Arhiva | Ideologia de gen RSS for this section

Estul și restul 

Naraţiunea dominantă a ultimelor două decenii la nivel global a fost de o simplitate dezarmantă: Vestul e modelul, Vestul e bun, dezvoltat, prosper, liber, democratic şi tolerant. Dacă Estul şi Vestul nu ar fi venit în contact, această naraţiune s-ar fi perpetuat până în zilele noastre. Aşa se face că în China anului 1989, un chinez oarecare putea să-i declare unui american că SUA ar fi trebuit să trimită câteva bombardiere pentru a salva manifestaţia din Piaţa Tiananmen de criminalii conducători chinezi(1) . Tot astfel, în euforia primilor ani de după 1989, românii afirmau, glumind amar, că singura modalitate de a rezolva aparent insolubilele probleme ale ţării era declararea stării de război între noi şi SUA şi ocuparea României de către marea putere de peste ocean.

Întâlnirea dintre Est şi Vest s-a produs însă şi s-a produs într-o manieră destul de dramatică. Pentru că am vorbit despre China – care, astăzi, reprezintă cu siguranţă vectorul cel mai amplu de manifestare a forţei Estului –  se pare, conform aceleiaşi surse citate mai sus, că bombardarea ambasadei chineze de la Belgrad de către SUA în 1999 a declanşat procesul lent, vast, dar profund de refacere a legăturilor fireşti dintre elita chineză şi poporul chinez.
Problema raporturilor dintre Vest şi Est este, în cele din urmă, una a raporturilor dintre elită şi masă. Şi este o problemă sociologică şi… cronologică.
Sociologic vorbind, elita Estului are tendinţa permanentă de a se detaşa de propriul popor pentru a se ataşa de puterea dominantă la nivel global, care este cea a civilizaţiei vestice. Orice relaţie dintre Est şi Vest începe prin această „alunecare” a elitei în orbita de putere a Vestului. În istoria noastră, cele mai importante fenomene sociologice ţin, într-adevăr, de această permanentă dislocare a elitei autohtone spre elita dominantă la nivel european sau (astăzi) global. Forma fără fond şi politicianismul (care este aplicarea formei fără fond la nivelul acţiunii politice) sunt cele două concepte cheie cu care putem înţelege istoria socială modernă a ţării.
Avansând într-o astfel de manieră, elita locală are însă de luptat cu o dificultate insurmontabilă: treptat, modelul civilizaţional vestic tinde să o priveze de materialul uman de care are nevoie pentru a se manifesta ca elită, adică de masă. Acest lucru se întâmplă dintr-o raţiune foarte profundă care nu ţine de spaţiul nostru autohton şi de imperfecţiunile sale de organizare politică. Ruptura dintre elită şi masă, care devine un risc pentru elita însăşi, nu se datorează atât unei incapacităţi structurale a elitei, unei lipse de acumulare intelectuală, materială etc., cât modelului de dezvoltare generală a lumii moderne. Pe scurt, din punct de vedere sociologic, Vestul nu este capabil să mai producă o elită în sens tradiţional. Acest lucru nu este însă recunoscut ca atare şi este de fiecare dată, adică la fiecare interval istoric critic, escamotat prin intermediul mecanismelor economice, politice sau militare de anvergură. De fiecare dată când iese „învingătoare” în plan istoric (ultima oară s-a întâmplat în 1989 în raporturile cu URSS-ul), elita (de fapt, falsa elită) vestică pare a se autodepăşi şi astfel a se întemeia pe sine. Dar este un temei fals care nu face decât să amâne vechea şi dramatica intuiţie a tuturor celor care, dintr-o perspectivă tradiţională, au vorbit despre „declinul Occidentului”.
În sens clasic, elita nu poate apărea în afara unui popor care să se supună de bună voie autorităţii primeia. Numai un popor „supus” poate naşte o elită tradiţională, autentică. Occidentul modern, care nu mai cunoaşte idealul supunerii faţă de autoritate, nu mai poate, prin urmare, fi generator al unei elite organice, modelul raporturilor dintre „elită” şi masă în Occident fiind cel descris de Pareto, adică un model de suprapunere mecanică a celor care câştigă în plan concret ca urmare a tuturor mijloacelor (corecte sau nu) în faţa unei „mase” lipsite permanent de apărare. Ideea că cei mai dotaţi câştigă în faţa celor mai slabi, idee dragă darwinismului social, nu este decât un mecanism de ocultare a adevărului dramatic care se ascunde în spatele „circulaţiei elitelor” occidentale: de fapt, nu calităţile pozitive, ci capacităţile, forţa şi viclenia sunt instrumentele noii elite moderne, indiferent din ce arie civilizaţională.
Fenomenul desprinderii elitei de masă, dar şi a masei de elită a fost amplu analizat de către unul dintre cei mai importanţi filosofi tradiţionalişti europeni, italianul Julius Evola. Vom cita un pasaj (din foarte multele care se pot cita) care caută să suprindă esenţa acestui fenomen tragic al modernităţii, anume decăderea dignitas-ului aristocratic, pierderea de altitudine a elitei, dar şi pierderea fides-ului maselor, a ceea ce s-ar putea numi recunoaştere sau fidelitate. Evola merge aici pe urmele lui Dante, cel ce rămăsese fidel ideii imperiale romane şi medievale, acelei ecumene medievale pe care toţi gânditorii tradiţionalişti o regretă: „Atunci când, pe de o parte, decade acea dignitas care poate trona peste elementul multiplu, temporal şi contingent; atunci când, pe de altă parte, se pierde capacitatea unei fides, a unei recunoştinţe mai mult decât materiale din partea elementelor subordonate luate fiecare în parte, atunci se naşte tendinţa centralizatoare, absolutismul politic care încearcă să ţină totul sub control prin intermediul unei unităţi violente, politică şi statală, ba chiar suprapolitică şi spirituală; sau îşi fac simţită prezenţa şi îşi iau avânt procesele având drept scop părtinirea şi disocierea” (Revoltă împotriva lumii moderne) (2) .
România actuală a pierdut avantajele care decurgeau din apartenenţa sa la Imperiul Sovietic. Adică la lumea estică. Care puteau fi aceste avantaje? Astăzi, când toată propaganda oficială blamează epoca sovietică, trebuie să încercăm să regândim acel context. Imperiul Sovietic era, în primul rând, un Imperiu al spaţiului. Graniţa sa vestică era la Berlin, iar cea estică lângă coastele Japoniei. Fiind un imperiu al spaţiului, URSS-ul a cedat sau a alocat României ceea ce acesteia îi lipsea cel mai mult în dezvoltarea sa istorică, anume timpul. Poate părea ciudată această idee, dar, la o analiză mai atentă, putem întrezări adevărul că statele mari sau, mai bine spus imperiile au capacitatea de a metaboliza spaţiul şi timpul, cu alte cuvinte de a transforma spaţiul în timp şi timpul în spaţiu. România avea nevoie de timp de echilibru şi de suveranitate pentru a se dezvolta şi pentru a negocia corect raporturile cu Occidentul, cu o arie de civilizaţie prin definiţie mai avansată ca ritm de dezvoltare. Această decalare de ritm istoric s-a compensat prin spaţiul geopolitic enorm pe care URSS-ul l-a pus între aliaţii săi şi el însuşi, pe de o parte, şi lumea vestică, pe de alta. Odată căzut Zidul Berlinului, deci un element spaţial, timpul geopolitic s-a comprimat şi popoarele europene s-au trezit, cum spune Fukuyama, în finalul istoriei. „Sfârşitul istoriei” nu a fost decât transfigurarea cronologică a pierderii spaţiale a Imperiului Sovietic(3) .
În afara acestui răgaz spaţio-temporal România nu s-ar fi putut dezvolta şi nici nu se va putea dezvolta de aici înainte. În ritmurile globale, România este condamnată să piardă timp, dacă nu chiar spaţiu… Actualmente, fenomenul renaşterii imperiale la nivel global priveşte în primul rând China, iar pe locul secund Rusia. Să lăsăm Rusia deoparte (cu spaţiul său enorm, pe care deocamdată pare a nu mai şti să-l convertească în avantaj geopolitc) şi să vorbim despre China. Spre deosebire de URSS, China evoluează (aparent cel puţin) în sens invers: ea „produce” timp, adică se lansează într-o cursă contra-cronometru irezistibilă în faţa Vestului, iar această accelerare-ambalare a timpului pare a-i aduce avantaje spaţiale: din America de Sud până în Marea Chinei de Est China îşi produce spaţiul de dezvoltare pe care şi-l alocă prin ritmul nefiresc al muncii. „Insula muncii”, cum este denumită uneori, insularizează, de fapt, continentalizează lumea întreagă. Nu se ştie încă dacă acest model de dezvoltare va duce la altceva decât globalizarea clasică, de tipar american. Ar fi însă de dorit acest lucru…
În actualul context geopolitic global, România nu poate spera decât la o conservare a unei potenţialităţi de natură tradiţională a raporturilor dintre elită şi masă, precondiţie a unei viitoare refaceri a structurii suveraniste a statului român. Dar această refacere, cu toate că nu poate „veni” de undeva anume, poate fi inspirată, după părerea noastră, numai după modelul tradiţional (sau estic) al raporturilor politice din interiorul statului. Deocamdată, Vestul nu pare a conştientiza pericolul fatal care-l paşte şi crede, probabil, dintr-un reflex istoric comod, că se va putea baza în continuare pe decalajele de dezvoltare clasice Est-Vest, adică pe un scenariu de tip colonial, care să-i asigure o supremaţie în afara propriului spaţiu politic, premisă a supravieţuirii interne. Dar, în condiţiile lumii globale, o prăbuşire în sensul „minorităţilor interne” de care vorbea Toynbee (care nu mai sunt demult percepute ca pericol – această cecitate fiind pericolul cel mai mare!) nu este deloc exclusă. Şi este sau va fi fatală.
Note:
2. După cum se poate constata, modernitatea aduce cu sine atât centralismul cât şi fărămiţarea, părtinirea. Globalizarea nu face altceva decât să dezagrege şi să uniformizeze, adică să includă într-o formă neadecvată unităţile de spaţiu şi de civilizaţie pe care le atinge.
3.Desigur, nu e cazul să facem o apologie a acestui imperiu defunct. Ca orice manifestare politică modernă, el a fost un fenomen deviat de la linia tradiţională. Cu toate acestea, rolul său „katehontic”, adică de frenator al dezagregării finale a lumii moderne nu poate fi cu totul contestat. Fie şi numai prin capacitatea sa de a supune elementul economic deciziei politice şi militare, acest imperiu a fost, tradiţional vorbind, superior actualei configuraţii de putere la scară planetară.

Sursă: Estul și restul | ActiveNews

Anunțuri

Coaliția Răului și Coaliția Binelui

19029232_10212608922595084_6601615877049680841_n

„Dacă până acum aveam doar o Coaliție a Răului aka Coaliția pentru Familie, acum avem și o Coaliție a Binelui aka Respect – Platforma pentru Drepturi și Libertăți. Mai exact, un număr de 100 de ONG-uri, mișcări civice și cetățeni s-au constituit din proprie inițiativă într-o platformă civică intitulată RESPECT.” ( Fragment din articolul cu titlul sugestiv „S-a lansat platforma civică RESPECT, împotriva referendumului pentru modificarea Constituției” de Gruia Dragomir)

Ce vrea „Coaliția Binelui”?

„Prima provocare şi cea mai importantă este de a ne uni și de a da glas revoltei noastre pentru a convinge Parlamentul, Președinția și instituțiile țării să oprească acest referendum care reprezintă o nouă mineriadă la adresa democrației românești.”Oprirea unui demers constituţional care a trecut prin toate furcile caudine ale Statului, implicit comisiile parlamentare, Curtea Constituţională şi prin votul în Camera Deputaţilor, este, în viziunea revoluţionarilor sexo-marxişti, mulţi dintre ei profesori la politologie, un act „democratic”.

