Arhiva | In slujba adevarului RSS for this section

HOMO EUROPAEUS – În căutarea Europei pierdute

17190760_1409032405784163_6855553820888970454_n
Unde începe şi unde se termină Europa? Ce este ea dincolo de convenţia geografică? Ce înseamnă mai exact a fi european? Este europeanul “născut” sau “făcut”? Este calitatea de european ceva ce se poate pierde sau dobîndi în mod conjunctural?
În lumea românească există un fel de “complex” al Europei: ne-am vrea europeni şi ne e teamă că nu sîntem…

Este astăzi curentă reducţia “europenismului” la “occidentalism”. Pretenţia Occidentului de a deţine monopolul europenităţii nu-i lipsită de motivaţii: pe de o parte, este expresia unor interese imediate (politice, economice, sociale) şi, pe de altă parte, expresia unor orgolii istorice (inclusiv de natură confesională). Mai anevoie de înţeles este uşurinţa cu care noi, “răsăritenii”, primim, ca pe o fatalitate, această viziune falsă şi exclusivistă.
În realitate, etnic şi lingvistic, Europa e lumea indo-europeană circumscrisă între Marea Neagră şi Oceanul Atlantic (pe axa est-vest), între Marea Nordului şi Marea Mediterană (pe axa nord-sud), cu unele variaţii geopolitice spre sud-est (dar nu mai departe de Asia Mică) sau spre nord-est (pînă aproape de Urali). Cultural, Europa e rezultatul sintezei istorice dintre diferitele straturi arhaice indo-europene şi tradiţia greco-latină de mai tîrziu. Religios, ea poartă pecetea creştinismului – unificator, dar nu uniformizator. Naşterea Europei se leagă esenţial de triumful Bisericii creştine şi de procesul de “romanizare” a unor vaste arii barbare. Franţa, bunăoară, este europeană, dincolo de conjuncturile ulterioare, prin rădăcinile sale “ariene”, prin sinteza galo-romană şi prin creştinism.

România este, structural vorbind, la fel de europeană, prin aceleaşi rădăcini “ariene”, prin sinteza traco-romană şi prin Ortodoxie. Faptul că Franţa şi România aparţin şi geografic spaţiului continental este pînă la urmă faptul cel mai puţin relevant. În orice caz, nimic nu ne îndreptăţeşte să o considerăm pe una “mai europeană” decît cealaltă. (Că destinul istoric al Franţei e mult mai împlinit – aceasta este o altă discuţie.)
Există, prin urmare, trei note distinctive ale europenităţii: originea etno-lingvistică “ariană” (rudenia genetică); moştenirea Antichităţii clasice (rudenia culturală); tradiţia Evului Mediu creştin (rudenia moral-religioasă). Spaţiul geografic poate fi variabil, denumirea lui poate fi arbitrară, condiţiile materiale pot fi – cum şi sînt – divergente. Adevărata europenitate se defineşte istoric, lingvistic şi spiritual, iar nu geografic, politic sau economic.

Trebuie admise, desigur, mai multe feluri de a fi european. Europa este unitate în diversitate. Europenismul sau europenitatea nu constituie monopolul nimănui, ci numitorul comun al unor entităţi naţionale şi confesionale istoriceşte consolidate. (Enclavele fino-ugrice – maghiarii, finlandezii, estonienii – sînt “europene”, dincolo de determinarea geografică, prin “înfiere” cultural-religioasă. Desigur, şi cui nu aparţine etno-lingvistic spaţiului european, iar în plus refuză – direct sau tacit – şi tradiţia cultural-religioasă a Europei, cu rădăcinile în comunitatea eclesială a primului mileniu, civilizaţia democratică îi garantează drepturile civile, dacă, prin tradiţie familială sau opţiune personală, trăieşte în spaţiul european; aceasta nu îndreptăţeşte însă confuzia ideologică între statutul ontologic şi cel juridic: orice european de fapt este şi un european de drept, dar nu orice european de drept este şi un european de fapt.)

În căutarea Europei pierdute

Privită principial, aspiraţia noastră spre Europa este nu doar oportună, ci şi legitimă. Etnic, lingvistic, cultural şi religios, noi corespundem definiţiei diacronice a oricărui popor nativ european: prin urmare, e firesc să vrem să devenim ceea ce sîntem, adică să ne împlinim destinul istoric în propria noastră condiţie identitar-ontologică.
Privită însă contextual, aspiraţia aceasta spre Europa are în ea ceva vicios, de natura unei sincronii aberante: europenităţii reale şi organice îi ia locul, în imediat, un îngust europenism ideologic şi propagandistic. În unele privinţe, paradoxal, “a intra în Europa”, astăzi, pare să echivaleze cu o dez-europenizare conjuncturală. E ca un fel de aberaţie ontologică: fenomenul european se vrea emancipat de esenţa europeană!

Genul de “europenizare” în care lumea românească s-a angajat de mai mulţi ani, îndeosebi prin anumite cercuri intelectuale mai mult sau mai puţin instituţionalizate, pare să implice, printre altele, o frondă permanentă faţă de valorile Tradiţiei, fie că-i vorba de tradiţia naţională, fie că-i vorba de tradiţia generală a Europei creştine (căreia îi aparţinem cu diferenţa noastră specifică). Avem de-a face, dincolo de anumite convingeri politice sau spirituale, cu o nouă formă de obedienţă conjuncturală, românul fiind nărăvit, de 70 de ani încoace, să se conformeze “liniei” ideologice impuse – sau chiar numai sugerate – de puternicii zilei. Dacă “Europa” ne vrea antitradiţionalişti, atunci iată-ne gata să ne spălăm creierii şi să exaltăm propagandistic “valorile îngăduite”, în limba de lemn a noii ideologii dominante!

În realitate, renunţînd la Tradiţie, renunţăm chiar la autenticul nostru fond european, căci europenitatea, privită în legitimitatea ei diacronică, nu ţine, după cum am arătat, atît de ordinea materială a civilizaţiei sau de conjuncturile economico-politice, ce pot varia indefinit, cît de o veche comunitate etno-lingvistico-spirituală, a cărei polimorfie nu rupe unitatea esenţială, ci o exprimă mai bine în diversitatea concretului. Renegîndu-şi tradiţiile şi absolutizîndu-şi conjuncturile, Europa însăşi (confiscată de Occident) tinde să se dez-europenizeze treptat, devenind simplă etichetă arbitrară pentru o lume ce-şi pierde galopant identitatea şi temeiurile.

Adevărata Europă nefiind un simplu spaţiu geografic, nici un simplu bloc politic, economic sau militar, ci sinteza complexă a unui trecut de două ori milenar, noi doar ne iluzionăm că am fi în căutarea Europei pierdute, în care am avea să ne (re)integrăm; această Europă reală nu mai este de găsit nici în Occident, nici altundeva pe “orizontala proastă” a istoriei contemporane; ea se află mai degrabă înlăuntrul nostru, sau pe verticala Tradiţiei legitimante. Dacă Europa este adevăratul “obiect” al năzuinţelor româneşti, atunci s-ar cuveni s-o redescoperim esenţial în străfundurile fiinţei/memoriei noastre, sau în uriaşa ei zestre spirituală/culturală, acolo unde stă ascunsă de agresiunile curente ale suficienţei contemporane, de toate iconoclasmele dizolvante ale unei lumi programatic smintite (“out of minds”).

