Arhiva | Nationalism RSS for this section

Se lansează manualul şcolar „Istoria Monarhiei din România”

 

Marți, Alteța Sa Regală Principesa Maria a participat, la Muzeul Național de Artă, la evenimentul de lansare a manualului pentru elevii din învățământul liceal „Istoria Monarhiei din România”, scris de prof. Nicolae Diță, prof. dr. Doru Dumitrescu și prof. dr. Mihai Manea.

Principesa Maria, alături de cei trei autori ai manualului „Istoria Monarhiei din Romania”, a acordat autografe și a stat de vorbă cu participanţii la evenimentul organizat marți la Muzeul National de Arta, informează Romania Regala.

Manualul „Istoria Monarhiei din România” reprezintă un instrument de lucru pentru studierea în școli a istoriei moderne și contemporane. Elevii pot astfel să cunoască și să învețe etapele fundamentale ale modernizării României.

Lansarea manualului şcolar „Istoria Monarhiei din România”
Lansarea manualului şcolar „Istoria Monarhiei din România”

„Istoria Casei Regale a României este una tumultuoasă, din pricina schimbărilor produse după cel de-al Doilea Război Mondial în estul Europei. La fel de incitantă este şi istoria recentă, cea de după revoluţiile din 1989 din Europa Centrală şi Răsăriteană. Este mai ales interesant modul în care familiile regale din Balcani s-au raportat la puterea instalată după căderea Cortinei de Fier”, scrie Romania Regala.

Potrivit Casei Regala a Romaniei, modelul clasic al monarhiei europene este cel din Marea Britanie, iar succesul Casei Regale britanice în istoria contemporană relevat de domnia Reginei Elisabeta a II-a s-a datorat neutralităţii politice.

Istoria Familiei Regale şi a monarhiei din România trebuie înţeleasă şi din perspectiva caselor regale europene. Istoria regalităţii, ca materie de studiu, este binevenită pentru că ea reprezentând un capitol important al istoriei naţionale, de afirmare a valorilor românești.

Sursă: Se lansează manualul şcolar „Istoria Monarhiei din România”

Anunțuri

17 septembrie: 73 de ani de la Bătălia de la Oarba de Mureș, cea mai grea luptă purtată pe teritoriul românesc în cel de-Al Doilea Război Mondial, unde au murit 11.000 soldați 

Pe 17 septembrie 1944, acum 73 de ani, începea bătălia de la Oarba de Mureș, care a durat 20 de zile, până pe 6 octombrie 1944. Românii au plătit cu viețile a 11.000 soldați forțarea Mureșului și cucerirea punctelor fortificate de hitleriști pe dealul Sângeorgiu.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea României de partea Națiunilor Unite la 23 august 1944, a creat contextul favorabil pentru eliberarea NV Transilvaniei, parte cedată de România către Ungaria, la 30 august 1940, în urma Dictatului impus la Viena de către Germania și Italia. Unitățile și subunitățile Armatei a 4-a române, armată comandată de generalul Gheorghe Avramescu, au trecut la ofensivă, în Transilvania, împotriva inamicului germano-maghiar, pe data de 9 septembrie 1944, pe mai multe direcții. Cele mai grele lupte au fost purtate de unitățile și subunitățile Armatei a 4-a române în a doua jumătate a lunii septembrie și în primele zile ale lunii octombrie pe cursul mijlociu al Mureșului și pe Arieș, între Câmpia Turzii și Târgu-Mureș.

A fost un adevărat carnagiu și pe drept cuvânt, unii dintre puțini supraviețuitori ai acelor momente, numesc bătălia de la Oarba de Mureș, un adevărat „Katyn” românesc.

Azi, la Oarba de Mureș se află un Cimitir al Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial, acesta fiind amplasat pe o amplă terasă din apropierea malului Mureșului. Cimitirul a fost amenajat în memoria militarilor români căzuți între 17 septembrie – 5 octombrie 1944 pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. În centrul cimitirului se află un monument impunător, ridicat din inițiativa localnicilor, iar pe soclul din beton, în două trepte, se ridică o coloană cu o înălțime de 10 m. Pe soclu este gravat următorul text: „GLORIE EROILOR ROMÂNI CĂZUȚI PENTRU APĂRAREA PATRIEI”.

Sursă: 17 septembrie: 73 de ani de la Bătălia de la Oarba de Mureș, cea mai grea luptă purtată pe teritoriul românesc în cel de-Al Doilea Război Mondial, unde au murit 11.000 soldați | ActiveNews

De ce nemţii şi Merkel sunt ospitalieri cu imigranţii musulmani şi rasişti cu est-europenii ?

Foarte mulţi români au observat, de-a lungul timpului, că nemţii sunt foate reticenţi chiar rasişti cu est-europenii, şi foarte toleranţi, ba chiar extrem de ospitalieri cu imigranţii musulmanii. Nu de puţine ori polonezii, românii, bulgarii, sârbii sau ungurii au parte de un comportament reticent, superior şi chiar rasist din partea nemţilor de rând şi al autorităţilor când intră în contact cu acestea. Lucru pare inexplicabil, deoarece est-europenii sunt albi, muncitori şi creştini, deci se pot integra în societatea germană foarte repede, învaţă limba lui Goethe, şi totuşi nemţii de ani de zile îi persecută, batjocoresc sau umilesc, refuzând sau încetinind dreptul lor european de a se asimila.

Am văzut mulţi români plângându-se de rasismul german în timp ce pe imigranţi arabi îi primesc cu braţele deschise, cu fanfare şi masă caldă şi cu plata ajutoarelor sociale la zi, iar drept mulţumire musulmanii nu muncesc în industria germană, se roagă la moschee, refuză integrarea, locuind în ghetouri, unde nu mai are curajul să intre nici poliţia. Musulmanii vin din anii `60 în Germania de vest şi după 1990 în fosta DDR şi nici până astăzi nu s-au integrat, trăind separat de societatea modernă. Şi cu toate acestea, nemţii şi cancelarul german Angela Merkel îi primesc cu o căldură sufletească, materială şi financiară suspectă, respingându-i cu o superioritate „hitleristă” pe est-europeni.

În 2013 am fost cu o bursă de studiu în Germania la Leipzig. De aici, din oraşul în care a studiat Nicolae Iorga, Lucian Blaga şi Sextil Puşcariu m-am plimbat cu trenurile de mare viteză spre oraşe germane, inclusiv la Berlin. Pe pielea mea am observat atitudinea rece, aproape rasistă, a nemţilor cu care am intrat în contact, că erau profesori, funcţionari sau nemţi de pe stradă, atunci când aflau că sunt român. Toţi mă priveau de sus, superior, la fel şi pe colegii mei din Slovacia, Polonia, Bulgaria sau Serbia. În schimb pe imigranţii musulmani, pe femeile ce purtau burka, îi primeu cu un respect aproape religios, mai că îi “spălau şi pe fund”. Am fost la întâlniri, conferinţe sau chiar pe tren şi am observat că nemţii deveneau reticenţi când auzeau că eşti din România sau din Estul Europei, dar deveneau foarte prietenoşi cu familii de musulmani,de negrii şi cu femeile care purtau burka. Simpatia faţă de musulmani era mai mult decât evidentă şi foarte ciudată. M-am gândit mult la care ar fi cauzele şi le-am cercetat. Începând din anii 60 s-a dus o politică de promovare a multiculturalismului, adică nemţii să-i iubească pe toţi cei care nu sunt ca ei, adică albi şi creştini, ca să nu se revină la xenofobia din perioada hitlerismului. Aşa că statul a investit zeci de ani într-o propagandă anti-xenofobă cu afişe, bannere, spoturi publicitare, prin radio şi televiziune, în care se explică “băbeşte” nemţilor, că toţi cei care sunt negri, arabi, femeile cu burka, musulmani, hinduşi sau chinezi trebuie iubiţi necondiţionat. S-a creat în mentalul colectiv german o xenofobie pe invers, pervertită: îi iubesc pe toţi care sunt altfel decât europenii, albi şi creştini.