De ce fac asta?

Ei ştiu că societatea este normală şi va vota pe cale de consecinţă, pentru stabilirea clară a actanţilor într-o căsătorie – bărbat şi femeie. Frica lor cea mai mare este votul democratic, pentru că nu a existat în istoria modernă o impunere a ideologiilor totalitare prin votul democratic al majorităţii. Hitlerismul/nazismul nu este un exemplu, iar asta vă poate explica dl. Sorin Cucerai, care a făcut deja demonstraţia acum câţiva ani.*Utopia este pusă în operă prin amalgamarea ideologică a realităţii cu demersurile revoluţiei.

Soros este mândru de voi, puilor!  🙂

 

Iulian Capsali

SUA: Un fermier creștin a fost exclus din piața locală pentru că și-a afirmat credința în căsătoria dintre un bărbat și o femeie

Avocații organizației americane Alliance Defending Freedom / Alianța pentru Apărarea Libertăților – ADF reprezintă familia unui fermier din statul Michigan, în confruntarea cu autoritările locale, care l-au exclus din piața agricolă din cauza credinței sale. Traducerea articolului „Un fermier vrea să vândă alimente tuturor, dar East Lansing nu îi dă voie”, de pe website-ul oficial al ADF.

LANSING, Michigan – Avocații Alliance Defending Freedom, care reprezintă un practicant al agriculturii ecologice din Michigan, au intentat un proces împotriva orașului East Lansing, după ce autoritățile au înlăturat afacerea de familie din piața agricolă locală, deoarece au aflat că fermierul consideră căsătoria ca fiind „uniunea dintre un bărbat și o femeie”. Fermierul vrea să poată vinde alimente oricărui client, dar primăria nu îi mai permite să facă acest lucru în piața agricolă.

Se dispută o politică neconstituțională, ilegală și complexă privind „orientarea sexuală” pe care autoritățile au adoptat-o special pentru a-i desființa pe Steve Tennes și Country Mill Farms — livada de pomi fructiferi a familiei lui — pur și simplu pentru că și-a postat pe Facebook credința în căsătoria biblică. Consiliul local a făcut acest lucru deși Tennes, familia lui și livada se află în Charlotte, la 22 de mile de East Lansing, cu mult în afara limitelor și a jurisdicției orașului.

„Steve nu vrea decât să-și vândă marfa oricui este dispus s-o cumpere, dar primăria nu-i dă voie”, spune avocatul ADF Kate Anderson. „Oamenii credincioși, precum familia Tennes, trebuie să aibă libertatea de a trăi și lucra în conformitate cu credința lor adânc înrădăcinată fără frica de a-și pierde mijloacele de existență. Dacă guvernul poate interzice unui fermier să vândă doar din cauza opiniilor religioase pe care și le exprimă pe Facebook—interzicându-i un permis de a face afaceri și a servi produse proaspete oricărui client, înseamnă că niciun american nu este liber.”

„Americanii au avut dintotdeauna prețioasa libertate de a crede și a-și exprima credința. Acest proces pur și simplu cere instanței să sprijine această libertate a unui fermier catolic, care trebuie să fie liber să-și vândă produsele fără coerciție, discriminare sau intimidare din partea guvernului din cauza convingerilor lui legate de căsătorie”, a adăugat avocatul senior ADF Jeremy Tedesco.” „Primăria trebuie să respecte libertatea lui Steve de a-și exprima părerile religioase pe site-urile de socializare, libertate apărată prin Constituție, făra a-l obliga să renunțe la dreptul de a vinde în piață.”

După ce au văzut ce a publicat Tennes pe Facebook în data de 24 august 2016, autoritățile orașului s-au străduit să-l dea afară cu forța din piața agricolă. La început, au încercat să îl supună unor presiuni, comunicând Country Mill Farms că nu își doreau ca ferma lui să fie programată în piață duminica următoare, că primiseră plângeri legate de declarația lui Tennes și că vor avea loc proteste dacă mai vinde Country Mill Farms în piață. Au insistat pentru retragerea imediată a lui Country Mill Farms, dar Tennes a perseverat și a continuat să îi servească pe clienții pieței. Nu s-a organizat niciun protest.

Când Tennes a mai publicat ceva despre convingerile lui în decembrie 2016, după ce se încheiase sezonul de vânzare în piață autoritățile au concluzionat că exprimarea lui intra în conflict cu viziunile despre căsătorie din East Lansing și cu politica orașului privind orientarea sexuală. Dar, pentru că această politică este codificată în Ordonanța orașului privind relațiile interumane, care nu se poate aplica împotriva Country Mill Farms, autoritățile au întocmit o nouă politică, operând un bypass pentru limitele jurisdicției lor conform legislației din Michigan, pentru a-i exclude pe Tennes și ferma lui din piața agricolă.

Politica le cere vânzătorilor să aprobe și să respecte „Ordonanța orașului privind relațiile interumane și politica sa publică împotriva discriminării… cât timp se află în piață și în general, ca practică de afaceri.” Conform ordonanței, este ilegal „să se facă o declarație care să sugereze că patronajul sau prezența cuiva anume într-un loc public … este…indezirabil(ă) sau inacceptabil(ă) din cauza…orientării sexuale, a identității de gen, sau a exprimării…”, printre alte categorii desemnate. Totuși, nu se definește clar sensul termenului „a discrimina” sau al oricăruia din termenii esențiali prin care s-ar pune în aplicare.

Pe baza noii politici și ca răspuns la cererea Country Mill Farms de a fi admisă în piața agricolă din 2017, un funcționar l-a informat pe Steve printr-o scrisoare că nu corespunde și că, prin urmare, consiliul local îi interzice să vândă în piață. Infomarea includea, în anexă, declarația făcută de Steve în decembrie pe Facebook ca probă, deși publicația este o declarație liberă apărată prin constituție, iar Country Mill Farms nu a refuzat niciodată vreun client din cauza orientării sexuale a acestuia.

Plângerea în procesul Country Mill Farms contra Primăriei East Lansing, pe care avocații ADF au înregistrat-o la Tribunalul districtual al Statelor Unite pentru districtul vestic Michigan arată în ce fel politica orașului a violat drepturile garantate prin constituție la liberă exprimare, libertate religioasă și protecție egală — pe lângă alte tipuri de protecție. Se solicită tribunalului să redea Country Mill Farms libertățile apărate prin constituție și să prevină o violare a legislației din Michigan pentru administrarea orașelor.

Prin proces se mai solicită tribunalului să oprească politica discriminatorie, să o declare ilegală și neconstituțională și să acorde despăgubiri nominale și compensatorii, pentru ca Tennes și Country Mill Farms să poată din nou servi orice fel de client la piața agricolă.

Cauză aflată în legătură cu acest proces: Country Mill Farms contra orașului East Lansing

 

Sursă: SUA: Un fermier creștin a fost exclus din piața locală pentru că și-a afirmat credința în căsătoria dintre un bărbat și o femeie

În Irlanda, Guvernul a ordonat: bărbații pot fi femei și femeile, bărbați. E loc și pentru „non-binari” și „intersexuali”

David Quinn, directorul Institutului Iona din Irlanda, atrage atenția la consecințele legalizării căsătoriei ca uniune între două persoane, „indiferent de sex”. La 2 ani de la referendumul care a redefinit familia și a eliminat condiția ca soții să fie de sexe diferite, Parlamentul irlandez adoptă legi tot mai radicale prin care realitatea biologică este deconstruită și înlocuită cu constructe ideologice.

În 2015, Irlanda a adoptat una dintre cele mai radicale legi ale „recunoașterii” de gen din lume. Legea spune că corpul și sexul (sau „genul“) sunt total independente unul de altul. Această lege era aplicată, până acum, doar persoanelor cu vârsta peste 18 ani. Un amendament va extinde însă legea și la persoanele în vârstă de 16 ani, dar chiar și mai radical, o va extinde la copiii mai mici, atât timp cât ei obțin permisiunea părinților și a doi medici pentru „schimbarea genului”.

Este greu de supraestimat radicalismul acestei noi legi. Fiecare om se naște cu un anumit sex. Corpul tău este corp de bărbat sau de femeie – deci, ești bărbat sau femeie, în consecință. Acest fapt este considerat acum o idee cu totul învechită, sau mai rău decât atât, habotnică. Și, desigur, este considerat un semn de mare „progres” a te debarasa de această „credință învechită”.

Rezultatul este că, în dreptul irlandez, o persoană a cărei corp este de bărbat din punct de vedere fizic, deci care este de sex masculin până la ultima lui catenă de ADN, acum se poate auto-declara pe sine ca fiind de sex feminin, iar Statul va schimba toate documentele oficiale ale acelei persoane, recunoscându-l ca femeie. Cu alte cuvinte, o persoana cu penis va fi recunoscută de stat ca fiind, de fapt, femeie.

Lucru se aplică, evident. și în sens invers. O persoană cu un vagin și uter (o femeie, cum ar zice „învechiții”), poate fi recunoscută în mod oficial de către statul irlandez ca bărbat. Acesta este motivul pentru care unele grupuri pro-avort spun acum că „nu toată lumea care are nevoie de un avort este femeie”. Există, iată, și „bărbați” care solicită avorturi.

Deci, după cum puteți vedea, statul a decis acum oficial că organismul nostru nu are nimic de-a face cu sexul nostru biologic.

Acesta este motivul pentru care ideologii gender vorbesc în termeni de „gen atribuit la naștere”. Medicul ar putea, observând organele genitale ale unui copil, să-i declare în certificatul de naștere sexul – dar acest lucru nu va mai fi un dat, ci doar un „gen atribuit la naștere“. S-ar putea schimba mai târziu! Școlile vor trebui să învețe acest lucru, iar întreaga societate trebuie să fie obligată să-l accepte.

Ideologii de gen, trebuie să fie spus, fac o distincție între sexul biologic și „gen”. Ai putea avea sex biologic masculin, și acesta este un dat, dar „genul” este o chestiune de alegere.

Cu toate acestea, ca să mărim confuzia, nici genul s-ar putea să nu fie o chestiune de alegere în cele din urmă, ci tot un dat. Gândiți-vă la Caitlyn Jenner. Ea/el va insista ca el/ea a fost întotdeauna o femeie și de fapt n-a avut parte de nicio alegere ci pur și simplu i-a luat o lungă perioadă de timp pentru a ajunge la această concluzie și pentru a anunța în mod public.

Indiferent care din aceste puncte de vedere le acceptați (sau nu le acceptați), un lucru rămâne cert: guvernul a decretat – corpul tău poate fi disociat în întregime de „genul” tău…

Mai mult, amendarea actualei legi a „recunoașterii de gen” va trece fără nici o opoziție în Parlament. Va deveni probabil lege din 2019 sau cam așa ceva.

(PS. Conform modificării propuse, nu va trebui să alegeți doar între a fi bărbat sau femeie. Veți putea opta de asemenea pentru a fi „non-binar” sau „intersexual”. O listă peste care am dat recent, conține mai mult de o sută de „genuri”. Singurii care lipsesc din listă? Bărbat și femeie).

Sursă: În Irlanda, Guvernul a ordonat: bărbații pot fi femei și femeile, bărbați. E loc și pentru „non-binari” și „intersexuali”

CEDO confirmă INEXISTENȚA unui „drept” la căsătoria între persoane de același sex

9 iunie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut publică decizia în cauza Chapin și Charpentier contra Franța (nr. 40183/07). Reclamanții contestau decizia instanțelor franceze de a anula o căsătorie încheiată în anul 2004 între doi bărbați, prin violarea legii franceze de atunci, care oprea două persoane de același sex să se căsătorească.