Prin urmare, atunci cînd strigăm după Europa, precum oltenii la prune tîrzii, mulţi dintre noi nu adevărata Europă o tînjim (de care habar n-avem sau prea puțin ne pasă), ci doar accesul conjunctural la o “ordine mondială” nivelatoare, ale cărei slugi depersonalizate ne visăm aproape cu toţii, în chipul cel mai nevertebrat. Mitizăm din mers o falsă Europă (mai degrabă pervers americanizată), spre a ne satisface tentaţiile imediate şi spre a ne ascunde (de ochii lumii, dar şi de noi înşine) propriile abdicări şi inconsistenţe.

Fără Dumnezeu şi fără Tradiţie, Europa nu există. Există doar “Vavilonul” vremurilor de pe urmă (căruia i se poate da orice alt nume – inclusiv numele Fiarei!), ridicat pe ruinele acelei Europe ai cărei avortoni riscăm să fim cu toţii, de la Răsărit şi pînă la Apus.

Codrescu Razvan

Corneliu Coposu, despre TORTIONARUL Visinescu: M-a batut cu saci de nisip.

Fostul lider taranist Corneliu Coposu se numara printre victimele tortionarului Alexandru Visinescu, fostul comandant al Penitenciarului Ramnicu Sarat, cel care vineri a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. Coposu a vorbit intr-un interviu despre reintalnirea cu cel care l-a chinuit in anii de detentie.

In 1954 Corneliu Coposu a fost si transferat la penitenciarul Ramnicu Sarat unde a fost supus unui regim sever de izolare. Seniorul Coposu a stat la Ramnicu Sarat opt ani de zile.

Intr-un interviu televizat, el a vorbit si despre intalnirea cu Alexandru Visinescu. Cei doi s-au intalnit dupa Revolutie, pe strada, in Capitala. „Am intalnit pe un tortionar, cu un grad mare, colonel de securitate care personal, cu mana lui, m-a chinuit cu batai, cu saci de nisip, cearceafuri ude in baie care, nici macar in procesul meu, in procesul Patrascanu, incercand sa ma transforme intr-un martor mincinos, impotriva lui Patrascanu. Lucru pe care l-am refuzat cu indarjire, cu toate chinurile prin care am trecut. Omul asta, dupa Revolutie, l-am intalnit, traieste foarte bine, are o pensie mare. Fiind o figura usor de retinut, cand m-a vazut a incercat sa treaca pe trotuarul celalalt si l-am oprit. I-am spus: daca cumva, candva ti se va face un proces pentru crimele pe care le-ai facut personal, te rog sa ma chemi de martor. Pentru ca eu voi depune ca nu esti apt de inchisoare. Pentru ca un subom care s-a putut preta la ceea ce ai facut dumneata inseamna ca nu are raspundere psihica si ca urmare esti de internat in casa de nebuni, nu de bagat in puscarie”, a povestit Coposu.

„Nu am nicio ranchiuna si nicio ura fata de cei care s-au pretat la crimele oribile in cei 50 de ani de comunism. Consider ca oamenii care au ajuns sa se degradeze pana la a chinui pe semenul lui fara niciun fel de justificare si-au pierdut calitatea de om si ar fi o onoare pentru ei sa pastrezi impotriva lor sentimente de inamicitie. Trebuie iertati. Ca talharul de pe Cruce”, a mai spus Corneliu Coposu.

Despre chinurile din inchisoare Corneliu Coposu a vorbit si cu alte ocazii. „Fiecare detinut fiind singur in celula, nu avea deloc lumina naturala… ferastruica celulei era in permanenta oblonita pe dinafara ca sa nu se poata vedea cerul. De altfel, geamul era si de neatins la inaltimea la care era situat… In afara de 8 ore destinate somnului, in timpul zilei trebuia sa stai in picioare, sau pe tineta. Nu aveai dreptul sa te asezi pe pat, nu aveai cu cine sa vorbesti… Ramnicu Sarat era nu numai cea mai dura puscarie, dar si un fel de inchisoare experimentala, liceu de aplicatie pentru viitoarele cadre… pentru mentinerea ordinii aplicau ca metoda de disciplina bataia. Intrau in celula cinci-sase gardieni, gealati inalti cu bastoane si bateau toti detinutii pe rand, fara nici o justificare, pana cadeau jos. Toti detinutii, indiferent de varsta si starea sanatatii, erau batuti metodic.Regimul acesta nu l-a ocolit nici pe Mihalache la 82 de ani; nu fusese scutit de bataie nici Pogoneanu, fost director in Ministerul de Externe care, paralizat pe jumatate, nu putea sta in picioare, era batut in pat, culcat”, a rememorat Corneliu Coposu atrocitatile de la Ramnicu Sarat.

Curtea de Apel Bucuresti l-a condamnat vineri pe Alexandru Visinescu la 20 de ani de inchisoare. Decizia magistratilor nu este definitive.

Sursă: Corneliu Coposu, despre TORTIONARUL Visinescu: M-a batut cu saci de nisip – Aktual24

Popă de spital – între cer și trup

 

Acum patru ani eram de gardă în spitalul din Siena. Sunt chemat de urgență pe la miezul nopții în secția de terapie intensivă neonatală. Giulia, o fetiță născută prematur, la doar cateva luni de sarcină era în pericol grav. Doctorii mi-au spus, de fapt, că nu ar mai fi apucat să trăiască până dimineața și că părinții doreau să o botez imediat. Nu mai văzusem niciodată o viață cât palma mea de mare. Eram profund impresionat și aproape blocat. Nu știam cum aș putea boteza o fetiță atât de firavă în interiorul unui incubator pentru nou născuți, care părea oricum enorm față de ființa minusculă din interior care tânjea după viață. Chiara și Francesco, părinții Giuliei, erau complet debusolați și sfâșiați de durere. Îmi fac curaj și începem botezul…

Aseară am fost la ei la cină. De patru ani sunt parte integrantă din familie. Giulia era alături și se manifesta zgomotos și plină de bucurie. „Știi – îmi spune Francesco printre altele – eram siguri că va muri în acea noapte; dar imediat, după botez, totul s-a întors spre viață. Scuză-mă că îți tot repet asta în fiecare an“. Am rememorat împreună acea noapte și toate zilele și nopțile care au urmat. A fost foarte greu și încă mai este. Nu știu cum arată miracolele, dar părinții Giuliei cred cu tărie că a fost vorba de un miracol. Eu nu știu ce să zic; mă depășește. Dar povestesc.

Săptămâna trecută, dimineața devreme, după rugăciunea din capela spitalului, merg la bar pentru cafeaua espresso care să mă readucă din cer pe pământ. Lume multă, ca de obicei. Spitalul din Siena este destul de mare, cam cât spitalul Fundeni, dar toate corpurile de clădire legate între ele prin pasarele. În timp ce așteptam să cer barmanului un espresso în înghesuiala doritorilor de trezire, o doamnă se întoarce și mă zărește: „Părinteee, ce surpriză plăcută! Tocmai zilele trecute mă gândeam la dumneavoastră și aș fi vrut să vă reîntâlnesc“. Mi-au trebuit secunde bune ca să încerc să o recunosc și să îmi dau seama cine era. Evident, era schimbată și luminoasă.

