Archive | Nationalism RSS for this section

Migraţia şi perspectivele demografice

Institutul European din România a dat publicităţii studiul Perspectivele politicii de migraţie în contextul demografic actual din România, elaborat de Bogdan Alexandru Suditu (coord.), Gabriela Prelipcean, Daniel Celu Vîrdol şi Oana Ancuţa Stângaciu.

Studiul vizează o evaluare de ansamblu a tuturor formelor de migrații şi mai ales a corelațiilor dintre acestea şi transformările demografice din România, prin prisma a trei componente principale: migrațiile interne, migrațiile internaționale şi din perspectivă economică şi teritorială.

Estimările privind reducerea numărului populației din UE variază între un minimum de 15 milioane persoane şi un maximum de 18 milioane persoane, cu tendinţa de îmbătrânire a populaţiei. Migraţia este unul dintre factorii care influenţează scăderea populaţiei, ca migraţie internă (din rurale zone slab dezvoltate spre oraşe dinamic economic), şi mai ales externă.

În definirea şi structurarea unei strategii pentru dezvoltare durabilă, populaţia este elementul central şi nicio reconstrucție a societății româneşti nu ar putea fi elaborată şi transpusă în practică fără semne de redresare a stării demografice.

Din această perspectivă, componenta majoră a unei strategii de dezvoltare durabilă ar trebui să fie însăşi stoparea derapajului demografic în care se află România.

3% din populaţia globului este afectată de migraţie, dar migraţia singură nu poate inversa tendinţa de îmbătrânire dintr-o regiune.

În fiecare an, începând cu anul 2002, în Europa se stabilesc între 1,5 şi 2 milioane de noi imigranți.

Aflati mai multe accesand link-ul de mai jos

Sursă: Migraţia şi perspectivele demografice – Rost Online

Pentru a stopa construirea Mega Moscheii din București trebuie sa ne implicăm acum! 

În ciuda opoziției opiniei publice față de construirea Mega Moscheii din București autoritățile nu dau înapoi. Aproape că nu trece o lună de zile fără ca musulmanii să nu comită un atentat terorist. Și aici nu ne referim doar la așa numiții musulmani radicali. Pentru că nu există așa ceva, problema e islamul. Uitați-vă în țările musulmane așa zis moderate, tolerante față de celelalte religii.

În Egipt, în data de 9 aprilie 2017, chiar de Florii, musulmanii au ucis cel puțin 45 de creștini în urma a două atentate cu bombe la două biserici ortodoxe. Tot în Egipt, chiar în cursul zilei de ieri, musulmanii au ucis cel puțin  28 de creștini care se deplasau cu autocarul spre mănăstirea Sfântului Prooroc Samuel de lângă Cairo.

În Turcia, țara care vrea să finanțeze construirea mega moscheii din București, chiar președintele acestei țări, Recep Erdogan, vrea transformarea fostei Catedrale Sfânta Sofia în moschee. În acest moment aceasta este muzeu.

De aceea trebuie să ne implicăm și să facem tot ce putem pentru a împiedica construirea Mega Moscheii din București. În momentul de față, pentru realizarea acestui lucru, un grup restrâns de patrioți români, reprezentați de domnul Cătălin Berenghi, au dat în judecată Guvernul României. Procesul este pe rol dar e în pericol de a fi pierdut pe motiv de neîndeplinire a „criteriilor  legale„, respectiv „lipsă de interes„.

E nevoie să arătăm judecătorilor că multora dintre noi ne pasă. De aceea trebuie ca un număr cât mai mare de cetățeni români să devină parte în proces. Pentru realizarea acestui lucru va trebui să trimitem o cerere de intervenție accesorie pe adresa:

Curtea de Apel Bucuresti
Splaiul Independentei nr 5, sector 4 Bucuresti.
Cod postal 050091
Sectia a-VIII-a Contencios Administrativ si Fiscal.
Dosar 2315/2/2016

Titlul: CERERE DE INTERVENȚIE ACCESORIE

Conținutul cererii va trebui sa conțină:

  • Datele dumneavoastră  personale și numărul de telefon
  • Motivele personale pentru care nu doriti construirea Mega Moscheii
  • Mentiunea: „DORIM CA DOMNUL CATALIN IOAN BERENGHI SA NE REPREZINTE”

Pentru cei puțin mai comozi am creat un model de cerere pe care o puteți descărca în format PDF sau Word. Sunteți liberi să o modificați după cum doriți.

Termenul limită până la care cererile trebuie sa ajungă la Curtea de Apel București este de 9 iunie 2017. Asta înseamnă că nu mai avem foarte mult timp la dispoziție

Sursă: Pentru a stopa construirea Mega Moscheii din București trebuie sa ne implicăm acum! – Rost Online

Să-i uităm înseamnă să-i trimitem din nou la moarte. Ziua Eroilor, sărbătoarea moşilor noştri martiri.

Sângele a sute de mii de soldați români a curs și a înroșit fronturile în războaiele secolelor trecute. Ostașii aceia și-au luat ranița în spate și au pornit cu nădejea în Dumnezeu, în lupta pentru țara lor. Azi, România e schimbată, preocupările sunt altele, dar recunoștința față de sacrificiu a rămas, în acest sens, comemorările fiind puse la loc de cinste în calendar. Calendarul de joi ne arată o dublă sărbătoare – pentru creștinism, dar și pentru istoria țării noastre: Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului.

„Ziua Eroilor va fi marcată, în acest an, pe data de 25 mai, potrivit programului manifestărilor dedicate acestei sărbători, adoptat printr-o Hotărâre a Guvernului. Zilei Eroilor i s-a conferit prin lege statutul de «sărbătoare națională» și s-a stabilit să fie marcată în cea de-a patruzecea zi de la Sfintele Paști, Ziua Înălțării, potrivit tradiției românești”. Iată câteva rânduri, compuse în limbajul oficial al autorităților, extrase dintr-un articol postat în data de 11 mai pe site-ul oficial al Guvernului României, ce anunța ziua închinată acestei importante sărbători naționale.

25 mai, prin urmare, marchează atât Înălțarea Domnului, cât și Ziua Eroilor. În cea dintâi sărbătorim ridicarea la ceruri a Mântuitorului, după patruzeci de zile de la Înviere, iar cea din urmă presupune pomenirea și cinstirea tuturor celor care și-au dat viața pe front, pentru integritatea neamului românesc și a credinței ortodoxe.

În urmă cu aproape 100 de ani, s-a stabilit ca Ziua Eroilor să fie marcată simultan cu Înălțarea, ca urmare a semnării Tratatului de pace de la Versailles (1919), prin care țările beligerante s-au angajat la întreținerea mormintelor ostașilor îngropați pe pământul lor. Cu acest prilej, România a devenit primul stat ce i-a asimilat pe eroii străini celor naționali.

