Arhiva | Sustine viata RSS for this section

Charlie, bebelușul condamnat la „moarte demnă” de medicii britanici, a primit drept de rezidență în SUA pentru tratament

Charlie Gard, bebelușul de 11 luni care suferă de o afecțiune neurologică genetică extrem de rară și care este ținut în viață de aparate, a primit drept de rezidență permanentă în SUA , pentru a putea fi transportat la un spital din America. Aici, speră părinții micuțului care se luptă să își țină copilul în viață, contrar deciziei justiției din Regatul Unit, va urma un tratament experimental care să-l salveze.

Cazul lui Charlie Gard, un bebeluș de zece luni aflat pe moarte într-un spital din Marea Britanie, a sensibilizat o lume întreagă, de la oameni simpli până la Papa Francisc și Donald Trump.
Decizia Congresului SUA de a acorda drept de rezidență unui copil de 11 luni poate obliga Spitalul Great Ormond Street din Marea Britanie să îi permită să plece din țară pentru a putea beneficia de terapia experimentală în America, scrie The Independent. Un congresman american a declarat că a fost adoptat un amendament „care acordă statut de rezident permanent lui Charlie Gard și familiei, astfel încât micuțul poate beneficia de tratamentul medical de care are nevoie”.
După o luptă de luni de zile in instanțele din Marea Britanie, părinților lui Charlie li s-a respins solicitarea de a beneficia de acest tratament, fiindu-le impus să-l lase „să moară cu demnitate”, deoarece nu mai are „nicio șansă” să se vindece, medicii britanici impunând deconectarea micuțului de la aparate.
Înainte de acest demers al americanilor, Charlie a fost consultat timp de cinci ore de dr. Michio Hirano, profesor de neurologie în cadrul Universității din New York, care a pus bazele acestui tratament experimental. Medicul s-a deplasat personal în Marea Britanie, având acces deplin la fișa medicală a micului pacient.
În urma afecțiunii degenerative, bebelușul suferă de leziuni cerebrale grave care i-ar fi indus orbirea, însă părinții au încercat să demonstreze că nu este orb, arătând o fotografie în care bebelușul deschide ochii.
Acest ultim demers de a călători peste ocean trebuie să fie validat de un tribunal britanic. După ce, la începutul acestui an, Curtea Supremă a Marii Britanii a pledat în favoarea deciziei de a fi deconectat de la aparate, părinții lui Charlie au apelat la CEDO, însă fără niciun rezultat.

Sursă: Charlie, bebelușul condamnat la „moarte demnă” de medicii britanici, a primit drept de rezidență în SUA pentru tratament | ActiveNews

Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copiii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. E timpul să luptăm; altfel pierim!

O nemulţumire obişnuită în cercurile pro-viaţă: De ce este adesea atât de greu ca oamenii credincioşi să fie implicaţi în cauzele sociale? Ştim că creştinii fac şi ei avorturi, lucru care ne afectează pe toţi personal. ştim că creştinii sunt, în cea mai mare parte, foarte împotriva avortului – deci nu sunt în dezacord cu mişcarea pro-viaţă. Atunci, ce îi împiedică pe atât de mulţi oameni să se implice?

Apatia este una dintre cauze. Dar adevăratul motiv este o atitudine care e mult mai adâncă. Răspunsul e simplu: oamenii care merg la biserică sunt, adesea, persoane tradiţionale, conservatoare. Şi nu fac referire aici la niciunul dintre acei termeni prin care obişnuieşte analiza politică să descrie poziţiile politice specifice. Înţeleg pur şi simplu că ele sunt persoane care vor să muncească, să-şi crească copii şi să fie lăsate în pace.

„Aţi întâlnit vreodată un părinte a nouă copii care să fie un activist democrat?” a întrebat Dennis Prager în cadrul unei întâlniri. Au râs cu toţii. Chiar dacă poate că nu toţi ştiau de ce e atât de amuzant – era totuşi un gând absurd. Un astfel de părinte, presupune fiecare, ar avea lucruri mai bune de făcut. Oameni ca bunicii mei, care au imigrat practic fără niciun ban în Canada din Olanda în 1953, au început să lucreze pământul, au crescut 11 copii în ferma pe care au construit-o cu sudoare, sânge, trudă şi lacrimi. Erau prea ocupaţi cu creşterea copiilor şi asigurarea hranei pentru a da atenţie cârâielilor feministelor canadiene sau altor activişti.