În decizia luată cu unanimitate, Curtea întărește faptul că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu include un drept la mariaj pentru cuplurile de același sex, nici sub dreptul la respectul pentru viața privată și de familie (art. 8), nici sub dreptul de a se căsători și a fonda o familie (art. 12).

Mai precis, noua decizie vine să confirme altele anterioare, și în particular să reamintească următoarele:

  • Problema căsătoriei între persoane de același sex este „subiect al legilor naționale ale Statelor contractante” (§ 36, cu ref. la decizia din cauza Schalk și Kopf c. Austria (nr. 30141/04);
  • Articolul 12 confirmă conceptul tradițional de căsătorie, care este uniunea între un bărbat și o femeie și „nu impune asupra guvernelor Statelor contractante o obligație de a oferi cuplurilor de același sex acces la căsătorie (§ 36, cu ref. la decizia din cauza Gas și Dubois c. Franța, nr. 25951/07, § 66);
  • Articolul 12 „nu poate fi interpetat ca impunând asupra guvernelor Statelor contractante o obligație de a oferi cuplurilor de același sex acces la căsătorie” (§ 39). Această reamintire a recentelor decizii din cauzele Hämäläinen c. Finlanda (nr. 37359/09) și Oliari și alții c. Italia (nr. 18766/11 și 36030/11) are un impact puternic deoarece recunoaște limitele teoretice ale interpretării dreptului la căsătorie;
  • Cu privire la dreptul la respectul pentru viața privată (garantat sub art. 8) și la principiul non-discriminării (art. 14), „Statele sunt (…) libere (…) să restricționeze accesul la căsătorie la cuplurile de sexe diferite”, (cu ref. la decizia Schalk și Kopf§ 108 și Gas și Dubois, § 66);
  • Statele „se bucură de o anumită marjă de apreciere cu privire la statutul exact conferit de mijloacele alternative de recunoaștere” a relațiilor de același sex și a diferențelor între acestea și drepturile și obligațiile conferite de căsătorie (§ 58).

Gregor Puppinck, directorul Centrului European pentru Lege și Justiție, un ONG juridic cu sediul la Strasbourg, salută decizia ca fiind „interpretarea corectă a Convenției Europene a Drepturilor Omului” și precizează că „problema căsătoriei între persoane de același sex împinge Curtea la limita abilității sale de a interpreta Convenția. Această limită este marcată de însăși formularea tratatului (Convenției) și de voința explicită a majorității Statelor membre.”

Citește și: „Drepturile omului acompaniază Omul Nou” – Interviu cu dr. Gregor Puppinck, Centrul European pentru Lege și Justiție

Din cele 47 de state semnatare ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, doar 12 recunosc „căsătoria” între persoane de același sex.

Articolul 12 al Convenției stipulează că „Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.”

Dl. Puppinck mai apreciază, făcând referire la repetatele încercări ale grupurilor juridice favorabile lobby-ului homosexual de a forța o decizie favorabilă lor din partea Curții pe motivul unei „evoluții” a societății, că „deși este potrivită aplicarea Convenției la schimbările din societate, dimpotrivă, este total nepotrivit să se pretindă schimbarea însuși conținutului Convenției”.

Sursă: CEDO confirmă INEXISTENȚA unui „drept” la căsătoria între persoane de același sex

Efectele legalizării „căsătoriei” între persoane de același sex asupra societății – lecția Canadei

Răspunsul la întrebarea „Cu ce te afectează pe tine dacă doi bărbați sau două femei se căsătoresc?”

Traducerea integrală a articolului „Gay activists claim redefining marriage won’t hurt anyone, but that’s a lie. Just ask Canadians”, de Dawn Stefanowicz

În 2005, Canada a legalizat căsătoria între persoane de același sex. Astăzi, societatea canadiană este profund schimbată. Iată câteva dintre schimbările pe care legalizarea căsătoriei între persoane de același sex le va genera:

  • copiii vor putea fi adoptați și crescuți de către cupluri homosexuale;
  • restrângerea dreptului la conștiință și la libertate religioasă, a libertății de gândire și de expresie, incluzând libertatea presei și a mass-media, dreptul de întrunire pașnică și dreptul de asociere;
  • orice persoană care pune în discuție căsătoria între persoane de același sex poate fi considerată „homofobă”, fiind pasibilă de aplicarea unei pedepse, concediere etc.
  • redefinirea statutului de părinte și uzurparea drepturilor parentale de către stat. Legea canadiană privind căsătoriile între persoane de același sex desființează termenul de „părinte natural” și îl înlocuiește cu termenul gender-neutral de „părinte legal”;
  • ignorarea dreptului celui mai important al copilului: dorința imuabilă și intrinsecă de a-și cunoaște și de a fi crescut de către părinții biologici ca urmare a desființării în mod legal a statutului de părinte biologic;
  • înființarea unor Comisii și Tribunalele pentru Drepturile Omului, care se ocupă de „poliția limbajului”, sancționându-i pe cetățeni pentru orice formă de expresie considerată a fi în opoziție cu un comportament sexual particular sau cu grupuri identitare protejate, identificabile după „orientarea sexuală”;
  • tratarea discriminatorie a cetățenilor deoarece persoanei care depune o plângere, considerându-se victimă a „unui discurs al urii”, statul îi suportă toate cheltuielile judiciare, ceea ce nu se întâmplă și în cazul persoanei vizate de aceste acuzații. Chiar dacă persoana acuzată este găsită nevinovată, aceasta nu își va putea recupera cheltuielile de judecată;
  • intruziunea statului în viața privată și de familie a cetățenilor. Dacă credința, valorile sau opiniile politice ale cetățenilor canadieni sunt diferite de cele ale statului, aceștia riscă să își piardă, după caz, licențierea, dreptul de liberă practică, slujba, afacerea sau chiar copiii;
  • intruziunea statului în creșterea, îngrijirea și educația copiilor. Statul va avea acces în casele cetățenilor pentru a-i superviza ca părinți, pentru a evalua dacă au un comportament corespunzător;
  • obligativitatea de a utiliza limbajul gender-neutru, similar Nouvorbei din cartea „1984” a lui George Orwell. Noul limbaj proclamă că este discriminatoriu să consideri că o ființă umană este femeie sau bărbat. Persoanele care nu se supun corectitudinii politice sunt etichetate drept „ignorante” și „homofobe”. În școlile canadiene este utilizată terminologia gender, în timp ce termenii de „soț”, „soție”, „tată” și „mamă” sunt treptat eliminați;
  • instaurarea unei puteri centralizate și coercitive a statului și dispariția libertăților cetățenești ca urmare a faptului că autoritățile reglementează discursul public, limbajul utilizat, libertatea de asociere și dreptul de a acționa în acord cu propria conștiință.

Activiștii LGBT pretind redefinirea căsătoriei nu va face rău nimănui, dar este o minciună. Întrebați-i pe canadieni.

Sunt unul dintre cei șase copii ajunși la vârsta adultă, crescut de părinți homosexuali care au depus recent amicus briefs (raport de expertiză) la Curtea Supremă a SUA, prin care solicită Curții să respecte autoritatea cetățenilor în păstrarea definiției originale a căsătoriei: o uniune între un bărbat și o femeie și excluderea oricăror alte formulări, astfel încât copiii să își poată cunoaște și să poată fi crescuți de către părinții lor biologici. De asemenea, locuiesc în Canada, unde căsătoriile între persoane de același sex au fost recunoscute legal, la nivel federal, în 2005.

Sunt fiica unui tată homosexual care a murit de SIDA. Mi-am descris experiența prin care am trecut în cartea intitulată „Out from Under. The Impact of Homosexual Parenting”. Peste 50 de copii care au devenit adulți și au fost crescuți de părinți din comunitatea LGBT au comunicat cu mine și mi-au împărtășit îngrijorarea lor față de legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex și faptul că acestora li se încredințează creșterea copiilor. Mulți dintre noi ne luptăm astăzi cu propria sexualitate din cauza influenței din mediul familial în care am crescut.

Avem o mare compasiune pentru persoanele care se luptă cu sexualitatea lor și identitatea de gen, nicidecum animozitate. Și ne iubim părinții. Totuși, când ne prezentăm în public poveștile de viață, ne confruntăm cu ostracizare, tăcere și amenințări.

Vreau să îi avertizez pe cetățenii americani să se aștepte la o eroziune severă a libertăților consacrate de Primul Amendament (al Constituției) [1] în cazul în care Curtea Supremă a SUA va legaliza căsătoriile între persoane de același sex. Consecințele unei asemenea decizii și-au făcut simțite efectele deja de 10 ani în Canada și sunt cu adevărat orwelliene în natura și scopul lor.

Lecțiile Canadei

În Canada, libertatea cuvântului, a presei, a religiei și asocierii au avut enorm de suferit din cauza presiunilor exercitate de către autorități. Dezbaterea care se poartă astăzi cu privire la căsătoria între persoane de același sex în Statele Unite nu ar fi legală în Canada. Din cauza restricțiilor în ceea ce privește discursul public, dacă o persoană afirmă sau scrie ceva ce poate fi considerat „homofob” (inclusiv, prin definiție, orice opinie care pune în discuție căsătoria între persoane de același sex), i se pot aplica pedepse, poate fi concediat sau îi pot fi aduse acuzații de către autorități.

De ce poliția investighează limbajul folosit de cetățeni, invocându-se o așa-zisă eliminare a „discursului urii”, atât timp cât există prevederi și soluții legale, inclusiv de ordin penal privind acuzațiile de calomnie, defăimare, amenințare sau violență, care se aplică în mod egal tuturor cetățenilor? Politicile privind ceea ce se consideră a fi „delicte de ură” utilizându-se termeni precum „orientare sexuală” sau „identitate de gen” creează o protecție inegală în fața legii, în care anumite grupuri protejate primesc mai multă protecție legală decât alte grupuri.

Fiind martori la isteria mulțimii care în statul american Indiana a făcut ca legislativul să revină asupra Legii de Restaurare a Libertății Religioase (Religious Freedom Restoration Act) [2], mulți cetățeni americani au început să înțeleagă că activiștii Stângii doresc să determine trecerea sub controlul statului atât a instituțiilor, cât și a modului de exercitare a libertăților. Într-un asemenea cadru, autonomia personală și libertatea de expresie devin nimic mai mult decât o himeră, iar copiii devin vandabili.

Copiii nu sunt o marfă care să poată justifica îndepărtarea de părinții lor naturali sau să devină obiect de schimb între adulți neînrudiți. Copiii din familiile formate din parteneri de același sex vor nega de cele mai multe ori tristețea lor profundă și vor pretinde că nu le lipsesc părinții biologici deoarece se simt presați să prezinte situația lor într-o lumină pozitivă ca urmare a politicilor pe care LGBT le promovează în mediul familial. Totuși, atunci când copiii își pierd fie unul dintre părinții biologici ca urmare a morții, a divorțului,a adopției sau ca urmare a utilizării tehnologiilor de reproducere artificială, aceștia resimt un gol sufletesc profund. La fel se întâmplă și în cazul nostru atunci când părinții noștri homosexuali își aduc partenerii lor de același sex în viețile noastre. Partenerii lor nu vor putea niciodată să îl înlocuiască pe părintele nostru biologic care ne lipsește.

Statul ca ultim arbitru al statutului de părinte

Mereu și mereu ni se repetă că „legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex nu va lipsi pe nimeni de niciunul dintre drepturile sale”. Aceasta este o minciună.

Când căsătoriile între persoane de același sex au fost legalizate în Canada în anul 2005, statutul de părinte a fost redefinit. Legea canadiană privind căsătoriile între persoane de același sex (legea C-38) include prevederi care desființează termenul de „părinte natural” și îl înlocuiesc cu termenul gender-neutral de „părinte legal”, având o aplicabilitate generală la nivel federal. Acum, toți copiii din Canada au doar „părinți legali”, în conformitate cu definiția stabilită de către stat. Prin desființarea statutului de părinte biologic, statul ignoră dreptul cel mai important al copilului: dorința imuabilă și intrinsecă de a-și cunoaște și de a fi crescut de către părinții biologici.