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

Mausoleul de la Mărășești, poate cel mai reprezentativ monument ridicat în cinstea eroilor români din Primul Război Mondial

În timpul comunismului, printr-un ordin dat în 1948, Ziua Eroilor a fost stabilită pe 9 mai, atunci fiind abrogate prevederile anterioare. După Revoluția din 1989, în urma demersurilor Ministerului Apărării Naționale, sărbătoarea nu a mai fost marcată în 9 mai, ci în ziua Înălțării, iar în mai 1995, Parlamentul României a adoptat legea care unea în mod oficial cele două sărbători într-o singură zi.

Ţara noastră a pierdut secolul trecut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, jertfă comparabilă cu martiriul creştin

În această zi de joi, toate bisericile din țară, dar și din străinătate, pomenesc eroii români care s-au sacrificat, de-a rândul veacurilor, pe front. Pentru a le aduce un omagiu, pe tot teritoriul României se află amplasate monumente care comemorează ostașii români căzuți la datorie.

În luptele de apărare a României, din cursul secolului trecut, țara noastră a pierdut aproape un milion de soldați și de civili ce au servit forțele armate, prin aceasta, jertfa lor nefiind cu mult diferită de martiriul creștin. Emblematic pentru români este Mormântul Ostașului Necunoscut, amplasat în prezent în Parcul Carol I din București. Pe piatra mormântului se poate citi următorul epitaf: „Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui odihneşte pământul României întregite. 1916-1919″. Dar cum a ajuns Ostaşul Necunoscut să-şi doarmă somnul de veci în Capitală?

„În semn de veşnică cinstire, în anul 1923, conducerea statului român a decis ca simbolul sacrificiului celor mulţi, căzuţi pentru reîntregirea patriei, să fie evocat de osemintele unuia dintre ostaşii anonimi, morţi în luptele din Primul Război Mondial. Deshumarea şi ridicarea acestor rămăşiţe pământeşti a fost urmată de aşezarea lor în zece sicrie de stejar, căptuşite cu tablă de zinc şi depuse în Biserica «Adormirea Maicii Domnului» de la Mărăşeşti, în ziua de 13 mai 1923. Alegerea sicriului cu osemintele Ostaşului Necunoscut (trimise la Bucureşti, restrămutate în taină la Mărăşeşti de către comunişti în 1958, finalmente revenite în Parcul Carol după 1989) a aparţinut elevului Amilcar C. Săndulescu (de la Liceul Militar «Dimitrie A. Sturdza», premiant şi orfan de război) care, în faţa celui de-al patrulea sicriu, a îngenuncheat şi a rostit cuvintele celebre: «Acesta este tatăl meu». După desemnarea Eroului Necunoscut, celelalte nouă sicrie au fost duse, la loc de aleasă cinstire, în Cimitirul Eroilor din Mărăşeşti şi îngropate cu onoruri militare în ziua de 14 mai 1923”, se arată pe pagina Oficiului Național pentru Cultul Eroilor.

Această sărbătoare nu este ignorată de către autoritățile române, care organizează diferite manifestări de cinstire a eroilor, dar nici de către școlile care îi evocă – sau ar trebui – la orele de curs pe cei cărora le datorăm libertatea de astăzi.

Cinste celor care au făcut „România dodoloață”

„Poporul român este unul credincios și, pe lângă faptul că sărbătorește Înălțarea Domnului, inima și mintea îi sunt și la eroii care s-au jertfit pentru apărarea pământului străbun și pentru pacea populației, pentru liniștea ei, sacrificându-și viața pe câmpul de luptă. În credința sa, poporul a dedicat această zi și eroilor, prin ideea că sufletul lor se înalță către ceruri.

Acesta este un moment în care se aduc omagii tuturor celor care s-au jertfit pentru țară, mai ales cei care s-au jertfit într-un «timp» apropiat. Vorbim despre cei căzuți în Războiul de Independență din 1877, despre cei căzuți în Primul Război Mondial, în cel de întregire a țării – cei care, prin jertfa lor, au făcut România dodoloață, România Mare – și nu în ultimul rând, despre cei căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial”, a explicat Marius Mitrof, consilier al Direcției Județene pentru Cultură și Patrimoniu din Galați.

Istoricul a subliniat că este important să nu uităm niciodată această zi și să le transmitem generațiilor ce vin aceeași evlavie și recunoștință pentru înaintașii lor.

„E important să îi pomenim și să îi avem veșnic în memorie pe care care s-au jertfit pentru țară. Ei reprezintă o pildă pentru cei care sunt acum, dar și pentru cei care vor veni, a modului în care au datoria să-și apere, la nevoie, țara”.

Sursă: Să-i uităm înseamnă să-i trimitem din nou la moarte. Ziua Eroilor, sărbătoarea moşilor noştri martiri – Matricea românească

Jumătate din pământul agricol al României a fost cumpărat de străini. TOATĂ producția merge la export 

În curând, România va înstrăina şi ultimul lucru pe care-l poate: pământul. Conform unei informaţii a Digi 24, străinii au cumpărat deja jumătate din terenurile agricole din ţara noastră.

Membrii asociaţiei Eco Ruralis afirmă că pământul românesc are două calităţi majore: este bun şi este ieftin. Numai Italia are 200.000 de companii agricole înregistrate în România. Companiile din paradisurile fiscale nu lipsesc nici ele.
Sunt companii din Belize, din paradisul fiscal, care investesc la noi, companii din Austria, aproape fiecare ţară din Europa de Vest are o companie care a investit în pământ românesc. Italienii au vreo 200.000 de companii agricole înregistrate în România”, afirmă Szőcs-Boruss Miklós-Attila, coordonatul Eco Ruralis.

Investitorii vin în România şi profitând de sărăcia proprietarilor, cumpără parcelă după parcelă, le comasează şi apoi vând întreaga suprafaţă la preţuri mult mai mari, profiturile fiind maxime. Mai mult, producţia de pe aceste terenuri nu ajunge în România, ci la export.

După ce le cumpără, străinii arendează terenurile tot românilor care le lucrează. Fenomenul acaparării de teren a ajuns la cote alarmante, în România, dar nu numai. Astfel, s-a ajuns ca mai mult de 50% din suprafaţa agricolă din Europa să se afle în mâinile a doar 3% dintre proprietarii de pământ.

„Analizând subvenţiile din 2013 observăm că 1% din agroindustriaşi primesc 50% de subvenţii europene în România. Este alarmant gradul de comasare a subvenţiilor”, spune Szőcs-Boruss Miklós-Attila.