Aici se ascunde problema pe care o are mişcarea pro-viaţă şi pro-familie în a recruta persoane conservatoare, care să implice cultura pentru a combate relele sociale ce infectează societatea noastră: Este în mod fundamental străină de „activism”. Însăşi expresia „activist conservator” pare a fi ceva de genul unei contradicţii în termeni. Conservatorii şi tradiţionaliştii obişnuiţi nu vor să schimbe lumea. Ei vor să trăiască în ea şi să nu fie deranjaţi.

Este vorba despre însăşi esenţa cuvântului – „a  conserva”. În mod evident diferit ca temperament de „liberal”, care înseamnă acţiune de „liberalizare”. De aceea, mulţi oameni credincioşi şi mai neîncrezători vor considera că cuvântul „activism” poartă cu el un damf de liberalism. Ambrose Bierce a definit în mod strălucit diferenţa dintre cele două temperamente atunci când a definit un conservator ca fiind „Un politician care este îndrăgostit de relele existente, spre deosebire de un liberal care vrea să le înlocuiască cu altele”.

Şi astfel ajungem la descoperirea neplăcută din prezent că, dintr-o perspectivă culturală, tradiţionaliştii şi conservatorii au fost înfrânţi pe toate fronturile în războiul cultural. În cea mai mare parte nici nu ne-am manifestat. Ne-am crescut familiile, am construit ferme şi afaceri şi am fost prezenţi la ceremoniile religioase, în timp ce revoluţionarii secularişti au cucerit industria divertismentului, media, universităţile şi, în final, sistemul de educaţie public, care acum serveşte supus ca o conductă pentru „valorile” seculare. Rugăciunea este dată afară, teoria sexului liber este băgată înăuntru şi mulţi conservatori de vârstă mijlocie au avut recent ocazia să se înece cu cafeaua în timp ce se holbează la ziarul lor: „Cum au putut să se schimbe atât de repede lucrurile?”

Ele, desigur, nu s-au schimbat foarte repede. Revoluţia sexuală s-a declanşat în urmă cu peste 60 de ani. Dar doar acum, pentru prima dată, oamenii încep să se trezească şi să realizeze că ceea ce se întâmplă nu este ceva ce se poate ignora, deoarece, foarte repede, a început să ni se întâmple nouă. Deja, influenţele industriei de divertisment şi ale pornografiei sunt evidente la tineri. este motivul pentru care publicaţiile creştine deplâng apariţia “ateiştilor sexuali” – oameni care încă cred în Dumnezeu, dar nu consideră că regulile Sale se aplică vieţii lor sexuale. Bisericile din toată America de Nord îi pierd masiv pe tineri pentru că sistemul public de educaţie face ceea ce este pus să facă: să planteze scepticismul, să submineze credinţele oricărui copil dintr-o familie creştină, şi apoi îi trimite la universitate pentru ca facultăţile de acolo să termine treaba. Acesta este motivul pentru care un uriaş număr de creştini îşi pierd credinţa în timpul universităţii.

Nici guvernul nu ne mai lasă în pace. După cum am mai scris  referitor la războiul din Ontario privind educaţia sexuală, guvernul are nevoie de posibilitatea de a reeduca copiii după valorile seculare ale sistemului lor secular şi va porni războiul cu părinţii pentru dreptul de a face astfel. În unele state europene copii sunt luaţi de lângă părinţii lor pentru că credinţele creştine îi pot „afecta” pe copii – iar unii universitari deja anunţă că creştinătatea persoanei va fi în curând „tratabilă”.

Conservatorii doresc să fie lăsaţi în pace să-şi crească copii. Din nefericire ei nu vor fi.

Seculariştii nu au avut niciodată intenţia de a ne lăsa să ne croim enclave în care să putem trăi în pace  – iar legislaţia, precum Alberta Bill 10, care îi va forţa pe cei ca fac şcoala acasă, sau în şcolile particulare, să-şi schimbe programa privind educaţia sexuală, este pur şi simplu cea mai recentă dovadă.

