noaptea, când crucea este luminată. Monumentul a fost realizat prin grija Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ai României, în perioada 1926 – 1928, “întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei”, aşa cum stă scris pe placa comemorativă fixată pe partea nordică a soclului. Monumentul a fost inaugurat şi sfinţit pe 14 septembrie 1928, dar soclul a fost realizat în anul 1930 din beton armat îmbrăcat în piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită, unde s-a adăugat un generator de curent care furniza energia necesară celor 120 de becuri de 500 W care o făceau vizibilă din depărtări.

 

Monumentul a fost construit din traverse metalice nuite, lucrarea fiind executată de Societatea “Cultul Eroilor”, dar şi cu ajutorul dat de numeroşi de tineri.Materialele folosite au fost urcate cu greu pe vârful muntelui, cu ajutorul carelor trase de boi, iar pe cărările mai înguste s-au folosit cai şi măgari. Ruta era: Gara Buşteni – Sinaia – Vârful Păduchiosul – Vârful Dichiu – Platoul Bucegi – Vârful Caraiman. Unele piese mai grele au fost transportate cu funicularul Fabricii de Hârtie Buşteni. În 1939 s-a renunţat la folosirea generatorului de curent electric din soclul crucii şi s-a făcut racordarea la sistemul energetic naţional, printr-un cablu subteran.În perioada comunistă, crucea de pe Caraiman s-a aflat în pericol, urmărindu-se tăierea braţelor ei şi montarea în vârful stâlpului a unei stele roşii în cinci colţuri, ca un simbol comunist. Din fericire nu s-a reuşit acest lucru, crucea rămânând intactă, dar luminile nu mai erau aprinse în perioadele sărbătorilor de Sfânta Maria Mare (15 august) şi Înălţarea Domnului.

 

În 2014 Crucea Eroilor de pe Caraiman a intrat în Cartea Recordurilor fiind cea mai înaltă cruce din lume (39,30 m), amplasată la peste 2.291 de metri.

 

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață/dezvoltarea site-ului http://www.istorie-pe-scurt.ro click aici

Sursă: Crucea de pe Caraiman- monument în Cartea Recordurilor | Istorie pe scurt

Crucea este semnatura crestinului

Din batrani se spune ca „o imagine face cat o mie de cuvinte” si ma gandeam ca toata viata noastra este sub binecuvantarea Crucii, iar noi ne pierdem intre o mie de ganduri. Printre aceste cuvinte incerc sa amintesc ca, daca nu putem gandi, putem privi. Sa ne inaltam privirea si gandul catre Jertfa lui Hristos.

De cele mai multe ori, atunci cand stau in fata Sfintei Mese, privirea imi ramane pironita la Sfanta Cruce si vad pe Hristos rastignit. Navala de ganduri in inima mea si constientizez ca si pentru mine S-a jertfit, soptesc in rugaciune: „Invata-ma Doamne sa cred, sa iubesc, sa rabd, sa iert si sa ma smeresc!”.

Pr. Alexandre Schemman spunea „chiar daca privim aceeasi icoana, fiecare din noi va percepe cu totul altceva” si cred ca aceasta intotdeauna are legatura cu starea noastra sufleteasca, cu framantarea prin care trecem in acea clipa, nu neaparat cu preferintele noastre sau gusturile pe care le avem. Dar sa nu trecem cu vederea un lucru: Asa cum nu se schimba pozitia Maicii Domnului in icoana, tot asa nu se schimba nici dragostea si pozitia lui Dumnezeu fata de noi. In toate Bisericile la catapeteasma, Hristos privindu-ne cu blandete, tine Sfanta Evanghelie intr-o mana si cu cealalta ne binecuvanteaza.

„Slava Tie Hristoase Dumnezeul nostru, slava Tie!”. Suntem crestini! Nu prin vrednicia noastra, ci prin mila si iubirea Lui de oameni. Suntem crestini, si adevaratii crestini cinstesc Sfanta Cruce cu evlavie. Caci prin ea s-a facut mantuire poporului Sau, prin ea primim iertare de pacate si prin ea suntem binecuvantati acum si pururea. Crucea este „pentru cei ce pier, nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu” ( 1 Cor. 1,18).