Sursă: Jumătate din pământul agricol al României a fost cumpărat de străini. TOATĂ producția merge la export | ActiveNews

Cetatea Blidaru, capodopera de sub timp

Farmecul munților dacici din zona Orăștiei ar fi nespus mai sărac fără perla militară a ansamblului fortificat de acolo, cetatea Blidaru. Nu doar că foarte probabil este un loc virgin de cucerirea romană, dar spațiul pe care îl respiră, cu sălbăticia din jur, pădurile de poveste și orizontul dealurilor împădurite te împing într-un tărâm mitic, atemporal. Pregătirea pentru această stare de spirit o face deja pădurea prin care trebuie să urci preț de un ceas pentru a ajunge pe vârful cetății.

Nu este o pădure oarecare, ci una de basm, cu copaci opere de artă, un sculptor uman fiind neputincios în fața formelor și personalității pe care o iau niște fagi banali, s-ar zice că vor să întruchipeze vechile spirite dârze și complicate ale primilor stăpâni, dacii. Pe alocuri, în desișul de arbori și teren alambicat, poteca e abia vizibilă, dar copacii marcați te duc până sus, alături de urmele de copite, bucuria fiind ca acolo să găsești pe posesorii lor nechezând liberi, chiar pe cetate. In decorul acesta te aștepți să auzi zăngănitul de arme al tinerilor daci antrenându-se în lupta cu falxul, bănuită fiind școala militară de aici; sau pur și simplu nu te aștepți la nimic, simpla ființare în acest  spațiu fiind suficientă în sine și pentru sine, având doar conștiința cerului albastru de deasupra și a munților din depărtare…

Configurație și rol strategic

Aparent construită de Burebista, cu scop strict militar (dar în bună tradiție dacică, în apropiere există și un sanctuar religios) are o structură relativ simplă, dar eficientă. Nu vom insista prea mult asupra ei, ci mai degrabă asupra importanței strategice în ansamblul fortificat care proteja Sarmizegetusa Regia. Pe scurt, cetatea este compusă din doua incinte (una trapezoidală, respectiv dreptunghiulară), 6 turnuri de apărare și un turn de locuință pentru comandantul garnizoanei. Cea mai mare parte a zidurilor este din piatră fasonată (opus quadratum), de inspirație grecească, fiind cea mai avansată tehnică de construcție a vremii, cetățile dacice fiind foarte evoluate față de alte construcții barbare din afara spațiului greco-roman, cum ar fi cele celtice, germanice, ilirice, etc. Perfecțiunea cu care erau lucrate pietrele din celebrul murus dacicus face îmbinarea naturală suficientă și completă, fără nici un fel de liant în afara bârnelor de lemn în coadă de rândunică din interiorul celor două rânduri de pietre.
NB: Dacă inspirația tipului de construcție rămâne grecească pentru cele mai multe edificii militare dacice, emblematic însă în originalitate este compusul autohton: zidurile grecești similare sunt exclusiv de șes, în timp ce cetățile dacice importante sunt exclusiv montane, unele de stâncă extremă, aparent imposibile, capodopere militare greu accesibile antichității (e.g. Piatra Roșie); de aceea trebuie apreciat efortul armatei lui Traian, care s-a autodepășit pentru visul și scopul de o viață al celui mai mare împărat militar roman, cucerirea Daciei.

 

Mai interesante sunt însă cazematele / platformele de luptă din partea de N-NV, opt la număr, folosite pentru catapulte sau baliste care, alături de eficiența săgeților și a sulițelor, asigurau controlul zonei la o depărtare de câteva sute de metri. Totuși, cetatea nu are linie vizuală directă cu valea Grădiștii, pe unde urca turiștii azi, o armată care avansa către Sarmizegetusa Regală prin defileu putând, in extremis, evita fortificația. Această izolare aparentă este înlăturată prin construirea pe muchiile dealurilor vecine a unei rețele de 18-20 turnuri de apărare din piatră (cele mai multe necercetate, iar cele câteva săpate arheologic, acoperite la loc spre conservare din lipsă de fonduri!). Turnurile au de regulă o dimensiune între 11m x 11m şi 15 m x 15m, și puteau adăposti câteva zeci de soldați, în special arcași, rolul acestora fiind consacrat în armata lui Decebal, cu contribuție semnificativă se pare în victoria asupra lui Cornelius Fuscus, comandantul armatei romane decedat in Dacia. Cercetătorul Dan Oltean estimează distanțele pe care turnurile și artileria din Blidaru le puteau acoperi, graficele lui de mai jos fiind ilustrative (vezi poze, lucrarea Regii dacilor…). Tot el a identificat un puternic val de apărare de pământ de 700m, vizibil doar iarna din cauza vegetației abundente care  înconjoară Blidaru, și care aducea o noua provocare armatei invadatoare. Ansamblul cetății și al turnurilor erau gândite după un plan unitar,  adaptat la geografia muntoasă, concepția strategică făcând ansamblul unic între sistemele defensive ale antichității, o armată invadatoare având o poziție extrem de dificilă.

Sursa: Dan Oltean, Regii Dacilor și războaiele cu romanii

Mai trebuie amintită cisterna de apă, construită cu mortar (pentru cei care le refuză dacilor aceasta tehnică de construcție), pe un povârniș abrupt, dar surprinzător situată extra-muros, la circa 20-30 de metri sub ziduri. In ciuda pantei înclinate e încă în picioare, dar într-o formă avansată de degradare și cu risc iminent de prăbușire datorită alunecărilor de teren; pietrele alipite acum 2,000 de ani se agață, în lipsa ajutorului omenesc, de fiecare rădăcină absurdă de copac pentru a supraviețui uitării noastre.

(Nu poate fi vorba de cisterna descoperită pe Columnă de doi soldați romani, datorită zonei intens militarizate, nedepășite de armata romană în timpul războiului, şi nici de cea de la Sarmizegetusa Regia, la rândul ei batjocorită de istoria contemporană, ceea ce arată frecvența ridicată a unor astfel de construcții în Munții Orăștiei).

Războaiele daco-romane și Blidaru

Defileul ce urcă spre reședința regală a lui Decebal pe valea Orăștiei este apărat de la intrare de cetatea Costești (fosta capitală a Daciei de la începutul domniei lui Burebista unde locuința acestuia, alături de cea a lui Deceneu, zac de asemenea în nepăsare la discreția profanatorilor), urmată de ansamblul format din Blidaru și turnurile aferente. Un atac către capitala regatului prin acest defileu presupunea depășirea prealabilă a fortificațiilor apărătoare. Cucerirea Costeștiului a fost o importantă victorie romană, facilitată de spațiile largi care permiteau desfășurarea armatei imperiale în structura de atac și poziționarea artileriei de asediu (caro-balistele) pe dealurile din împrejurimile cetății, apărătorii fiind pasivi în încercuirea inamică. Nu același lucru se întâmpla însă în asediul asupra zonei Blidaru, unde dacii dictau mersul luptei și aveau toate avantajele de partea lor. In fapt, dacii au sesizat slăbiciunea defensivă a fostei capitale de la Costești, cu rol civil și urban însemnat, iar construcția Blidarului e un răspuns la acestea, fiind zidită chiar în proxima vecinătate (doar la 1.5 km, peste două dealuri), dublând astfel punctul de acces spre Sarmizegetusa din valea Grădiștii).