Rolurile s-au inversat. Acum ideologia progresivă seculară este status quo-ul, după ce s-a infiltrat şi s-a stabilit în fiecare instituţie importantă.  Ei au câştigat un nou status quo pe când noi, tradiţionaliştii, am rămas cu nimic pe care să-l putem „conserva”. Nu mai putem fi Chamberlain care cedează teritoriu bucată cu bucată – suntem de fapt broasca din oala cu apă fierbinte şi trebuie să ne decidem cum să înfruntăm aceste uzurpări pentru a păstra libertatea de care avem nevoie ca să trăim ca creştini într-o societate care ne tratează cu tot mai mult dispreţ.

Cum mai poate fi cineva un conservator într-o societate în care nu i-a mai rămas nimic de conservat şi totul pentru a se lupte? Este o întrebare presantă, iminentă, care necesită atenţia noastră. Sarcina dublă de a trece copiilor noştri credinţa noastră creştină şi de împiedica guvernul de a interfera în acest proces era odată uşoară – puteam trăi şi să-i lăsăm şi pe alţii să trăiască. Aceasta a fost însă o strategie nefericită, în special pentru că ignora masiva pierdere de viaţă prin avort care avea loc în oraşele şi cartierele noastre. A ne ridica pentru vecinii noştri pre-născuţi nu este numai o „cauză”, ci şi o poruncă biblică. Şi acum, este în chiar interesul nostru să ne implicăm. Nu sunt numai copiii altora pemtru care trebuie să ne facem griji, ci chiar ai noştri. Nu vom mai avea liniştea de a ne creşte copiii în felul în care au făcut-o părinţii şi bunicii noştri. A venit momentul să-i spunem Adevărul puterii.

Autor: Jonathon Van Maren

Traducere: Paul Ghiţiu
Sursa: LifeSiteNews

Sursă: Dragi creştini: Nu mai e îndeajuns să muncim, să ne creştem copiii şi să sperăm că vom fi lăsaţi în pace. E timpul să luptăm; altfel pierim! – Solidaritate europeană

Sursă: Rezistența Creștină | ‘Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii’ (Efes. 6:14)

Mexic: Autocar al unei organizații pro viață și pro familie, VANDALIZAT de susținătorii LGBT si pro-avort

Un autocar al unei organizații care promovează valorile familiei tradiționale (ConFamilia), străbătând Mexicul, a fost ținta atacurilor apărătorilor comunității LGBT în orașul mexican Puebla. Reprezentanții organizației care au ca slogan #DejenAMisHijosEnPaz (Lăsați-mi copiii în pace), care sunt anti avort,  nu sunt de acord cu homosexulitatea și nu vor ca cuplurile formate din persoane de același sex să aibă dreptul de a înfia copii au fost, dumincă, 25 iunie, au intrat în vizorul adepților mișcării LGBT.

Autocarul organizației a fost vandalizat, fiind mânjit cu vopsea,  pictat cu mesaje pro homosexualitate și pro avort. Furia apărătorilor comunității LGBT n-a cruțat nici roțile autocarului, care au fost tăiate, în timp ce partea din față a vehiculului a fost atacată cu ouă și cu pietre. „Plecați, plecați!”, „Afară cu asasinii”, „Plecați din acest oraș” au fost doar câteva dintre sloganurile strigate de apărătorii drepturilor homosexualilor și pro avort, în timp ce formau un lanț uman pentru a forța autocarul să părăsească zona.
Una dintre femeile care fac parte din organizația pro familie a ieșit din mașină pentru a vorbi cu protestatarii, dar a fost insultată și acuzată de ipocrizie, fiind nevoită să urce la loc, scrie diariocambio.com.

Sursă: Mexic: Autocar al unei organizații pro viață și pro familie, VANDALIZAT de susținătorii LGBT | ActiveNews

Parintii, copiii si joaca

Joaca este indispensabila in dezvoltarea normala a unui copil.