Foto: Pixabay

O cunoscusem anul trecut, tot în spital la terapie intensivă, dar în condiții disperate. Mă chemase la căpătâiul soțului, Tommaso, care de zile bune era în comă. Și așa a fost cam toată luna iulie cât am fost eu în spital. În fiecare zi eram la terapie intensivă alături de Tommaso și de soție. Așteptau să facă o operație de transplant pulmonar. Nu mai știam ce a urmat. Iar acum mi-l prezintă pe Tommaso viu și plin de energie. Iar faptul că mă priveau aproape ca pe chirurgul care a făcut transplantul de plamâni m-a copleșit. Mi se făcuse pielea de găină, din cauza emoției și bucuriei.

În timpul ultimei perioade de studii la Roma veneam în weekend la spitalul din Siena ca preot capelan. Îmi mențin încă de câțiva ani acest obicei în luna iulie. Astfel de episoade de feedback vital, chiar dacă nu la fel de intense, mi se întâmplă adesea. Evident că îmi dau seama că nu sunt decât fibra optică. Conținutul și viața nu izvorăsc din mine.

Experiența spitalului te stoarce de energie, dar te umple de sens dacă o trăiești intens. A mai zis cineva acum două mii de ani că numai cine își pierde viața o va câștiga. Mi-e frică să o pierd, dar exersez. Într-o lume care se focalizează aproape doar pe copacii care cad cu zgomot, doresc să dau mărturie și de pădurea care crește în liniște dar intens. Să ne exersăm privirea pentru a vedea oceanul de viață și de bine din jurul nostru.

Sursă: Popă de spital – între cer și trup

Dorul de apocalipsă

Sfârşitul lumii nu vine zgomotos, cu surle şi trâmbiţe. Nu e un duel al ghioagelor. Se apropie în travesti, înveşmântat frumos, în straie civilizate, paşnice şi democratice. Şi este o stafie ce bântuie şi-n România.

E mare dorul de apocalipsă. Pofta de Armaghedon. “Ura, vine sfârşitul lumii”, ţipă fericită, în microfoane, o trupă hip-hop, ajunsă, graţie acestei piese, în dezbaterea postului naţional de radio german. Care a consacrat o emisiune dorului de cataclism final, manifestându-se din ce în ce mai insistent, s-a spus, „în arta şi mişcarea pop”.

Din unghiul meu, apocalipsa nu e neapărat un război nuclear al lui Gog şi Magog. Ar putea fi reeditarea, de pildă sub semnul islamismului, fascismului clerical de tip dughinist, ori al islamofobiei în genul lui Anders Breivig, de la a ale cărui atentate s-au împlinit patru ani, a revoluţiei bolşevice de la 1917. Sau a celei naziste din 1933. Revoluţiile totalitare au pus capăt, pe decenii, democraţiei. Iar nazismul a suprimat, prin Holocaust, însăşi civilizaţia. Dar poate nu mai este cazul să ne facem griji?

Alexandru Florian şi-a exprimat recent convingerea că „democrația, ca sistem politic e, cel puțin deocamdată, consolidată și… ceea ce a fost în urmă cu 70 de ani este departe de a se repeta“. Preţuiesc opiniile sale. Dar mă tem că directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România dă dovadă de exces de optimism, chiar dacă şi-a relativizat afirmaţia, admiţând că “actorii democrației, trebuie să fie vigilenți…” Căci, “atât timp cât există mișcări politice radicale care… incită o parte a populației împotriva alteia, pe criterii arbitrare, cum ar fi religia, etnia sau altele, există riscul unor manifestări violente de exterminare, al terorismului internațional în…multe din țările Europei”.

M-am uitat deci în jur. Spre stupoarea mea, am descoperit că există şi alte pericole ce pasc democraţia. De pildă împăciuitorismul în faţa duşmanilor de moarte ai libertăţii, care sunt regimurile totalitare şi terorismul. Împreună cu laşitatea, nesăbuinţa ori setea de profit politic şi economic, împăciuitorismul alcătuieşte un cocteil devastator. Chiar băutul unor doze mici dintr-o astfel de licoare se poate dovedi fatal. De pildă pentru reputaţia unor politicieni ca liderul social-democrat german, Sigmar Gabriel, care s-a expus unei penibilităţi monumentale din cauza vizitei sale precipitate în bârlogul lupului islamist persan. Pentru avantaje comerciale extrase din ameliorarea cât mai grabnică a relaţiilor cu Iranul fundamentalist-islamic, de care vestul crede a avea nevoie între altele întru combatarea terorismului ISIS, Gabriel s-a deplasat la Teheran. Dar s-a trezit scufundat într-un ocean al deriziunii.

Greu va contracara de acum încolo acuza de a-i fi încurajat, printr-o călătorie inoportună, pe extremiştii de oriunde. Căci Iranul n-a încetat nici după semnarea mult mediatizatului său pact nuclear cu SUA, Germania şi ţările cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU să fie un stat totalitar. Unul nu doar represiv, ci şi cu propensiuni genocidale, documentate de declaraţii belicoase, rostite şi după semnarea acordului, de liderii săi, care ameninţă cu exterminarea statul evreu. Şi care sponsorizează unele dintre cele mai sângeroase organizaţii teroriste din lume. A avea încredere în astfel de fanatici pare sinucigaş. La fel, nu doar moral, ci şi politic, e să plasezi avantaje comerciale mai presus de valori etice universale. De respectarea drepturilor omului, de pildă. Dar n-a devenit Europa, iar unii, în România, vin tare, din urmă, expertă în acrobatice răsturnări axiologice?

Nu s-a imersat continentul cu trup şi suflet în apărarea unor cauze nedemne, de când e tributar ideologilor corectitudinii politice? „Singurul defect al câinilor e că iubesc orice javră de om”, am auzit recent de la un militant al drepturilor animalelor, un ins tipic pentru o pătură prematur dezabuzată a noii elite burgheze româneşti. Ca om cu oarece lecturi platoniciene, pe lângă care au crescut nenumărate generaţii de câini şi de pisici şi care n-a uitat de atrocităţile totalitare ale secolului XX n-am cum să nu fiu ispitit să admir, fie şi doar o clipă, mizantropia protectorilor animalelor. Care sunt trendy, la stânga vegetariană şi poate militant atee, la fel cum e la modă, la dreapta, populismul islamofob.

În ambele părţi domneşte orbirea. Căci s-a pierdut busola etică. Încurajaţi de protestele fireşti iscate de gigantomania nejustificabilă a proiectului moscheii bucureştene, islamofobii nu parvin să înţeleagă că nu va fi în veci în regulă să pui semn de egalitate între terorişti şi majoritatea musulmană moderată.