Tot aici, pe dealurile împrejmuitoare dacii au săpat cinci platforme de luptă cu perimetru de câteva sute de metri fiecare, și valuri de pământ. Astfel, dacă romanii treceau de cele cinci platforme și obstacolul valului de pământ ce înconjoară dealul Blidarului, accesul spre fortificația militara trecea prin ploaia de săgeți, sulițe și proiectile aruncate din cetate și turnurile de pe dealuri, in multe zone atacatorul fiind supus unui tir încrucișat, aproape imposibil de surmontat (vezi poze). Apoi, indiferent de direcția de atac, pantele dificile de acces nu permit alte arme decât arcurile și săbiile, în timp apărătorii aveau de partea lor artileria, iar același spațiu limitat și abrupt împiedica desfășurarea armatei romane în linia obișnuită de atac, ceea ce făcea eficiența unui atac și mai redusă.

Dacă ne uităm pe hartă, Sarmizegetusa Regia este apărată într-un semicerc aproape perfect de fortificații puternice, Piatra Roșie, Costești, Blidaru, Bălnița, Căpâlna, Cugir (cu excepția ultimei, toate patrimoniu UNESCO pe criteriile „unicității” și a „nivelului de dezvoltare excepțional al civilizației regatelor dacice”), iar in spate, de munți. Aparent doar, căci pe acolo au dat romanii atacul decisiv ce a dus la graba cu care s-a încheiat primul război. Unele voci sugerează trădare, localnici care au indicat pe unde trebuie atacat, dar mai bine se poate invoca experiența romană din războaiele punice, când Hannibal a atacat pe coama munților, la o înălțime neașteptată, aterizând surprinzător în mijlocul Italiei, la un pas de a cuceri Roma. Oricum, ansamblul defensiv format din cetatea Blidaru şi turnurile din jur și-au dovedit eficiența, romanii fiind nevoiți sa își oprească înaintarea spre Sarmizegetusa prin defileu după cucerirea Costeștiului (cea mai facilă cale), acesta fiind un indiciu important ca Blidaru nu a putut fi cucerită. In sprijinul aceleiași idei sunt și lipsa stratului de arsură descoperit la alte săpături (la cetățile cucerite – şi incendiate – atinge 0.2-0.4m, la Blidaru fiind inexistent), precum și linia îngrozitor de dreapta a porții de intrare și a zidurilor care au scăpat de presiunea pământului depus nesimțitor peste ele.

Astfel, unul dintre simbolurile de artă militară dacică, Blidaru, a rămas in picioare, intact, dar din păcate pentru daci, cu puține efecte asupra deznodământului final; cetatea a fost probabil abandonată, fie din lipsă de provizii, fie după ce romanii au cucerit Sarmizegetusa, sau mai precis, după moartea lui Decebal, moment care a însemnat în fapt terminarea războiului.

 

Sub greutatea timpului

Dacă armata imperială nu a reușit să cucerească cetatea, nepăsarea timpului, încet o face. Uitând-ne la o poză din 1960 observăm malul de pământ în dimensiuni rezonabile, nu îneacă încă zidurile, bine conturate. In prezent, depunerea naturală de pământ de pe cetate a căpătat proporții înspăimântătoare, nu doar ca zidurile sunt puțin vizibile, dar greutatea masei de depuneri a pus presiune pe zidurile exterioare deformându-le linia, atât de perfectă după 2,000 de ani în spațiile bine conservate, dislocând pietre și bucăți întregi de zid dacic. Turnul de locuință atât de clar vizibil acum 50-60 de ani, în prezent trece neobservat pentru ochiul neavizat (vezi poză). Ipostaza cea mai nedemnă o suferă însă cisterna de apă, aflată pe coborâșul abrupt de la N de ziduri, care și-a pierdut o bună parte din ziduri, iar alunecările de teren pun în pericol zidurile de pietre rămase surprinzător de drept după două milenii.


Turnul de locuință al comandatului cetății, acum este abia vizibil…

Indiferența și ignoranța sunt cu atât mai apăsătoare cu cît cetatea ar putea fi reconstruită integral, cum se întâmplă în apusul european, cu risc minim de abatere față de forma originală. Structura de bază și zidurile primare sunt foarte bine conservate, iar dacă de exemplu, asupra formei și dimensiunii templelor de la Sarmizegetusa Regia pot exista dezbateri nesfârșite, geometria și forma turnurilor de apărare și de locuințe dacice sunt cunoscute, iar provocarea de a șlefui pietrele de calcar în perfecțiunea dacica nu e neînsemnată nici chiar pentru ziua de azi. Deznădejdea crescândă a imaginii tot mai degradate de azi a cetății e întrecută de umilința și resemnarea că o posibilă Blidaru reconstruită în forma de odinioară, alături de turnurile surori – încă îngropate, în splendoarea războaielor cu romanii, e o bucurie inaccesibilă unor muritori uitați ai României de azi; țară care, nu mai e deloc săracă, dar distribuirea bogăției rămâne după criterii ce sfidează nu doar principiile finanțelor, dar și conștiința istorică națională.
Abandonul de istorie proprie nu e ceva nou, dar acum capătă cele mai perverse și rușinoase forme.
Zidul cisternei de apa, vechi de 2,000 de ani, de agață de orice buruiană în încercarea de a supraviețui uitării noastre.

In mod natural, istoria dacică și interpretarea ei sunt subiectele zilei, dar curentele dacomane / dacopatice sau opusul lor extrem sunt ambele, inutile forme de ignoranță, fără beneficii în domeniul cunoașterii istorice sau auto-cunoașterii noastre ca popor. Dincolo de cele două tipuri de rătăciri, cea mai periculoasă este însă lipsa de implicare a autorităților de a sprijini, dacă nu refacerea, cel puțin descoperirea, conservarea şi promovarea unui trecut primar indispensabil oricărei generații care viețuiește pe acest pământ numit în prezent România.

Nepăsarea dirijată sau ignorantă asupra civilizației dacice aduce norii neființei asupra unei istorii și identități de un farmec, unicitate și complexitate care sunt departe de a fi valorizate la prestigiul lor real. Iar aceste atribute sunt ADN-ul unui popor ce zace sub un munte de complexe și nefericiri, renașterea lui identitară și axiologică fiind legată în primul rând de valorizarea acestui trecut; desigur, de acum într-o perspectiva creștină, nu zalmoxiană.