Un preot de mir se spovedea la un parinte calugar. Dupa ce i-a nascut sotia, parintele de mir a primit de la calugarul duhovnic urmatorul cuvant: „Iti dau canon sa te joci cat poti de mult cu copilul tau.” Parintele de mir, deosebit intru toate, a primit ca pe o mare mangaiere acest canon, pe care l-a implinit vreme de sapte ani… si inca il mai implineste. La randul sau, in chip duhovnicesc, calugarul a aratat ca intelege cu adevarat taina familiei, a parintilor si a cresterii copiilor.

Inca de la nastere, copilul manifesta o inclinatie spre joaca. Mai apoi, prin joaca, copilul imita si cauta sa inteleaga mai bine lumea parintilor sai. Pentru fiecare copil, joaca este o activitate serioasa, in care el se implica total. Pentru aceasta, timpul pe care copilul il petrece jucandu-se trebuie respectat si valorificat cu multa atentie de catre parintii sai.

Copilul nu se bucura insa atat de jucarii, cat se bucura de cel cu care se joaca.

Joaca este mult mai mult decat a cumpara copilului jucarii si a-l lasa singur cu ele. Astazi, multi parinti cumpara pentru copiii lor cele mai scumpe jucarii si-i lasa pe acestia singuri, cerandu-le sa se joaca in liniste, in timp ce ei isi vad de viata lor personala (adevarat egoism). Unii ca acestia, desi trec in mod desavarsit cu vederea timpul si felul in care copiii lor se joaca, le pretind acestora sa aiba un comportament perfect, pedepsindu-i cu usurinta, atunci cand gresesc sau nu asculta.

Pentru ca nu orice joaca este benefica, precum si nu orice jucarie, parintii trebuie sa se joace impreuna cu copilul, cautand sa-l ajute in formarea lui interioara, prin indreptarea acceselor de manie sau de violenta, atunci cand nu reuseste sa faca un lucru, precum si prin incurajarea atentiei si a rabdarii.

Cand copilul se joaca frumos, cu grija si cu mila, acest lucru arata ca el are in minte un model frumos al omului care trebuie sa devina. Cand copilul se joaca insa intr-un mod agresiv, cu violenta si cu duritate, atunci el este deja supus unor tendinte patimase, care se vor transpune in viata de mai tarziu. Mai ales pe acestea din urma trebuie parintii sa le urmareasca si sa le vindece, cat inca se mai pot vindeca.

Precum se stie, jucariile „programeaza” cumva comportamentul copilului, atat prin continutul lor, cat si prin utilizarea lor. Pentru fiecare copil, jucariile sunt purtatoare de informatii, acestea constituind lumea lui. Cand jucariile intruchipeaza personaje negative, agresive sau patimase (arme, roboti, monstri etc), ele devin „antijucarii”, emanand o putere distructiva. Pentru a avea un copil dezvoltat normal, cu un suflet sanatos, parintii trebuie sa le aleaga cu grija jucariile acestuia.

Multi copiii au uitat parca sa se mai bucure, ei fiind adesea tristi, posomorati, plictisiti etc. Bucuria unora ca acestia este inlocuita, cu o viteza inspaimantatoare, de o plictiseala sufocanta si de o starea bolnavicioasa. Am vazut adesea copii ai unor familii instarite, incarcati cu jucarii foarte scumpe, cum stau tristi, privind spre cei care se joaca in nisip sau alearga unul dupa celalalt. Singura bucurie a celor dintai vine in momentul in care alti copii se aduna in jurul jucariei lor. Atunci, intristarea este inlocuita de mandria de a avea un lucru pe care ceilalti nu il au.

Bogatia materiala a parintilor duce adesea la saracia sufleteasca a copiilor, care sunt goliti de simplitate, de bucurie, de mila, de smerenie, de curatie etc. Cel bogat ii cumpara copilului cele mai scumpe si mai sofisticate jucarii, iar apoi il lasa pe acesta singur cu ele, pe cand cel sarac mai mult inventeaza jucarii, decat cumpara, insa nu il lasa pe copil singur, ci se aseaza langa el si se joaca impreuna.

De multe ori, bogatia mananca in intregime timpul parintilor, le consuma energia si ii face inapti de a se mai juca rabdator impreuna cu copiii lor. Sunt convins ca, daca le-ar sta in putere, copiii ar lua banii alocati pentru jucarii si ar cumpara cu acestia o parte din timpul parintilor, spre a se juca impreuna cu ei.