De fapt în Germania s-a ajuns la un rasism pe invers, aproape schizofrenic. Aşa că am început să fiu atent la propaganda anti-xenofobă germană şi am observat că pe toate mijloacele de transport în comun, trenuri, în instituţii publice sau cafenele erau afişe în care îi îndemnau pe nemţi să-i iubească pe negrii, arabi şi musulmani, dar niciun afiş să-i accepte pe fraţii est-europeni. Nemţii au fost “dresaţi” psihologic să iubească “inversul” rasismului lor interbelic, adică pe toţi care nu sunt albi şi creştini. Astfel psihologic se înţelege de ce nemţii îi urăsc pe est-europeni pentru că sunt albi şi creştini şi îi iubesc pe arabii şi negrii musulmani cu toată inima lor.

Astfel se explică de ce în timp ce Germania e invadată de milioane de imigranţi musulmani, nemţii şi Merkel îi primesc cu fanfare, cu masa caldă, cu plata ajutoarelor sociale la zi şi îi invită şi pe alţii să vină. S-a creat un rasism german pe invers, datorită unei propaganda multiculturale de zeci de ani şi prost înţelese şi aplicate de către nemţi. Dacă veneau milioane de est-europeni în Germania aceştia ar fi fost respinşi cu tunuri de apă, grenade lacrimogene, iar nemţii iar fi exclus cu superioritate, că românii, sârbii, bulgarii, ungurii sau polonezii sunt albi şi creştini, deci nu intră în tiparul colectiv multicultural de pe afişele şi bannerele publice: arab, negru, femeia cu burka şi musulman. S-a ajuns la un schematism psihologic şi sociologic în Germania.

Ionuț Țene

Sursă: De ce nemţii şi Merkel sunt ospitalieri cu imigranţii musulmani şi rasişti cu est-europenii

Neagoe Basarab(1512-1521) – cel mai cult domnitor al Țării Românești.

Neagoe Basarab(1512-1521) a fost supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe, artist şi filosof” (B. P. Hasdeu) sau „domn cu apucături împărăteşti” (Nicolae Iorga). Prin activitatea culturală și-a pus amprenta asupra a sute de ani de gândire în Țara Românească, mai ales prin veritabilul tratat de diplomație „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie“.

Născut la 1481 în puternica familie a Craioveștilor, era fiul marelui vornic Pârvu Craiovescu și al Neagăi din Hotărani. A primit o educaţie aleasă de la călugărul Macarie de la Bistriţa, patriarhul Nifon, refugiat la curtea Craioveştilor, şi Maxim Brancovič, reuşind să cunoască bine mai multe limbi de circulaţie europeană, dar şi greaca, slavona sau latina. A participat, se pare, alături de Macarie, la tipărirea Liturghierului slavon (1508), a Octoihului (1510) şi a Tetraevangheliarului (1512), primele de acest gen din Ţara Românească. După o serie de călătorii în Ungaria, Austria sau Imperiul Otoman, a revenit în ţară unde a primit mai multe dregătorii, ajungând până la cele de mare postelnic (decembrie 1501 – 19 iunie 1509) şi mare comis (24 aprilie 1510 – 28 noiembrie 1511). S-a căsătorit cu fiica despotului sârb Iovan Brancovič, Elena [Despina Miliţa], în 1504, cu care a avut şase copii: Ion, Petre şi Anghelina, morţi înainte de vreme, Teodosie, Ruxandra şi Stana.

Milita Despina sotia lui Neagoe Basarab

Milita Despina sotia lui Neagoe Basarab

În 1510 vine pe tron Vlad cel Tânăr(Văduț) care intră în conflict cu boierii Craiovești. Neagoe, sprijinit de turci, la care se refugiase, vine cu oaste otomană și îl înfrânge pe domnitor într-o luptă la Văcărești. Pe piatra de mormânt a lui Vlăduț scrie că ”la anul 1512, ghenarie(ianuarie) 23, au răposat robul lui Dumnezeu, Io Vlad voievod, fratele lui Io Radul, fiul prea bunului și marelui Io Vlad voievod. Și într-al 26-lea an la vârstei șezu pe scaunul domnesc. Și a venit domn Io Basarab voievod, și fiind luptă, au tăiat capul lui Vlad în cetatea Bucureștiului”. După moartea vechiului domnitor, Neagoe și-a asumat o ascendență domnească din Basarabi, declarându-se fiu al lui Basarab cel Tânăr(Țepeluș), totul pentru a justifica faptul că este ”os domnesc”, deși nu era. Despre alegerea sa ca voievod, îndată după lupta de la Văcăreşti, iată scrie Letopiseţul Cantacuzinesc(8 februarie 1512): „Iar el nici într-un chip nu vrea să se plece şi să fie domn şi cu glas mare zise către tot norodul: Puneţi alt pe carele veţi vrea dimpreună şi cu sfatul nostru, iar pe mine mă iertaţi, că nu voi fi, iar nărodul tot striga şi zicea către dânsul: iată nu va Dumnezeu să fie altul, nici noi, ci numai tu să fii nouă domn… Deci şi Neagoe să plecă glasului năroadelor şi luă coruna şi scaunul a toată ţara românească. Şi îndată făcu judecată şi dreptate între oameni“.

În politica internă a reușit să lichideze pe cale diplomatică infiltrațiile turcești la nord de Dunăre, acceptând mărirea haraciului, acesta ajungând la 13.000 de galbeni. Relațiile bune cu Polonia, Ungaria, Veneția și papa au adus un avânt economic, demografic și spor de venituri. Acest lucru i-a facilitat lui Neagoe Basarab realizarea unei opere edilitare fără precedent. Ca urmare a căderii în 1453 a Imperiului Roman de Răsărit, ortodoxia era serios amenințată. Domnitorul a închinat către muntele Athos multe locașuri dn Țara Românească sau le-a făcut diverse danii. Exemplul său a fost urmat și de o serie de dregători ai vremii. Pe termen scurt era o măsură care sporea prestigiul Țării Românești. Pe termen lung, a privat statul de importante surse de venituri. Cu timpul problema mănăstirilor închinate către muntele Athos, cu veniturile lor care nu erau impozitate de stat, a devenit una stringentă. De abia în vremea lui Cuza, prin secularizarea averilor mănăstirești va fi rezolvată situația.