Dar vai, la stânga autodesemnaţilor libercugetători cu obsesii moralizatoare, de genul Remus Cernea, e o jale poate şi mai mare. Căci inadecvarea la valorile democraţiei vine la pachet cu o cruntă autoamăgire. Afiliat cândva ba PSD, ba USL, precum şi celui mai „cinstit guvern“ al României pontiste, deputatul ecologist consideră, conform declaraţiilor sale de pe FB, că “drepturile animalelor sunt mai importante decât religia”. Că, deci, sunt mai presus de drepturile omului. Ce le includ pe cele religioase. Mai crede că-şi poate permite să salute euforic transpunerea în Danemarca a revendicării de a li se interzice evreilor şi musulmanilor o presupusă “barbarie”. Cea a sacrificiului ritual al animalelor, practicat de multe mii de ani, în conformitate cu prescripţiile Bibliei. Care, culmea, întru protecţia animalelor îi opreşte pe oameni să le mănânce de vii, ori să le consume sângele.

Tristă, în context, e ignoranţa lui Cernea. Care salută interdicţia (impusă şi de nazişti, cândva) şi-o face, spumă a nesocotinţei, cu mult aplomb, în numele “democraţiei”, şi a „civilizaţiei”, părând de-adevărat să nu ştie că a alunecat într-o capcană. În speţă în cea, antidemocratică, a radicalilor danezi de dreapta, aflaţi, politic, pe cai mari după ultimele alegeri scandinave.

Că în elanul său laicist ecologistul român nu vrea să ştie că protecţia animelor a debutat cu Biblia, şi-anume cu apocalipsa din epoca lui Noe, e treaba lui. Nu e bai mare. Mai greu atârnă, mi se pare, faptul că dorinţa lui de mântuire de o prezumtivă “barbarie” incită contra unor segmente ale societăţii, pregătind astfel, aparent civilizat şi democratic, terenul renunţării la civilizaţie şi la democraţie. Aşa se devine, poate involuntar, înaintaş al celor pe care H.R. Patapievici îi numea “oameni recenţi”. Munciţi de un nemărturisit dor de Armaghedon, aceşti inşi chiar ar putea sfârşi prin a isca apocalipsa.

Foto: „Sfârşitul lumii”, fragment de frescă de Luca Signorelli, pictată în jurul anului 1500

Autor Petre M. Iancu

Sursă: Dorul de apocalipsă | România | DW | 22.07.2015

Stânga e impostură morală și intelectuală.

ipocrizie

Totul la stânga e impostură morală și intelectuală. Totul e caricatură și deturnare a bunătății creștine.

Egala demnitate a omului în fața lui Dumnezeu s-a transformat în egalitarism nivelator.

Iubirea de aproapele a devenit iubirea de departele abstract.

Milostenia se face prin delegație, pe banii altora. Când fac milostenie (prin ONG-uri), stângiștii percep salarii babane pentru asta.

Liberul arbitru a fost desprins de responsabilitate: culmea libertății a devenit alegerea de a-ți ucide pruncul nenăscut.

Umanismul lor e antiuman: omul e decăzut din tot ce-l face persoană cu chip divin, pentru a fi diluat în social sau supus naturii (inclusiv celei animale a fiecăruia dintre noi).

De altfel, în ideologia stângistă, păgân-panteistă, omul e un soi de cancer al naturii.

Persoana umană devine fie individ rupt de orice (tradiție, familie, comunitate religioasă), singur și nevrozat într-o lume de metal și beton dominată de birocrația kafkian-orwelliană, fie element indistinct într-un grup ideologic, care trebuie promovat agresiv (femei, gay, musulmani etc.) sau detestat în chip organizat (bărbați, albi, conservatori, creștini).

Feminismul lor e antifemeiesc: femeia ideală nu mai este nici mamă iubitoare, nici soție iubită, ci activistă aborționistă, care urăște bărbații (dușmanii asupritori) și copiii (balast înrobitor).

Când unul dintre grupurile de presiune suferă din cauza altuia, umanismul lor fals clachează: vezi violurile de la Köln sau uciderea creștinilor copți. Nu mai contează atunci că au fost siluite femei sau uciși oameni (și, accesoriu, africani): esența e că femeile erau albe, iar africanii creștini, adică din categoria care oricum trebuie marginalizată, în timp ce agresorii erau musulmani, deci a priori scuzabili (erau marginalizați, provocați, umiliți colonial, blabla).

Vrednicia, înmulțirea talanților, bărbăția, smerenia, credința sunt detestate la stânga. Lenea, resentimentul, nerușinarea, blasfemia sunt cultivate ca virtuți.

Omul cinstit vrea să se schimbe pe sine pentru a fi mai vrednic; stângistul vrea să schimbe lumea pe măsura neputinței și resentimentului său.Nu există nimic la stânga care să nu fie falsitate puturoasă.

Părintele minciunii poate fi mândru de lucrătura lui.

Autor: Adrian Papahagi

Peste 90 mii rușii au comemorat asasinarea familiei imperiale

La Ekaterinburg a avut loc un Drum al Crucii cu participarea a peste 90 de mii de persoane în memoria familiei țariste asasinate de bolșevici

Peste 90 de mii de persoane a participat luni la un Drum al Crucii la Ekaterinburg pentru a comemora 100 de ani de la asasinarea familiei țariste Romanov, anunță eparhia de Ekaterinburg.

„În noaptea de 16 spre 17 iulie, la 100 de ani de la asasinarea sfintei familii țariste, în Ekaterinburg a avut loc un procesiune de pocăință de la locul asasinării până la locul în care au fost înhumate rămășițele — astăzi acolo este ridicată o mănăstire în cinstea mucenicilor familiei monarhice. Drumul Crucii a fost condus de arhierei. Potrivit unor estimări preliminare, la marș au participat peste 60 mii de persoane”, se spune în comunicatul eparhiei.

Drumul Crucii a început imediat după liturghia slujită de mitropolitul Aleksandr de Astana și Kazahstan.

În jurul orelor trei noaptea, după liturghie, credincioșii au început procesiunea pe ruta în care în 1918 au fost transportate cadavrele familiei imperiale.

În decursul procesiunii pelerinii au fost ajutați de 25 grupe mobile alcătuite din preoți, surori de caritate și voluntari. Aceștia au împărțit credincioșilor apă și au oferit primul ajutor medical.

Drumul Crucii la Ekaterinburg
Drumul Crucii la Ekateriburg

Țarul Nicolae Alexandrovici Romanov a fost ultimul împărat rus care a fost marcată de o dezvoltare economică a Rusiei, dar și de o ascensiune a mișcărilor revoluționare, care au culminat cu revoluțiile din 1905-1907 și 1917. În timpul domniei sale, politica externă rusă a fost caracterizată prin expansiune în Asia, război cu Japonia, precum și participarea în blocul Antantei în primul război mondial. Acesta a renunțat la tron în urma revoluției din februarie 1917, fiind arestat împreună cu toată familia și exilat în Tobolsk. A fost executat în noaptea de 17 iunie 1918 la Ekaterinburg în subsolul casei inginerului Nicolae Ipatiev, împreună cu toată familia, Alexandra Fiodorovna, copii și servitori. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă pe 20 august 2000.

Sursă: Peste 90 mii rușii au comemorat asasinarea familiei imperiale

Testamentul Reginei Maria

Ţării mele şi Poporului meu,Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniştea mormântului.

Abia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare, însă foarte mândră de ţara mea de baştină, şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. La început n-a fost uşor. Eram străină, într-o ţară străină, singură între străini. Dar prea puţini sunt aceia cari se reculeg să cugete cât de greu este calea, pe care o Principesă străină trebuie s-o parcurgă ca să devie una cu noua ţară în care a fost chemată. Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere. Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea? – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.

