Archive | Fără categorie RSS for this section

Explozia din Manchester si voma ideologica care o acopera in media si pe net.

external

La fel de ingrozitoare ca imaginea copiilor si tinerilor macelariti in explozia din Manchester, e voma ideologica care o acopera in media si pe net. Limbajul de lemn al impotentei si lasitatii, cu ” gandurile noastre sunt alaturi..”,”comunitatea va rezista si continua”, ” ura nu trebuie sa nasca ura”, termenii bine alesi de „atentat sinucigas” ‘explozia” cate un timid „terorist”. Se tot subliniaza ca a fost singur, individual.

Nimic cu trimitere la islamism, radicalism musulman, celule teroriste.
Nu cred ca se mai poate face ceva in masa. Nu poti sa expulzezi milioane de musulmani. Dar la teroare se raspunde cu teroare ca sa o opresti.

Eu as fi radical. As baga ramasitele teroristului intr-o carcasa de porc si le-as ingropa asa. I-as expulza rudele pana la gradul al treilea, prietenii si vecinii, fara discriminare. As inchide definitiv moschea unde se ruga si as expulza clericii din ea pana la ultimul. Si as anunta ca asta e consecinta oricarui atac sau tentativa. Si atunci poate ar exista o teama de consecinte. Sau teama i-ar determina sa se toarne intre ei. Pana s-ar face curatenie. Atunci am putea trai in armonia aia mult trambitata.

Suna nazist, de acord. dar decat sa planga ai mei in cimitire, mai bine ai lor in corturi in desert.

Arpad Baricz

Civilizatia europeana si islamul

download

De 1300 de ani, civilizația noastră se luptă cu islamul.
După ce a distrus Bizanțul și a sufocat aproape complet civilizația creștină din Orient și Nordul Africii, islamul a pătruns adânc în Europa. A fost învins la Poitiers în 732, la Granada în 1492, la Viena în 1683, la Plevna în 1877.

Continentul nostru a fost unit în lupta împotriva islamului și Occidentul a câștigat războiul civilizațiilor în secolul XIX.
Acum, însă, pare că a căzut pradă pulsiunii sinucigașe și s-a predat. Cei care fuseseră respinși din Europa au fost primiți cu brațele deschise, ca și cum ne-ar fi devenit brusc prieteni și nimic din cei 1300 de ani de lupte nu ar mai conta. Printre milioanele de oameni (chiar cumsecade) veniți dintr-o civilizație care ne privește ca infideli demni de dispreț și de moarte, se vor găsi mereu asasini care să treacă de la războiul cultural la cel real.

Lecția istoriei e simplă, brutală, frustă. Nu e nimic sofisticat: luptăm sau pierim. La asta se rezumă totul. Știu, sună prost, nu mai e la modă, vai, nu-i frumos domnu’ hater, noi suntem domnișori delicați și umanitariști – dar realitatea nu se schimbă din vorbe, oricât ne-ar dresa în acest sens corectitudinea politică.

 

Autor : Adrian Papahagi

Experimente sociale cu găleți, clovni și pokemoni.

În urmă cu nu foarte mulți ani, mai precis în 2014, toată lumea începea să-și toarne găleți de gheață în cap, pentru nu se mai știe care motiv.