În vremea lui Neagoe Basarab se înalță mănăstirea de la Curtea de Argeș. De acest monument se leagă ”Legenda meșterului Manole”. Baza acestei creații populare o reprezintă fapte reale. Locașul îmbină elemente microasiatice, armenești, bizantine și occidentale. Acestea din urmă au fost aduse de meșterii sași, față de care domnitorul a știut să își afirme exigențele. Găsind uneori munca acestora necorespunzătoare pretențiilor sale, ba chiar făcută ”țigănește” (ad modum Ciganorum), voievodul cerea refacerea întregii lucrări, motivând că pentru un asemnea nivel scăzut de realizare avea și în țara lui ”destui meșteri care ar fi putut face mai frumos lucrul”. Această exigență a lui Neagoe Basarab a stat la baza mitului dărâmării peste noapte a bisericii din ”Meșterul Manole” și al sacrificiului Anei. Sfințirea mănăstirii s-a făcut la 15 august 1517 în prezența unor figuri de seamă ale lumii ortodoxe: patriarhul de la Constantinopol Teolept I alături de protosul(conducătorul) Gavril al mănăstirilor athonite. Ctitorirea mănăstirii Argeșului a fost în epocă un eveniment deosebit. Întreaga ortodoxie era în defensivă în fața expansiunii otomane. Pe teritoriile supuse legii lui Allah nu se putea construi o biserică mai înaltă decât un om călare. Creștinii supuși turcilor au găsit totuși o ”portiță”: biserci subterane. Monastirea Argeșului era astfel cea mai mare și frumoasă biserică zidită după 1453. Pentru a ilustra rolul de protector al moștenirii bizantine, o frescă de la mănăstirea Snagov îl arată pe Neagoe cu vulturul bicefal bizantin, cusut cu aur pe veșmintele sale de brocart roșu.

Neagoe Basarab

Pe 17 mai 1520 a fost sfințită catedrala mitropolitană din Târgoviște. Înainte de acest moment voievodul îi informa pe brașoveni că la nevoie avea de gând să vină în sprijinul Ungariei și al întregii creștinătăți cu 40.000 de oșteni călări și pedeștri, folosindu-se de sfințire pentru a trece în revistă trupele(”vom putea să cercetăm în scurt oștirile noastre”). Prestând jurământ regelui Ludovic al II-lea în 1517, Neagoe obținea în continuare domeniul Geogiului. A întreținut relații bune cu Sibiul, dar oscilante cu Brașovul, datorită pretendenților la tronul muntean pe care-i adăpostea orașul. Cu moldovenii a avut legături nu tocmai bune, implicându-se des în lupta pentru tron.

Mănăstirea-Curtea-de-Argeș

După nouă ani de rodnică domnie, a trecut la cele veşnice, „lăsând în urma sa multă lumină, lumină ale cărei raze pătrund până la noi cei de astăzi“. A fost înmormântat în gropniţa domnească de la Curtea de Argeş, ctitoria sa, iar piatra de mormânt aminteşte: „A răposat robul lui Dumnezeu Io Neagoe Voievod şi Domn a toată Ţara Românească şi a părţilor dunărene, în luna lui Septembrie 15 zile, anul 7029 (1521), crugul soarelui 26, crugul lunii 15, temelia 18. A domnit 9 ani şi jumătate. Şi rog pe cei ce Dumnezeu îi va îngădui să vie după noi, să păzească adăpostul acesta mic şi lăcaşul oaselor mele, ca să fie nestricat“.

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață site-ului http://www.istori-pe-scurt.ro  click aici

Sursă: Neagoe Basarab- cel mai cult domnitor al Țării Românești | Istorie pe scurt

Podul de la Cernavodă- construcția care a uimit Europa

Dacă podurile de lemn dominau secolele trecute, perioada modernă le-a rezervat un loc cu totul secundar în istoria construcţiilor inginereşti.

Începând din secolul al XIX-lea, toate podurile din lemn executate pe teritoriul ţării noastre, destul de numeroase, au avut un caracter provizoriu, ele urmând a fi inlocuite, mai devreme sau mai tarziu, cu poduri metalice sau din beton.

Pod Cernavoda

Construirea unui pod de cale ferată peste Dunare care să lege Ţara Românească de Marea Neagră devenise necesară încă din timpul domniei lui Barbu Ştirbei. În anul răscumpărării liniei Cernavodă-Constanţa (mai precis, la 10 decembrie 1882), guvernul român lansează un concurs internaţional pentru proiectarea a doua poduri mari peste Dunăre şi peste braţul Borcea, pe linia Cernavodă-Feteşti. Dar nici unul dintre cele opt proiecte prezentate comisiei de examinare, în anul 1883, de firme din Franţa, Germania, Elveţia şi Belgia nu a fost acceptat. După trei ani, in 1886, are loc un al doilea concurs, la care participă cinci firme, dar rezultatul rămâne acelaşi.

Podul-Carol-I

Într-un moment de stralucită inspiraţie, comisia îi propune lui Anghel Saligny să prezinte un proiect. În decembrie 1887, guvernul, prin Ministerul Lucrărilor Publice, îl însărcinează oficial pe Saligny cu elaborarea proiectului liniei Feteşti – Cernavodă. E o decizie surprinzătoare, ţinând seama de faptul că numai cu câţiva ani în urmă acelaşi minister refuzase să ia asupra să răspunderea executării unor tabliere mici, lucrarea fiind preluată de firme particulare.

Pod Cernavoda

Înainte de a începe proiectarea, Anghel Saligny îşi formează o echipă de ingineri specialişti de la Şcoala Natională de Poduri şi Şosele, printre care Ion Băiulescu, N. Herjeu, Şt. Gheorghiu, Alex. Bădescu, V. Christescu, Gr. Cazimir, P. Zahariade şi alţii, aduşi mai tarziu. O data rezolvate toate problemele de ordin tehnic şi economic, echipa de specialişti îşi începe practic activitatea de proiectare, reuşind, după o munca intensă, să termine, la 1 decembrie 1889, elaborarea formei finale a proiectului.

Anghel-Saligny

După numai un an (la 9 octombrie 1890), timp în care au fost repartizate şi demarate lucrările de pregătire, a început şi lupta pentru învingerea greutăţilor apărute în execuţie. Un lucru care nu trebuie omis ar fi faptul că terasamentele liniei ferate Feteşti – Cernavodă, care leagă între ele podurile lui Anghel Saligny, au constituit la vremea lor cea mai mare şi cea mai importantă lucrare de terasamente realizată în ţara noastră. Una peste alta, lucrările la podurile dunărene au durat cinci ani. Ziarul Times scria: “o realizare surprinzatoare la Cerna-voda”, iar Ilustrazione Italia afirma: “e o lucrare care poate fi luată ca model chiar şi de alte ţări, cu mijloace tehnice mai înaintate”.

Constructia-podului-de-la-Cernavoda

Legătura feroviară dintre Feteşti şi Cernavodă are o lungime de 21 km şi cuprinde podurile peste Braţul Borcea şi peste Dunăre. Podul de peste Dunăre are o deschidere centrală de 190 metri şi alte 4 deschideri de 140 metri, alături de un viaduct cu 15 deschideri de 60 metri. Podul se află la 30 m peste nivelul apelor mari ale Dunării pentru a permite trecerea vaselor cu cele mai mari catarge. Podul peste Borcea cuprinde 3 deschideri de câte 140 metri şi un viaduct cu 11 deschideri a 50 metri. În Insula Borcea, care în acea vreme constituia o baltă, pe care o traversa un tronson de 14 km al căii ferate, s-a mai realizat un viaduct de 34 deschideri a 42 metri. Cu rampele de acces, cei 4087,95 metri de poduri formau, la acea vreme, cel mai lung complex de poduri construit în România şi al treilea ca lungime din lume. Deschiderea centrală de 190 m era cea mai mare din Europa continentală. Costul total al tronsonului de linie ferată Feteşti-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată şi staţiile, a fost de 35 milioane lei aur.