Vasile Dolean

Sursă: Cetatea Blidaru, capodopera de sub timp

Castelul tinereţii lui Carol I, pe care l-a părăsit în Germania pentru a deveni Regele României: fabuloasa poveste a unui loc unic în lume

Carol I, primul rege al României moderne, a lăsat castelul de la Sigmaringen (Germania), pentru a conduce o ţară din Europa de Est.

Regele Carol I şi Regele Ferdinand I, doi dintre conducătorii exponenţiali ai României moderne, s-au născut şi au crescut în Sigmaringen, din sudul Germaniei, în regiunea Baden-Württemberg. Castelul în care au copilărit şi şi-au petrecut tinereţile cei doi este una dintre obiectivele turistice ale ale regiunii.   Pe una dintre laturi, castelul se înaltă pe o stâncă mărginită de Dunăre. Castelul Sigmaringen a fost menţionat pentru prima dată în anul 1077 în cronicile mănăstirii Petershausen, însă ea s-a tot modernizat de-a lungul secolelor. Ultimele lucrări din secolul al XVIII-lea au adus actuala ei formă. Aici avea să se nască Carol I, la 20 April 1839. Era al doilea fiu al conducătorului principatului Hohenzollern-Sigmaringen, Karl Anton.

Carol I urma să aibă cea mai îndelungată domnie din istoria statelor româneşti, 48 de ani (1866-1914). În acest timp, a obţinut independaţa ţării, a impus prima Constituţie, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituţii specifice statului modern.   Castelul copilarăiei lui Carol I, din Baden-Württemberg, poate fi vizitat astăzi, contra cost, el aparţinând în continuare familiei Hohenzollern-Sigmaringen, care îşi are reşedinţa de iarnă acolo. Astăzi, capul familiei Hohenzollern este Prinţul Karl Friedrich.  Vizitele se organizează în grupuri de minim 15 persoane, iar costul unui tur de aproximativ o oră este de 8 euro. Conform site-ului oficial al castelului, ghizii folosesc anecdote şi poveşti pentru a explica viaţa de la castel şi istoria dinastiei Hohenzollern, care a condus şi Prusia.

Unul dintre românii care au vizitat castelul Sigmaringen este istoricul timişorean Vasile Docea, cel care a scris două volume despre Carol I, în urma traducerilor din germană a jurnalul intim lăsat de rege.  “Am fost la Sigmaringen şi chiar am stat câteva zile acolo. E un castel mare şi foarte frumos, dar se vede că a trecut prin mai multe perioade de reconstrucţie. Pe mine m-a fascinat biblioteca castelului. Este o bibliotecă de împrumut, poate să meargă oricine să citească acolo, sunt foarte multe cărţi. Nu e biblioteca oraşului, ci este o bibliotecă privată a castelului”, a declarat Vasile Docea. Castelul şvăbesc adăposteşte peste 3.000 de obiecte istorice. Vasile Docea a fost împresionat însă de colecţia de arme şi armuri, considerată una dintre cele mai mari din Europa.

“Sala de arme şi armuri e impresionantă. Se află practic într-o galerie mare. Sunt arme de toate tipurile şi din toate timpurile. În castel se află şi busturile tuturor membrilor familiei. Nu lipsesc nici busturile tatălui lui Carol I, Karl Anton, cât şi al lui Carol I”, a mai povestit Docea.   Colecţie impresionantă de arme şi armuri Istoricul susţine că relaţiile dintre familia regală din România şi familia rămasă la Sigmaringen s-au înrăutăţit în 1916, atunci când Ferdinand, ca rege al României (nepotul după un frate al lui Carol I, pentru că nu existau succesori), a intrat în război împotriva Germaniei. Tocmai de aceea Ferdinand nici nu are bust la castel. “Ferdinand a fost considerat trădătorul familiei. Şi el a crescut la castelul de la Sigmaringen. Dar a fost exclus din familie după ce a declarat război Germaniei. Nu i s-a mai recunoscut dreptul de succesiune. El nu a avut timp să se consacre ca mare prinţ în Germania, pentru a plecat destul de repede. Carol al II-lea a încercat să refacă legăturile cu familia, dar el era mai de grabă de structură franco-engleză, nici nu îi iunea prea mult pe nemţi. Mai târziu, au fost reluate relaţiile de către Regele Mihai, dar nu ştiu cum se înţelege acum Casa Regală şi familia Hohenzollern-Sigmaringen din Germania”, a mai spus Vasile Docea.

Castelul prin anul 1848 Reşedinţa de iarnă a prinţilor Oraşul Sigmaringen are astăzi aproximativ 15.500 de locuitori. Se află la o distanţă de 1.165 de kilometri de Timişoara, 1.700 de kilometri faţă de Bucureşti şi 200 de kilometri de München, capitala Bavariei.   Castelul este reşedinţa prinţilor Hohenzollern-Sigmaringen în perioada de iarnă, astfel că atunci când este locuită de ei, vizitatorii au parte de restricţii.   “Eu am fost la castel tocmai într-o iarnă, prin anii 90. Membrii familiei princiare – pentru că ei şi-au păstrat titlul de prinţi, erau atunci acolo, iar accesul era destul de restricţionat într-o  mare parte a castelului. Vara ei au o altă reşedinţă, dar iarna locuiesc la castelul Sigmaringen”, a mai declarat Docea.    Tatăl lui Carol I, Karl Anton, a fost conducătorul unui mic principat, Hohenzollern-Sigmaringen, până în 1849.

“Karl Anton era un fel de rege. A renunţat la acest titlul lăsând totul în mâinile regelui Prusiei, care a anexat principatul Hohenzollern-Sigmaringen. Karl Anton şi-a păstrat însă proprietăţile civile, domeniul şi castelul”, a mai explicat Docea. Karl Anton a devenit prim-ministru al Prusiei în perioada 1858-1861.   Castelul Sigmaringen în anul 1900  Cel de-al doilea fiu al lui Karl Anton, Karl Eitel Friedrich de Hohenzollern-Sigmaringen a devenit Domnitor al Principatelor Române (1866–1881) şi apoi rege (1881–1914) de România, sub numele de Carol I de România, iar casa dinastică înfiinţată de el a rămas pe tron până la sfârşitul monarhiei române în 1947, odată cu abdigarea Regelui Mihai I de România.