Singurul lucru cert era că e musai să faci așa ceva; acum au dispărut atât căldarea, cât și motivul deșărtării ei, care oricum nu era prea clar. Însă atunci trebuia să te filmezi, sa dai hashtaguri și să postezi cât mai mult despre aceste întâmplări nobile, dar complet lipsite de sens. Nu a fost prima mișcare semnificativă coordonată într-o direcție necunoscută, însă a implicat foarte multă lume, dispusă să se prostească pentru o cauză incertă.
Pe la mijlocul verii lui 2016, oamenii descopereau jocul Pokemon, în care trebuia să urmărești în lumea reală personaje sau obiecte care îți apar pe ecranul telefonului mobil. Jocul s-a dezvoltat și ca urmare a succesului înregistrat de un serial de desene animate japonez. În 1997, sute de copii japonezi au fost cuprinși în același timp de simptome asemănătoare epilepsiei și au ajuns la spital, după ce s-au uitat la un episod din Pokemon, fără să existe nicio explicație mulțumitoare pentru această situație.
Astăzi, nebunia jocului s-a întins peste tot, astfel încât niște tineri au traversat ilegal granița canadiano-americană, în căutarea pokemonilor, poliția australiană a trebuit să introducă mesaje de avertizare pentru jucătorii prea pasionați, iar mai multe persoane au fost concediate de la muncă, din cauza absenteismului rezultat în urma jocului. Mai recent, în Rusia un tânăr blogger ateist riscă închisoarea după ce a vânat pokemoni într-o biserică din Ekaterinburg, înălțată pe locul unde a fost martirizată familia imperială. Dorința sa a fost mai degrabă de a șoca și de a leza sensibilitățile creștine și politice, decât de a obține un scor bun.
În altă ordine de idei, povestea pokemonilor devine și mai interesantă pentru cine a cercetat modul în care instalarea jocului solicită accesul și folosirea unui număr impresionant de date personale. De pildă, aplicația poate accesa contul de google al posesorului și trimite de acolo mailuri, chiar dacă, ulterior, compania Nintendo, creatoarea jocului, a afirmat că este o greșeală, care va fi corectată rapid. (Interesant, totuși, cum apar astfel de greșeli foarte elaborate).
Mai mult, Nintendo i-a avertizat pe cumpărători că pot transmite informațiile despre utilizatori sau despre copiii acestora, care se joacă, către guverne, poliție sau companii private.
În fine, ca și cum nu ar fi fost suficiente amănunte pentru un scenariu bizar, firma care a dezvoltat întreaga aplicație este Niantic Labs, în spatele căreia se află Google. Fondatorul Niantic Labs este John Hanke, iar de numele lui se leagă o altă companie, Keyhole, dezvoltată cu o finanțare primită de la In-Q-Tel, adică divizia de investiții a CIA.
Dar povestea acestui articol nu este numaidecât despre servicii secrete și investiții, cât despre manipulare și control social.
În toamna anului trecut, de pildă, în preajma alegerilor, America cunoștea isteria clovnilor siniștri. Pe la jumătatea lunii august, fără nicio explicație rezonabilă, luând pe toată lumea prin surprindere, un număr considerabil de clovni au apărut, separat, pe străzile americane, pentru a teroriza populația. Copiii erau speriați de clovnii care încercau să-i ademenească, alți clovni stăteau seara pe marginea drumurilor și îi îngrozeau pe șoferi, altădată au atacat oameni, a avut loc inclusiv o crimă. Poliția a primit un val de reclamații și a arestat mai multe persoane pentru o parte din aceste incidente, dar nimeni nu a reușit să afle cum a pornit tevatura. Televiziunea și internetul au jucat un rol important în a face cunoscută groaza răspândită de clovni, dar nimic mai mult. Enigma clovnilor a rămas încă nerezolvată. Începutul dar și sfârșitul poveștii clovnilor, survenit ca prin minune după alegeri, este un mister complet.
La fel de misterioase însă sunt toate aceste fenomene de isterie generală în care oamenii devin captivii unor pasiuni despre care nu știu nimic, care îi fac să se comporte anormal și care le ocupă o bună parte din viață.
În opinia noastră, fără a ignora elementele de psihologie a mulțimilor, ele nu sunt altceva decât experimente sociale cu autori necunoscuți. Deși suspecții sunt mereu aceiași.
Oamenii sunt transformați în prizoneri voluntari ai unor fantasme și iluzii furnizate cu grijă de programatori cinici, pentru observație și cercetare. Nimic mai mult decât niște cobai docili care își administrează singuri dozele în scenariile inchizitorilor moderni. În acest joc funest, un rol important îl au chiar și comentatorii de bună credință, care sunt antrenați să-și folosească energia și timpul pentru a diseca efemeride aruncate cu dărnicie din nu se știe ce direcție. Gălețile, pokemonii și clovnii ocupă o bună parte din agendă pentru săptămâni bune, după care se evaporă la fel de misterios precum au apărut.  Nu e deloc exclus, ba chiar foarte probabil, ca astfel de încercări on sau offline să fie utilizate în viitor spre obiective direct politice.
Fără nicio legătură direct cu exemplele de mai sus, în România, cazurile de cercetat, deși cu implicații mai serioase, sunt alegerea președintelui Iohannis, fenomenul post Colectiv și recentele proteste de la începutul lui ianuarie. Toate au avut în comun o puternică emoție socială declanșată prin intermediul rețelelor sociale, în care oameni simpli, de bună credință și fără un simț civic ieșit din comun au fost mișcați aproape până la fanatism spre o anumită cauză, decupată cu grijă dintr-o mulțime de cauze revoltătoare. Ipoteza implicării serviciilor secrete locale în aceste episoade a fost avansată cu destul de multe argumente, însă ea ne interesează mai puțin aici.
Cert este că isteriile colective nu sunt privilegiul modernității, dar până în vremurile noastre sunt mai greu, dacă nu imposibil, de identificat astfel de evenimente total iraționale, care mișcă milioane de oameni ca la un semnal și care se opresc la fel de brusc și la fel de irațional.

Sursă: Colțul Anacronic: Experimente sociale cu găleți, clovni și pokemoni | ActiveNews

Strategia de lăsare a pământului fărâmițat servește cumva altor interese?

Dispersarea proprietății funciare în România este un fenomen care elimină șansele de dezvoltare economică a agriculturii românești.

Forța agriculturii germane, de exemplu, este dată de organizarea fermei agricole în fermă familială, cu o mărime medie de 30-50 ha, cu parcele de regulă de 5-6 ha. În Franța, astfel de ferme au rezultat prin organizarea unui sistem de comasare la nivel național, numit S.A.F.E.R. (Societate de Amenajare Funciară a Spaţiului Rural). O astfel de structură “para/publică” este formată din reprezentanți ai agricultorilor și ai statului, cu participarea financiară a celor două părţi. Structura este una comercială şi are un obiectiv dublu: acela de a cumpăra, cu drept de preemțiune, de la oricine vinde o parcelă de pământ şi de a vinde “ferme agricole comasate” la cine merită (adică la cetăţenii care pot respecta condiţiile de a deveni agricultor.

Datorită faptului că România nu își poate permite, din punct de vedere politic, să aștepte 60-100 de ani pentru comasarea pământului pe principiul proprietății, singura opțiune rămasă este comasarea pe principiul folosinței. Într-un timp relativ scurt (1-3 ani), printr-o voință politică fermă (voința ce a lipsit în ultimii 27 de ani), se poate vota o lege a comasării pe baza dreptului de preemțiune al folosinței în fața principiului proprietății. Franța a aplicat acest principiu în legea orientării agricole și în legea arendei, ajungând astfel prima putere agricolă a Europei. Printr-o astfel de lege, proprietatea pământului nu este afectată, în schimb folosința acestuia în scop agricol este blindată legal. Este nevoie de o forță politică la putere în Romania, care să accepte “sacrificiul politic consecutiv” a doi-trei miniștri ai agriculturii, până vor implementa o astfel de lege. Pe de alta parte, și alți factori blocheză fenomenul de comasare și aici putem aminti de existența subvențiilor de la A.P.I.A.. Câtă vreme exisă aceste subvenții, țăranii nu vor fi interesați de comasarea proprietăților datorită contractelor multianuale cu A.P.I.A.

Ce spuneți domnule Ministru al Agriculturii?

Nu cumva această strategie de lăsare a pământului fărâmițat servește acaparării mai ușoare?