 

Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri. Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare, să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre. Aceasta ţi-o pot spune astăzi căci nu mai sunt în viaţă. În acele zile mi-ai dat un nume ce mi-a fost drag; m-ai numit “Mama tuturor” şi aş vrea să rămân în amintirea ta aceia care putea totdeauna să fie găsită în clipele de durere sau pericol. A venit mai târziu o vreme când m-aţi negat, dar aceasta este soarta mamelor, am primit aceasta, şi v-am iubit mai departe, cu toate că nu vă puteam ajuta aşa de mult ca în zilele când credeaţi în mine. Dar aceasta e uitată. Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare.
Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

 

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece. N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez. Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva ( Balcicul ) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

 

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn: dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

 

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. Iubirea mea de Mamă pentru ei, este aceiaşi şi dacă dispun de partea disponibilă numai în favoarea unuia din ei, este numai pentru că este mai lipsit de nevoile vieţii.( … ) Aş fi vrut să pot lăsa mai multe iubitei mele Ţări în semn de dragoste necurmată ce i-am purtat şi pe care o las izvor nesecat moştenitorilor mei. Dorinţa mea fierbinte ar fi fost să înalţ o biserică mică pe fostul front de la Oneşti şi să înfiinţez un cămin cu numele meu pentru studentele de la Universitatea din Iaşi, ca amintire a zilelor grele petrecute acolo în timpul marelui războiu pentru întregirea neamului. Resimt o vie întristare că modesta mea avere, datorată generozităţii iubitului meu soţ Regele Ferdinand, şi redusă încă prin greutăţile din ultimul timp nu-mi îngăduie să fac binele ce aş dori. Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. ( … )

 

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933.

MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Sursă: Testamentul Reginei Maria | Istorie pe scurt

Ultimele clipe ale Reginei Maria

Regina Maria de mai multă vreme trăia retrasă la Balcic pe malul Mării Negre. Rar mai apărea la diferite ceremonii. Relaţiile dintre mamă şi fiu nu erau dintre cele mai cordiale. Cu greu Carol o mai chema la evenimente deoarece cu șarmul ei capta toată atenția. Atitudinea regelui a afectat-o mult, mai ales că el dăduse dispoziție ca nimeni să nu i se adreseze direct, ci prin Casa Regală, adică Urdăreanu, care avea plăcerea de a refuza vizitele pe care ea le anunța, umilind-o. În 1938 Maria s-a îmbolnăvit.

De un an și jumătate suferea de anemie, avea amețeli, vărsa sânge, era deseori imobilizată la pat din cauza stării generale proaste. Culoarea feței se schimbase și părul albise complet. Trebuia să țină o dietă severă, dar hemoragia gastrică se repeta foarte des. La sfatul medicilor a plecat la 17 februarie 1938 în Italia, la Merano. Crăciunul lui 1937 îl petrecuse într-un scaun cu rotile. După repetate analize, medicii i-au recomandat să se interneze la o clinică din Germania. Regele nu a aprobat deplasarea cu avionul, socotindu-l prea costisitor, astfel că a trebuit să ia trenul, asta în timp ce Elenei Lupescu nu i se refuza vreun capriciu. Din aprilie 1938 s-a aflat la sanatoriul doctorului Lachmann de lângă Dresda. Tratamentul s-a dovedit inutil deoarece regina suferea de cancer la ficat, varice esofagiene, toate în stadiu final.

Regina Maria Romania

Neliniște, angst, mereu angst în acest artist care rămâne departe de senzația moleșitoare de a fi făcut tot, de a fi încercat tot. O tensiune creatoare se perpetuează între firea haotică și dorința de ordine, rigoarea și iubirea pentru detaliu, o tensiune între contrariile care în ultimele decenii s-au armonizat credibil într-o personalitate greu de (sur)prins în cuvinte.

De departe, ca orice actor de calibrul lui, Sir Anthony Hopkins – pe platourile de filmare insistă să i se spună „Tony”, dar colegii de proiect insistă de obicei să rămână la „Sir Anthony” – se suprapune cu tipologia predominantă a rolurilor lui: spirite tulburate, „ciudați”, cum el însuși îi numește, ființe bântuite de demoni și zei, creaturi pentru care e nevoie de precizie actoricească, unul dintre cele mai importante atuuri ale actorului atât de admirat, dar atât de puțin cunoscut. Zeci de filme memorabile, zeci de premii, dar și pasiuni lăsate în urmă sau nefructificate, regrete ținute la distanță din pudoare, reticențe și multe, multe fapte caritabile păstrate, modest, departe de laudele contemporanilor. Crize, dependențe, victorii, descoperiri, plăceri, renegări, exorcizări. Doamnelor și domnilor, Sir Anthony Hopkins le-a trăit pe toate și ele toate sunt în personajele lui, fie ele din filme bune sau mai puțin bune. Între scenă și ecran, drumul lui pare presărat cu lumini calde, care-l duc unde trebuie. Și totuși…

Și totuși, intrat devreme în breaslă, imediat după ce a absolvit Royal Academy of Dramatic Art la Londra, galezul născut într-o familie de brutari, undeva aproape de casa surorii lui Richard Burton – de care, contra opiniei larg răspândite, n-a fost deloc apropiat –, a avut obstacolele lui de trecut. În public, vorbește deloc histrionic despre ele, ba chiar cu o simplitate care-i lasă pe ceilalți să completeze cum le place imaginea. Ajuns la Royal National Theatre de la Londra în primii lui ani, pe vremea când Sir Laurence Olivier, așa-zisul lui mentor, își concentra mare parte din energie pe crearea unei trupe solide și a unei instituții redutabile, tânărul Hopkins a petrecut câțiva ani în repetiții și spectacole de care, spune acum laconic, nu prea vrea să-și aducă aminte și nicidecum să vorbească. La început au fost scena și, la Londra, energia fantastică a unui june cu o memorie de invidiat și o dicție remarcabilă, ocrotit de „zeul” Laurence Olivier, pe care l-a și înlocuit cu succes într-un spectacol, moment care a declanșat, cumva, desprinderea de sub copacul uriaș, care, știm, umbrește totul în jur.

Până la jumătatea anilor ’60, când a debutat și în film, temperamentalul care dezvolta o dependență zdravănă de alcool se săturase deja de teatru, când nici nu începuse bine… Cum coabitau firea așa-zis vulcanică, furia lui de galez, cu legendara lui seriozitate, cu perseverența cu care studia în fiecare zi? Din tensiunea dintre aceste contrarii, dintre haosul interior care i-a întreținut alcoolismul și dorința de claritate, de transparență, se conturează portretul artistului la toate vârstele, străbătut de câteva constante importante pentru substanța lui: pasiunea reală pentru muzică, drum pe care și azi e convins că ar fi trebuit să-l urmeze, credința că a fi ateu seamănă cu „a trăi într-o celulă închisă, fără ferestre”, convingerea că și în actorie, și în viață, cu cât (te) arăți mai puțin, cu atât mai bine?