Dorobantul-de-la-podul-Cernavoda

Ziua de 14 septembrie 1895 a fost desemnată drept data ianugurării. Ceremonia a fost una fastuoasă. Conform programului serbării un tren a plecat la ora 9 din Gara de Nord, invitaţii ajungând la Cernavodă la ora 12. În cadrul ceremoniei de rigoare, cu discursuri şi urale din partea asistenţei, Regele Carol I a pus ultimul nit al podului ce urma sa-i poarte numele. După ce regele Carol I a bătut ultimul nit, un nit de argint, s-a zidit documentul inaugurării şi s-a celebrat serviciul religios, trenul de încercare format din 15 locomotive a trecut pe pod cu o viteza de 60 km/h, într-un zgomot infernal produs de fluierele locomotivelor, de sirenele vaselor de pe Dunăre şi de muzicile fanfarelor. După acest tren a trecut un al doilea rezervat “oaspeţilor”, cu o viteză de 80 km/h. În tot acest timp, Anghel Saligny, al cărui nume nici nu a fost rostit la eveniment, a stat sub pod pe o şalupă, alături de muncitorii cu care lucrase la realizarea măreţei opere pentru a-i demonstra rezistența.

Anghel Saligny

Primul ministru de atunci a spus o frază celebră: „Măria Ta! Cu ostaşii ţării ai învins în câmpiile Bulgariei, iar cu meşterii ţării ai îngenucheat măreaţa Dunăre.” La rândul său, suveranul exclama: „Săvârşirea Podului peste Dunăre, dorit de un sfert de veac de Mine, este astăzi un fapt îndeplinit şi uriaşă se ridică înaintea noastră această falnică operă ca o mărturie vădită a tăriei Regatului. Geniul omenesc, în care se răsfrâng progresul şi avântul puternic al României, a învins toate greutăţile, a înlăturat toate piedicile, spre a executa această trainică şi nepieritoare lucrare, care trebuie să arate lumii că vrednic este poporul român de frumoasa sa chemare la gurile Dunării şi porţile Orientului”.

Sursă: Podul de la Cernavodă- construcția care a uimit Europa | Istorie pe scurt

14 septembrie 1928: Crucea de pe Caraiman- monument în Cartea Recordurilor

Crucea Eroilor Neamului, cunoscută mai degrabă sub denumirea de Crucea de pe Caraiman, a fost construită din iniţiativa reginei Maria, între anii 1926 şi 1928. Ridicată la altitudinea de 2.291 de metri, crucea a fost cea mai mare construcţie făcută la asemenea altitudine în ţara noastră.

La sfârșitul lui august 1916, prin trecătoarea Predeal, trupele române mărșăluiau victorioase spre Transilvania. Câteva luni mai târziu, pe aceeași vale, contraofensiva germană se lovea de rezistența înverșunată a armatei române. În tranșeele săpate pe coastele Bucegilor, românii se luptau nu numai cu inamicul, ci și cu vremea geroasă. Urcate cu frânghii pe crestele Costilei și Caraimanului, la aproape 2.400 m, tunurile române trăgeau asupra trupelor generalului Erich von Falkenhayn, desfăsurate pe Vâfrul Omu. Nemții nu puteau înainta nici de-a lungul văii: două tunuri de mare calibru, amplasate pe vagoane-platformă remorcate de o locomotivă, ieșeau din tunelul aflat între Bușteni și Azuga, unde se adăposteau de avioane. În decembrie 1916, armata română a trebuit să se retragă din această vale, ca urmare a situației înregistrate pe celelalte fronturi. Eroismul românilor căzuți în luptă a fost cinstit mai apoi prin Crucea Eroilor.

 

În memoria eroilor români căzuţi în Primul Război Mondial, regina Maria a dorit şi a reuşit să se realizeze un monument care să fie văzut de la o distanţă cât mai mare. Dimensiunile crucii de pe Caraiman sunt generoase: 28 de metri înălţime, iar braţele de câte 7 metri. Deşi Caraimanul are un vârf mai înalt decât cel pe care a fost construită crucea (vârful principal având 2.325 de metri), s-a ales al doilea vârf pentru că oferea o mai bună vizibilitate de la distanţă, frumosul monument putând fi văzut de la zeci de kilometri, de pe Valea Prahovei, atât ziua, cât şi noaptea, când crucea este luminată. Monumentul a fost realizat prin grija Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ai României, în perioada 1926 – 1928, “întru slava şi memoria eroilor prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial, 1916-1918, pentru apărarea patriei”, aşa cum stă scris pe placa comemorativă fixată pe partea nordică a soclului. Monumentul a fost inaugurat şi sfinţit pe 14 septembrie 1928, dar soclul a fost realizat în anul 1930 din beton armat îmbrăcat în piatră de calcar fasonată şi îngrijit rostuită, unde s-a adăugat un generator de curent care furniza energia necesară celor 120 de becuri de 500 W care o făceau vizibilă din depărtări.

 

Monumentul a fost construit din traverse metalice nuite, lucrarea fiind executată de Societatea “Cultul Eroilor”, dar şi cu ajutorul dat de numeroşi de tineri.Materialele folosite au fost urcate cu greu pe vârful muntelui, cu ajutorul carelor trase de boi, iar pe cărările mai înguste s-au folosit cai şi măgari. Ruta era: Gara Buşteni – Sinaia – Vârful Păduchiosul – Vârful Dichiu – Platoul Bucegi – Vârful Caraiman. Unele piese mai grele au fost transportate cu funicularul Fabricii de Hârtie Buşteni. În 1939 s-a renunţat la folosirea generatorului de curent electric din soclul crucii şi s-a făcut racordarea la sistemul energetic naţional, printr-un cablu subteran.În perioada comunistă, crucea de pe Caraiman s-a aflat în pericol, urmărindu-se tăierea braţelor ei şi montarea în vârful stâlpului a unei stele roşii în cinci colţuri, ca un simbol comunist. Din fericire nu s-a reuşit acest lucru, crucea rămânând intactă, dar luminile nu mai erau aprinse în perioadele sărbătorilor de Sfânta Maria Mare (15 august) şi Înălţarea Domnului.

 

În 2014 Crucea Eroilor de pe Caraiman a intrat în Cartea Recordurilor fiind cea mai înaltă cruce din lume (39,30 m), amplasată la peste 2.291 de metri.

 

Dacă v-a plăcut și vreți să ajutați la ținerea în viață/dezvoltarea site-ului http://www.istorie-pe-scurt.ro click aici

Sursă: Crucea de pe Caraiman- monument în Cartea Recordurilor | Istorie pe scurt

10 septembrie 1872 trecea la cele vesnice Avram Iancu – ”Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea fericită.” 

Avram Iancu este ultimul erou romantic al poporului român. A avut un destin extraordinar, dar asemenea personajelor din marile creații romantice a avut un sfârșit tragic, lipsit de glorie. La fel ca în cazul lui Eminescu, marele tumult intelectual l-a doborât.