Mamele și tații oferă daruri unice și complementare copiilor lor. Contrar logicii căsătoriei între persoanele de același sex, diferența de gen a părinților are un rol decisiv în dezvoltarea sănătoasă a copiilor. Știm, de exemplu, că majoritatea persoanelor încarcerate au fost lipsite de prezența tatălui în familie. Tatăl, prin natura sa, contribuie la edificarea unei identități personale solide, induce o direcție în viața copilului, reprezintă un model de disciplină, de raportare la limite și la risc, oferind un exemplu care va fi un model pentru copii pentru toată viața. Totuși, tatăl nu poate hrăni copilul în timpul sarcinii, nu poate să nască sau să hrănească un bebeluș la sân. Mama hrănește și îngrijește copiii într-un fel unic, care nu poate fi înlocuit de către tată.

Nu trebuie să fii un expert ca să știi că bărbații și femeile sunt diferiți din punct de vedere anatomic, biologic, psihologic, hormonal și neurologic. Aceste diferențe unice oferă copiilor beneficii care durează toată viața și care nu pot fi înlocuite de către „părinții legali”, persoane de același sex, care acționează în afara unor roluri diferite în funcție de sex sau care încearcă să se substituie în casă unui model de mamă sau tată care lipsește.

În fapt, legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex nu doar că îi deposedează pe copii de dreptul lor de a avea părinți naturali, dar oferă statului puterea de a prevala asupra autonomiei părinților biologici, ceea ce înseamnă că drepturile parentale sunt uzurpate de către stat.

Vor urma „Tribunale ale urii”

În Canada se consideră discriminatorie afirmația conform căreia căsătoria este o uniune liber consimțită între un bărbat și o femeie sau că fiecare copil trebuie să își cunoască și să fie crescut de părinți biologici căsătoriți. Nu este doar incorect politic să afirmi acest lucru în Canada, dar există riscul de a fi obligat să plătești amenzi de zeci de mii de dolari, sau să fii forțat să frecventezi cursuri de sensibilizare.

În Canada, orice persoană care se simte ofensată de o afirmație sau de un comentariu sau text scris de o altă persoană poate depune o cerere la Comisiile și Tribunalele pentru Drepturile Omului. Aceste instituții se ocupă de poliția limbajului, sancționându-i pe cetățenii canadieni pentru orice formă de expresie considerată a fi în opoziție cu un comportament sexual particular sau cu grupuri identitare protejate, identificabile după „orientarea sexuală”. Este suficient să fie depusă o singură plângere împotriva unei persoane pentru ca aceasta să fie trimisă în fața unui Tribunal, cheltuielile de judecată pentru persoana acuzată ajungând la zeci de mii de dolari. Comisiile pentru Drepturile Omului au dreptul de a intra pe proprietatea privată și de a ridica orice consideră a fi dovezi relevante pentru investigația pe care o întreprind, respectiv de a verifica acuzația de promovare a unui „discurs al urii”.

Statul suportă toate cheltuielile efectuate de către persoana care depune o plângere, considerându-se victimă a „unui discurs al urii”. Nu se întâmplă la fel și în cazul persoanei vizate de aceste acuzații. Chiar dacă persoana acuzată este găsită nevinovată, aceasta nu își va putea recupera cheltuielile de judecată, în timp ce dacă este găsită vinovată, va trebui să plătească despăgubiri persoanei care a depus plângerea.

Dacă credința, valorile sau opiniile dumneavoastră politice sunt diferite de cele ale statului, în Canada riscați să pierdeți, după caz, licențierea, dreptul de liberă practică, slujba, afacerea sau chiar copiii. Să examinăm doar cazul sectei evreiești ortodoxe Lev Tahor. Mulți dintre membrii acesteia, care au fost implicați în lupte dure pentru custodie cu serviciile de protecție a copilului din Canada, au început să părăsească regiunea Chatham din Ontario, plecând în Guatemala, în martie 2014, pentru a scăpa de persecuțiile la care au fost supuși din cauza convingerilor lor religioase, care intrau în contradicție cu regulile provinciei Ontario privind educația religioasă. Din cei două sute de membri ai sectei, doar 6 familii au rămas în Chatham.

 Statul va încerca să îți ia copiii

Părinții se pot aștepta la intruziunea statului când vine vorba despre valori morale, creșterea, îngrijirea și educația copiilor – și nu doar la școală. Statul va avea acces în casele cetățenilor pentru a-i superviza ca părinți, pentru a evalua dacă au un comportament corespunzător. Iar dacă statului nu îi place cum îți educi copiii, va încerca să îți ia copiii de acasă.

Profesorii nu pot face comentarii în mediul social, nu pot să scrie scrisori editorilor sau să își afirme public punctul de vedere, să voteze conform propriei conștiințe deoarece riscă să fie vizați de măsuri disciplinare, lăsate la puterea de decizie a unor birocrați care pot să îi oblige să frecventeze cursuri de reeducare sau de sensibilizare și chiar să decidă concedierea celor care gândesc incorect politic.

Când căsătoria persoanelor de același sex a fost legalizată în Canada, limbajul gender-neutru a devenit obligatoriu. Noul limbaj proclamă că este discriminatoriu să consideri că o ființă umană poate fi femeie sau bărbat.Limbajul standard non-gender este utilizat în mass-media, în mediul politic, administrativ, la locul de muncă și în special în școli. Persoanele care nu se supun corectitudinii politice sunt etichetate drept „ignorante”, „homofobe”, având un comportament discriminatoriu. Un curriculum special este utilizat în numeroase școli pentru a-i educa pe tineri cum să utilizeze în mod adecvat limbajul gender-neutral. În școlile canadiene este utilizată terminologia gender, în timp ce termenii de „soț”, „soție”, „tată” și „mama” sunt treptat eliminați.

 Scopul final al activiștilor LGBT: instaurarea unei puteri coercitive a statului și dispariția libertăților

Recent, un profesor american care a fost intervievat, sub o identitate ascunsă, de către American Conservative cu privire la posibilitatea ca autonomia sexuală să conducă la pierderea libertății, a răspuns că „suntem acum într-un punct în care este legitim să ne întrebăm dacă autonomia sexuală este mai importantă decât Primul Amendament”.

Conform prevederilor Cartei canadiene a Drepturilor și Libertăților, cetățenilor canadieni ar trebui să le fie garantate dreptul la conștiință și libertate religioasă, libertatea de gândire, a credinței, opiniei și de expresie, incluzând libertatea presei și a mass-media, dreptul de întrunire pașnică și dreptul de asociere. În realitate, toate aceste libertăți au fost restrânse odată cu legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex.

În Canada, firmele care se ocupă cu organizarea ceremoniilor de nuntă, antreprenorii care închiriază săli, proprietarii de hoteluri, florării, brutării și fotografii au asistat la erodarea libertății lor, la ignorarea dreptului la propria conștiință și a libertăților religioase, care acum sunt călcate în picioare. Constrângerile nu vizează doar firmele specializate în organizarea ceremoniilor de nuntă, ci pe orice proprietar al unei afaceri. Acesta nu mai poate să adopte anumite practici și decizii de afaceri conform propriei conștiințe, dacă aceste decizii nu sunt în acord cu deciziile tribunalelor și prevederile legilor non-discriminatorii promovate de autorități privind orientarea sexuală și identitatea de gen. În final, aceasta înseamnă că statul practic dictează cum și în ce fel se pot exprima cetățenii.

Libertatea de întrunire și posibilitatea de a-și expune părerile despre căsătoria dintre un bărbat și o femeie, despre familie sau sexualitate este restrânsă. Multe dintre comunitățile cu statut religios s-au adaptat imperativelor corectitudinii politice pentru a nu risca plata unor amenzi sau retragerea statutului de organizație caritabilă. Mass-media canadiană este strict monitorizată de către Comisia pentru Radio, Televiziune și Telecomunicații. Dacă mass-media canadiană transmite un material care ar putea fi considerat discriminatoriu, Comisia poate revoca licențele de emisie, iar „instituții cu atribuții în domeniul apărării drepturilor omului” pot impune amenzi și pot restricționa diverse transmisiuni și programe mass-media.

Un exemplu de restrângere a dreptului la opinie pe tema homosexualității în Canada este cazul Bill Whatcott, care a fost arestat sub acuzația de promovare a unui „discurs al urii” în aprilie 2014, după ce a distribuit pamflete care conțineau critici la adresa homosexualității. Chiar dacă suntem sau nu de acord cu ceea ce afirmă Bill Whatcott, ar trebui să ne opunem acțiunilor de reprimare exercitate de către stat. Cărți, DVD-uri și alte materiale pot fi confiscate la granița canadiană dacă sunt catalogate ca având un mesaj ce poate reprezenta „incitare la ură”.

Cetățenii americani vor trebui să se pregătească pentru același tip de societate supravegheată dacă Curtea Supremă a SUA va decide legalizarea căsătoriei între persoane de același sex [lucru care s-a întâmplat deja, n. trad.]. Aceasta va însemna că indiferent de ceea ce crede fiecare cetățean, autoritățile vor reglementa discursul public, limbajul utilizat, libertatea de asociere și dreptul de a acționa în acord cu propria conștiință. Cetățenii americani vor trebui să înțeleagă că scopul final al activiștilor din mișcarea privind drepturile LGBT este instaurarea unei puteri centralizate și coercitive a statului și dispariția libertăților garantate de către Primul Amendament.

 _ 

[1] Primul Amendament al Constituției SUA statuează libertatea presei și a opiniei, a practicării religiei și a întrunirilor publice.

[2] O lege din statul american Indiana, care permite persoanelor și companiilor private să-și protejeze dreptul la libertate religioasă. Foarte controversată de comunitatea LGBT ca fiind „discriminatorie” la adresa membrilor acesteia.

Sursă: Efectele legalizării „căsătoriei” între persoane de același sex asupra societății – lecția Canadei

Uniunile homosexuale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Dr. Gregor Puppinck explică evoluția jurisprudenței CEDO și a percepției la nivelul Consiliului cu privire la parteneriatele homosexuale și posibilitatea căsătoriilor între persoane de același sex. Traducere după The Public Discourse.

Dezbaterea cu privire la căsătoria homosexuală se accentuează – și nu doar în Statele Unite. În ultimii zece ani, Europa de Vest a trecut la redefinirea căsătoriei, dar Europa de Est a reiterat constituționalitatea căsătoriei ca uniune între un bărbat și o femeie. În consecință, continentul european a devenit tot mai divizat. Până în prezent, unsprezece țări europene au redefinit juridic căsătoria, iar în lunile următoare, Curtea Supremă a Statelor Unite va decide cu privire la constituționalitatea legilor statale care definesc căsătoria. Această decizie judecătorească va avea un impact considerabil.

În Europa de Vest, ca și în SUA, căsătoria homosexuală este, în mare, prezentată ca o chestiune de egalitate și nediscriminare – cu alte cuvinte, în termeni de drepturi ale omului. Consiliul Europei, al cărui scop îl constituie garantarea și promovarea respectului pentru drepturile omului în Europa, conform textului Convenției Europene a Drepturilor Omului, este principalul avocat în această dezbatere. În martie și aprilie 2010, Consiliul a adoptat o recomandare și o rezoluție în care consilia toate statele membre să adopte măsuri împotriva a ceea ce Consiliul percepea drept discriminare pe criteriile orientării sexuale sau identității de gen. Aceste documente nu recomandau crearea căsătoriei homosexuale, dar susțineau explicit parteneriatul civil.