Avram Fițiu, http://www.avramfitiu.ro

Sursă: Strategia de lăsare a pământului fărâmițat servește cumva altor interese? | România Noastră

Lupta jenată a Occidentului cu Coranul.

         Punct de distribuire gratuită a Coranului și de îndoctrinare, pe o stradă din Germania

Sute de mii de exemplare din Cartea Sfântă a Islamului au fost confi scate în Germania, deoarece „propagă ura”. Guvernul nu știe cum să le distrugă. „Vânătoarea de Coranuri” pune Occidentul într-o grea dilemă ideologică

De-a lungul întregului an 2016, autoritățile germane au efectuat descinderi în sute de locuri de distribuire gratuită a Coranului, pe întreg cuprinsul Germaniei (zece din cele șaisprezece landuri), în cadrul unei acțiuni concertate împotriva grupării salafiste „Adevărata Religie”, condusă de un extremist palestinian. Cu ocazia acestor acțiuni, au fost confiscate cantități uriașe din Cartea Sfântă a Islamului, în versiunea sa completă, considerată de autorități ca extremistă.

 Descinderile făcute de poliția federală au fost foarte discrete, pentru a nu alimenta resentimentele musulmanilor, cu atât mai mult cu cât se apropie alegerile.
Potrivit canalului de radio și televiziune WDR, primul care a aflat despre acțiunile autorităților, doar într-un singur depozit dintr-o suburbie a Kölnului, la Pulheim, circa 22.000 de exemplare din Coran, trase în țiplă, așteaptă stocate pe paleți să fie ridicate de autorități.

„Lies!”

Ironia sorții face ca aceste exemplare în varianta lor necenzurată să aibă o manșetă pe care este inscripționat „Lies!”, ceea ce în engleză înseamnă „minciuni”, dar în limba germană semnifică „Citește!”

Ediția integrală a Coranului, care până deunăzi se distribuia gratuit și nestingherit pe străzile Germaniei (ca și peste tot în Occident), a fost tipărită de Frăția Musulmană, iar motivul interdicției sale este „propagarea mesajelor de ură și o ideologie anticonstituțională”, după cum a declarat ministrul german de Interne, Thomas de Maizière.

Oficialul de la Berlin a precizat că peste 140 de musulmani au plecat din Germania în Siria și Irak pentru a se alătura trupelor ISIS și a face Jihadul („Războiul Sfânt”), după ce au fost îndoctrinați în conformitate cu această versiune a Coranului, pe care se bazează și drastica lege islamică Sharia.

„Adevărata Religie”

În același timp, autoritățile federale au interzis și gruparea salafistă „Adevărata Religie”, motivul fiind de asemenea „promovarea urii”. Organizația, condusă de predicatorul palestinian Ibrahim Abu Nagie, în vârstă de 53 de ani, este cunoscută pentru prozelitismul său agresiv, desfășurat din ușă în ușă. Abu Nagie este un refugiat din Gaza care trăiește în Germania de la vârsta de 18 ani. Mișcarea sa „Citește!”, prin care se distribuie gratuit Coranul, a cunoscut în ultimii doi-trei ani o răspândire fulgerătoare în întregul Occident.

Cum distrugi Cartea Sfântă a Islamului

Autoritățile germane au apelat la experți în studii islamice pentru a afla cum se pot distruge exemplarele din Coran confiscate, deoarece, fiind strict conforme cu originalul, sunt considerate „sfinte” și nu pot fi arse. Berlinul se teme că arderea lor ar putea atrage o uriașă revoltă a musulmanilor, o adevărată „intifada” pe tot cuprinsul Germaniei.

Îngropate în pustiu

Potrivit WDR, modul de distrugere conform cu preceptele musulmane ar fi învelirea cărților într-o pânză și îngroparea lor în deșert, acolo unde riscurile de a fi călcate în picioare sunt extrem de mici.

În luna noiembrie, mai multe orașe din Elveția și-au manifestat și ele intenția de a urma exemplul german și de a interzice distribuirea Coranului și prozelitismul salafist pe străzile țării.

Spre deosebire de Germania, însă, în Elveția libertatea de expresie este mult mai mare și nu există bază legală pentru interzicerea acestor grupuri și a publicațiilor pe care le răspândesc.

Însă cea mai mare problemă a autorităților occidentale este una ideologică, pe care nu o mai pot ascunde sub preș: dacă Coranul, în versiunea sa integrală, propagă ura, atunci acest fapt contrazice flagrant afirmațiile repetate până la saturație de liderii occidentali, și anume că Islamul ar fi o religie a păcii, iar teroriștii sunt doar niște elemente radicale, declasate, nereprezentative pentru lumea musulmană, care nu înțeleg spiritul tolerant al Coranului.

Dacă însă „Cartea Sfântă” a Islamului propovăduiește cu adevărat ura și Jihadul, atunci asta înseamnă că Occidentul recunoaște implicit că, prin politica sa de deschidere a frontierelor din ultimii ani, a deschis de fapt porțile Europei pentru milioane de potențiali teroriști.

Autor: Adrian Patrusca

Sursă: Lupta jenată a Occidentului cu Coranul

MINCIUNI SI IPOCRIZIE la Alep. Pe Creştini şi Evrei cine îi PLÂNGE?

Un editorial incediar al lui Daniel Greenfield în Frontpage Magazine.

 250.000 de creştini trăiau în Alep înainte de izbucnirea războiului civil islamic sunnito-şiit. Astăzi, au mai rămas doar 40.000.

Nu s-au înregistrat proteste în toată lumea în legătură cu epurarea etnică a creştinilor în Alep aşa cum sunt acum în legătură cu prăbuşirea Statului Islamic sunnit, ai cărui jihadişti sunt numiţi eufemistic rebeli. Nu au fost imagini cu copii creştini plângând pe primele pagini ale presei mondiale. Însă astăzi cu greu poţi deschide un ziar fără să vezi un copil în lacrimi despre care se spune că este musulman sunnit evacuat din Alep.