Primii ani după revoluția de la 1848 au fost unii plini de dezamăgire. Promisiunile pe care le făcuseră austriecii nu se materializează. În 1852 când se începe cadastrarea pădurilor, Avram Iancu își îndeamnă prietenii care erau ingineri topografi să saboteze procedura ca semn de protest la adresa autorităților mincinoase. Iancu împreună cu amicii săi sunt arestați. În temniță mândrul erou pașoptist este bătut, maltratat și umilit. Aceste fapte violente sunt văzute de istorici drept factorii care au declanșat degradarea psihică a Crăișorului Munților. De acum încolo viteazul Avram Iancu devine de nerecunoscut. Din nefericire cade în patima alcoolului. Motivația? ”Lasă-mă frate că numai așa pot înăduși durerea și amărăciunea din mine”. Are dese accese de furie. Într-o perioadă relativ scurtă fizionomia se schimbă: slăbește foarte mult, îmbătrânește prematur, umerii se lasă și are o privire speriată. Starea fizică nu îi permite să își exercite meseria de avocat și stă în casa părintească ajutând la terburile din gospodărie.

avram iancu

Ultimii ani din viață îi trăiește greu. După moartea părintelui său în 1856 mijloacele de existență i s-au redus considerabil. A moștenit casa părintească, dar o parte din averea rămasă a revenit fratelui său, preotul Ioan. Chivernisirea acestuia, ca tutore, Avram o găsește prea economicoasă. După moartea lui Ioan, tutela averii se adjudecă de instanțe lui Alexandru Iancu, un var primar al eroului, dar de pe acum o altă rudă, Matei Nicola, fost tribun în luptele de pe Valea Arieșului, purta de grijă de puțina avere rămasă. Fizicul lui Iancu iar slăbește și marele erou deseori se plimbă mult și fără scop prin păduri. Hainele devin niște zdrențe iar cu banii pe care îi primea de la prieteni își cumpăra băutură. Se apucă să vândă scrisori autografe pe sume derizorii.

avram iancu

În 1869 ia parte la ceremonia reînhumării osemintelor fostului prefect al Zarandului. La întrebările indiscrete ce i se pun izbucnește împotriva prietenului care a căzut victimă, spunea, încrederii prea mai în făgăduințele ungurilor. De câte ori sosea zdrențuit la Baia de Criș, amicii îl îmbrăcau în straie noi și se chinuiau să îl aducă la o viață mai ordonată. În iarna lui 1871 i-au cumpărat o șubă căptușită cu blană. Mare le-a fost mirarea când după câteva zile, l-au întâlnit îmbrăcat doar cu partea superioară a blănii. Jumătatea cealaltă o dăruise unui moț cu care mersese de-a lungul drumului.

avram iancu

Un cărturar român din Arad, Dionisie Pășcușiu, l-a văzut în toamna lui 1871 în casa unui țăran din Hălmagiu. A stat de vorbă cu Iancu o zi întreagă, observându-l cu mare atenție. Era îmbrăcat în zdrențe de sus până jos. Bucuros de companie, crede orice dacă i se spune cu o mutră serioasă. ”De aici el se încurajează și apoi spune câte și mai câte fără cap și fără coadă, însă cu atâta entuziasm și convingere cât nu e cu putință. A nu-l compătimi pentru degradarea aceasta spirituală este cu neputință”. Vorbește de multe ori în parabole. De faptele tinereții nu-și mai aduce însă aminte decât vag. Cântă cu entuziasm din fluier jocuri și marșuri. Vederea alcoolului îl înviorează: ”o pasiune în care cumpătul îi lipsește cu totul și care adeseori îl doboară într-o stare ce ne stoarce lacrimi”. ”Demența dânuslui însă nu e furioasă, nu e certătoare, ci mai mult blândă, lină, și dacă se poate numi, petrecătoare. Are și acum fobii. Venind vorba de scrisori, spune că posedă mai multe sute, una însă îl necăjește îndeosebi, că, oriunde se duce, intanța după dânsul umblă”. Voind interlocutorul să-i alunge ideea aceasta, Iancu insistă și adaugă:

avram iancu

– Nu-mi mai vorbiți, că eu o văd întotdeauna, ea umblă după mine, nu pot scăpa de ea, bat-o vina”.

”Instanța” blestemată care-l persecuta era petiția adresată împăratului în care cerea drepturi pentru români, petiție care însă nu și-a aflat rezolvarea. Eroul o purta încă în buzunarul hainei ca amintire a luptelor pentru emancipare națională. Avram Iancu începe să aibă fel de fel de halucinații cu monștri. Fiind nevoit a se culca sub cerul liber într-o noapte de vară, nu reușea să doarmă. Către miezul nopții aude deodată un bubuit de tunuri și pe bolta cerului se ivesc niște cuvinte: ”Creștinătatea nu mai este”. Apoi, în aceeași clipă răsar mii de stele și cad lovindu-se una de alta într-o ploaie de foc, încât, de spaimă, caută să se ascundă ca să nu se aprindă și el. Halucinațiile și visele chinuitoare, bolile fizice care pun stăpânire pe organismul său slăbit și alergăturile fără odihnă îl vor duce în curând pe erou la marginea gropii.

avram iancu

În cursul lui 1872, Iancu se simțea bolnav și istovit. În primăvară a fost îngrijit la spitalul din Baia de Criș. Avusese o puternică hemoragie. Tusea nu se mai potolea. Către sfârșitul lui august stă câteva zile la preotul Toma Faur din Valea Bradului. Pleacă din nou spre Baia de Criș. Aici îl ajunge secera morții pe 10 septembrie. S-a culcat pe o rogojină seara în casa brutarului Ion Stupină, zis Lieber. A doua zi dimineața și-a dat sufletul în urma unei hemoragii. Nu avea nimic asupra lui decât o năframă zdrențuită, fluierul de cireș și jalba către împărat, unsă și mototolită.

 

Județul Zarandului, a hotărât să-i facă funeralii ca unui ”mort al națiunii”. La înmormântarea din 13 septembrie a venit o mulțime imensă de moți și țărani. Au sosit și tovarășii de arme care au supraviețuit asprele decenii ale absolutismului monarhic. Un convoi uriaș a condus până la biserica din Țebea trupul eroului pentru a fi înhumat în groapa de sub gorunul lui Horea. Protopopul Mihălțeanu, preamărindu-i faptele, îl numește precursor al eliberării celei mari care așteaptă poporul român. Pangericul rostit cu avânt de avocatul Gheorghe Secula vede în Iancu pe ”zelosul martir al libertății naționale”. Tânărul cuvântător, inspirat profetic, dar copleșit de amărăciunea idealurilor neîndeplinite ale românilor din Transilvania, simțind că nu poate rosti adevărul, face lungi considerații filozofice-politice și încheie cu exclamația:

avram iancu

”- Mai curând ori mai târziu, dar cu siguranță va veni ora când ideea de libertate națională va răzbi mândră și triumfătoare”. Lupta eroică și devotamentul pentru cauza poporului român și-au găsit la 1 decembrie 1918 o strălucită împlinire în actul unirii de la Alba Iulia.

Sursă: Ultimii ani ai lui Avram Iancu- ”Unicul dor al vieţii mele e să-mi văd Naţiunea fericită.” | Istorie pe scurt

Prima carte tipărită în limba română:Tetraevanghelul -diaconului Coresi

La 30 ianuarie în anul 1561, apărea la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi – Tetraevanghelul – care cuprindea textul integral al celor patru Evanghelii, la traducerea căreia cu contribuit şi preoţii români din Şcheii Braşovului

Dacă dovezile scrise sau tipărite reflectă existenţa şi supravieţuirea civilizaţiei unei epoci, prin intermediul cărţilor sau scrierilor moştenindu-se, peste generaţii, informaţii, idei, ori documente, putem afirma că introducerea tiparului a permis nu numai transmiterea din generaţie în generaţie a datelor evoluţiei omenirii dar şi răspândirea rapidă a unor informaţii, multiplicarea lor, mai ales în sensul cunoaşterii şi învăţării.

Cea mai veche scriere cunoscută este cea cuneiformă, pe tăbliţe de piatră, apărută în Mesopotamia, în zona dintre Tigru şi Eufrat, în antichitate.

În mileniul al IV-lea Î.Hr., în Egipt apare o nouă invenţie – papirusul -, apoi pergamentul, materiale mult mai pretabile inscripţionării şi răspândirii informaţiilor.

Apoi, apariţia în Evul Mediu, a codexului – legarea foilor de papirus şi în secolul al XIII-lea, a celor de hârtie, sub formatul cărţii din zilele noastre – a reprezentat un pas esenţial spre noţiunea de răspândire modernă a datelor despre civilizaţii.