Pe vremea când era actor la National Theatre, se trezea cu noaptea în cap, cânta câteva ore la pianul Steinway, bea câteva cești de cafea și pleca din casa lui din Chelsea pe jos, spre teatru, ajungând mai mereu primul la repetiții, povestesc colegii. Mohorâtul cer londonez îl scotea din minți și nu va trece mult până când va alege să fie mai aproape de deșert, care „arde amintirile”, și de soarele american. În 1968 a avut primul rol important într-un film: Richard Inimă-de-Leu în „Leul în iarnă”, jucând alături de Peter O’Toole și Katharine Hepburn. Actorul care lucra „ca un demon”, „ca un titan”, care „rupea scena în două”, cum îl descriu colaboratorii, își amintește astfel despre sine: „Eram foarte temperamental. E greu. Întotdeauna am fost tulburat, nicidecum o fire liniștită”.

Un fel de stare de pericol, un fior care îi comunică spectatorului neliniștea față de necunoscut, sentimentul că totul e imprevizibil, au existat încă de la început în interpretarea lui și s-au păstrat până azi, perfecționându-se în nenumăratele thrillere în care mai multul este, subliniază în repetate rânduri actorul, dușmanul mai binelui. În 1973, după ani în care împăcase teatrul cu filmul, după ce-l jucase pe Charles Dickens, dar și pe Bezuhov din „Război și pace” a părăsit Teatrul Național, la care avea să se mai întoarcă numai din când în când, pentru câte un rol care să-i facă plăcere.

Purtându-l pe culmile gloriei, anii ’80-’90 l-au impus ca unul dintre cei buni actori ai generației sale. În 1975, într-una dintre ultimele zile ale anului, mai exact pe 29 decembrie, s-a lăsat de alcool pentru totdeauna, după ce s-a trezit în Arizona fără să știe de ce și cum a ajuns acolo. Suprafața „haotică”, „anarhică”, „furioasă”, cum el însuși o descria, acoperea însă un interior așezat, în care melancolia galeză își găsea locul lângă disciplina pianistului care nu a ajuns niciodată și, de asemenea, lângă dorința de calm a pictorului amator care avea să rămână mereu. Lăsând în urmă dependența de alcool, lucrând intens în cinema a lăsat în urmă iubirea dependentă de teatru, privind fără regret, dar și fără dorință de rememorare la anii nebunești petrecuți la Teatrul Național, unde-l adusese Laurence Olivier.

Deși galez (unul care nu prea poate vorbi în dialect), a început să fie perceput ca întruchiparea a rigidității englezești grație bine-cunoscutelor roluri din „Howard’s End” sau „Rămășițele zilei”, percepție care pe James Ivory, regizorul cu care a colaborat la mai mult filme, îl contrariază: „Cum e posibil să fie perceput așa? El face o gamă incredibilă de roluri. E la fel de fericit când joacă un psihopat nebun și canibal și un personaj ca Stevens, majordomul care se autoreprimă atât de intens.”

Între Hannibal Lecter din „Tăcerea mieilor” și Stevens din „Rămășițele zilei” se întinde, într-adevăr, o gamă variată de roluri și filme. Până în anul 2007, când a anunțat că ia o pauză ca să facă o lungă călătorie în jurul lumii, Anthony Hopkins a uimit lumea artistică atât cu calitățile lui artistice – glas, o mobilitate extraordinară, a cărei expresie supremă e celebra lui imobilitate sau postura zen, o capacitate extraordinară de a memora de la prima lectură câteva pagini (capacitate testată de multe ori), o neliniște imposibil de descris în cuvinte, un fior ce trece dincolo de ecran etc. –, cât și cu omenescul lui, atât de decent administrat în imaginea publică. „Omul elefant”, „A Change of Seasons”, „Rămășițele zilei”, „Tăcerea mieilor”, „Ritualul”, „Legendele toamnei”, „Întâlnire cu Joe Black”, „Masca lui Zorro”, „Othello” „Titus Andronicus”, „Hannibal”, „Thor”, „Beowulf” sunt câteva dintre nenumăratele filme în care l-au văzut milioane de oameni, pe lângă cele în care a fost Picasso, Hemingway, Hitchcock.

„Nebunul de Hopkins”, cum i se spunea în copilărie, când a văzut doar câteva spectacole de teatru în vacanțele de vară, preferând să deseneze și să cânte la pian de unul singur, a rămas, cumva la singurătatea începutului, evitând mereu mulțimile glam și preferând o discreție care n-a făcut decât să-i sporească aura eroică. „Teatrul a fost grădinița lui. Așa că a devenit obsedat de sunetele cuvintelor. Lucrul magic pe care el îl înțelege e că filmul este cu totul, dar cu totul alt mediu. Și că în 9 din 10 cazuri tăcerea e infinit mai eficientă decât cuvintele”, spune Richard Attenborough, unul dintre primii regizori de film cu care a lucrat Anthony Hopkins. Iar acesta din urmă îi răspunde indirect: „Întotdeauna am vrut să fac film. Niciodată nu m-am simțit bine într-o trupă de teatru. Poate că acolo e prea multă școală. E vorba despre ceva din mine. Pur și simplu am reacționat ca un școlar rău și răsfățat. În film, n-ai nicio iluzie când intri pe platoul de filmare. Acum, când lucrez la un film nu trebuie decât să fiu relaxat și să știu scenariul atât de bine, că nici nu trebuie să mă mai gândesc la el. După care repeți în fața echipei și totul are un… aer minunat, e un sentiment minunat în felul lui, în creativitatea lui. E o încărcătură în aer – prea intensă, o atmosferă…”

În casa din Malibu, California, Anthony Hopkins cântă la pian, compune, pictează. Face plimbări lungi pe plajă și își dă seama că e fericit, „orice o însemna asta”. Nu a renunțat la actorie, dar în mileniul III s-a lăsat pradă pasiunilor neduse până la capăt. S-a ocupat de compozițiile personale, care au fost interpretate în mai multe săli de concert importante din lume, printre altele la Viena, a regizat câteva filme, a făcut de mai multe ori voluntariat, mai ales ca actor invitat să susțină workshopuri, a sprijinit în ultimele decenii mai multe grupări filantropice, trupe de teatru și organizații de protecția mediului, s-a implicat în susținerea orașului natal Port Talbot din sudul Țării Galilor.

Nimic din așa-zisa lui răceală englezească, aceea de pe ecran, nu se reflectă în viața din afară ecranului. Galezul care nu s-a făcut brutar, ca tatăl și bunicul, iubește căldura, știind însă prea bine că ea nu există decât în relație cu frigul. Premiile și distincțiile, diplomele și onorurile îi stârnesc întotdeauna un zâmbet, a primit nenumărate, a mulțumit pentru ele și a mers mai departe în lumea lui plină de culori, pe care le pictează din copilărie. Sir Anthony Hopkins, din 1993 cavaler în slujba artelor, rang conferit de regina Angliei, are o stea pe Aleea Celebrităților de la Hollywood din 2003. Dar infinit mai importantă este steaua aceea îndepărtată – „Distant Star” se intitulează albumul său de succes din 1986 – spre care privește, cu ochii lui albaștri, steaua secretă, fără nume, care a făcut un erou dintr-un rebel fără cauză.