Ne cheama Hristos la Sine, ne indeamna sa ne lepadam de sine si sa-I urmam. In Evanghelia de astazi auzim: „Si chemand la Sine multimea, impreuna cu ucenicii Sai, le-a zis: Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie. Caci cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa. Caci ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga, daca-si va pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea omul in schimb, pentru sufletul sau. Caci cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele, in neamul acesta desfranat si pacatos, si Fiul Omului Se va rusina de el cand va veni intru slava Tatalui Sau cu sfintii ingeri.” (Marc. 8, 34-38)

Fara nici o indoiala nu am fi putut sa ridicam crucea Lui, fara nici o indoiala suntem prea neputinciosi sa ne jertfim dupa cum ar trebui; dar cel putin putem sa nu ne rusinam de El si de cuvintele Lui, caci cutremurator este cuvantul: „Cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele. si Fiul Omului se va rusina de el cand va veni intru slava Tatalui!”

Suntem crestini si sa ne bucuram de asta! In acelasi timp sa ne aducem aminte si de ceea ce spunea Sf. Ioan Gura de Aur: „Crucea nu este altceva decat semnatura crestinului”! Precum suntem frati pentru ca ne rugam aceluiasi Tata, tot asa prin cruce avem aceeasi semnatura pentru lume. Asa cum atunci cand semnam un act de valoare cu o semnatura frumoasa, de care nu poate fi indoiala ca nu este a noastra, tot asa si cand ne facem semnul Sfintei cruci, sa-l facem cu toata dragostea si dorinta sa fim recunoscuti drept crestini.

Avem o mostenire de la Hristos mult mai pretioasa decat putem sa percem cu mintea noastra, dar nu trebuie folosita numai in scopuri personale; ci sa ne straduim sa ne lepadam de sine pentru El si pentru Evanghelie. Mostenirea aceasta este Sfanta Cruce ce ne acopera, ne insoteste, ne binecuvanteaza, ne este ajutor, ne apara, ne da putere in fata vrajmasului, ne vindeca, ne mantuieste.

Pentru ca in Hristos totul se transforma, capata cu totul alt sens: crucea nu mai este pedeapsa, devine iertare; jertfa nu mai este moarte, ci viata. Este semnul biruintei, iar cel ce-l foloseste devine invingator si marturisitor. Nu pentru ca meritam acest lucru, ci „pentru ca El a purtat pacatele noastre in trupul Sau, pe lemn, pentru ca noi fiind morti fara de pacate, sa traim pentru neprihanire; prin ranile Lui, noi ne-am vindecat” (1 Petru 2,24).

„Cel mai frumos si mai convingator discurs despre dragoste este imbratisarea” spunea Pr. Dumitru Staniloae si va rog sa priviti catre Sfanta Cruce cu gandul ca Hristos ne imbratiseaza, nu ne alunga; ne iarta, nu ne judeca. Si tot El – pentru cei care s-au rusinat – va sta inaintea scaunului de judecata si va arata mainile si coasta Sa Tatalui spunand „si pentru ei M-am jertfit”!!!

Acum sa ne rugam ca „Hristos sa Se salasluiasca, prin credinta, in inimile noastre, inradacinati si intemeiati fiind in iubire, ca sa putem intelege impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea. Si sa cunoasteti iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu.” (Efes. 3, 17-19). Amin.

Arhim. Siluan Visan

Sursă: Crucea este semnatura crestinului

Islamofobia e o crima? 

Publicul cultivat a notat traducerea romaneasca a romanului lui Michel Houllebecq, „Soumission” – care reia semnificatia termenului „islam” (supunere, predare). Creatia popularului scriitor francez imagineaza o Franta dominata politic de un partid islamist „moderat”: actiunea se petrece in viitorul relativ apropiat…

Pentru multi, „Soumission” este o provocare la adresa corectitudinii politice. Altii vad in ea o profetie literara aproape palpabila, daca privim (si primim) actualul val de refugiati islamici abatut asupra Europei. Nu stiu daca Houllebecq va fi stigmatizat de Inchizitia corectitudinii politice. Sper ca nu.