Din informaţiile obţinute de istorici, se pare că hârtia, sub o formă arhaică, fusese deja produsă de chinezi încă din primul secol al erei noastre, însă secretul fabricării ei a fost atât de bine păstrat încât pe continentul nostru a fost descoperită abia după mai bine de o mie de ani !

Ulterior a apărut xilogravura – un procedeu de tipărire cu ajutorul unor blocuri de lemn gravate cu litere, dar sculptarea acestora în lemn reprezenta o muncă extrem de dificilă şi de durată. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, tehnica a permis tipărirea multor copii ale cărţilor importante.

În Europa, în anul 1445, germanul Johannes Gutenberg a produs o revoluţie în tipărirea cărţilor, inventând tiparul cu litere mobile de plumb, care prezenta avantajul că literele din plumb erau rezistente, se puteau refolosi şi, mai ales, reaşeza în funcţie de text, aveau dimensiuni standard şi o perioadă de realizare incomparabil mai scurtă faţă de orice procedeu cunoscut până la acel moment.

Astfel, tipăriturile apărute în această perioadă (din 1445 până aproximativ în anul 1500), au fost numite incunabile, caracteristic acestora fiind lipsa paginii de titlu, deschiderea direct cu un capitol introductiv numit „incipit” şi încheierea cu un „explicit”. De asemenea, literele de început de rând erau executate manual, după tipărirea paginilor, iar coperţile se realizau separat.

Lui Gutenberg îi este atribuită tipărirea „Bibliei în 42 de rânduri” – prima carte importantă tiparită după tehnologia sa, fiecare pagină fiind tipărită pe două coloane, a câte 42 de rânduri fiecare, în două volume totalizând 1282 de pagini, scrise cu litere gotice, cerneală neagră, în 180 de exemplare.

Treptat, imprimerii s-au înfiinţat în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor, a academiilor.

Principiile fundamentale ale procesului de tipărire a cărţilor, introduse de Gutenberg, au rămas neschimbate până în secolul al XX-lea, doar că viteza de tipărire a fost mult îmbunătăţită de presele rotative, cu bobine enorme de hârtie. În anii 1940 a apărut tehnica peliculei, iar după 1980, apariţia computerului şi introducerea tipăririi asistate de calculator a realizat progrese enorme în domeniu.

Am realizat toată această contextualizare, pentru a raporta mai precis apariţia şi dezvoltarea tipăriturilor în ţara noastră faţă de evoluţiile din lume, dar şi pentru a individualiza în timp introducerea limbii române în tipăriturile vremii.

Aşadar, în ţara noastră tiparul a fost introdus în secolul al XVI-lea, primele texte reproduse fiind cele religioase, în limba slavonă – limba oficială la acea vreme în Ţara Românească şi Moldova.

Prima carte imprimată în România a fost o carte religioasă în slavonă, în anul 1508 – Liturghierul lui Macarie – care cuprindea rânduiala Liturghiei, principala slujbă a bisericii creştine. Au urmat, în anul 1510, un „Octoih” – cântările religioase din fiecare zi a săptămânii şi un „Evangheliar”, în anul 1512.

Prima carte imprimată în limba română, dar cu alfabet chirilic, a fost Catehismul lutheran de la Sibiu din anul 1544, care însă s-a pierdut.

Prima tipăritură care s-a păstrat este Evangheliarul slavo-român a lui Filip Moldoveanul, realizată la Sibiu, între 1551 şi 1553.

Prima tipăritură română cu litere latine este culegerea de Cântece religioase calvine din anul 1560 a episcopului Pavel Tordasi.

Activitatea tipografică a luat amploare prin activitatea Diaconului Coresi, originar din Târgovişte, editor a peste 30 de titluri – texte religioase, hagiografice – de preamărire a vieţii sfinţilor, ori istorice.

Tipograf şi cărturar de seamă, Coresi a trăit în secolul al XVI-lea şi a învăţat meşteşugul tiparului în atelierul lui Dimitrie Liubavici, apoi trece munţii şi se stabileşte la Braşov, unde avea să desfăşoare o rodnică activitate de aproape un sfert de veac.

Aşadar la 30 ianuarie 1561, Coresi tipăreşte Tetraevangheliarul, scris cu 156 de ani înainte, de Nicodim, însă Coresi s-a bazat pe vechile traduceri româneşti ale Sfintei Scripturi, cu adaptările făcute de preoţii de la biserica „Sfântul Nicolae” din Şcheii Braşovului (atestată prin mărturii de la 1292), unde funcţiona şi prima şcoală din România, din anul 1495.

Lucrarea făcea parte dintr-o serie mai amplă, de peste 15 volume, iar în epilogul cărţii se menţionează că aceasta a fost tipărită „să fie popilor rumâneşti să înţeleagă să înveţe rumânii cine-s creştini”.

De asemenea, editorul volumului se adresa către „toţi sfenţii părinţi oare vladici, oare episcopi, oare popi”, rugându-i „să nu judece” înainte de a citi cartea.

Tetraevanghelul este împodobit cu patru frontispicii la începutul Evangheliilor.

Tipărirea, în anul 1561, a voluminoasei cărţi de 246 de foi, a durat nouă luni, folosindu-se tehnica xilogravurii, care necesita eforturi deosebite, aşa cum arătam, fiecare pagină trebuia sculptată în lemn. Coresi folosea 10-20 de ucenici, pe care îi amintea în prefața cărților editate de el. O replică modernă a tiparniței lui Coresi este expusă astăzi la Muzeul „Prima școală românească” din Brașov.

Cu toate că Diaconul Coresi s-a străduit mult să realizeze acest volum, el nu a avut prea multă căutare în Ţara Românească sau Moldova, unde tradiţia grafiei slavone era înrădăcinată.

În anul 1563, Coresi tipăreşte Apostolul sau Praxiul, iar în anul 1570 urmează tipărirea în limba română a două cărţi – Psaltirea – la baza căreia stau traducerile maramureşene pe care Coresi le-a avut la îndemână în copii manuscrise – şi Liturghierul – care nu cuprinde toate textele Liturghiilor ortodoxe ci numai textul Liturghiei Sf. Ioan Gură de Aur. Se crede că traducerea Liturghierului s-a realizat de către preoţii aceleiaşi biserici din Şcheii Brasovului, care i-au oferit, dealtfel, un sprijin constant lui Coresi la traduceri şi tipărituri.

Coresi traduce şi tipăreşte în anul 1577 Psaltirea slavo-română, dând o dovadă că nu numai cărţi eretice dar şi cărţile dreptei credinţe ortodoxe pot fi tipărite în limba română, dovada fiind textul slavon tipărit în paralel.

În anul 1580 tipăreşte şi un Tetraevanghel bilingv, slavo-român, care are pe frontispiciu stema Ţării Româneşti, cartea fiind tipărită la cererea Domnilor Ţării Româneşti Alexandru şi Mihnea şi a mitropoliţilor Eftimie şi Serafim.

În anul 1581, cu doi ani înainte de trecerea sa în lumea celor drepţi, apare încununarea activităţii lui Coresi – Cazania sau Evanghelia cu învăţătură în limba română – o tâlcuire realizată de preoţii ortodocşi Iane şi Mihai de la biserica Sf. Nicolae Şchei, o explicare a Evangheliilor din duminicile şi sărbătorile de peste an, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Duminica a 32-a după Rusalii.