Sursa: http://yorick.ro/anthony-hopkins-a-fi-ateu-seamana-cu-a-trai-intr-o-celula-inchisa-fara-ferestre/

</div>
</article>
” data-medium-file=”” data-large-file=”” />

La 27 iunie, deşi medicii o considerau inaptă pentru efortul unei călătorii lungi şi obositoare, a luat hotărârea irevocabilă a revenirii în ţară spre a-şi găsi liniştea la reşedinţa sa din Sinaia. I-a scris regelui, spunând că nu vrea să moară printre străini, chit că aceștia îi puteau prelungi prin tratament puțin viața. În filele unuia din ultimele caiete-jurnal, Maria scria: “Puterea este un tovarăş de care nu te desparţi uşor. Când te părăseşte se duce cu ea şi interesul vieţii. Cu ochii uscaţi, cu pumnul încleştat, te uiţi după ea cu privirea fixă, gelos pe următorul pe care îl va alege”. Înainte de a părăsi Dresda i-a scris pentru ullima dată lui Barbu Știrbey, bărbatul de care a fost legată mai mult de două decenii evocând “amintirile dragi care îmi inundă din nou inima” și încheia cu: “Să te binecuvânteze Dumnezeu și să te aibă în pauză”. S-a întors tot cu trenul, iar zdruncinăturile i-au provocat din nou crize cu pierderi masive de sânge. A ajuns la Sinaia pe 17 iulie

În gara Sinaia, o asteaptau regele Carol, însoţit de fiul lui, nepotul Mariei, Mihai. A fost dusă la Pelişor, unde îi plăcea să stea şi unde îşi trăise viaţa alături de Ferdinand. Chiar în noaptea de după sosire, a avut o nouă hemoragie. A doua zi, 18 iulie, regina Maria a apucat să o mai vadă pe Elisabeta. A fost împărtăşită de patriarh. Au mai fost de faţă ministrul de interne şi cel de justiţie, chemaţi de la Bucureşti. La 17:38 regina se stinge. Trăise 62 de ani intenși, plini de realizări în slujba României Mari. Și-a iubit fanatic țara unde nu se născuse, dar pe care a binecuvântat-o prin toată puterea ei. Își îndeplinise cu prisosință rolul de primă doamnă. Cu ea s-a terminat cea mai frumoasă epocă din istoria României.

Sursă: Ultimele clipe ale Reginei Maria | Istorie pe scurt

 

Testamentul Regelui Ferdinand

În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare

Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului. A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale.

 

Cu inimă de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă şi în orice împrejurare de a-şi închina toate puterile neamului şi statului în a căror slujbă îi este hotărât să trăiască. Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine; iar în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei mele. Către aceşti sfetnici îmi îndreptez astăzi gândul recunoscător şi mulţumesc bunătăţii divine care mi-a îngăduit să pot preţui, neasemuit ajutor pentru suveran, sfatul celor credincioşi şi destoinici. Dar mai presus de alţii recunoştinţa mea merge către aceea care mi-a fost tovarăşă nedespărţită şi sprijin prin sfat şi credinţă în toate vremurile şi în toate împrejurările. Dragostea ei de ţară şi inima ei de mumă îi însufleţi puteri noi pentru a-şi urma şi în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniţi în iubire frăţească copiii noştri o vor înconjura şi vor păstra legăturile scumpe care au făcut fericirea vieţii noastre, precum nu mă îndoiesc că poporul meu va avea pentru scumpa mea soţie şi după trecerea mea din viaţă aceeaşi dragoste neschimbată.

 

Rog a se lăsa ca reşedinţă soţiei mele, Regina Maria, Palatul de la Cotroceni; iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile) hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor. Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron.

 

În privinţa părţilor cuvenite copiilor mei hotărăsc astfel:

Fiului meu Carol, Principele moştenitor al României, ca urmaş al meu pe tron îi las, pe lângă partea lui rezervatară, toată cotitatea disponibilă şi hotărăsc să aibă în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor. Îi mai las casele şi clădirile din Bucureşti care sunt absolut necesare. Totodată el va fi dator să plătească legatele prevăzute pentru binefaceri. Fiului meu Principele Nicolae al României îi las moşia Broşteni din Valea Bistriţei Moldoveneşti şi casele din Bucureşti din strada Imperială cu tot locul lor, unde se află acum Adminstraţia Domeniului Coroanei. Fiicei mele Elisabeta, Regina Greciei, îi las moşia Zorleni din judeţul Tutova şi un imobil în Bucureşti Fiica mea Maria, Regina sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi va lua partea în efecte şi în bani. Ultimei mele fiice, Ileana, Principesă a României, îi las moşia Poeni din judeţul Iaşi şi un imobil în Bucureşti.
Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.

 

Împrejurările grele economice de după marele război şi greutăţile familiale nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală şi de aceea cu mare părere de rău nu pot face tot binele ce aş dori. Totuşi las în grija fiului meu urmaş la domnie ca, după sfatul ce va lua de la Preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii Române, Primul Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei (socotind leul după valoarea lui faţă de aur, de azi) următoarelor instituţii: Fundaţiei Universitare Ferdinand I din Iaşi, Orfelinatului Agricol Ferdinand de pe moşia regală Zorleni, care va rămâne neatins pe această moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României, Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice româneşti, Societăţii Geografice Române, Bisericilor Naţionale ortodoxă şi unită -, Bisericii catolice, Bisericii protestante şi celei israelite, unei instituţii de ajutorare pentru ofiţeri, Societăţii Astra din Sibiu şi unei societăţi de cultură naţională din Cernăuţi şi din Chişinău.

 

O sumă se va împărţi pentru săracii din capitalele tuturor judeţelor, după însemnătatea lor istorică şi numărul populaţiei lor. Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:

Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi al Administraţiei mele centrale va primi:

Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea, cum sunt prevăzute în bugetul meu, salariu şi spor.

Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.

 

Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate de an.

Cei cu mai puţin de un an de serviciu, lefile fără spor pe două luni.

Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensii al Casei Regale.

Închei aceste ultime ale mele voinţe cu gândul care mi-a stăpânit toată viaţa, chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor, şi mă închin cu smerenie în faţa hotărârilor lui Dumnezeu şi iscălesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

 

Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci şi cinci.

FERDINAND

Am scris şi iscălit cu propria mea mână acest testament pe trei coale formând douăsprezece pagini legate cu fir alb şi am pus sigiliul meu.

Iunie în două, una mie nouă sute douăzeci şi cinci.

FERDINAND

Sursă: Testamentul Regelui Ferdinand | Istorie pe scurt

Cum a murit Regele Ferdinand ?

 

Deși nu era un rege așa bătrân, se născuse în 1865, Ferdinand trecuse prin multe până în 1927. Fusese pe front alături de armată, susțiuse Unirea din 1918, luptase pentru recunoașterea ei și consolidase România Mare. Dacă moartea regelui Carol I a survenit subit, nu acelaşi lucru s-a petrecut cu regele Ferdinand.