Citeste mai mult: adev.ro/nldubr

Sursă: Castelul tinereţii lui Carol I, pe care l-a părăsit în Germania pentru a deveni Regele României: fabuloasa poveste a unui loc unic în lume, blindat cu arme | adevarul.ro

Nihil sine Deo – REGALITATEA ÎN ROMÂNIA MODERNĂ

 

10 Mai a fost, pînă în 1947, Zi Națională a României, numită Ziua Regelui sau Ziua Regalității. La 10 mai 1866 s-a suit pe tronul țării Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen (întîi cu titlul de domnitor, pînă în 1881, apoi cu cel de rege), cel ce a domnit mai mult decît însuși Ștefan cel Mare și Sfînt (48 de ani: 1866-1914) și sub care a prins chip România modernă. Tot la 10 mai, în 1877, Senatul României a proclamat independența față de Imperiul Otoman. Lui Carol I i-au urmat în scaun Ferdinand I Întregitorul (1914-1927), sub care s-a făcut România Mare (1 Decembrie 1918, astăzi Ziua Națională), apoi Mihai I (sub regență), Carol II și din nou Mihai I, căruia Dumnezeu i-a hărăzit să fie și astăzi în viață. Comuniștii au abolit monarhia (30 decembrie 1947) și au căutat să-i șteargă memoria, dar România postcomunistă, deși n-a fost vrednică de restaurarea monarhiei (adică de reintrarea pe făgașul firesc al istoriei noastre), cinstește din nou în mod oficial, din 2015, ziua de 10 Mai, chiar dacă legea de reinstituire a sărbătorii nu-i precizează denumirea. Iar icoana vie a regalității noastre moderne rămîne Mihai I de România, astăzi unicul supraviețuitor dintre șefii de stat și capetele încoronate ale Europei din vremea ultimului Război Mondial.

Recurs la regalitate

„Nici o altă persoană nu simbolizează mai bine tragedia românilor din ultima jumătate de secol decît Regele Mihai. El s-a născut să devină rege într-o țară a cărei dezvoltare era comparabilă cu cea a Belgiei. Dar istoria a fost potrivnică lui și poporului său. Întîi a trebuit să lupte împotriva naziștilor, iar mai apoi împotriva comuniștilor. El a fost un monarh constituțional într-o vreme în care Europa era dominată de dictatori”. Așa începe o prezentare a Regelui Mihai de pe site-ul Casei Regale a României, sintetizînd drama trăită de tînărul monarh de odinioară pe fondul tragediei noastre naționale, ale cărei urmări le resimțim pînă astăzi, atît din punct de vedere politic, cît și din punct de vedere civilizațional.
Noi, ca fii ai Bisericii Ortodoxe, nu vedem în ordinea monarhică doar o soluție politică între altele, ci însăși expresia tradițională a ierarhiei statale consfințite de Dumnezeu: monarhia este o instituție „de drept divin”, monarhul este „unsul lui Dumnezeu”, iar deviza Casei Regale a României nu trebuie să uităm că este „Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”). BISERICA și MONARHIA reprezintă – ca în vechiul însemn al acvilei bicefale – cele două ordini îngemănate, cea spirituală și cea seculară, chemate să se armonizeze în mersul veacului spre veșnicie. Aceasta este poziționarea firească atît a creștinismului, cît și a dreptei politice (care, spre deosebire de stînga, este – sau ar trebui să fie, prin temeiurile ei istorice și doctrinare – respectuoasă față de tradiție și față de primatul valorilor moral-spirituale în viața cetății).
Din păcate, adînc pervertită timp de 45 de ani de materialismul ateist al marxism-leninismului, viața publică românească a ultimelor șapte decenii a stat – și stă încă – sub semnul stîngii (fie ea comuniste sau democratice), care ține – uneori cu accente caragialești – la (dez)ordinea laică republicană, cu care am ajuns deja în pragul falimentului național.
Sigur, istoria nu este domeniul perfecțiunii și monarhii nu sînt nici ei perfecți, dar este o realitate că țările cu ordine monarhică sînt printre cele mai prospere și mai stabile din lume, cum și România ar fi fost negreșit, dacă nu intervenea hiatusul comunist (prelungit fatal în confuza „tranziție” postcomunistă). Mie însumi mi s-a întîmplat să critic punctual anumite acte ale regalității mai recente (dictatura regală, crimele de stat împotriva tineretului naționalist, cedările teritoriale din 1940, actul de la 23 august 1944, apoi diferitele compromisuri conjuncturale cu puterea comunistă sau neocomunistă), dar am susținut întotdeauna principial IDEEA MONARHICĂ și am afirmat nu o dată că destinul și imaginea în lume a României postcomuniste ar fi fost cu totul altele dacă în 1990 s-ar fi restaurat monarhia constituțională, monarhul legitim, Mihai I, urcînd pentru a treia oară pe tronul țării și asigurîndu-i o stabilitate și un prestigiu pe care nu le va avea niciodată prin opțiunea republicană (care și-a dovedit cu prisosință neputințele). Am fi avut 27 de ani de reconstrucție națională pe linia tradiției noastre antebelice, alte standarde sociale și comportamentale, altă mobilizare a energiilor creatoare și altă integrare comunitară. Dumnezeu ne-a dat un rege longeviv, care ar fi fost un simbol și un garant al unității și al continuității noastre istorice, iar reziduurile comuniste n-ar fi supraviețuit secolului trecut și nu ne-ar fi otrăvit (sau ar fi făcut-o într-o măsură mult mai mică) perspectivele resurecționale.
N-a fost să fie, dar pentru cît a fost – și pentru ce ar fi putut să fie, în visul frumos al unei alte Românii – îi sîntem datori cu toată reverența Maiestății Sale Regele Mihai I și istoriei de un veac și jumătate a monarhiei moderne în România.