Tot mai multi europeni inteleg ca aceasta pudibonderie isteroida, aceasta politie politica moralizatoare, aceasta vesnica obsesie a unui Occident „vinovat” de propriul trecut – si, deci, obligat sa-si toarne cenusa in cap – a avut ca efect slabirea sistemului imunitar al civilizatiei euro-americane.

Pe scurt, holera corectitudinii politice, difuzata in universitati, devenita obligatorie in presa de stanga si sustinuta prin numeroase ONG-uri de control etic si represiune, a distorsionat la fel de grav realitatea istoriei, prezentul si sansa noastra de a continua stilul de viata cu care ne identificam in calitate de „occidentali”.

La loc de cinste pe lista infamiilor incriminate de corectitudinea politica se afla „islamofobia”. Dupa cum ii spune numele: ea traduce o neaparat culpabila „teama de islam”. De ce sa ne temem de islam, tovarasi? Islamul e bun, e frumos, poate chiar e mai adevarat decat crestinismul nostru retrograd, pe care revolutia franceza, cea nazista si cea comunista l-au trimis la lada de gunoi.

Islamul e revolutionar. El ne fascineaza aproape la fel de mult ca psihanaliza sau leninismul. Are un mic ton marcusian, gramscian, o nota iconoclasta care ni se pare foarte chic, ba chiar adorabil de postmoderna. Ca si revolutiile politice facute de maestri nostri ideologici – Marx, Sartre, Freud si alti Mao, Trotki, Stalin sau Pol Pot – islamul nu stie de gluma, e radical, merge pana la capat, stabileste liste negre, predica si practica violenta: cum sa nu-ti placa asa ceva?

Prin urmare, decretam: orice european care „se teme” de islam se face vinovat de islamofobie, si trebuie incadrat la reactionari, fascizanti, extremisti de dreapta, conservatori sinistri, care nu pricep farmecul revolutiei permanente. Sau care n-au inima, n-au suflet, n-au omenia de a primi cateva milioane de refugiati din Orientul Mijlociu, acolo unde islamul a distrus deopotriva dictaturile militare si mugurii democratiei.

Eu vad lucrurile altfel: islamofobia este legitima, pentru ca islamul si democratia sunt ireconciliabile. Islamul e o religie politica. Saria e totuna cu legea fundamentala: nu poate exista o alta constitutie in afara Coranului insusi, pe care anumite secte il considera chiar „increat”, adica picat din cer. Femeile nu au si nu vor avea niciodata drepturi egale cu barbatii: sunt unelte reproductive si sclave domestice. Jihadul este obligatia perpetua a musulmanului. Poate fi o lupta spirituala, dar poate fi si sabia gadelui care decapiteaza barbar vreo cateva zeci de crestini („necredinciosi”) si pune filmul pe YouTube.

Cum sa integrezi in pasnica ordine socio-economica si juridica europeana asemenea mentalitati si apucaturi? Tocmai stangismul PC (political corectness) a dus la ghetoizarea arabilor deja prezenti in Europa occidentala. Turcii din Germania sunt relativ bine integrati. Arabii maghrebieni din Franta stau in cartiere separate, someaza, cultiva infractiunea marunta si debordeaza de cateva ori pe an, cand „tinerii” (cum duios ii numeste presa) se apuca sa incendieze masini si sa sparga vitrine centrale, ca sa-si exprime „nefericirea”…

De ce nu se integreaza realmente aceste comunitati? Pentru ca politia PC sustine ca ele au dreptul sa-si continue stilul de viata din Oran sau Tripoli si la Paris, Strasbourg sau Lyon. E inadmisibil sa fie integrati cu forta. Au dreptul la batic, burka, moschee, rugaciuni publice si la exprimarea „furiei” lor atat de „normale”, in conditiile in care toata lumea ii „persecuta”.