Musulmanii sunniţi care plâng le-au făcut vecinilor creştini din Alep ce le-au făcut şi cu o sută de ani în urmă, în timpul masacrului din Alep, când erau furioşi că declinul legii Sharia a condus la câştigarea unor drepturi civile de către creştini. Populaţia evreiască din Alep, care cândva reprezenta 5% din totalul numărului de locuitori, a fost deja nimicită în timpul revoltelor mudulmane din 1947.

Ultima familie de evrei a fost evacuată din Alep, pentru a scăpa de jihadiştii sunniţi, acum doi ani. Distrugerea comunităţilor creştină şi evreiască s-a petrecut fără a fi însoţită nici măcar de un crâmpei din furtuna isterică creată de înfrângerea jihadiştilor sunniţi.

„Alep se va alătura listei cu evenimente din istoria lumii care definesc răul modern, care pătează conştiinţele noastre zeci de ani după aceea”, declara Samantha Power la ONU.

De ce epurarea etnică a 210.000 de creştini nu pătează conştiinţa lui Power? Sau bisericile aruncate în aer de islamişti în Egipt, femeile evreice înjunghiate în Israel şi genocidul Boko Haram asupra creştinilor din Nigeria? Adevăratul rău modern este convingerea virtuoasă a liberalilor că doar vieţile musulmanilor contează, iar că creştinii, evreii şi alte victime ne-musulmane meritau cumva să dea de dracul.

Prăbuşirea teocraţiei sunnite este denunţată ca un lucru îngrozitor care va păta conştiinţa lumii. Ziariştii şi-au întrerupt vacanţele la schi pentru a ne mustra că trebuie să facem ceva. Acel „ceva” fiind ceea ce nu au vrut să facem în Irak, unde Saddam Hussein a măcelărit sute de mii de oameni, dar care acum ar fi o imperativă morală în Siria.

De ce epurarea musulmanilor sunniţi din Alep contează şi epurarea creştinilor nu? Şi de ce răsturnarea lui Saddam Hussein, un sunnit, a fost o crimă, pe care liberalii încă o deplâng, în vreme ce înlăturarea lui Assad, un alawit şiit, reprezintă o imperativă morală? Deoarece axa „corectitudinii” politicii noastre externe este controlată de Frăţia Musulmană sunnită, de saudiţii sunniţi şi de neamurile lor sunnite din Golf.

Frăţia Musulmană a făcut agenda Primăverii Arabe. De aceea, guvernul nostru şi organizaţiile noastre pentru drepturile omului au sprijinit răsturnarea de la putere a lui Mubarak, dar s-a opus revoltei populare care voia să-l răstoarne de la putere pe Morsi, reprezentantul Frăţiei Musulmane.

Kenneth Roth, şeful Human Rights Watch, o organizaţie care a cerut bani de la Saudiţi, tăticii jihadului sunnit, i-a acuzat pe creştinii copţi din Egipt că sprijină „persecutarea” Frăţiei Musulmane. Asta nu este o situaţie orwelliană, este diabolică pur şi simplu.

Furia din jurul Alepului reprezintă un parteneriat suprarealist între casapii islamişti şi uneltele lor stângiste. „Chiar sunteţi incapabili de ruşine?” s-a adresat Samantha Power Siriei, Rusiei şi Iranului la ONU.

Se înţelege de la sine că cele trei dictaturi brutale, ale căror crime variază de la violarea adolescentelor, astfel ca ele să nu moară virgine şi să nu mai ajungă în paradisul islamic, la otrăvirea radioactivă a oponenţilor, nu au nici o legătură cu ruşinea sau conştiinţa.

Dar unde este ruşinea Samamthei Power? Ofensiva iraniană în Alep este finanţată cu transporturi ilegale de bani pe care Obama le-a îmbarcat în avioane cargo fără însemne care au ajuns la jihadiştii şiiţi iranieni. Bugetul militar al Iranului a crescut cu 39% graţie transporturilor lui Obama cu containere pline de franci elveţieni şi euro.

Butoaiele explozive pe care Power le condamnă cu atâta mânie au fost cumpărate şi plătite chiar de şeful ei. Au fost favorizate de fiecare american liberal care a trecut de la apărare a planului iranian de genocid nuclear a milioane de evrei la tânguirea atacului iranian asupra Frăşiei Musulmane de la Alep. Unde e ruşinea lor? Dar americanii stângişti mai sunt capabili de ruşine?

Pasivitatea lui Obama în Siria nu a fost pricinuită de nici o dispută filosofică care a depăşit limitele unei intervenţii, aşa cum lacheii săi din presă ar vrea să credem. Adevărul este mult mai urât, mai simplu şi mai scandalos.

Laureatul Premiului Nobel nu s-a putut hotărî dacă să-i sprijine pe islamiştii sunniţi sau şiiţi. Rusia, care a mizat totul pe şiiţi, a câştigat. Obama a încercat să joace cu ambele tabere islamiste, trimiţând arme jihadiştilor sunniţi din Siria şi containere cu bani gheaţă Armatei Gardienilor Revoluţiei Islamice din Iran. A sprijinit regimul şiit din Bagdad împotriva sunniţilor din Irak. Dar i-a ajutat pe jihadiştii sunniţi din Siria împotriva guvernului şiit de la Damasc. Totuşi s-a temut să meargă până la capăt de frică să nu compromită acordul nuclear iranian, chiar dacă el însuşi recunoaşte că asta înseamnă că va putea produce bomba nucleară pentru şiiţi în ceva mai mult de zece ani.

Tot acest vacarm în jurul Alepului nu dovedeşte că acolo se petrece o atrocitate, ci doar enorma putere a Frăţiei Musulmane şi a lobby-ului saudit de a controla nu doar politicienii noştri, ci şi ideologia noastră naţională.