Portret regal

Nu-mi pot îngădui aici o trecere în revistă a întregii noastre istorii monarhice, dar țin să-l evoc, măcar pe scurt, pe cel care este reprezentantul ei aproape centenar, Regele Mihai I, din nefericire greu încercat de boală în ultimul an și pentru care s-ar cuveni să ne unim în creștinească rugăciune. Închinîndu-i suveranului nonanagenar un gînd solidar, orice bun român, indiferent de convingerile sale politice, ar trebui să aibă luciditatea de a deplînge momentul 1947, dacă nu ca tragedie personală a unui rege mai mult sau mai puţin vrednic, în orice caz ca tragedie naţională a României moderne, căci nu regele a fost atunci marele perdant, ci ţara însăşi: el şi-a pierdut tronul şi averile (parte recuperate după 1989), dar România şi-a pierdut coloana vertebrală, sufletul şi viitorul (pe care este încă departe de a fi ajuns să şi le recupereze – şi există o serioasă primejdie de a nu şi le mai recupera niciodată).
Elementara cuviinţă cere, la ceas aniversar, suspendarea festivă a adversităţilor sau antipatiilor curente (şi care, în cea mai mare parte, şi-au pierdut demult miza în contextul actualităţii) şi efortul sincer de reconciliere naţională în vecinătatea unui simbol viu al normalităţii pierdute.
Majestatea Sa Regele Mihai I al României a văzut lumina zilei la 25 octombrie 1921, la Sinaia, ca fiu al Regelui Carol II și al Reginei Elena, moștenind încă de la naștere titlurile de Principe al României și Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai tîrziu). A devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand (la numai 62 de ani, după 13 ani de domnie), întrucît tatăl său – fire de aventurier – renunțase la tron în 1925. Mihai fiind minor, atribuțiile regale au fost îndeplinite, în perioada 1927-1930, de un consiliu de regență constituit din trei membri: Principele Nicolae (unchiul lui Mihai), Patriarhul Miron Cristea și Gheorghe Buzdugan, președintele Înaltei Curți de Casație (ulterior, în urma decesului acestuia, regența a fost completată cu George Sărățeanu). În iunie 1930, Carol, răzgîndindu-se și reîntorcîndu-se în țară, dă naștere – cu complicitatea politienilor vremii – unei situații fără precedent în istoria modernă a Europei: un tată care urma la tron fiului său! Mihai primește titlul pompos, creat ad-hoc, de Mare Voievod de Alba-Iulia. Însă în septembrie 1940, în urma abdicării sinistrului Carol II (ce instituise în 1938 dictatura regală, iar în 1940 cedase fără luptă Basarabia, nordul Bucovinei, Herța, nord-estul Transilvaniei și Cadrilaterul, marcînd sfîrșitul României Mari), Mihai se urcă iar pe tron, la nici 20 de ani. Țara este de fapt condusă, cu mînă forte, de generalul (ulterior mareșalul) Ion Antonescu, cu care regele va intra treptat într-un surd conflict, susținînd în cele din urmă, sub influența mai multor oameni politici importanți, în frunte cu Iuliu Maniu însuși, lovitura de stat de la 23 august 1944, care pentru Puterile Aliate a fost atît de folositoare (scurtînd, s-a spus, cu o jumătate de an războiul), dar pentru România – și pentru regele însuși – a avut urmări nefaste, care nu putuseră fi prevăzute inițial. Lipsit de sprijinul real al Marii Britanii și al Statelor Unite ale Americii, lăsat la cheremul hidrei sovietice, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească în loc pe sinistrul Petru Groza (instrument docil în mîinile bolșevicilor). Dîndu-și seama de cursul dezastruos pe care îl luau lucrurile, Mihai a răspuns prin așa-numita „grevă regală”, refuzînd să mai semneze decretele guvernului, care însă nu s-a sinchisit de el, ci a dat curs galopant bolșevizării țării, iar la 30 decembrie 1947 l-a silit, sub amenințare și șantaj, să semneze decretul de abdicare și să părăsească țara („Ia-ți ladița și mamița/ Și adio Dîmbovița!”). Victimă a trădărilor succesive și a lipsei sale de experiență, mai ales într-un context atît de complex și de ingrat (intern și extern), nefericitul monarh de 26 de ani se va stabili, după mai multe peregrinări prin lumea occidentală, în Elveția, la Versoix (lîngă Lausanne), căsătorindu-se cu principesa Ana de Borbon-Parma (cunoscută ulterior ca Regina Ana a României și răposată la 1 august 2016), cu care va avea cinci fete (principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria).

Să ne rugăm pentru Rege!

Cu toată opoziția puterii neocomuniste, regele legitim al tuturor românilor a reușit să revină în țară după 1989, primit cu căldură de mulțimi entuziaste, care n-au putut determina însă o reinstaurare a monarhiei. Abia sub președinția d-lui Emil Constantinescu, în 1997, regele și-a primit înapoi cetățenia română, iar ulterior i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți (nu fără anumite compromisuri de imagine). Cu ocazia împlinirii vîrstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Regele Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României (după mai bine de 60 de ani) – și probabil că așa, înalt, drept, distins și demn, și-l vor reaminti generațiile mai noi. Atunci, pentru cîteva ceasuri, România a ieşit de sub zodia mîrlei şi şi-a putut contempla posibila faţă mai bună, chiar dacă e foarte probabil că nu va mai avea niciodată parte de ea.
La începutul lunii martie a anului trecut a fost anunțată îmbolnăvirea Maiestății Sale de cancer (leucemie cronică și carcinom metastazant) și retragerea din viața publică (prerogativele regale fiind preluate de Alteța Sa Regală, Principesa Margareta: „În ultimele săptămîni, am primit vestea unui serios diagnostic medical. Această situaţie vine în anul în care Familia şi Ţara sărbătoresc 150 de ani de la fondarea Dinastiei şi a Statului Român modern. Sînt sigur că fiica mea, Margareta, Custodele Coroanei, va găsi înţelepciunea şi forţa de a mă reprezenta şi de a duce la îndeplinire toate acţiunile mele publice. Am cerut Consiliului Regal să-şi continue menirea şi să prezinte sfatul său Custodelui Coroanei”). A suferit o intervenție chirurgicală într-o clinică specială din Lausanne și a fost externat după aproximativ două săptămîni, sperîndu-se într-o posibilă refacere. Acum se află în reședința sa privată din Elveția, vegheat de familie, de medicii acesteia și de două călugărițe ortodoxe, se pare că într-o stare relativ stabilă.
Presa de scandal din România, în goana ei după senzațional, l-a declarat deja mort încă de anul trecut și conservat într-un frigider, în așteptarea găsirii unui loc de îngropăciune potrivit rangului său! Dar, deși crucea vîrstei și a bolii este tot mai grea, regele nostru este încă printre noi și are nevoie de rugăciunile noastre și ale Bisericii Ortodoxe în care a fost botezat și uns.
Nu, Regele n-a murit. Trăiască Regele!

Răzvan CODRESCU

Nicolae Iorga: „Zece Mai este Ziua Independenţei, din care se desface o morală.” 

«Zece Mai este „sărbătoarea care uneşte două mari amintiri. Amintirea aşezării Dinastiei româneşti, prin care s-a put capăt luptelor pentru domnie care au otrăvit trecutul ţării noastre […] şi cealaltă amintire: a zilei în care ne-am desfăcut prin însăşi a noastră voinţă, şi nu din mila unui mai puternic, din acele legături cu împărăţia otomană, moştenitoare a Romei bizantine supt care ne adăpostisem ca un drumeţ în clipa furtunii de copacul al cărui trunchi nu înţelege să rămâie legat până la istovire. […]

Aceste steaguri care flutură în vânt, aceste oţele care scânteie la soare, aceste uniforme legate de toate gloriile şi suferinţile noastre sunt, la fiecare întoarcere a sărbătorii naţionale, nu numai amintirea lui Zece Mai 1877, a Independenţii […], ci şi încă ceva mai mult: hotărârea noastră de a păstra cu orice preţ această independenţă întreagă şi definitivă (s.m.) […]

Aşa fiind, o morală se desface din ziua de Zece Mai. […] aceea de a suferi orice, cum mult mai rău au suferit înaintaşii noştri prin foc şi sabie duşmană, numai să se păstreze această comoară nepreţuită […] care e România unită şi liberă. […]»

Nicolae Iorga, conferinţă radiofonică Zece Mai, 11 mai 1932, apud 10 Mai. Casa Regală a României în cronici radiofonice (1930-1944), Editura Casa Radio, pp.37-38

Sursă: Nicolae Iorga: „Zece Mai este Ziua Independenţei, din care se desface o morală.” | Monarhia Salvează România

Gheorghe Brătianu: „Zece Mai este ziua dintâi a Neatârnării noastre.” 