Nu ne intereseaza civilizatia islamului clasic, toleranta precum califatul de Cordoba, daca urmasii ei de azi sunt asasinii din Statul Islamic. E ca si cum ne-ar cere cineva sa-l acceptam pe Hitler de dragul lui Novalis sau Goethe…

Presedintele Comisiei Europene a anuntat statele membre UE ca au de preluat cote prestabilite de refugiati. Prin vocea presedintelui si a guvernului sau, Romania a spus 1.785, aceasta fiind capacitatea centrelor noastre de primire. Ei bine, nu: va trebui sa accepte peste 6.000. Cum? Nu stim, gasiti voi o solutie!

Acest mod de a proceda, combinat cu amintirea reala a faptului ca est-europenii au fost mai prost primiti in Vest decat prezentul val de sirieni (asteptati cu flori), va spori discursul euro-sceptic in multe state membre. Estul era un entuziast al cauzei europene. Acum s-ar putea sa-si schimbe semnificativ atitudinea. Europa insasi pierde teren.

Autor: Teodor Baconschi 

Sursă: Islamofobia e o crima?

Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?

Inferno, Giorgios Klontzas

Am fost întrebat de ce vorbesc despre „sfârşitul lumii creştine”. Sunt ateu? Doar un necredincios ar spune că lumea creştină se poate sfârşi.
Evident, Biserica lui Hristos va rămâne până spre sfârşitul lumii, printr-o mână tot mai mică de credincioşi, tot mai răsfirată, tot mai ispitită. Va mai exista şi un creştinism oficial- secularizat şi oengizat, foarte mainstream şi dedicat, paradoxal, vânării adevăraţilor creştini.

Însuşi Hristos, în Evanghelie, se întreabă: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?”(Luca, 18, 8). Doar de noi depinde răspunsul.
Însă Creştinismul- care a schimbat la faţă întreaga lume, care a născut cea mai mare, cea mai frumoasă, cea mai extinsă- nu greşesc dacă îi spun singura civilizaţie universală- din istorie, a murit.

Cancerul i-a intrat în fază terminală undeva în jurul datei de 14 iulie 1789 şi verdictul final s-a dat undeva prin mai 1968.
Lumea noastră nu se mai revendică de la Creştinism şi renunţă, pe zi ce trece, la toate valorile şi memoriile sale creştine.
Uitaţi-vă la legislaţia tuturor statelor altădată creştine- toate se declară seculariste, neutre religios, şi toate se manifestă mai mult sau mai puţin radical ca anti-creştine.
Statul sfidează arogant nu doar Creştinismul ci şi ideea de normalitate. De altfel avem o nouă religie, cea a secularismului, care a înlocuit pe Dumnezeu cu legiuitorul. Dacă Statul decide că uciderea bătrânilor şi bolnavilor nu este o abominaţie ci un act virtuos, iată că avem o nouă virtute. Se merge până acolo încât chiar ideea de apartenenţă la un sex anume, numai ţine de Providenţă ci de decizia unei persoane consemnată la starea civilă….

Uitaţi-vă la modificarea moralei oficiale în ultimii 70 de ani. Uciderea copiilor după concepere şi până la naştere a devenit o practică comună de contracepţie, divorţul a devenit o practică socială comună.
Ce e „amuzant” e faptul că i s-a impus credinţei creştine să fie ceea ce nu e în natura sa să fie: o chestiune privată, intimă, care nu are ce căuta în spaţiul public.
În schimb dormitorul a devenit spaţiu public. Sexualitatea, mofturile personale ale unora sau altora au devenit domeniu public, de legiferare. Avem drepturi speciale pentru minorităţile sexuale, avem chiar conceptul oficial de „familie” homosexuală, de „căsătorie” homosexuală, etc.
Şi nu e zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu vedem la ştiri, în presă, câte o nouă nebunie pe care totalitarismul relativist o impune, înlocuind şi ultimele rămăşiţe ale vechii rânduieli creştine.

Unde mai e loc pentru civilizaţia creştină în acest delir contra naturii? Unde mai e creştinismul?

Urmează, cred eu, ca noi, creştinii, să trăim cea mai mare ispită, cel mai mare test pentru credinţa noastră: nimic din ceea ce credem nu va mai fi considerat normal, toate reflecţiile monstruoase ale credinţei şi moralei noastre au deja şi vor avea încă şi mai mult, statut de normalitate în societate.