E mult mai bine sa te joci cu copilul tau, decat sa-i cumperi jucarii cu care, mai apoi, sa-l lasi singur.

Petrecand impreuna acest timp de joaca, deosebit de important pentru copil, acesta se va simti mult mai atasat de parintii sai.

Joaca de unul singur este foarte buna pentru copil, atunci cand survine in chip firesc, din cand in cand. A-l lasa insa pe copil de unul singur aproape tot timpul, doar cu jucariile, inseamna a nu-l iubi cu adevarat. Pentru ca iubirea este odihnitoare si jertfelnica, in acelasi timp, parintii nu trebuie sa vada o povara in a se juca impreuna cu copiii lor.

Copiii plini de bucurie, care se joace neconditionat, atat singuri, cat si cu parintii lor, ne arata tocmai acea curatie la care suntem si noi chemati sa ajungem. Bucuria multor copiii vine tocmai din faptul ca parintii lor isi fac zilnic timp sa se joace impreuna cu ei, macar vreme de un ceas.

Teodor Danalache

Sursă: Parintii, copiii si joaca

Constantin Necula la dezbaterea USR: „Familia tradiţională nu este negociabilă cu niciun partid, cu nicio ideologie!”

Dezbaterea propusă de USR la Sibiu pe tema familiei tradiţionale şi a familiei moderne s-a întins vineri după-amiaza pe parcursul a aproape trei ore în care specialişti, profesori, politicieni şi simpli sibieni au dezbătut aprins tema referendumului pentru familia formată din femeie şi bărbat, dar şi cea a parteneriatului civil. Preotul prof. dr. Constantin Necula, Dan Barna, deputat USR în Parlamentul României, prof. dr. Sebastian Moldovan, prof. dr. Simona Câmpean, sociolog şi Eniko Gall, Asociația ALEG, au vorbit fiecare pe tema familiei, după care au intrat în dialog cu publicul.

  • Sper din toată inima să înţelegem un singur lucru: familia tradiţională nu este negociabilă cu niciun partid, cu nicio idiologie şi cu nicio atitudine„, a spus părintele Constantin Necula.

El a vorbit şi despre atacurile virulente la adresa Coaliţiei pentru Familie, care s-au îndreptat şi asupra Bisericii Ortodoxe, în condiţiile în care în coaliţie el este singurul membru preot, şi despre faptul că la nivel central tema familiei tradiţionale este susţinută de mediul politic în funcţie de anumite interese.

  • Odată în plus am învăţat, din Coaliţie, că nu te poţi baza pe niciun partid din România atunci când vrei morală – nu pe oameni din partid, ferească Dumnezeu!, dar pe nicio structură din partid – şi că în general este bine să nu te aliezi cu niciun partid, dacă vrei să faci ceva pentru ţara ta şi să iasă bine„, a spus pr. Necula.

În ceea ce priveşte parteneriatul civil, previziunile sale sunt că acesta va deveni un fapt real.

  • E clar că vom pierde meciul cu Statul Român. Statul Român va face, ca de obicei, jocul teribil de diplomatic cu interesul naţional. Şi ne vor zice: facem referendumul, semnăm pentru referendum, dar dăm drumul la parteneriatul civil, un fel de „trebuie să le dăm ceva”. Şi o să spun că în spiritul democratic este ok. În spiritul moral, mă abţin„, a completat pr. Necula.

Dan Barna: Referendumul este un recensământ pentru dezbinare

Dan Barna, parlamentar din partea USR, a declarat că tema referendumului este una falsă şi că partidul şi-a asumat o linie în această privinţă.