Câteva luni mai târziu, în iunie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a emis hotărârea în cauza Schalk și Kopf c. Austriei. Pentru prima oară, curtea a hotărât că relația dintre doi parteneri de același sex se încadrează în noțiunea de „viață de familie” și nu doar viață privată, „la fel ca relația unui cuplu heterosexual”. Această hotărâre garanta cuplurilor homosexuale ceea ce CEDO percepea drept tratament egal cu privire la protecția vieții de familie. În sfârșit, în septembrie 2011, șase state membre au susținut crearea unui „proiect LGBT” în cadrul Consiliului Europei.

Această serie de documente și decizii a angajat ferm Consiliul Europei în promovarea drepturilor LGBT. Cu toate acestea, în chestiunea recunoașterii uniunilor între persoane de același sex, dezbaterea este departe de a fi încheiată. Pe de o parte, Curtea a declarat clar că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu impune o redefinire a căsătoriei pentru a include relațiile homosexuale. Pe de altă parte, pare să contureze un drept la „recunoaștere juridică” pentru cuplurile homosexuale.

Cu privire la căsătoria homosexuală: niciun drept

În ultimii câțiva ani, unsprezece state europene au redefinit căsătoria ca instituție indiferentă la gen: Olanda, Belgia, Spania, Suedia, Norvegia, Portugalia, Islanda, Danemarca, Franța, Anglia și Țara Galilor și Luxemburg. Treisprezece alte țări au întărit definiția căsătoriei în constituțiile proprii, ca fiind uniunea dintre soț și soție: Belarus, Bulgaria, Croația, Ungaria, Letonia, Lituania, Moldova, Muntenegru, Polonia, Serbia, Slovacia, Ucraina și, de curând, Macedonia.

Cele mai recente amendamente constituționale au ca scop prevenirea redefinirii căsătoriei, fie prin legislație, fie prin jurisprudență. De aceea, acestea definesc căsătoria drept „o uniune unică între un bărbat și o femeie” (Slovacia), în loc de a garanta pur și simplu „bărbaților și femeilor” dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ultima formulare a permis Curții Constituționale din Spania, în urma indicației CEDO în cauza Schalk și Kopf, să decidă că fraza „bărbați și femei” nu implică obligativitatea definirii căsătoriei ca fiind exclusiv rezervată cuplurilor heterosexuale.

La lecturarea hotărârii judecătorești din 2010 pentru Schalk și Kopf, este tentant să concluzionăm că Curtea pava calea către stabilirea unui drept la căsătorie pentru cuplurile homosexuale. Curtea a aplicat Articolul 12 (care garantează „bărbaților și femeilor” dreptul la căsătorie) la cuplurile homosexuale, deoarece acesta „poate fi interpretat ca neexcluzând căsătoria între doi bărbați sau două femei”. Cu toate acestea, având în vedere contextul și intenția autorilor Convenției, Curtea a recunoscut că acest articol trebuie să fie interpretat ca garantând numai „bărbatului și femeii” dreptul de a se căsători și a întemeia o familie. Prin urmare, „având în vedere situația, chestiunea de a permite sau nu căsătoria homosexuală este lăsată spre reglementare de către legislația națională a statului contractant”. Curtea a adăugat „că nu trebuie să se grăbească să substituie propria judecată în locul judecății autorităților naționale”, deoarece țările membre sunt „în continuare libere […] să limiteze accesul la căsătorie la cuplurile heterosexuale”.

Formularea Curții din 2010 sugera că „propria judecată” ar fi fost să extindă garantarea drepturilor la căsătorie conferite de Articolul 12 la toate cuplurile, indiferent de complementaritatea sexuală. Această hotărâre judecătorească, Schalk și Kopf, a reprezentat un fel de promisiune, creând premisele pentru evoluția ulterioară a jurisprudenței.

Din 2010 însă, divergența crescândă dintre țările europene a determinat Curtea să se distanțeze de interpretarea evolutivă a Convenției, aceasta recunoscând absența oricărui drept la căsătorie homosexuală conform Convenției.

În cazul de referință Hämäläinen c. Finlandei, Marea Cameră a CEDO a hotărât foarte clar, în iulie 2014, că nici Articolul 8, care protejează viața de familie, nici Articolul 12, care garantează dreptul la căsătorie, nu pot fi înțelese „ca impunând o obligație asupra statelor contractante de a acorda cuplurilor homosexuale acces la căsătorie”. Curtea a clarificat că dreptul la căsătorie și întemeierea unei familii „consacră conceptul tradițional al căsătoriei ca fiind între un bărbat și o femeie”. O afirmație atât de clară tinde să pună capăt dezbaterii, în prezent și în viitor.

Două organisme cu autoritate din cadrul Consiliului Europei – Comitetul Miniștrilor și Comisia de la Veneția – au adoptat recent poziții similare. Acestea au decis că introducerea în constituție, în CroațiaMacedonia și Ungaria, a definiției căsătoriei ca fiind exclusiv o uniune monogamă între soț și soție și nerecunoașterea în consecință a cuplurilor homosexuale drept căsătorii nu încalcă normele europene.

Pare clar că normele Consiliului Europei nu impun statelor membre să acorde cuplurilor homosexuale acces la căsătorie, și nici nu le împiedică pe acestea să definească căsătoria ca fiind exclusiv uniunea dintre un bărbat și o femeie. Totuși, există o altă întrebare care necesită răspuns: există o obligație pozitivă ca statele membre să ofere o altă formă de recunoaștere juridică cuplurilor homosexuale?

Au cuplurile homosexuale dreptul la uniuni civile?

Capacitatea a doi indivizi de orice sex de a încheia un parteneriat civil este adeseori prezentată ca o alternativă la accesul la căsătorie. Conform legislației europene actuale, nu există niciun drept la recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale. Cu toate acestea, din 1989, douăzeci și trei din cele patruzeci și șapte de state membre ale Consiliului au adoptat un cadru juridic pentru uniunile civile homosexuale, încă două fiind în curs de a face acest lucru.

Trebuie menționat că mișcarea pentru uniuni civile este condusă nu numai de militanții pentru recunoașterea socială a homosexualității, ci și de aceia care contestă dimensiunea instituțională și socială a căsătoriei înseși, în favoarea unui mod de angajament mai privat. În Franța, 95% dintre parteneriatele civile sunt încheiate între cupluri heterosexuale și se celebrează două uniuni civile la fiecare trei căsătorii.

În hotărârea pentru Schalk și Kopf, Curtea a evaluat consensul european crescând către recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale, dar a remarcat că:

nu există încă o majoritate a statelor care prevăd recunoașterea juridică a cuplurilor homosexuale. Domeniul în chestiune trebuie, prin urmare, să fie în continuare considerat ca unul al drepturilor în curs de evoluție, fără consens stabilit, în care statele trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere în ceea ce privește momentul introducerii modificărilor legislative.

În cauza Vallianatos și alții c. Greciei din 2013, Marea Cameră a CEDO a hotărât că este discriminatoriu ca legislația elenă să limiteze uniunile civile la cuplurile heterosexuale. Marea Cameră nu s-a folosit de această ocazie pentru a declara un drept convențional la recunoaștere juridică pentru parteneriatele homosexuale. Cu toate acestea, Curtea a făcut apel la legislativele europene ca, în emiterea de legislații cu privire la familie, să aleagă măsuri care „iau în considerare evoluțiile din societate […], inclusiv faptul că nu există o singură cale sau o singură alegere în ceea ce privește desfășurarea vieții de familie sau a vieții private a individului.”

În acest stadiu, Curtea invită – dar nu impune – ca statele membre să recunoască juridic uniunile și, posibil, chiar căsătoriile homosexuale. Același lucru este valabil pentru Recomandarea CM (2010) a Consiliului Miniștrilor și pentru Rezoluția 1728 (2010) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.

Provocările din viitor

În lunile următoare, numărul de state membre care recunosc juridic cuplurile homosexuale va atinge o majoritate în cadrul Consiliului Europei. Acest lucru ar putea avea un impact decisiv asupra hotărârilor următoare ale CEDO în trei cauze noi, aflate în așteptare (Oliari și A. c. Italiei, Felicetti și alții c. Italiei și Francesca Orlandi și alții c. Italiei). În aceste cauze, mai multe cupluri homosexuale atacă imposibilitatea de a obține recunoașterea juridică a relației lor prin căsătorie sau prin orice alte mijloace juridice. Acestea invocă Articolele 8, 12 și 14 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În mod cert, Curtea nu va sprijini un drept la căsătorie, dar poate construi pe marginea hotărârii sale în cauza Vallianatos. Conform hotărârii respective, interesul cuplurilor homosexuale „de a le fi recunoscută juridic relația” a fost considerat un element al vieții private și de familie a acestora, protejat de Articolul 8 al Convenției. Chiar dacă Articolul 8 nu poate fi interpretat drept conținând, propriu-zis, o obligație pozitivă de a oferi o atare recunoaștere, acest refuz poate fi considerat discriminator în ceea ce privește posibilitatea acordată cuplurilor heterosexuale de recunoaștere a relației lor prin căsătorie. Curtea s-ar putea baza pe constatările sale în cauza Vallianatos, în care a judecat că „cuplurile homosexuale sunt la fel de capabile ca și cuplurile heterosexuale de a încheia relații stabile de angajament” și că acestea au „aceleași necesități în ceea ce privește sprijinul și asistența reciprocă ca și cuplurile heterosexuale”.

Dacă Curtea va hotărî că Italia discriminează prin neoferirea recunoașterii juridice cuplurilor homosexuale, Italia nu va trebui în mod necesar să redefinească căsătoria, dar va trebui să creeze un cadru juridic pentru uniunile civile homosexuale. O astfel de hotărâre ar obliga toate țările europene care nu prevăd căsătoria homosexuală să stabilească uniuni civile, care să fie deschise cuplurilor homosexuale.

Desigur, aceasta va naște chestiunea justificării diferenței între căsătorie și uniunile civile. În Schalk și Kopf, Curtea „nu a fost convinsă” de argumentul că drepturile atașate căsătoriei și parteneriatului civil trebuie să fie echivalente, menționând că „statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește statutul exact conferit de formele alternative de recunoaștere”.

Însă diferența de drepturi și obligații va trebui să reflecte diferența de scop dintre căsătorie și parteneriatul civil. Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii (Sheffield și Horsham c. Regatului Unit), în timp ce scopul unui parteneriat civil este organizarea vieții private, corespunzând aproximativ diferenței dintre Articolele 12 și respectiv 8 ale Convenției Drepturilor Omului.

În general, este clar că evoluția parteneriatului civil reflectă o schimbare de atitudine care, în detrimentul căsătoriei, tinde să prefere un tip de uniune contractual și ușor revocabil. Aceasta este expresia unei societăți care nu percepe familia, ci individul drept unitatea naturală și fundamentală a societății. Parteneriatele civile, chiar dacă sunt limitate la cuplurile heterosexuale, au un impact negativ la fel de puternic asupra societății ca și redefinirea căsătoriei. Existența lor demonstrează să Europa acceptă un tip de uniune fragil, individualist și ușor dizolvat, care nu este orientat pe întemeierea unei familii.

Sursă: Uniunile homosexuale și Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Adio monogamie, bun găsit sologamie – sau, cum să te iubeşti pe tine însuţi ca pe tine însuţi

„În 50 de ani, va fi complet normal.”

Cine este aproapele meu? Această întrebare evanghelică, la care Iisus a răspuns cu pilda samariteanului milostiv, a primit astăzi un alt răspuns mai bun şi mai potrivit cu vremurile noastre. Cine poate să-mi fie mie mai aproape decât eu însumi? Acest răspuns, atât de simplu şi de evident, a ocolit mintea cărturarilor şi fariseilor Bisericii, dar o nouă modă vine să ne lumineze după mai bine de două mii de ani de ignoranţă. Acastă nouă modă poartă numele de sologamie şi se pare că e pe val.