Nu este nici o îndoială că bandele de jihadişti şiiţi îşi vor încasa preţul de sânge de la sunniţii din Alep, banii şi pietrele preţioase vor dispărea, femeile vor fi violate iar cadavrele vor fi îngropate în gropi comune. Însă bilanţul victimelor va fi mult mai mic decât retorica isterică. Şi ce li se va întâmpla sunniţilor la Alep este exact ceea ce li s-a întâmplat şiiţilor când sunniţii le-au cucerit un oraş sau un sat.

În războiul civil islamic nu există băieţi buni. Amândouă taberele acţionează după vechile reguli islamice ale lui Mahomed, reguli care tratează proprietatea şi femeile populaţiilor cucerite ca pe o pradă de drept a atacatorilor.

Atrocităţile şiiţilor şi sunniţilor, iranienilor şi alawiţilor, ISIS, Al-Nusra şi celelalte nenumărate bande sunnite nu sunt aberaţii faţă de normele civilizate, ele reprezintă întregul scop abominabil al conflictului islamic.

Nu există victime nevinovate în războiul civil islamic deoarece nici una dintre părţi nu crede în nimic altceva decât a demonstra supremaţia propriului Allahu Akbar şi capacitatea doctrinei sale de a-l subjuga pe celălalt.

Decapitarea victimelor, violarea nevestelor acestora şi jefuirea bunuilor au fost modul prin care, încă din vremea lui Mahomed, jihadiştii islamici au ştiut că Allah este de partea lor şi îi ajută în cauza lor criminală.

Populaţia evreiască din Orientul Mijlociu locuieşte acum aproape în întregime în Israel, apărată de arme mânuite adeseori de urmaşii evreilor refugiaţi de opresiunea islamică în Siria, Egipt, Irak şi Iran.

Populaţia creştină, căreia îi lipseşte un stat independent al său, continuă să scadă, dependentă de bunăvoinţa capricioasă a unor dictatori ca Mubarak sau Assad, care, temporar, i-au găsit folositori.

Ne-musulmanii nu au nici un viitor în lumea musulmană. Creştinii şi evreii din Orientul Mijlociu au obţinut pentru prima dată drepturi civile atunci când puterile europene au pus stăpânire pe această regiune. Când imigranţii musulmani au invadat Europa, creştinii şi evreii au ajuns să se confrunte cu persecuţiile musulmane în Franţa, Suedia şi Germania.

Însă presa este mult mai puţin interesată de lacrimile de pe faţa micuţei de 8 ani, Miriam Monsonego, din Toulouse, când un terorist musulman a apucat-o de păr, i-a pus o armă la cap în curtea şcolii unde se juca fetiţa şi a apăsat pe trăgaci. Arma s-a blocat. A luat altă armă şi a împuşcat-o. Apoi, în timp ce zăcea într-o baltă de sânge, i-a ridicat căpşorul şi a împuşcat-o pe micuţa evreică muribundă de încă două ori.

Musulmanii din Franţa cred că teroristul musulman care a făcut asta este un erou. Un copil a primit chiar numele său, ca respect.

Musulmanii sunniţi care fug din Alep ca şobolanii sunt din aceeaşi spiţă a ucigaşilor lui Allah cu asasinul fetiţei din Toulouse, cu teroriştii din 11 septembrie, cu criminalii de la San Bernardino, cu atacatorii de la maratonul din Boston, cu miliţiile Benghazi, cu violatorii fetiţelor din neamul Yazidi şi cu teroriştii care aruncă în aer bisericile copte.

Sunt fiare cu chip de om care nu au nimic care să semene a conştiinţă, aşa cum o înţelegem noi. Doctrina lor religioasă i-a învăţat că este de datoria lor să-i nimicească pe ne-musulmani şi pe musulmanii de alt cult. Ei cred că violurile şi crimele lor sunt o dovadă că îl iubesc pe Allah şi că Allah îi iubeşte pe ei.

Este la fel de imposibil să coexişti cu exponenţii supremaţiei islamice cum le-a fost şi creştinilor şi evreilor la Alep. Poţi să împarţi o cameră cu un tigru, dar până la urmă tigrul te va mânca.

Alepul este o tragedie, dar nu din cauza teatrului ipocrit de minciuni pe care presa l-a pus în scenă pentru noi. Tragedia de la Alep nu este cea a jihadiştilor sunniţi, care nu au reuşit să cucerească oraşul şi să ducă la bun sfârşit epurarea etnică a ultimilor creştini care mai trăiesc acolo, ci războiul fără sfârşit al Islamului împotriva ne-musulmanilor. Şi a colaborării celor care îşi spun liberali în acest război împotriva lumii civilizate.

Alep a fost cândva un mare centru de civilizaţie. Sub Islam a devenit o tristă rămăşiţă a trecutului. Oricine câştigă la Alep, va fi o victorie a triumfalismului islamist şi o înfrângere a lumii civilizate.

Întrebarea cea mai importantă nu cine câştigă la Alep, ci cine va câştiga la Paris, Bruxelles sau Roma.

Sursă: IPOCRIZIE la Alep. Pe Creştini şi Evrei cine îi PLÂNGE?

Gîrneață știe tot!