  • Tema familiei tradiţionale a devenit modificarea în Constituţie a termenului căsătorie între soţi cu căsătorie între un bărbat și o femeie. Asta este tema aflată în dezbatere publică şi în Parlament, ceea ce este un subiect profund fals, consider eu. Pentru că în momentul în care, să spunem că Referendumul va avea loc, să spunem posibil, cu certitudine, referendumul acesta ce va arăta? Eu îl consider – şi este o poziţie pe care o susţin destul de clar – acest referendum este de fapt un recensământ pentru dezbinare pentru că el nu face decât să ne numere câţi din actuala societate adoptă asumat principiul libertăţilor civile şi câţi din actuala societate (…) sunt pentru familia aşa zis tradiţională. De ce spun că este falsă? Există în România vreo iniţiativă care să promoveze căsătoria între persoane de acelaşi sex? Nu. De ce ? Pentru că ştim cu toţii că în acest moment societatea noastră nu este în acea etapă de evoluţie de valori, de educaţie, de ce vreţi dumneavoastră”, a spus Dan Barna.

El a adăugat că nicăieri în lume nu se fac referendumuri asupra drepturilor şi că acest referendum nu va schimba nimic pentru familiile din România.

Părintele Necula: Sunt lucruri care nu pot fi schimbate niciodată, iar anatomia umană face parte din ele

  • Noi ne tensionăm unii pe alţii, ne pierdem respectul pe care spunem că îl propovăduim şi de foarte multe ori spunem lucruri care nu sunt reale. Eu m-am săturat de minciunile împotriva familiei româneşti. Mi-e până în gât să aud că noi suntem din Evul Mediu, când de fapt noi suntem un pic mai vechi decât Evul Mediu. Să aud tot timpul că suntem nişte spălaţi pe creier şi nişte prostalăi că nu gândim ca ceilalţi”, a mai spus pr. Necula.

Profesorul sibian a vorbit despre faptul că este riscantă o declaraţie potrivit căreia referendumul este unul al dezbinării.

  • Principiul referendumului este că o mână de oameni – de data asta sunt trei milioane! – vine să spună că în raport cu un anumit conţinut moral al ţării are o opinie care trebuie să fie respectată şi pentru a fi respectată trebuie să fie stipulată într-un document. (…) Există lucruri care se pot schimba în viteză foarte mare şi sunt lucruri care nu pot fi schimbate niciodată, iar anatomia umană face parte din ele. (…) O discuţie pe familia tradiţională trebuie să spună că noi înşine suntem familia tradiţională. Deocamdată morfologic, fizic, matematic, chimic, nu ne-am născut altfel. Pot să spun că afecţiunea suferă pe tot parcursul vieţii noastre când nu ni se respectă nişte principii de educaţie fundamentală, unul dintre acestea este punerea la zid că ai altă opinie decât celălalt„, a mai spus Constantin Necula.

El a declarat că orice împingere a reacţiei ortodoxe către fanatism nu are legătură cu realitatea şi nu face bine nimănui.
În sală au fost prezenţi mulţi tineri, preoţi de alte confesiuni decât cea ortodoxă, studenţi. Între cei care au vorbit s-a aflat şi Ciprian Ciocan, de la Fundaţia Comunitară Sibiu.

Sursă: Constantin Necula la dezbaterea USR: „Familia tradiţională nu este negociabilă cu niciun partid, cu nicio ideologie!” | Actualitate | Tribuna

Cine pe cine „amenință“? 

Atunci cînd invididul izolat se confruntă cu numere mari – precum cele „trei milioane de semnatari“ ai petiției asumate de Coaliția pentru Familie –, el resimte o teamă obscură: numerele mari au o neplăcută vibrație totalitară, care amintește de implacabilele „unanimități“ din vremea comunismului.

Evident, CPF nu este nici un partid (cu atît mai puțin unic), nici măcare o „mișcare“ compactă, supusă unei ideologii omogene. Chiar și așa, CPF i-a „speriat“ pe mulți, ca și cum ar fi avangarda unei teocrații, preludiul unei gîndiri unice, anticamera liberticidă a unui masiv atentat la democrație. Cred – și în acest caz – că o reacție informată și moderată e de preferat uneia strict emoționale și excesive. S-au spus multe despre CPF, dar ea nu reprezintă, pentru mine, decît o majoritate de cetățeni români cu gusturi mai conservatoare.