Trăim deja şi vom trăi tot mai acut sentimentul că această lume este părăsită de Dumnezeu. Ni se va susura în urechi tot timpul ispita că poate această lume are dreptate, că poate Dumnezeu nu există, că poate Creştinismul este doar o religie ca celelalte, menit să se nască, să facă ceva în istorie şi apoi să moară.

Alţii vom fi atât de dezamăgiţi de ceea ce se întâmplă încât vom fi tentaţi să trecem la Islam- ultima religie rămasă în viaţă în această epocă a secularizării.

Ispitele sunt şi vor fi tot mai multe. Şi toate se reduc la una: credem noi cu adevărat că Hristos a înviat? Dacă credem cu adevărat, atunci credem că a şi murit pe Cruce. Şi mai credem că şi Biserica, trupul tainic al lui Hristos e condamnată la cruce, dar şi destinată Învierii.

Ce o fi fost în sufletele apostolilor în acea Sâmbătă mare? s-au întrebat mulţi de-a lungul veacurilor. Eu cred că se apropie momentul, dacă nu a şi sosit, în care fiecare dintre noi, cei care ne mai ţinem de creştini, vom simţi ceea ce au simţit apostolii atunci.

Dar curaj. El a biruit lumea!

Autor: Bogdan Duca

40 de ani de cînd în mai 1977, cu Biserica Enei din București, a început dementa campanie ceaușistă de dărîmare a sfintelor locașuri.

Se împlinesc 40 de ani de cînd, în mai 1977, cu Biserica Enei din București, a început dementa campanie ceaușistă de dărîmare a sfintelor locașuri. Numai în București, în perioada 1977-1989, au fost demolate sau „translate” peste 20 de biserici…

Pe atunci, cu excepția părintelui Gheorghe Calciu (cele „Șapte cuvinte către tineri” – 1978), nimeni n-a protestat fățiș împotriva dărîmării de biserici; astăzi aproape o întreagă nouă generație protestează vehement împotriva… construirii de biserici! De unde am plecat și unde am ajuns? Cît de mult trebuie să calce Dumnezeu cu mila pe dreptate ca să ne mai rabde să facem umbră pămîntului! (R. C.)

Părintele Gheorghe Calciu despre dărîmarea Bisericii Enei

 

Din al doilea cuvînt către tineri*

Să zidim Biserici!

… Priveşte înapoi, prietene, şi te cutremură! Pri­veşte îna­inte şi te bucură! Istoria este un şir de evenimente osificate din care se ridică, din cînd în cînd, mărturiile vii ale cre­dinţei voievodale, în­truchipate în biserici şi mănăstiri. Te­zaur al su­fle­tului românesc şi creştin, ele reprezintă duhul ce dă viaţă tradiţiei noastre naţionale. Tot ce cade în afara acestei spiritualităţi este sortit pie­irii. S-au prăbuşit munţi, au ars păduri, au pierit popoare. Dar bisericile au rămas vii, iar mănă­stirile sînt căţuia din care urcă încontinuu spre cer fumul rugăciunilor. Nu putem afirma conti­nu­itatea unei spiritualităţi româneşti, nu putem susţine că am preluat ne­alterate tradiţia şi sufle­tul neamului, dacă vom dărîma bise­ricile care le-au exprimat plenar. Nu putem vorbi de voie­vozii români dărîmîndu-le ctitoriile; nu putem vorbi de Mi­hai Viteazul făcînd să dispară într-o singură noapte Bise­ri­ca Enei!

Nici o cramă, nici o cîrciumă „Dunărea”, nouă sau ve­che, nu poate echivala măcar o singură pia­­tră din te­melia Bisericii Enei. Nici o doctrină ateistă, nici un argu­ment aşa-zis „ştiinţific” nu te poate opri, tinere prieten, de la inte­rogaţia de­spre existenţă şi sensul ei, despre Dumne­zeu şi mîn­tuire.