41
Gîrneață știe sigur că în Biblie scrie „Crede și nu cerceta!”, fără să fi citit Biblia vreodată.
Gîrneață știe sigur că Biserica se identifică cu cruciadele și Inchiziția, fără să fi citit nici măcar o pagină de istorie bisericească.
Gîrneață știe sigur cele mai multe războaie au fost religioase, trecînd ușor cu vederea că cele mai mari hecatombe din istorie au fost făcute de regimuri atee.
Gîrneață știe sigur că credința îndobitocește oamenii și îi ține într-o stare de înapoiere specifică Evului mediu, fără să fii citit măcar o pagină de teologie. De altfel, Gîrneață e sigur și că Evul Mediu a fost totodată și întunecat, ignorînd că primele școli și universități au aparținut Bisericii acelor vremuri, cu ascendență în mediile monastice ale Evului Mediu timpuriu.
Gîrneață știe sigur că Biserica nu plătește impozite, dar nu a dat niciodată, benevol, măcar 1 leu din buzunarul lui pentru ea.
Gîrneață știe sigur că popii sînt hoți, fără să fi cunoscut îndeaproape pe vreunul, și n-are nevoie de ei în relația lui directă cu Dumnezeu.
Gîrneață știe sigur că Biserica este doar o instituție, fără să fi aflat vreodată că, înainte de a fi instituție, ea este comunitatea si comuniunea celor botezați în Hristos și care își asumă în totalitate, în literă și duh, Crezul creștin.
Cu toate astea, deși nu știe Crezul, Gîrneață e naș de botez, face nunta la biserica cea mai mare și de fițe și își înmormîntează mama cu preot. Trei prilejuri tocmai bune pentru a-i înjura, încă o dată, din inimă, pe popi, că i-au cerut bani în singurele trei dăți din viața lui cînd a avut de-a face cu Biserica, această instituție inutilă și anacronică.
Gîrneață e, deci, în primă fază, inconsecvent, iar în final, deși știe tot, prost! Căci numai din prostie te poți implica în lucruri pe care le detești, fără să te oblige nimeni și fără să le vezi necesitatea.
În concluzie, fii deștept, nu fi ca Gîrneață!

Anthony Hopkins: A fi ateu seamănă cu a trăi într-o celulă închisă, fără ferestre

 

hopkins2

Neliniște, angst, mereu angst în acest artist care rămâne departe de senzația moleșitoare de a fi făcut tot, de a fi încercat tot. O tensiune creatoare se perpetuează între firea haotică și dorința de ordine, rigoarea și iubirea pentru detaliu, o tensiune între contrariile care în ultimele decenii s-au armonizat credibil într-o personalitate greu de (sur)prins în cuvinte.

De departe, ca orice actor de calibrul lui, Sir Anthony Hopkins – pe platourile de filmare insistă să i se spună „Tony”, dar colegii de proiect insistă de obicei să rămână la „Sir Anthony” – se suprapune cu tipologia predominantă a rolurilor lui: spirite tulburate, „ciudați”, cum el însuși îi numește, ființe bântuite de demoni și zei, creaturi pentru care e nevoie de precizie actoricească, unul dintre cele mai importante atuuri ale actorului atât de admirat, dar atât de puțin cunoscut. Zeci de filme memorabile, zeci de premii, dar și pasiuni lăsate în urmă sau nefructificate, regrete ținute la distanță din pudoare, reticențe și multe, multe fapte caritabile păstrate, modest, departe de laudele contemporanilor. Crize, dependențe, victorii, descoperiri, plăceri, renegări, exorcizări. Doamnelor și domnilor, Sir Anthony Hopkins le-a trăit pe toate și ele toate sunt în personajele lui, fie ele din filme bune sau mai puțin bune. Între scenă și ecran, drumul lui pare presărat cu lumini calde, care-l duc unde trebuie. Și totuși…

Și totuși, intrat devreme în breaslă, imediat după ce a absolvit Royal Academy of Dramatic Art la Londra, galezul născut într-o familie de brutari, undeva aproape de casa surorii lui Richard Burton – de care, contra opiniei larg răspândite, n-a fost deloc apropiat –, a avut obstacolele lui de trecut. În public, vorbește deloc histrionic despre ele, ba chiar cu o simplitate care-i lasă pe ceilalți să completeze cum le place imaginea. Ajuns la Royal National Theatre de la Londra în primii lui ani, pe vremea când Sir Laurence Olivier, așa-zisul lui mentor, își concentra mare parte din energie pe crearea unei trupe solide și a unei instituții redutabile, tânărul Hopkins a petrecut câțiva ani în repetiții și spectacole de care, spune acum laconic, nu prea vrea să-și aducă aminte și nicidecum să vorbească. La început au fost scena și, la Londra, energia fantastică a unui june cu o memorie de invidiat și o dicție remarcabilă, ocrotit de „zeul” Laurence Olivier, pe care l-a și înlocuit cu succes într-un spectacol, moment care a declanșat, cumva, desprinderea de sub copacul uriaș, care, știm, umbrește totul în jur.

Până la jumătatea anilor ’60, când a debutat și în film, temperamentalul care dezvolta o dependență zdravănă de alcool se săturase deja de teatru, când nici nu începuse bine… Cum coabitau firea așa-zis vulcanică, furia lui de galez, cu legendara lui seriozitate, cu perseverența cu care studia în fiecare zi? Din tensiunea dintre aceste contrarii, dintre haosul interior care i-a întreținut alcoolismul și dorința de claritate, de transparență, se conturează portretul artistului la toate vârstele, străbătut de câteva constante importante pentru substanța lui: pasiunea reală pentru muzică, drum pe care și azi e convins că ar fi trebuit să-l urmeze, credința că a fi ateu seamănă cu „a trăi într-o celulă închisă, fără ferestre”, convingerea că și în actorie, și în viață, cu cât (te) arăți mai puțin, cu atât mai bine?

Pe vremea când era actor la National Theatre, se trezea cu noaptea în cap, cânta câteva ore la pianul Steinway, bea câteva cești de cafea și pleca din casa lui din Chelsea pe jos, spre teatru, ajungând mai mereu primul la repetiții, povestesc colegii. Mohorâtul cer londonez îl scotea din minți și nu va trece mult până când va alege să fie mai aproape de deșert, care „arde amintirile”, și de soarele american. În 1968 a avut primul rol important într-un film: Richard Inimă-de-Leu în „Leul în iarnă”, jucând alături de Peter O’Toole și Katharine Hepburn. Actorul care lucra „ca un demon”, „ca un titan”, care „rupea scena în două”, cum îl descriu colaboratorii, își amintește astfel despre sine: „Eram foarte temperamental. E greu. Întotdeauna am fost tulburat, nicidecum o fire liniștită”.