«Zece Mai a însemnat în primul rând ziua Dinastiei. La Zece Mai 1866 a depus Domnitorul Carol de Hohenzollern jurământul în faţa Adunării ţării[….]

Astfel se îndeplinea condiţia fundamentală a dezvoltării noastre, în secolul ce va urma să însemne în istorie triumfiul ideii de naţionalitate, condiţie pe care o formulaseră în chipul cel mai categoric toţi fruntaşii mişcării noastre de renaştere […]. Convingerea aceasta pătrunse atât de adânc şi de temeinic în mintea contemporanilor, că însuşi Cuza Vodă, întâiul Domnitor al acestor Principate, unite prin alegerea sa, considera coroana ce i se încredinţase doar ca „un depozit sacru”, iar în primele zile ale anului, în care era să-şi încheie stăpânirea, răspundea unui demers al consulilor străini, cu o nobilă dezinteresare, că cel mai bun mijloc de a aduce liniştea în ţară ar fi să-i încredinţeze cârmuirea unui principe străin. […]

Unsprezece ani mai târziu, aceste convingeri aflau încă un răsunet în realismul pe care îl arată la 10 mai 1877 Ion C. Brătianu în dezbaterile Parlamentului: răspunzând unui deputat, care se împotrivea ca noua decoraţie a Stelei României să se poată da şi civililor, deoarece aceasta ar fi însemnat o abatere de la principiile democraţiei, primul-ministru îi răspundea: „Nu veţi fi decât doi sau trei cu aceste idei, iar toţi ceilalţi vor face totdeauna sacrificii chiar a convicţiunilor celor mai intime pentru interesele Ţării Româneşti. Eu n-am avut sfială să vin aici în Cameră sub regimul convenţional ce instituia principiul monahiei constituţionale […] eu nu m-am sfiit a declara că într-adevăr sunt republican şi aş dori pentru ţara mea regimul republican: dar fiindcă văd că nu se poate, de aceea…. voi face tot pentru ca să prospere ţara mea sub regimul monarhic. Cei mai republicani […] au fost îndemnaţi de un instinct de conservaţiune a admite în cele din urmă domnie ereditară”.

[…] de la Zece Mai 1877, prin însăşi fapta Domnitorului şi a sfetnicilor săi, ziua pe care o prăznuim mai înseamnă pentru românii de pretutindeni aceea a Armatei, a voinţei naţiunii înfăptuită prin puterea şi vitejia ei militară. [….] „Când însă”, spunea în ziua dintâi a Neatârnării noastre primul-ministru Domnitorului, „[….] vedem Patria noastră ameninţată de toate urgiile năvălirilor sălbatice din veacurile trecute, acelaşi simţământ de prudenţă şi de înţelepciune care ne-a condus întotdeauna ne impune astăzi datoria de a ne ridica cu toţii, de a ţine piept primejdiei, spre a salva individualitatea politică a Statului român”. […]

Căci războiul neatârnării, început prin Declaraţia de independenţă de la 10 Mai 1877, n-a fost numai acel al României mici […] el a fost purtat cu tot sufletul de românii tuturor provinciilor aflate sub stăpânire străină […]

Fie ca astăzi, când oastea ţării îşi strânge rândurile […] (să) afle în amintirile ce străjuiesc însemnătatea acestei zile naţionale şi istorice puterea de a dovedi încă o dată Regelui şi Ţării, prietenilor şi vrăjmaşior, că dreptatea nu piere şi vitejia biruieşte.»

Gheorghe Brătianu, conferinţă radiofonică Zece Mai, 10 mai 1941, ora 20:45, apud 10 Mai. Casa Regală a României în cronici radiofonice (1930-1944), Editura Casa Radio, pp.281-284

Sursă: Gheorghe Brătianu: „Zece Mai este ziua dintâi a Neatârnării noastre.” | Monarhia Salvează România

10 Mai este Ziua Independentei Romaniei

La 9 mai 1877, dupa o interpelare a deputatului Nicolae Fleva privind situatia tarii, ministrul de externe de atunci, Mihail Kogalniceanu, rosteste un amplu discurs, menit a tempera spiritele tuturor celor care voiau sa proclame independenta Romaniei, asa cum spunea chiar el, cu „o ora mai inainte”. Mesajul era de prudenta.

Dupa votul in Camerele reunite care s-a intins pana tarziu in noapte, a doua zi, pe 10 Mai, are loc ceremonia oficiala de Proclamare a Independentei. Carol I promulga legea si proclama Independenta de Stat a Romaniei.
 
In perioada comunista, dar si dupa, cu efecte dupa cum se observa pana in ziua de azi, pentru a masca legatura cu Monarhia a acestei zile s-a insistat sa se serbeze data de 9 mai, cea a discursului lui Kogalniceanu, ca fiind ziua proclamarii independentei. Da, pe 9 mai s-a rostit un discurs politic memorabil, insa nu o proclamatie, ci un raspuns la o interpelare in Parlament. Cateva fraze ale lui Kogalniceanu scoase din context au fost folosite pentru a se acredita aceasta idee si a marca data de 9 mai.  

Dupa cum spuneam, adevarul istoric ne spune ca proclamarea oficiala a Independentei de Stat a avut loc pe 10 Mai.  Trebuie subliniat ca in niciun stat legile si actele de o astfel de importanta nu sunt valabile pana nu sunt semnate de suveran sau presedinte. Nici in cele mai parlamentare dintre republici. Iar in cazul de fata Parlamentul si Regele au stabilit cat se poate de oficial un cadru ceremonial pentru semnare, stabilindu-se prin lege ca zi a Independentei, din acel moment, ziua de 10 Mai! 

Sigur, 10 Mai reprezenta si data in care Carol I fusese proclamat domnitor al Romaniei in 1866. Zi cu tripla semnificatie istorica, 10 Mai este de asemenea si ziua in care Carol I era incoronat ca Rege,  la 1881, dupa ce in prealabil, la 14 martie 1881, Parlamentul a votat ca Romania sa devina regat.

Da, e o data care inca da frisoane unora. Insa noi, cei care nu ne temem de ea, o vom sarbatori cum se cuvine din nou azi, in Piata Palatului Regal si oriunde in tara.

Sursă: Auftakt: 10 Mai este Ziua Independentei Romaniei