Această interogaţie este dovada libertăţii ta­le faţă de orice constrîngere, faţă de materia în­săşi; este drumul tău spre Biserică şi poarta prin care pătrunzi în ea.

Nu ezita în prag, prietene! Intră! De atîţia ani stai pe pra­­gul Bisericii, fără să ştii. De atîţia ani auzi glasul lui Iisus spunîndu-ţi: „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi da a­fa­ră”.

Lumea te alungă, te oprimă, te alienează. În­să Iisus te primeşte, te mîngîie şi te redă ţie însuţi.

Vino să construieşti biserici alături de noi! Să recon­struim în suflet o Biserică a Enei hristică şi voievodală, vie şi nemuritoare, pînă ce o vom ve­dea ridicată şi aievea, pe locul ei – mărturie straş­­nică a credinţei noastre creştine şi a afirmării noas­tre naţionale!

Fără biserici, fără mănăstiri, sîntem venetici. Cine dărî­mă biserici, dărîmă însuşi argumentul dăinuirii noastre ma­teriale şi spirituale pe acest pămînt hărăzit nouă de către Dumnezeu…

Din al cincilea cuvînt către tineri**

Preoția și suferința umană

… A fost dărîmată Biserica Enei, dar cine dintre noi, ro­mâni şi creştini, o poate uita?

Se va ridica pe locul ei o cîr­ciumă, simbol al unei concepţii care socoteşte biserica o plagă, iar cîrciuma o fe­ricire pentru popor…

Vai de arhitec­tul care va construi acolo, le­gîndu-şi pe veci numele de a­gresiunea împotriva unei dovezi a geniului româ­nesc voie­vodal de con­­­­strucţie şi de credinţă!

Vai oficialităţii care îşi va clădi gloria şi auto­ritatea pe dărîmarea de biserici şi pe zidirea de cîr­ciumi!

Vai de acea concepţie care socoteşte că un han Agapia este mai de preţ decît o mănăstire A­ga­­pia!

Vai de cei ce socotesc că Patriarhia Ro­mâ­nă este istorie care poate fi pusă la muzeu, neînţe­legînd că ea este viaţă vie şi mereu prezentă! Nu istorie osificată, ci suflet viu. Vai lor şi vai celor ce se pleacă forţei, admiţînd distrugeri care ni­cio­dată nu vor putea fi admise de istorie!…

Din cuvîntul suplimentar către tineri***

Cuvînt către tinerii teologi

… Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noap­tea cînd dărîmătorii ei au venit, noapte di­nainte ştiută? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărîme o bi­serică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la biserica din Foc­şani, atunci cînd secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărîmat acea bi­serică? Ar fi în­drăznit oare acest domn să arunce în aer bi­se­rica o dată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti, care au refuzat să par­ticipe la dărîmarea bi­sericii, pentru care fapt, din cîte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărî­mat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată pre­o­ţilor dezertori de la datoria lor?

Va veni vremea – şi ea nu este departe – cînd vom şti lista completă a celor care au semnat pentru dărîmarea Bi­sericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de ruşine; va veni o vre­­me cînd vom cunoaşte lista completă a celor care au re­fuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o ac­­ţiune barbară şi anticulturală, iar a­ceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea româneas­că. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat să semneze sînt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contem­porane (isto­rice, literare, artistice), iar pronun­ţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate dis­truge trecutul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schi­loadă a ateismului. Aceşti oameni au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cu­vintele Mîn­tuitorului, dintr-un sentiment adînc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru su­fletul său?” (Marcu 8, 37). […]