Un fel de stare de pericol, un fior care îi comunică spectatorului neliniștea față de necunoscut, sentimentul că totul e imprevizibil, au existat încă de la început în interpretarea lui și s-au păstrat până azi, perfecționându-se în nenumăratele thrillere în care mai multul este, subliniază în repetate rânduri actorul, dușmanul mai binelui. În 1973, după ani în care împăcase teatrul cu filmul, după ce-l jucase pe Charles Dickens, dar și pe Bezuhov din „Război și pace” a părăsit Teatrul Național, la care avea să se mai întoarcă numai din când în când, pentru câte un rol care să-i facă plăcere.

Purtându-l pe culmile gloriei, anii ’80-’90 l-au impus ca unul dintre cei buni actori ai generației sale. În 1975, într-una dintre ultimele zile ale anului, mai exact pe 29 decembrie, s-a lăsat de alcool pentru totdeauna, după ce s-a trezit în Arizona fără să știe de ce și cum a ajuns acolo. Suprafața „haotică”, „anarhică”, „furioasă”, cum el însuși o descria, acoperea însă un interior așezat, în care melancolia galeză își găsea locul lângă disciplina pianistului care nu a ajuns niciodată și, de asemenea, lângă dorința de calm a pictorului amator care avea să rămână mereu. Lăsând în urmă dependența de alcool, lucrând intens în cinema a lăsat în urmă iubirea dependentă de teatru, privind fără regret, dar și fără dorință de rememorare la anii nebunești petrecuți la Teatrul Național, unde-l adusese Laurence Olivier.

Deși galez (unul care nu prea poate vorbi în dialect), a început să fie perceput ca întruchiparea a rigidității englezești grație bine-cunoscutelor roluri din „Howard’s End” sau „Rămășițele zilei”, percepție care pe James Ivory, regizorul cu care a colaborat la mai mult filme, îl contrariază: „Cum e posibil să fie perceput așa? El face o gamă incredibilă de roluri. E la fel de fericit când joacă un psihopat nebun și canibal și un personaj ca Stevens, majordomul care se autoreprimă atât de intens.”

Între Hannibal Lecter din „Tăcerea mieilor” și Stevens din „Rămășițele zilei” se întinde, într-adevăr, o gamă variată de roluri și filme. Până în anul 2007, când a anunțat că ia o pauză ca să facă o lungă călătorie în jurul lumii, Anthony Hopkins a uimit lumea artistică atât cu calitățile lui artistice – glas, o mobilitate extraordinară, a cărei expresie supremă e celebra lui imobilitate sau postura zen, o capacitate extraordinară de a memora de la prima lectură câteva pagini (capacitate testată de multe ori), o neliniște imposibil de descris în cuvinte, un fior ce trece dincolo de ecran etc. –, cât și cu omenescul lui, atât de decent administrat în imaginea publică. „Omul elefant”, „A Change of Seasons”, „Rămășițele zilei”, „Tăcerea mieilor”, „Ritualul”, „Legendele toamnei”, „Întâlnire cu Joe Black”, „Masca lui Zorro”, „Othello” „Titus Andronicus”, „Hannibal”, „Thor”, „Beowulf” sunt câteva dintre nenumăratele filme în care l-au văzut milioane de oameni, pe lângă cele în care a fost Picasso, Hemingway, Hitchcock.

„Nebunul de Hopkins”, cum i se spunea în copilărie, când a văzut doar câteva spectacole de teatru în vacanțele de vară, preferând să deseneze și să cânte la pian de unul singur, a rămas, cumva la singurătatea începutului, evitând mereu mulțimile glam și preferând o discreție care n-a făcut decât să-i sporească aura eroică. „Teatrul a fost grădinița lui. Așa că a devenit obsedat de sunetele cuvintelor. Lucrul magic pe care el îl înțelege e că filmul este cu totul, dar cu totul alt mediu. Și că în 9 din 10 cazuri tăcerea e infinit mai eficientă decât cuvintele”, spune Richard Attenborough, unul dintre primii regizori de film cu care a lucrat Anthony Hopkins. Iar acesta din urmă îi răspunde indirect: „Întotdeauna am vrut să fac film. Niciodată nu m-am simțit bine într-o trupă de teatru. Poate că acolo e prea multă școală. E vorba despre ceva din mine. Pur și simplu am reacționat ca un școlar rău și răsfățat. În film, n-ai nicio iluzie când intri pe platoul de filmare. Acum, când lucrez la un film nu trebuie decât să fiu relaxat și să știu scenariul atât de bine, că nici nu trebuie să mă mai gândesc la el. După care repeți în fața echipei și totul are un… aer minunat, e un sentiment minunat în felul lui, în creativitatea lui. E o încărcătură în aer – prea intensă, o atmosferă…”

În casa din Malibu, California, Anthony Hopkins cântă la pian, compune, pictează. Face plimbări lungi pe plajă și își dă seama că e fericit, „orice o însemna asta”. Nu a renunțat la actorie, dar în mileniul III s-a lăsat pradă pasiunilor neduse până la capăt. S-a ocupat de compozițiile personale, care au fost interpretate în mai multe săli de concert importante din lume, printre altele la Viena, a regizat câteva filme, a făcut de mai multe ori voluntariat, mai ales ca actor invitat să susțină workshopuri, a sprijinit în ultimele decenii mai multe grupări filantropice, trupe de teatru și organizații de protecția mediului, s-a implicat în susținerea orașului natal Port Talbot din sudul Țării Galilor.