Primele eforturi de a publica Biblia în limba română au început în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, prin tipărirea în 1582 a Paliei de la Orăștie – o traducere a primelor cărți ale Vechiului Testament (Geneza şi Exodul) – realizată de Diaconul Șerban (fiu al Diaconului Coresi) și Marien Diacul. Palia a fost tradusă de Episcopul Mihail Tordasi, iar traducerea a fost verificată pentru corectitudine, folosindu-se traducerile Bibliei existente în limba maghiară.

Totuși, întreaga Biblie a fost publicată în limba română abia la sfârșitul secolului al XVII-lea, când călugării de la mănăstirea Snagov, de lângă București, au tradus și tipărit o biblie în română în anul 1688 – Biblia de la București, ediţie care are la bază traducerea Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu între anii 1661–1668.

După acest început, relativ timid, cultura românească a parcurs nenumărate etape prin care a încercat să recupereze, şi în acest domeniu, ecartul semnificativ faţă de Occident, merite deosebite având, în secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii Ardelene, apoi generaţia paşoptistă, precum şi excepţionalii reprezentanţi ai epocii interbelice, ramasă ca punct de reper în cultura şi civilizaţia de aici.

Dar Coresi a avut contribuţia sa inestimabilă la dezvoltarea limbii române, nu a fost un simplu tipograf, ci şi un traducător, lăudabil fiind efortul său de a reda limbii textelor maramureşene o formă literară clară şi pe înţelesul românilor, prin evitarea regionalismelor, neologismelor şi a foneticii greoaie. Şi Tetraevanghelianrul din anul 1561 a fost punctul de plecare care a dat consistenţă muncii sale ulterioare.

De asemenea, Coresi contribuie şi la îndreptarea ortografiei limbii române, prin faptul că stabileşte reguli de despărţire a cuvintelor, făcând scrisul mai uşor de înţeles şi răspândit, influenţând în acest fel şi ortografia actelor şi documentelor din cancelariile domneşti.

Lui Coresi îi datorăm impunerea acestui grai la baza limbii române literare, avantaj de care ne bucurăm cei ce folosim în prezent limba română, generații care am moștenit acest dar, fără să cunoaştem poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute sau eforturile unor adevăraţi eroi naționali care au făcut să se nască, să se dezvolte și să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

Sursă: Prima carte tipărită în limba română

„Aferim!” – hipsterizarea istoriei

„Aferim!” a împărțit comentatorii de cinema în două categorii. Majoritatea cronicarilor cu experiență, obișnuiți să ia poziție de drepți în fața statuetelor impozante, consideră de la sine înțeles că filmul, de vreme ce vine acasă cu un Urs de argint, mai-mai că este o capodoperă. În schimb, jurnaliști de opinie, comentatori ocazionali de cinema, neînrobiți de complexele palmaresurilor (Cornel Nistorescu, Mihnea Măruță sau tânărul eseist Ninel Ganea), judecă filmul mult mai liber și mai dezinvolt, ca pe un produs cultural care ar trebui să spună ceva semnificativ într-un mod semnificativ… și nu o face.

Din punctul de vedere al meșteșugului, caracteristica filmului lui Radu Jude nu este autenticitatea, ci clișeismul: compozițiile de masă par copiate după pânzele lui Theodor Aman, costumele par furate de la Muzeul Satului, ca în filmele istorice românești din epoca Ceaușescu. Nici urmă de spontaneitate în replici, care nu se nasc din starea actoricească, ci par citite de pe hârtie,  de către actori a căror expresivitate nu o vedem, pentru că nu există – și iar ne întoarcem, fatal, la filmele istorice de mucava ale epocii de tristă amintire. Singura diferență este că la Radu Jude e mai multă mizerie – menajeră, lexicală și de moravuri: dar nu mizeria creează cota de realism a unui film istoric.

Dar nu vibrațiile estetice sunt piatra de poticnire a filmului, nici cele care i-au adus Ursul, ci teza istorică și ideologică. Aceasta e miza polemicilor din jurul filmului. Din acest punct de vedere, filmul este de la un cap la altul subordonat pretinsei teze a unei Valahii fatalmente înapoiate, jegoase, concupiscente, șovine, blasfemiatoare, fără ideal și fără Dumnezeu… Toate astea sunt îndesate în ochii spectatorului cu tezismul furios și suficient al celui ce vrea să demonstreze cu orice preț o părere preconcepută, prin fabricarea de evenimente și conjuncturi care să o ilustreze.

Parti-pris-ul auctorial sare în ochi, de la prima la ultima rolă a filmului. Pelicula pretinde a vorbi despre ură, discriminare și ignoranță, fiind ea însăși realizată cu ură și ignoranță față de o istorie neînțeleasă, citită de pe ecranul Ipod-ului, batjocorită înainte de a fi asumată; realizată cu incriminarea constantă și maladivă a clerului ortodox și a credinței creștine, ca factori principali ai așa-zisei „înapoieri valahe”, încât te întrebi dacă nu cumva caricaturizarea obsesivă a Ortodoxiei și a românismului, prezente de la primul la ultimul cadru, au fost motivația principală a realizării peliculei. De la preotul care aberează pe teme biblice și rasiste, la starețul mănăstirii, rasist „din politețe”, la preotul de pe uliță, care se prăbușește amețit de băutură, până la preotul-marionetă bătut din sceneta de teatru stradal și la preotul slab de minte din povestirea petrecăreților de la cârciumă – cam mulți, nu-i așa? – cu toții sunt niște caricaturi ignobile și monotone, care nu-și merită locul sub soare. Pentru toți, „țiganii e ciori”, „românii e buni”, iar celelalte nații sunt purtătoare de păcate care mai de care mai hilare, înșiruite într-un pomelnic rabelaisian – aceste e laitmotivul care a stârnit aplauzele de la Berlin.

Singurele personaje luminoase sunt cei doi robi țigani, delincventul Carfin (interpretat de Cuzin Toma, care ar fi meritat mai multe prim-planuri), în a cărui căutare, găsire și pedepsire constă miza narativă a filmului, și puradelul aciuat pe lângă el, ridicat de zapciu ca ”bonus” și vândut la piața de robi. Replicile jalnice ale copilului înfometat, pus în târg la mezat („Cumpărați-mă, cinstiți boieri, că sunt harnic!”) constituie singurul moment de emoție autentică și vibrație umană al filmului. Restul e caricatură ignobilă, modelată după normativele de bună-purtare politică răsturnate, în care istoria este tratată cu un maniheism infantil, cu totală ignoranță în chestiuni de istoria mentalităților.

Epoca lui Anton Pann, ilustrată în film, nu a fost roz, dar nici monocromă și duhnind iremediabil a hârdău (menajer, moral și verbal), așa cum o prezintă Jude&Lăzărescu. A fost una a simplității sapiențiale, rafinamentului și pudorii, surprinse în literatura vremii (pe care autorii o enumeră abundent în genericul final, ca pe o bibliografie bifată, însă degeaba). Dar toate aceste rafinamente rămân inaccesibile autorilor, care cred că pot sintetiza, fie și în variantă caricaturală sau în realismul lui Nicolae Filimon, spiritul sfârșitului de ev fanariot într-o suită de dialoguri vulgare și întâmplări anecdotice al căror numitor comun este mahalaua (care, apropo de mentalități, ține de altă epocă). Într-o vreme când salutul de obște al românilor era binecuvântarea pascală, iar formulele verbale aveau iz de proverb, este strident de inadecvată înțesarea limbajului personajelor cu o densitate de înjurături și obscenități scuipate la tot pasul, până și în loc de salut.