În ce constă sologamia? Aşa cum sugerează şi termenul, este vorba de căsătoria dintre o persoană şi – ea însăşi. Dar este vorba de mai mult decât o căsătorie în sensul vechi şi retrograd. Ascultând cu atenţie mărturiile celor care au făcut acest pas curajos de inedit şi inedit de curajos ne dăm seama că avem în faţă o adevărată terapie prin care suntem chemaţi să învăţăm să ne iubim cu toată inima noastră, cu tot sufletul nostru şi cu tot cugetul nostru (Matei 22: 37; Marcu 12: 30; Luca 10: 27).

Acum mai bine de un an Vice a luat legătura cu mai multe persoane aflate în mariaje de acest fel, ca să afle cum o duc. Aflăm de la început că sologamia este

„un mod de a întări şi a afirma propria stimă de sine.”

Şi că

„Ne vin veşti despre femei din Californa până în Regatul Unit, de obicei de treizeci-şi… de ani care au făcut următorul pas cu ele însele spunând «Foarte bine, voi lua tradiţia voastră demodată, calea voastră patriarhală spre distrugere şi o voi face să fie despre mine în toate felurile posibile.» Sologamia nu este recunoscută în Statele Unite sau în Europa. Dar, chiar dacă nu este recunoscută ca relaţie legală, este parte a unei mişcări de împuternicire a sinelui (self-empowerment) aflată în creştere.”

De la Sophie Tanner aflăm că a fi căsătorită cu tine însuţi nu este chiar aşa de diferit de orice altă formă de căsnicie:

„Mă aştept la certuri serioase şi faze dificile, pentru că lumea se schimbă şi mă aştept să mă schimb din nou şi trebuie să ajung să mă cunosc din nou şi să accept acea schimbare. Cred că vor fi mereu vremuri când o să mă dezamăgesc sau mă voi comporta în aşa fel încât să îmi fie ruşine. Dar voi accepta toate acestea şi nu o să mă iau de mine.”

Nimic ciudat şi inedit, deci. Orice persoană căsătorită, sau într-o relaţie de durată a trecut prin aşa ceva.

Grace Gelder este şi ea una din cele care şi-au spuns „da”, şi nu regretă:

„Îmi este mult mai clar ce este important pentru mine, iar asta influenţează felul în care mă prezint şi felul în care interacţionez cu oamenii. Conştiinţa mea de sine este mult mai puternică şi depinde mai puţin de alţii.”

În sfârşit, Sasha Cagen pune punctul pe i:

„La un nivel foarte profund e semnul unei schimbări în societate. O căsătorie însemna să devii adult, dar azi trăim într-o altă lume, în care oamenii rămân singuri. O căsătorie cu sine este un ritual al maturizării şi este ceva foate frumos: să te legi de tine însuţi înseamnă să comunici care sunt priorităţile tale la un nivel profund. Cred că este un pas înainte pentru femei să se aprecieze cu adevărat. Cei mai mulţi cred că este o nebunie, dar eu cred că are sens. Lumea o să ne ajungă din urmă în 50 de ani şi va fi complet normal.”

Prima persoană care şi-a spus „da” sieşi pare să fi fost Linda Baker în 1993, care, ajunsă la 40 de ani, s-a hotărât să facă acest pas mai în glumă mai în serios. Între timp lucrurile au luat o turnură serioasă în întreaga lume civilizată şi mulţi fac acelaşi lucru. Şi se găsec şi companii care să te ajute cu organizarea. De exemplu, Cerca Travel din Kyoto, Japonia, oferă clientelei „căsnicii solo” la preţul de 2500 de dolari. Pentru această sumă mireasa beneficiază de o rochie, serviciile unui coafor, o şedinţă foto, hotel, taxi plătit între hotel şi locaţia şedinţei foto, buchet de flori, un bărbat japonez ca substitut de soţ pentru şedinţa foto, cină pentru două persoane (dacă nu vrei să rămâi singură) şi spa. În schimb, dacă alegi un kimono tradiţional în locul rochiei toată distracţia te va costa 3100 de dolari.

Pentru unii sologamia nu este decât o modalitate de a închide gura acelora care vor să te vadă musai măritată. Este şi cazul lui Chen Wei-yih din Taiwan. După ce s-a hotărât că nu are în jur pe nimeni suficient de bun să-i fie soţ, a ajuns la concluzia ce se impunea. Mama ei a insistat la început asupra necesităţii unui soţ la o căsătorie, dar în cele din urmă a acceptat inevitabilul. „Sper doar ca mai mulţi oameni să se iubească pe ei înşişi” a mai spus femeia din Taipei de 30 de ani.

Pentru alţii sologamia înseamnă mult mai mult de atât. Pentru unii ca aceştia a se lua în căsătorie pe ei înşişi înseamnă să nu mai încerce să caute validare într-o relaţie cu o altă persoană, ci să cadă la pace cu ei înşişi şi să se lege să se respecte şi să îşi stea alături la bine şi la rău. Dacă o căsătorie înseamnă asumarea unei relaţii de durată atunci fără îndoială propria persoană este cea mai indicată ca partener. Pagina de web Self Marriage Ceremonies ne aminteşte că „Ne aflăm într-o relaţie de lungă durată cu noi înşine. O legătura de o viaţă. Şi, deşi ne putem părăsi pe noi înşine ascunzându-ne în spatele altor relaţii, încercând să fim altcineva, să fim perfecţi, ajungând la dependenţe şi obiceiuri proaste, sau călătorind departe, indiferent unde mergi, acolo vei fi şi tu – este o lege a naturii.”

Deci ce căsătorie poate fi mai naturală decât căsătoria cu sine însuşi?

Lumea este plină de probleme, dar

„înainte să începem măcar să desfacem cu adevărat nodul enorm al suferinţelor din lume, trebuie să găsim capătul sforii, sursa ce ne stă la dispoziţie: noi înşine. Dacă ne războim cu noi înşine atunci ne vom război, evident, şi unii cu alţii.”

Ori, care ar fi cel mai potrivit cadru ca să fumezi pipa păcii cu tine însuţi, decât o ceremonie de căsătorie. Ceva de genul acesta a făcut şi Heron Saline, dar într-un mod uşor mai dramatic şi fără partea cu pipa. Ceea ce urmează am găsit la secţiune de povestiri a paginii respective şi s-ar cuveni să ne inspire prin exemplu.

Domnul Saline a avut parte de multe dezamăgiri şi dificultăţi în relaţiile sale şi a decis să nu mai caute validarea în faţa celorlalţi. Aşa că căutat o rochie albă de mireasă pe mărimea lui şi a invitat prietenii săi la o ceremonie memorabilă:

„Eram o mireasă părăsită la altar aşa că am pus în scenă o reacţie melodramatică pe iarba pe care am udat-o înainte. Ţipând, plângând şi bătând cu pumnul în pământ m-am rotit de jur împrejur, ca să îmi scot tot sentimentul de dependenţă din sistem şi să îmi murdăresc rochia pe iarbă. Mi-am suflat Rei-Whip în gură, ca să par că spumeg cu adevărat. Invitaţilor le-a plăcut la nebunie.

Cu această ieşire glumeaţă am lăsat să se îndepărteze emoţiile dureroase, singurătatea apăsătoare şi m-am liniştit în sfârşit faţă de mine însumi când şedeam pe pajişte cu Etta James îngânând Stormy Weather. Apoi, când ea a trecut la lentoarea melodiei At Last (…) m-am îndrăgostit de mine privindu-mă într-o oglindă de mână, doar răsuflând şi privindu-mi ochii. Am dat acum drumul jumătăţii de sus a rochiei de mireasă şi am simţit razele soarelui pe piele, precum un  fluture care iese din cocon.”

Heron Saline este un bărbat de peste 1,90 m. Dar să nu rămâneţi cu impresia că el ar fi lipsit de simţ estetic sau decenţă: în continuare ne atenţionează că nu face publice fotografiile de la evenimentul din 2002.

Desigur, nimic din toate acestea nu trebuie luat ca o formă de narcisism, aşa cum insistă Sophie Tanner într-un articol pe blogul ediţiei britanice a The Huffington Post:

„Din contră, să te căsătoreşti cu tine însuţi nu are nimic de-a face cu vanitatea şi căutarea preţuirii. Căsătoria cu sine însuşi nu este un spectacol de moft cu selfiuri şi bijuterii – vom lăsa asta în seama anumitor vedete. Sologamia înseamnă să te legi să te iubeşti cu adevărat şi, pornind de la asta, să devi mai disponibil emoţional ca să accepţi şi să înţelegi alţii. Să îţi dezvolţi un simţ al valorii sinelui, în contra insecurităţii, îţi dă o capacitate şi mai mare de a forma legături umane.”

Nu pot decât să fiu de acord cu ideea că o relaţie armonioasă cu noi înşine este o precondiţie esenţială pentru relaţii armonioase cu alte persoane. Iar doamna Tanner mai face o observaţie foarte bună:

„Lumea occidentală este din ce în ce mai lipsită de ritual şi spiritualism, ceea ce e regretabil, pentru că ritualul este fundamental pentru creşterea umană, pentru identitate şi pentru dezvoltare. Alte culturi au ceremonii legate de maturizare, care sunt ca nişte porţi spre viaţa de adult şi spre independenţă. În Marea Britanie mulţi oameni aleg să se căsătorească târziu sau să nu se căsătorească defel, ceea ce înseamnă că nu a rămas nimic ce să le marcheze principalele momente din viaţă. Căsătoria cu sine însuşi oferă posibilitatea unei recunoaşteri oficiale a unui important moment de trecere în viaţă.”

Fără îndoială civilizaţia post-modernă ne oferă o existenţă în care instituţiile sociale sunt supuse iniţiativei private şi a pieţei libere a ideilor. Fiecare se descurcă după cum îl duce imaginaţia. De exemplu, unii îşi aleg animalele de companie drept soţ, alţii se preferă pe ei înşişi. Eu aş avea, totuşi, o nedumerire trecând în revistă toate aceste cazuri şi cele din articolul meu precedent. Ne-am obişnuit să folosim aceeaşi termeni, „dragoste” şi „iubire”, când ne referim la o legătură între părinţi şi copii, între fraţi, între oameni şi animalele lor, între iubiţi, sau între oameni şi obiecte. Oare în toate aceste cazuri este vorba de una şi aceeaşi realitate. Oare toate aceste iubiri sunt interschimbabile? Eu rămân sceptic. Dar, poate în 50 de ani, dacă mă ţine Dumnezeu, o să mă luminez şi eu şi toate acestea o să mi se pară normale.

Iar cititorului îi urez bun venit în secolul XXI. Lasciate ogne speranza voi ch’intrate.

Sursă: Adio monogamie, bun găsit sologamie – sau, cum să te iubeşti pe tine însuţi ca pe tine însuţi

Copiii şi „fluidizarea identităţii sexuale”

Din 2001, femeile din Aviaţia Militară Britanică au permisiunea de a purta pantaloni în locul fustelor. De acum, ele vor fi obligate să poarte doar pantaloni, din deferenţă faţă de o minoritate marginalizată. Cele vizate nu sunt deloc încântate. Dar cine mai are timp să le întrebe pe femei, când în joc este soarta unei minorități?!