Nimic din așa-zisa lui răceală englezească, aceea de pe ecran, nu se reflectă în viața din afară ecranului. Galezul care nu s-a făcut brutar, ca tatăl și bunicul, iubește căldura, știind însă prea bine că ea nu există decât în relație cu frigul. Premiile și distincțiile, diplomele și onorurile îi stârnesc întotdeauna un zâmbet, a primit nenumărate, a mulțumit pentru ele și a mers mai departe în lumea lui plină de culori, pe care le pictează din copilărie. Sir Anthony Hopkins, din 1993 cavaler în slujba artelor, rang conferit de regina Angliei, are o stea pe Aleea Celebrităților de la Hollywood din 2003. Dar infinit mai importantă este steaua aceea îndepărtată – „Distant Star” se intitulează albumul său de succes din 1986 – spre care privește, cu ochii lui albaștri, steaua secretă, fără nume, care a făcut un erou dintr-un rebel fără cauză.

Sursa: http://yorick.ro/anthony-hopkins-a-fi-ateu-seamana-cu-a-trai-intr-o-celula-inchisa-fara-ferestre/

Ca sa vezi ce zice Biblia despre banii pentru biserici !!!

bani-guvern-biserici-e1449312996497

Zilele trecute am găsit în Biblie, la un prooroc din păcate uitat, Agheu (Hagai, în traducerile după Biblia ebraică) dar care va fi pomenit de Biserică zilele următoare, un fragment care parcă e menit profetic să răspundă celor care se întreabă: „unde se spune în Biblie că trebuie să dai bani pentru biserici?”

„Aşa zice Domnul Savaot: Poporul acesta grăieşte: „N-a venit încă vremea ca să zidim templu Domnului” Atunci a fost cuvântul Domnului către proorocul Agheu, zicând: Este oare, timpul, ca voi să locuiţi în casele voastre cu pereţii lucraţi în tăblii, când templul acesta este în ruină? Şi acum, iată ce zice Domnul Savaot: „Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre! Voi aţi semănat mult, dar aţi cules puţin; aţi mâncat, dar nu v-aţi săturat; aţi, băut, dar nu v-aţi îmbătat; v-aţi îmbrăcat cu veşminte, dar nu v-au ţinut de cald şi aţi strâns simbria voastră ca să o puneţi într-o pungă spartă”. Aşa grăieşte Domnul: „Fiţi cu băgare de seamă la căile voastre! Suiţi-vă în munte şi aduceţi lemne ca să clădiţi iarăşi templul în care voi binevoi şi Mă voi preaslăvi”, zice Domnul. „V-aţi aşteptat la mult, dar iată că aveţi puţin. Aţi strâns mult, dar Eu am risipit truda voastră! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu care stă dărâmat, iar voi zoriţi cu lucrul, fiecare pentru casa lui! Pentru aceasta cerul se va încuia, nu vă va da rouă şi pământul roadele sale. Şi am chemat seceta pe pământ şi pe munţi, peste grâu, peste vin şi peste orice rodeşte pământul; peste oameni şi peste dobitoace şi peste toată strădania palmelor voastre”.

Bogdan Duca

De ce a fost şi este detestat Eminescu?

12509229_1547961458863336_7169361399313734052_n

Motto: „Cine combate Biserica Ortodoxă şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”

De ce a fost şi este detestat Eminescu? Pentru că „progresiştii” – de la liberalii timpului, îmbibaţi de idealurile Revoluţiei Franceze, până la globaliştii de astăzi (neoliberali sau marxişti) -, au acest morb ideologic prin care vor să îmbunătăţească lumea. Nu reuşesc însă decât să-i sufoce spiritul, în cel mai bun caz. În cel mai rău, fac hecatombe umane în care pier mase întregi de oameni. Totul însă spre „binele” umanităţii.

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională; dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.” (14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169)

Astăzi, Corectitudinea Politică face ravagii în lumea pe care o descrestinează forţat. Vă imaginaţi ce ar fi scris astăzi Eminescu despre această revoluţie homosexualistă care îşi doreşte implozia Familiei, despre cei peste 22 de milioane de copii avortaţi în ţara noastră, despre trădarea clasei politice care a transformat România într-o lamentabilă colonie periferică, despre atacul concertat al unei prese ideologizate şi al ong-urilor „Soros” asupra Bisericii, despre celebrul binom SRI – DNA care a acaparat pârghiile puterii oferind România pe tavă corporatocratiei mondiale, despre legile „Big Brother”, despre dezindustrializarea ţării şi distrugerea agriculturii, implicit plecarea a milioane de români plini de energie ca mâna de lucru ieftină în Vest, despre guvernul de tehnocraţi al unui preşedinte cataleptic şi străin de acest neam, despre manipulările străzii în care cad pradă periodic diaspora sau „tinerii frumoşi şi liberi” şamd?
Eminescu este detestat pentru că a arătat o enormă dragoste faţă de acest neam. Iar neamul i-o întoarce permanent şi instinctiv.
Despre Biserica Ortodoxă nu veţi găsi un rând în opera lui în care o atacă. Dimpotrivă, ca şi Caragiale în articolele din presă, s-a dovedit un apărător, de pe poziţii conservatoare, al acestui element care a structuat organic ethosul românesc.

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187)

Eminescu este şi astăzi un barometru perfect al timpului nostru, un om ale cărui gânduri profetice le poţi vedea combătute de către „iniţiaţi” şi moftangii egotici, de către ideologii Globalismului Absolut, de către secularişti şi utopişti de stânga sau de dreapta neoliberală.
În tot cazul, de Eminescu noi avem permanentă nevoie. Orice încercare de anexare ideologică a sa este sortită eşecului, pentru că, fiind conservator, nu poate fi încadrabil în curentele de speculaţie politică ale modernităţii. El circumscria intreaga sa gândire politică la Realitate.

Să nu uităm că cea mai mare parte din instrumentul lingvistic al limbii române culte, folosită şi acum, i se datorează. Măcar și pentru atât şi ar merita întreaga noastră prețuire.

Iulian Capsali