Da­că un singur episcop ar fi fost alături de noi, nu am fi asistat la dărîmarea Bisericii Enei, sau, în cel mai rău caz, la ora aceasta am fi văzut-o reconstruită pe locul ei. Nici nu am fi asistat îndureraţi la aruncarea în aer a Bisericii Domneşti din Focşani. Îi rugăm cu umilinţă pe ierarhii noştri să nu în­gă­duie ca pe locul Bisericii Enei să fie construită o cîrciu­mă profanatoare, în care se vor dezvolta beţiile, vio­lenţele şi prostituările ulterioare! Să apere acest pămînt sacru, pe ca­re au călcat unii dintre voie­vozii noştri, iar biserica să fie reclădită, cu toate odoarele de preţ, aşa cum a fost! Aceasta este o datorie de român şi de creştin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom înceta să protestăm împotriva aces­tui sacrilegiu şi acestei ilegalităţi. Nu vom osteni niciodată să ne opunem unor asemenea abuzuri şi acte anticulturale, precum cele să­­vîrşite la Foc­şani şi la Bucureşti, şi vom face publice a­ceste în­călcări. Este dreptul nostru, al tuturor, de a în­cerca să le împiedicăm. Şi cine ne-ar putea opri, cîtă vreme Hris­tos este cu noi? …

Sursă: După 40 de ani – Rost Online

7 mai 351, arătarea semnului CRUCII pe cer, unde a rămas timp de 7 zile. O minune? VEZI ce s-a întâmplat în aceste zile 

În dimineața zilei de 7 mai, a anului 351, în timpul domniei împăratului Constanțiu, fiul Sfântului Constantin (prăznuit în data de 21 mai), s-a arătat pe cer, ca o minune dumnezeiască, semnul Sfintei Cruci.

În acea perioadă, era în floare erezia arianismului. Conform acestui „curent”, Hristos a fost un simplu om și nu Dumnezeu. Aceasta era cauza multor conflicte și scindari în interiorul imperiului bizantin. Minciuna a fost și rămâne foarte atractivă. De multe ori e mai comod să crezi o minciună frumoasă decât adevărul. Arianismul nici măcar frumos nu era, însă i-a atras pe mulți, cu învățăturile mincinoase iar ortodocșii erau, de multe ori, în minoritate.

Constanțiu, conducătorul părții estice a imperiului era un adept convins al arianismului, spre deosebire de frații săi, Constantin al II-lea și Constans, creștini ortodocși evlavioși, ca și tatăl lor. Aceștia erau conducătorii părții de vest. Ambii au fost ucisi în lupte în jurul anului 350, lăsându-l pe Constanțiu unic conducătora al Imperiului Bizantin. Sfântul Chiril (prăznuit în data de 18 martie) a devenit, totodată, în acel an, Patriarh al Ierusalimului și a început o adevărată bătălie împotriva arianismului.

În luna mai a anului 351 a apărut, în mod miraculos, deasupra Ierusalimului o cruce luminoasă, care se întindea de la Golgota până la Muntele Măslinilor, pe o distanță de aproximativ 9 km. Pe cât era de lungă, pe tot atât era de lată, strălucind mai tare decât soarele. Mulți oameni au ieșit, atunci, din casele lor și au lăsat munca lor, îndreptandu-se spre biserici pentru a aduce slavă lui Dumnezeu.În consemnările istoricul Sozomen s-a găsit scris că această minune a dus la convertirea multori păgâni și evrei la creștinism.

A fost găsită și o scrisoare adresată de Sf. Chiril împăratului Constanțiu, în care, descriindu-i fenomenul miraculos, arătat pe cer, îl certa pentru convingerile sale necredincioase, recomandându-i să se alăture credinței creștine, precum tatăl său, Constantin, care a ajuns sfânt. Crucea a rămas pe cer timp de 7 zile.

Această minune dumnezeiască i-a întărit pe ortodcși în dreapta lor credință și a contribuit semnificativ la întoarcerea arienilor, celor pentru care Învierea Domnului nu a fost de ajuns pentru a crede în El, în sânul bisericii înființată de apostoli, de altfel, singura care se poate numi biserică, restul fiind erezii, bazate pe false credințe omenești sau pe distorsionări ale Adevărului.

Se spune că acest semnul arătării Sfintei Cruci, pe cer, este, totodată, o reamintire a celei de-a doua veniri a Mântuitorului pe pământ, când, zice Biblia, „semnul Fiului se va arăta pe cer” (Matei 24:30).

Sursă: 7 mai, Arătarea semnului CRUCII pe cer, unde a rămas timp de 7 zile. O minune? VEZI ce s-a întâmplat în aceste zile | ActiveNews