Vestea unei noi victorii obţinute pe frontul luptei împotriva discriminării de gen vine din Marea Britanie. Forţele Aeriene Regale Britanice se pregătesc să interzică femeilor portul fustei la parade militare. Potrivit unui reportaj al tabloidului The Sun, preluat de restul presei britanice, ele vor fi obligate să poarte pantaloni la parade, în barăci şi la evenimente publice. Un reprezentant al RAF a motivat această măsură spunând că:

„Avem bărbaţi care vor să trăiască precum femeile, femei care vor să trăiască precum bărbaţii şi personal care nu se indentifică cu nici unul din genuri. (…) Scopul este acela de a include oamenii şi de a încuraja diversitatea”

Deci, după ce Aviaţia Regală a dat lumii un exemplu strălucitor respingând în Cel De-al Doilea Război Mondial Luftwaffe-ul nazist, astăzi îşi confirmă rolul istoric de apărătoare a civilizaţiei şi progresului prin acest pas spre crearea unui spaţiu primitor membrilor comunităţii trans. Din 2001, femeile din Aviaţia Militară Britanică au permisiunea de a purta pantaloni în locul fustelor, noutatea constă în faptul că, potrivit acestui plan, ele acum vor fi obligate să îi poarte, din deferenţă faţă de o minoritate marginalizată.

Însă vederile retrograde şi discriminatorii nu au dispărut din rândul Forţelor Aeriene Regale Britanice. De exemplu, un anume colonel Kemp, citat de The Sun crede că

„În RAF sunt, evident, prea mulţi oameni cu prea mult timp liber, dacă preocuparea lor este să îşi facă probleme în privinţa oportunităţii purtării fustelor de către femei”.

De asemenea, multe din femeile implicate nu s-au arătat exagerat de încântate de această veste:

„Purtăm fuste de pe vremea Celui De-al Doilea Război Mondial. Asta sună a corectitudine politică. Lumea a luat-o razna.”

Însă cititorul perceptiv cred că şi-a dat seama deja că tocmai acest gen de atitudini retrograde se cuvin combătute prin astfel de măsuri.

În plus, Marea Britanie nu trebuie să fie îngrijorată de pericolul dispariţiei fustelor. Nici vorbă de aşa ceva. Într-un articol din The Times, intitulat sugestiv „Fuste pentru băieţi, pentru că elevii pun sub semnul întrebării identitatea” aflăm că într-o şcoală privată din nordul Londrei, Highgate School, se introduce uniforma neutră ca gen. Fetele au deja permisiunea de a alege între fustă şi pantaloni, însă potrivit noilor reguli băieţii vor fi şi ei liberi să poarte ce vor. Evident este vorba de permisiune, nu de obligaţie.

„Această generaţie se întreabă cu adevărat dacă suntem binari în felul în care privim lucrurile”

spune Adam Pettitt, directorul şcolii.

Ştirea a iscat o furtună în presa naţională, însă complet pe nedrept: multe şcoli din Albion au implementat deja măsuri asemănătoare în deplină tăcere, fără scandal, de anul trecut. Potrivit The Guardian, nu mai puţin de 120 de şcoli publice permit elevilor să aleagă uniforma pe care o doresc, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor minorităţii copiilor trans. Susie Green, directorul executiv al unei organizaţii caritative ce se ocupă de copii cu probleme de identiate de gen, a declarat pentru aceeaşi publicaţie că, potrivit studiilor, 1% din copii se află în această situaţie. În rândul acestora rata de suicid este cu 50% mai mare decât în rândul restului populaţiei!

Ne dăm seama că în aceste condiţii măsurile luate de şcoli se impun ca o necesitate. Numai cineva fără suflet şi care vrea să vadă aceşti copilaşi suferind poate să obiecteze…

Pentru cei care sunt îngrijoraţi că astfel de măsuri ar putea să atenteze la caracterul masculin al viitorilor bărbaţi ai lumii civilizate nu pot decât să le răspund că realitatea este exact pe dos. Putem estima că numărul băieţilor care se ascund după fusta mamei va scădea simţitor pe viitor. În fond, vor avea propriile fuste.

The Times scrie că potrivit criticilor „graba de a introduce politici prost gândite privind neutralitatea faţă de gen riscă să inducă în rândul copiilor un comportament imitativ, impulsionat şi de mediile de socializare şi de internet”. Dar chiar să fie această temere justificată?

Potrivit Vice, în Statele Unite, atitudinea „Generaţiei Z” (tineri între 13 şi 20 de ani) faţă de chestiuni legate de sexualitate şi gen s-a schimbat destul de mult faţă de vederile generaţiei precedente. Astfel, doar 48% se declară exclusiv heterosexuali.

„Pe o scară de la zero la şase, unde zero înseamnă complet heterosexual, iar şase complet homosexual, mai mult de o treime dintre tineri au ales un număr între unu şi cinci, arătând că sunt bisexuali într-o măsură. Doar 24 la sută din cei mai învârstă s-au indentificat în acest fel”

– a arătat studiul efectuat de J. Walter Thompson Innovation Group, citat de Vice.

Tot în acest articol ni se mai atrage atenţia asupra unui lucru important:

Dacă există ceva ce adolescenţii au urât mereu de-a lungul anilor, este să îi audă pe adulţi spunând că ei fac ceva doar pentru că e la modă. «Se pare că există o atitudine pe care mulţi o au, cum că adolescenţii şi adulţii tineri se identifică drept non-binari, trans, sau ne-heterosexuali pentru că e pe val.» – spune Brooklyn Riepma, un non-binar de 19 ani – «Îmi dau seama de unde vine această presupoziţie, având în vedere că în ultimii ani din ce în ce mai mulţi se identifică astfel, în timp ce acum 20 sau 30 de ani nu existau aceşti termeni. Dar chiar dacă termenii nu existau, oamenii existau. Acum că există termeni care să descrie diferitele identităţi, din ce în ce mai mulţi oameni realizează că li se potriveşte o etichetă sau alta, sau nici una. »”

Prin urmare, criticii citaţi de The Times nu au dreptate, pentru că cine ar putea să fie mai în măsură să clarifice lucrurile decât tinerii implicaţi direct şi care au o miză subiectivă.

Între timp

„Chiar şi adolescenţii de la Hollywood au început să respingă normele sexuale şi de gen tipice. Vedeta Disney Channel Rowan Blanchard s-a declarat „queer” în Ianuarie; actriţa Amanda Stenberg din Hunger Games a adus la cunoştinţa lumii că este bisexuală, în snapchat-ul Teen Vogue, iar Jaden Smith a purtat fustă la editorialele Vogue Korea şi s-a ales cu un contract ca noua faţă a colecţiei feminine a Louis Vuitton.”

În ce o priveşte pe Rowan Blanchard ceea ce ea înţelege prin „queer” e ceva de genul următor, în propriile ei cuvinte:

„În viaţa mea nu mi-au plăcut decât băieţii… Dar nu vreau să mă etichetez drept hetero, gay sau în orice alt fel, deci nu o să-mi pun nici o etichetă… Sunt deschisă pe viitor să îmi placă orice gen, şi de aceea mă identific drept queer”.

În acelaşi timp, Miley Cyrus, cu care a crescut o întreagă generaţie de fetiţe şi Ruby Rose se prezintă în faţa lumii cu o identitate de gen fluidă. Lily Rose Depp, fiica actorului Johnny Depp, a declarat că sexualitatea ei se încadrează undeva pe un spectru larg.

„Atât de mulţi tineri din ziua de astăzi nu îşi pun o etichetă la propria orientare şi cred că asta e mişto.”

Acestea sunt exemplele care vor ghida noile generaţii de elevi să îşi aleagă uniforma la şcoală, în timp ce la niveluri ceva mai mari Universităţi din Statele Unite pun tampoane gratuite în toaletele masculine pentru bărbaţi trans aflaţi la ciclu. Chiar şi National Geographic a intrat într-o criză de identitate şi s-a reinventat ca foaie de propagandă, uitând de geografie.

Recent, Sindicatul Naţional al Dascălilor din Marea Britanie propune ca toţi copii din sistemul de învăţământ, de stat sau privat, începând cu copii de doi ani din creşe, să primească o educaţie sexuală şi relaţională potrivită pentru vârsta fiecăruia. Scopul acestei educaţii este acela de a-i face pe copiii LGBT+ să simtă că şi vieţile lor contează.

* * *

La începutul anilor ’90, străzile oraşelor erau pline de tarabe cu ziare şi cărţi. Ţin minte că o carte care mi-a atras atenţia în vremea aceea, deşi nu am citit-o în cele din urmă, a fost un roman SF cu o premisă interesantă. Potrivit prezentării de pe coperta din spate romanul descria o societate viitoare în care puterea politică, devenită totalitară, a fuzionat cu industria muzicală şi de distracţie. În loc să se facă un film după cartea aceea văd că a fost transformată mai degrabă într-un reality show.

În orice caz, s-au dus vremurile în care identitatea sexuală era ceva relativ solid. Acum, cu această fluidizare a realităţilor de toate felurile, a devenit cam lichidă. Probabil urmează să treacă într-o stare gazoasă şi să se volatilizeze complet.

Mihai Sarbu

Sursă: Copiii şi „fluidizarea identităţii sexuale”

De ce vor să ne impună educația sexuală ?

Cu ajutorul domnului Virgiliu Gheorghe, vom încerca să arătăm în cele ce urmează care este cu adevărat efectul introducerii educaţiei sexuale în şcolile româneşti, prin prisma cercetărilor şi a experienţei ţărilor occidentale. (M.C.)

Promisiuni

Cel puţin din punctul de vedere al sănătăţii mentale şi al sexualităţii, secolul al XX-lea debutează printr-o mulţime de constatări revoluţionare, măsuri şi promisiuni. Una din cele mai importante a fost asocierea pe care o face Freud şi alţi „specialişti” în sănătate mentală ai timpului său între satisfacerea libidoului şi starea de sănătate mentală. Libertinajul sexual nu este un apanaj al modernităţii, însă aceste conexiuni şi această antropologie centrată pe satisfacerea sexuală sunt, cu siguranţă, o premieră la nivelul istoriei culturii şi civilizaţiei umane. Lui Freud i-au urmat Wilhelm Reich, Kinsey şi mulţi alţii, toţi validaţi şi trâmbiţaţi din răsputeri în presa vremii ca reprezentanţi ai unei ştiinţe care, iată, a găsit rezolvarea tuturor problemelor fiinţei umane în amplificarea şi satisfacerea la maximum a dorinţei sexuale. Atât problemele psihologice, nevrozele şi depresiile, cât şi problemele legate de fericirea personală şi binele social îşi vor găsi rezolvarea, în viziunea acestor așa-ziși cercetători, prin creşterea permisivităţii sexuale şi descătuşarea energiilor sexuale refulate în subconştient. Aceasta face ca, până astăzi, în ţările lumii dezvoltate, chiar şi în România, mulţi dintre doctorii psihiatri şi psihologi să încerce să rezolve problemele psihologice şi depresiile pacienţilor trimiţându-i la bărbaţi sau la femei, sau oferindu-se chiar ei să le rezolve această problemă pe care, de altfel, i-au ajutat să o descopere.

Realitatea însă nu a ţinut cu toţi cei care au promovat actele sexuale pe post de medicamente psihotrope. Bolile psihice s-au răspândit aproape epidemic exact în ţările unde liberalizarea sexuală a fost mai mare. Depresia la femeii a ajuns până la 25%, iar nevrozele şi alte tipuri de tulburări de dispoziţie cunosc o răspândire fără precedent. Oamenii, în general, sunt cu mult mai nefericiţi decât înaintea revoluţiei sexuale, iar aceste lucruri sunt constatate în toate statisticile realizate în ultimele decenii. De ce nu mai are putere sexul să rezolve problemele psihologice şi mentale ale populaţiei lumii? Sau ce ne poate face să credem că a avut vreodată în istorie această capacitate?