De unde atunci marele Urs de argint? Premiile țin, și ele, de mentalități. Căci președintele juriului competiției principale de anul acesta de la Berlin a fost Darren Aronofsky, ignorant în materie de Biblie și mentalități, dar mare iubitor de efecte speciale, ceea ce a putut dovedi cu prisosință în penibila sa superproducție Noah, iar ceilalți jurați, cineaști de prin toate colțurile lumii, mai puțin Europa de Est, nu prea aveau de unde să știe cum e cu Bizanțul, Fanarul și Ortodoxia. Dar un film care demască robia țiganilor merită din principiu premiat, nu-i așa?

Sursă: „Aferim!” – hipsterizarea istoriei

SĂ MAI GÂNDIM ȘI ROMÂNEȘTE !

Vizita lui Emmanuel Macron în România a arătat din nou lipsa de viziune națională pe care statul român o manifestă tot mai des. Politica externă a statului român s-ar putea traduce sub titlul ,,pentru alții mumă, pentru el însuși ciumă!,,. Cred că atât președintele Klaus Johannis, cât și primul ministru , Mihai Tudose, și ceilalți reprezentanți ai executivului ar fi trebuit să manifeste un plus de reticență la politica agresivă a omologului francez.

Probabil, pentru cei care cred că orice ,,nu e PSD,, este ,,de dreapta,, ar suna scandalos ce urmează să spun, însă președintele Macron, fost ministru al economiei în dezastruosul guvern al Franței, condus de Manuel Valls, a dovedit prin vizita sa la București că este deopotrivă un socialist sub aspectul politicilor economice cât și un promotor al globalismului care neagă relevanța statului națiune. Să o luăm pe rând .

Sub aspectul contractelor militare cele 2 înțelegeri, cea cu privire la elicopterele fabricate de Airbus la Ghimbav și cea cu privire la achiziționarea de rachete de rază scurtă de acțiune, nu se justifică sub aspectul necesităților armatei române, la acest moment. Acordarea de contracte preferențiale, de ajutoare de stat, culmea unor companii străine pe teritoriul României, în baza conceptului de ,,investitor strategic,, reprezintă o îndepărtare de la principiile pieței libere concurențiale. Faptul că România a convenit la un 2% din PIB pentru sectorul militar, asta nu înseamnă că acești bani trebuie să meargă exclusiv în afaceri costisitoare pentru România și care să deblocheze stocurile unor companii străine .

Armata română se confruntă cu probleme grave precum salarizarea mizerabilă a gradaților și cadrelor militare, lipsa dotărilor moderne, rămânarea bazelor militare la nivelul de infrastructură și logistică de acum 30 de ani și nu în ultimul rând uzura echipamentelor militare și a tehnologiei folosite. Îmi povestea acum ceva vreme un înalt ofițer din rândul comandanților forțelor terestre cum, astăzi, nu doar că tinerii pregătiți nu mai sunt atrași de cariera militară ci cum, deja mulți specialiști și buni profesioniști din rândul forțelor armate pleacă din armată și chiar din țară din cauza lipsei condițiilor și a perspectivelor nu tocmai încurajante. S-a gândit oare cineva că poate, acele miliarde pentru apărare, ar trebui prioritizate în investiții în resursa umană din sectorul apărării ?

Probabil că și președintele României a fost surprins de retorica omologului francez cu privire la așa numitul ,,dumping social,,. În fapt această este un construct doctrinar tipic socialist care presupune intervenționism centralizat, piețe controlate și respingerea principiului libertății pieței forței de muncă și implicit principiul fundamental pe baza căruia a fost construită Uniunea Europeană, libertatea de mișcare a persoanelor. Acceptarea de către statul român, a unei discriminări a muncitorilor și întreprinzătorilor români pe teritoriul Franței, pentru simplul motiv că statul francez nu acceptă competiția și nu crede în piața liberă, ar reprezenta o umilință fără margini și o declasare a României în rândul națiunilor europene. Prețul forței de muncă este determinat de raportul cerere – ofertă, iar nu de interesele unui guvern anume de a favoriza anumite companii. Spun acest lucru mai ales în contextul în care, numeroase companii franceze și nu numai, inclusiv unele cu capital majoritar de stat, au beneficiat de largi facilități , pe deplin neconcurențiale, din partea statului român în ultimii 20 de ani, unele construind adevărate rețele monopoliste care au dat peste cap piața românească precum s-a întamplat în sectorul de retail.

Cred că România poate răspunde foarte ferm acestei provocări la adresa întregii piețe europene, că vorbim aici de tot spațiul UE, punând în aplicare directiva 1164/2016 privind stabilirea normelor împotriva practicilor de evitare a obligațiilor fiscale care au incidență directă asupra piețelor interne, pe scurt spus, o formă de impozitare direct la sursă a acelor companii multinaționale care externalizează anual miliarde de euro prin diverse metode care dezavantajează grav mecanismele de piață și duc la dispariția egalității de șanse între contribuabili. PNL a inițiat anul trecut o propunere legislativă de punere în aplicare a acestei directive, dar PSD și aliații săi au avut grijă, ca, undeva după Crăciun, anul trecut, să încheie procedura legisltivă prin clasarea de către Senat a acestei propuneri. De atunci, noi, cei din PNL, am cerut constant guvernului să pună în aplicare directiva, dar cei din PSD și ALDE s-au eschivat permanent .

Un alt aspect sensibil îl reprezintă insistența lui Emmanuel Macron pentru 2 chestiuni care sunt căi de vulnerabilizare a Europei. În primul rând ideea unei mai mari ,,integrări militare,, în cadrul UE este o propunere mai veche, primită ,,entuziast,, de Rusia, deoarece ideea unei armate europene are un efect simplu, respectiv limitarea rolului NATO în Europa și destabilizarea spațiului de convergență politico-militară al Atlanticului de Nord. Pe scurt, sunt curente de opinie, în unele țări europene care vizează construirea unui organism militar foarte birocratizat și costisitor prin care să nu obținem nimic, în afară de perturbarea activității NATO în Europa și o reducere indirectă a impactului Statelor Unite ale Americii asupra politicii de securitate și apărare a spațiului european. În al doilea rând, Macron a afirmat public în România faptul că dorește o politică unică în materie de migrație și azil la nivel european.

Propunerea centralizării la Bruxelles a politicii în materie de migrație și azil, pe lângă subminarea suveranității naționale și încălcarea unor principii de bun simț acceptate la nivel internațional, ar duce și la predispunerea spațiului european la extinderea și generalizarea amenințării terorismului de factură jihadistă, la creșterea influenței rețelelor criminale de trafic de persoane și nu în ultimul rând la haos social și la costuri publice uriașe pe care foarte multe țări din spațiul comunitar nu și le permit. Valul imigrației necontrolate, susținut abil de unii lideri europeni, va genera doar instabilitate, sărăcie și nu în ultimul rând, pierderea deopotrivă a identității naționale a fiecărei țări în parte cât și a identității europene în ansamblul său, o identitate profund creștină și care pune în mijlocul său libertatea, demnitatea persoanei și pluralismul democratic. Deci, cam asta înseamnă solidaritate pentru domnul Macron : împiedicarea mișcării libere în spațiul comunitar la schimb cu migrație necontrolată din afara Europei !

Trăim într-o lume în care, parcă, cu excepția României, toți ceilalți își văd interesele. Și fac bine pentru ei lucrul acesta. Poate, dacă ne amintim pilda celor care, indiferent de opțiunile lor politice, au dus cu succes și îndârjire lupta pentru unitate națională de acum un secol, ne vom întoarce treptat la singura politică sănătoasă pentru România , politica ,,instinctului național,,.

Autor: Daniel Gheorghe, Deputat PNL