El a fost victima unei boli nemiloase şi de relativă lungă durată. Încă din 1925, sănătatea monarhului a ridicat probleme. O operaţie de hernie, o gravă criză de flebită, la care s-au adăugat câteva embolii, au fost urmate de trauma psihică cauzată de plecarea principelui Carol – viitorul rege Carol al II-lea – şi eliminarea sa de la succesiune. Pentru rege a fost o grea lovitură pe care el a trebuit s-o suporte pentru binele ţării, dar care a contribuit neîndoielnic la şubrezirea sa fizică. În primăvara lui 1926, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, regele Ferdinand a apărut ca grav suferind. Diagnosticul a slabilit existenţa unei boli de stomac, pentru care i s-a recomandat o cură la Vichy, dar în urma acesteia monarhul s-a simtit şi mai rău. Cei din preajmă nu au dat însemnătatea cuvenită stării sale, deşi durerile sale erau îngrozitoare. Un ofiţer mărturisea: „Cei de la Palat tot spun că Majestatea Sa nu are nimic, dar noi vedem cum se topeşte de la o săptămână la alta. Hainele i-au ajuns prea largi, este galben la faţă ca un cadavru şi ştim că are mari dureri”. Inerţiile au fost învinse. Boala regelui a devenit o realitate, care a trebuit să fie acceptată de cei din jur, mai ales că devenea din ce în ce mai evident un tragic deznodământ. „Era un alt om – constata un contemporan – un schelet, cu ochii stinşi, purta vădit pe faţă pecetea morţii. Din acea clipă pentru mine nu a mai fost nici o îndoială că avea cancer şi că era pierdut“. A fost operat, dar foarte tardiv. Radiumul putea doar să-i mai prelungească, pentru un timp, existenţa.

regele ferdinand intregitorul

Dintre toţi, monarhul era cel mai conştient de starea sa şi dovedea o remarcabilă forţă în a înfrunta destinul său, îndurându-şi nemiloasa boală fără să murmure, cu o seninătate pe care i-o conferea credinţa sa. Era mai izolat ca niciodată în suferinţă. Şi mai înainte, regele fusese un singuratic în mijlocul familiei, trăind „în biroul lui, cu cărţile, cu gândurile, cu florile şi câinii săi“, după cum ne arată tot I. G. Duca. Cancerul se generaliza şi la aceasta s-a mai adăugat şi o congestie pulmonară. Nu mai putea mânca aproape nimic, slăbea şi starea sa de oboseală era copleşitoare. Conştiincios, cum fusese crescut, semna încă documentele de stat şi chiar a adresat lui Alexandru Averescu, primul ministru, o scrisoare – la îndemnul reginei Maria, al lui I. I. C. Brătianu şi al lui Barbu Ştirbey – prin care-i confirma poziţia sa în problema delicată a succesiunii privind înlăturarea principelui Carol. De asemenea, dând curs aceloraşi presiuni, a cerut demisia lui Averescu, care după multă şovăială a trebuit să cedeze, dând locul său lui Barbu Ştirbey. Acesta urma să guverneze doar efemer, conducerea guvernului fiind luată din nou, în acele momente grave, de Ionel Brătianu.

Pe front in 1917

Pe front in 1917

Regele, aproape muribund, a primit pentru a depune jurământul pe membrii ultimului său guvern. „Regele – nota Duca – ne aştepta pe terasa de sus, la Scroviştea; era într-un fotoliu, îmbrăcat în civil, în faţa lui o mescioară cu Crucea şi cu Evanghelia. Lângă el, un preot de sat, cam surprins că-i revine îndatorirea să participe, în virtutea sacerdotului său, la o atât de însemnată ceremonie. Slăbiciunea regelui era impresionantă, dar ceea ce m-a izbit cu deosebire a fost expresia figurii lui. Avea deja masca morţii, în privirea lui stinsă se citea un amestec de bunătate, de resemnane şi de infinită melancolie. De fapt, pe pragul eternităţii se desprindeau din ochii lui cele trei trăsături caracteristice ale caracterului său, cu o intensitate pe care nu o aveau atunci când puterile fizice îi îngăduiau să fie mai stăpân pe sentimentele intime”.

primul razboi mondial

Călătoria cu trenul de la Scroviștea la Sinaia a fost una chinuitoare. “Suveranul a sosit împreună cu Majestatea Sa Regina și principesa Ileana. Niciun ceremonial. A coborât încet din automobil și a răspuns cu același surâs blând la salutul nostru respectuos. Răul făcuse progrese înspăimântătoare. Cineva din personalul Curții a vrut să îl sprijinească în drumul scurt către tren, dar regele făcu o sforțare și urcă singur puntea improvizată care ducea la vagonul său, ajutându-se numai de brațele ei”. La Sinaia s-a stabilit la castelul Pelișor unde ziua din cauza căldurii și pentru a nu indispune pe cei din jurul său cu mirosul său de om foarte bolnav, stătea într-un cort amenajat la tulpina unui brad. A cerut să i se amenajeze o stâncărie împodobită cu flori alpine, pe care le putea privi în clipele în care boala nemiloasă îi lăsa câte un mic răgaz. Aici și-a petrecut ultimele clipe din viață, având o carte de rugăciuni în mână, pe care o știa pe dinafară.

imagine ferdinand

În seara zilei de 19 iulie s-a anunțat că prin validarea mandatelor deputaților și senatorilor, Parlamentul era legal constituit. Câteva ore mai târziu s-a anunțat moartea regelui Ferdinand. Tratamentul cu gramul de radiu, adus din Belgia, într-un container ce cântărea 275 de kg n-a ajutat la nimic. Comunicatul oficial, dat publicității în dimineața zilei de 20 iulie 1927, afirma că regele murise la ora 2,15. Potrivit unor informații, el ar fi încetat din viață cu 34 de ore mai devreme, dar vestea a fost tăinuită pentru a se putea constitui Corpurile legiuitoare, deoarece în caz contrar, urma să se întrunească Parlamentul dizolvat, în care averescanii dețineau majoritatea mandatelor, iar Ionel Brătianu a dorit să evite o asemenea situație.

incoronare alba iulia

Orice controverse politice legate de moartea sa pălesc când ne gândim la cei 13 ani ca rege al României. Și-a început domnia într-o neutralitate care îl îndepărta de rădăcinile germane. A intrat în război, a văzut succese inițiale și eliberarea unei părți a Transilvaniei. A constat cu groază că 2/3 din teritoriul național este ocupat apoi de inamici. Din Iași, unde se refugiase guvernul, a ținut mereu să reamintească tutror că victoria era necesară ca aerul. A participat activ la reorganizarea armatei și a impulsionat victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz. A refuzat să semneze pacea de la Buftea-București din 1918 pentru a nu compromite Statul Național. A mobilizat armata exact în momentul oportun, sfârșitul războiului găsind România în tabăra câștigătoare. Pe 15 octombrie 1922, după ce depusese eforturi intense de recunoaștere a Unirii, s-a încoronat la Alba Iulia drept rege al României Mari. A clădit statul contemporan prin legea electorală, una dintre cele mai avansate ale vremii. A promis ostașilor reformă agrară și s-a ținut de cuvânt. În timpul său s-au făurit sisteme de alianțe menite să garanteze independența și intergritatea teritorială. A fost singurul monarh care a avut fericirea să domnească liniștit peste o țară mare, visată de predecesorii săi și să se poată intitula ”rege al tuturor românilor”.

Sursă: Cum a murit Regele Ferdinand | Istorie pe scurt