Oricum, studiile actuale demonstrează câteva fapte care ar trebui să-i pună pe gânduri  pe toţi „specialiştii” în educaţie şi sănătate mentală. Relaţiile sexuale în afara căsătoriei cresc de trei ori, adică cu 200%, rata depresiei; de cinci ori, adică cu 400%, rata sinuciderii la femei şi de şapte ori, adică cu 600%, rata sinuciderii la bărbaţi. Femeile cele mai satisfăcute sexual nu sunt cele care trăiesc în concubinaj şi care au o rată a relaţiilor sexuale extrem de ridicată (două-trei relaţii pe săptămână) sau care apelează la tot felul de mijloace de stimulare a libidoului şi satisfacere a lui, ci femeile căsătorite şi religioase, deci cele care au, potrivit statisticilor, cea mai mică frecvenţă a raporturilor sexuale.

Aşadar, promisiunea „specialiştilor” în sănătate mentală şi sexuală, ca şi a tuturor celor care i-au mediatizat de-a lungul timpului, nu a fost ţinută. Dar cine mai găsește răgazul să analizeze aceste fapte şi să tragă concluziile?!… Cine ar putea să tragă la răspundere, şi pe cine, pentru cea mai importantă fraudă intelectuală a secolului al XX-lea, care a dus la îmbolnăvirea mentală a sute de milioane de oameni şi la distrugerea căsniciei şi a vieţii a tot atâtora dintre ei?! Dimpotrivă, se minte în continuare, fie pentru că din sex se scot cei mai mulţi bani, fie pentru că sexul constituie una dintre cele mai bune arme psihologice prin care poate fi controlată populaţia. Oricum, sub valul imens de erotism şi pornografie care, prin mass-media, a acoperit lumea, cine mai găseşte forţa să pună la îndoială imensele „beneficii” pe care stimularea sexuală şi satisfacerea fantasmelor cărora le-au dat viaţă le vor avea pentru existența fiecăruia dintre noi?…

Contracepţia şi avortul nu şi-au ţinut promisiunea

În mod evident, revoluţia sexuală pe care a indus-o ideologia dominanţei libidoului în viaţa omului nu a întârziat să-şi arate efectele încă din primele decenii ale apariţiei ei. Tot mai multe femei întreţineau relaţii sexuale înaintea căsătoriei, tot mai mulţi copii se năşteau în afara căsătoriei, iar bolile cu transmitere sexuală (BTS) se răspândeau epidemic, contribuind major la afecţiunile aparatului genital la femei şi bărbaţi, la sterilitate, cancer şi multe alte afecţiuni.

Din nou, „specialiştii” în sănătate, susţinuţi de lobby-uri fantastice  a nenumărate organizaţii gen „Planned Parenthood” – care, de la controlul populaţiei, au devenit brusc foarte interesaţi de rezolvarea problemelor tinerilor noii generaţii – au venit cu soluţii şi promisiuni. Astfel că la începutul deceniului al 8-lea încep să se legalizeze în Statele Unite contracepţia şi avortul. Promisiunea era că avortul împreună cu sexul „protejat” vor oferi, în fine, pacea sexuală atât de căutată, asigurând o plăcere nelimitată de riscurile inerente actului sexual. Femeia şi bărbatul puteau să doarmă de-acum liniştiţi, protejaţi de riscul naşterii copilului nedorit, a contactării bolilor cu transmitere sexuală sau a altor „necazuri”.

Entuziaştii promotori ai acestor mijloace au pătruns în şcoli şi licee, au inundat societatea cu mesaje de promovare a prezervativelor şi a contraceptivelor. Nu mai este farmacie în care să nu poată fi găsite, nu mai este supermarket în care să nu afli, chiar şi la casă, „baloanele” cu care tinerii sunt invitaţi să se predea fără frică în braţele desfătărilor afrodisiace. Lumea a muşcat cu lăcomie şi din această nadă, sperând că va obţine ieftin stropul de fericire promis mediatic. Copiii au plecat cu prezervative acasă, mai în glumă, mai în serios promiţându-şi unii altora să le probeze, iar fetele şi-au făcut un obicei ca, după o anumită vârstă, să ia zilnic „doza de siguranţă” necesară asigurării fără riscuri a interziselor plăceri.

Rezultatele nu au întârziat să apară. Rata copiilor nedoriţi a început să crească brusc, ca şi cea a avorturilor. Astfel că, între 1969 şi 1984 – perioadă în care se răspândesc orele de educaţie sexuală şi se generalizează folosirea contraceptivelor şi a sexului protejat –, rata copiilor nedoriţi creşte în America cu 140%, iar rata copiilor avortaţi creşte cu 1529%. Scade, într-adevăr, numărul de naşteri la mia de locuitori. Însă consecinţa cea mai gravă a legalizării contraceptivelor şi a avortului, ca şi a promovării sexualităţii via educaţia sexuală în şcoală este scăderea vârstei primelor relaţii sexuale, crescând în acea perioadă cu 137% numărul fetelor care întreţin relaţii sexuale înainte de 16 ani.

Bineînţeles, activiştii revoluţiei sexuale nu s-au împiedicat nici de această evidenţă în a-şi continua campania. Eludând factorul raţional (analiza ştiinţifică a  efectelor educaţiei sexuale şi a campaniei pro-permisivitate sexuală în general), aceştia au început să se folosească persuasiv de noile constatări pentru a-şi susţine şi mai mult campania. Nu contează adevărul, ci doar cine ţipă mai tare – sau, mai curând, cine este mai puternic mediatizat în societate. Ce spun însă oamenii de ştiinţă?

Dreptul la propriul pântec condamnă femeia să-şi crească singură copilul

Într-un număr al revistei „The Quarterly Journal of Economics”, George Akerlof, profesor la Universitatea Berkeley din California, şi Janet Yellen, membru în conducerea Federal Reserve System, analizează cauzele naşterii a tot mai multor copii (nedoriţi) de către femei necăsătorite după anul 1970, fenomen care a contribuit major la înmulţirea fără precedent în istorie a copiilor americani (o treime din numărul total!) crescuţi doar de către un părinte sau, pur şi simplu, fără să aibă nici un părinte – cel mai grav lucru care se poate petrece în viaţa unui om.

Cei doi cercetători observă că atât contracepţia şi avortul, cât şi efectul mentalităţii feministe a egalităţii de gen au condus la acest efect complet contrar celui care era promovat. În esenţă, tehnologiile reproductive, ca şi egalitatea de gen nu au făcut decât să schimbe raporturile subînţelese dintre bărbat şi femeie şi ale amândurora faţă de copilul care putea fi conceput drept urmare a relaţiei lor. Înainte de apariţia contracepţiei şi a avortului, bărbatul se simţea cumva responsabil faţă de fata cu care avea o relație, astfel că, în cazul în care aceasta rămânea însărcinată, în mod foarte probabil o lua în căsătorie. Lucrul acesta era cumva de la sine înţeles, astfel că, şi dacă tânărul ar fi vrut să evite asumarea acestui fapt, morala socială şi părinţii fetei sau chiar ai lui l-ar fi constrâns cumva să o facă. De aceea, căsătoria care avea loc în aceste condiţii purta numele, anecdotic vorbind, de „nuntă cu puşca la tâmplă” (shotgun marriage).

Aşadar, „până la începutul anilor ’70, shotgun marriage a fost norma în relaţiile sexuale premaritale. Obiceiul este succint prezentat de un rezident în San Francisco la sfârşitul anilor ’60: «Dacă o fată rămânea însărcinată, trebuia să o iei de soţie. Nu aveai altă alegere. Aşa că eu m-am căsătorit cu ea»”.

„Ce îngrozitor!” – va putea spune cineva. Lucrurile nu stau deloc aşa. Cu totul altfel priveau tinerii relaţia sexuală înaintea apariţiei contracepţiei şi a legalizării avortului. Erau mult mai conştienţi şi mai responsabili, ştiind că, prin conceperea unui copil, relaţia lor va fi pecetluită. Astfel că şi femeia care accepta relaţia ştia că bărbatul respectiv, în mod foarte probabil, va fi bărbatul ei, deci era deja o alegere făcută sau subînţeleasă, în timp ce bărbatul nu numai că putea presupune acelaşi lucru, dar el se vedea într-o poziţie de putere şi responsabilitate, aceea de a-şi asuma protecţia femeii care-i purta pruncul în pântece, care altfel ar fi rămas lipsită de apărare şi vulnerabilă, în condiţiile în care el nu şi-ar fi asumat-o prin căsătorie. Deci obligativitatea avea şi un caracter moral, fiind în acelaşi timp o alegere responsabilă şi liberă, făcută cumva şi în faţa propriei conştiinţe.

Posibilitatea care i-a fost oferită femeii de a apela la contracepţie şi avort a dărâmat complet edificiul pe care se întemeia responsabilitatea bărbatului în faţa vulnerabilităţii femeii pe care a lăsat-o însărcinată. Pentru el a apărut o nouă opţiune, sesizată foarte bine de cei doi autori americani: „«Dacă ea nu vrea să folosească contraceptive sau să apeleze la avort», se gândeşte bărbatul, «de ce m-aş sacrifica eu căsătorindu-mă cu ea?». Făcând din naşterea copilului o alegere din punct de vedere fizic a mamei, revoluţia sexuală a făcut căsătoria şi asumarea creşterii unui copil o alegere socială a tatălui”.

Astfel că un nou drept primit de femeie, cel (așa-zis de activistele feministe) „la propriul pântec”, a însemnat de fapt condamnarea femeii la a-şi crește singură copilul, în cazul în care doreşte unul. Căci, după cum se observa pe un grup de susţinere a drepturilor taţilor pe Internet: „Din moment ce decizia de avea un copil este dreptul exclusiv al mamei, nu văd cum ambii părinţi trebuie să fie responsabili pentru copil”.

Tehnologiile reproductive au lăsat sute de milioane de copii fără familie

Din punct de vedere psihologic, legalizarea contracepţiei şi a avortului au produs o mutaţie profundă în mentalităţi, transformând aceste tehnologii anti-reproductive în mijloacele principale de şantaj, de constrângere şi, în final, de exploatare sexuală a femeii. Astfel, observă Akerlof şi Yellen, „femeile care doresc copii, care nu vor să facă avort din motive morale sau religioase sau care consideră nesigure contraceptivele se află în situaţia de a fi presate să întreţină relaţii sexuale înainte de căsătorie, fără a avea o promisiune că, în cazul în care vor rămâne însărcinate, vor fi luate în căsătorie. Acestor femei le este frică, lucru de înţeles, să rişte să-şi piardă partenerul”. Desigur, acesta o va şantaja cu posibilitatea pe care o are de-a pleca după o altă femeie, care va accepta relaţiile sexuale premaritale, ca un fel de probă a unei posibile căsătorii.

În acest context, sub presiunea unei astfel de ameninţări, desigur că numărul femeilor care acceptă relaţiile sexuale fără promisiunea unei căsătorii a crescut tot mai mult de-a lungul anilor, constituind, până la urmă, acea masă critică care a schimbat complet viziunea privind opţiunea sexului premarital, acceptat chiar şi cu riscul conceperii şi naşterii unui copil nedorit. Practic, tehnologiile anti-reproductive care promiteau că vor proteja populaţia în faţa pericolului naşterii unor copii nedoriţi au constituit principalul instrument prin care copiii nedoriţi au ajuns un fapt comun sau chiar o modă în America şi în restul ţărilor care, promovând contracepţia şi avortul, au operat o schimbare majoră în mentalităţi. În America, de pildă, peste 75% din copii nedoriţi se datorează fenomenului descris anterior. Oare cine va răspunde în faţa acestor sute de milioane de copii care, de-a lungul timpului, au fost lipsiţi de căldura unei familii, pentru că părinţii lor au fost înşelaţi sau constrânşi să facă nişte alegeri greşite de o cultură sau o educaţie făcută în numele „binelui comun”?…

(va urma)

dr. Virgiliu Gheorghe

Sursă: De ce vor să ne impună educația sexuală (I)