Această majoritate e favorabilă tradiției și tradițiilor, adică „predaniei“ ortodoxe (ca ethos local) și cutumelor moștenite. Nimic rău în asta. În fond, pomenita majoritate traduce mai mult decît un asemenea atașament: putem vedea în conduita (și vagul ei program) o anumită agasare față de viteza schimbărilor socio-culturale inerente noului val de occidentalizare din România „tranziției“. A-ți dori să „moderezi“ invazia romglezei, marotele superficial exaltate ale corectitudinii politice sau impactul globalizării reprezintă o reacție legitimă, care are dreptul de a se exprima ca atare. Personal, mă simt cumva prins la mijloc: n-am pledat, oare, în toate scrierile mele, pentru apropierea ortodoxiei noastre latine de matricea ei occidentală? Pentru dialog ecumenic și depășirea întîrzierilor istorice provocate de glaciațiunea comunistă?

Nu sînt oare un om „călătorit“, care a acumulat multiple experiențe internaționale și aparține familiei spirituale cosmopolite, pentru care etnocentrismul e o pacoste și izolaționismul geopolitic, o catastrofă? Ba da. Pe de altă parte, nu cred că tot ce e „occidental“ e binevenit, justificat și urgent. Sînt un critic al decreștinării civilizației euro-americane. Consider că nu avem un viitor, dacă negăm trecutul nostru atît de intim impregnat de revelația christică și de duhul Evangheliei. Prin urmare, sînt foarte empatic față de conservatorismul CPF, temîndu-mă simultan de posibilele sale instrumentalizări orto-naționaliste.

De aceea, mi se pare cu atît mai oportun să vedem ce „cuprinde“ de fapt această apărare a „familiei tradiționale“. În primul rînd, e un semnal de alarmă față de sfîșierea familiei din pricina emigrației economice, a ratei divorțurilor, abandonului școlar, alcoolismului și „egoismului corporatist“ (care-i împinge pe tineri spre amînarea căsătoriei în favoarea carierei și spre concubinaj, sau formule de parteneriat volatil). În al doilea rînd, e o transcriere civică a unui ethos coeziv, dar dispersat: o majoritate morală tăcută capătă o voce distinctă. Puși în fața Leviathanului birocratic (anonim, spoliator și inamical), cetățenii „obișnuiți“ vor să salveze familia nu doar din instinctul perpetuării (pe fondul unei demografii „salvaționiste“), ci și pentru că ea reprezintă corpul intermediar care-i poate proteja în fața unei administrații aleatorii, care schimbă legile des, pe măsură ce le face mai puțin utile în orizontul binelui comun.

În fine, cred că semnatarii petiției CPF (care va duce, pesemne, la organizarea unui referendum) leagă identitatea confesională (nu neapărat ortodoxă, ci larg creștină) de identitatea lor națională: au curajul de a gîndi împreună spiritualul și civicul. Chiar dacă democrația le separă, nu e obligată să le opună.

Ce lipsește e tocmai dialogul calm, pe cît posibil pertinent, cu „cealaltă tabără“. Văd schimburi caricaturale de etichete infamante, dar nu și bunăvoință, negociere rațională sau deschidere sinceră. Dacă le vom obține, vom putea avansa, printr-o înțelegere reciprocă, pentru că nici semnatarii CPF nu sînt „pupători de moaște din Evul Mediu“, nici oponenții lor nu sînt demoni dizolvanți, agenți ai unei apocalipse globaliste. Să încercăm, așadar!

Teodor Baconschi

Sursă: Cine pe cine „amenință“? – Dilema Veche

SUA se opune limbajului pro-avort în rezoluțiile ONU și afirmă inexistența „dreptului” la avort

Misiunea Statelor Unite ale Americii la Organizația Națiunilor Unite confirmă virajul de 180 de grade față de poziția fostei administrații, sau, ca să o cităm pe Ambasadoarea Nikki Haley, faptul că „there is a new sheriff in town”.

Cu ocazia adoptării de către Comisia pentru Drepturile Omului a ONU, reunită la sediul din Geneva pe 16 iunie, a unei rezoluții privind eliminarea violenței îndreptate contra femeilor (A/HRC/35/L.15: Accelerating efforts to eliminate violence against women: engaging men and boys in preventing and responding to violence against all women and girls), Primul Secretar al delegației americane, Jason Mack, a confirmat sprijinul pentru „spiritul” rezoluției anti-violență și că SUA s-au alăturat celorlalți membri ai Comisiei

„în condamnarea tuturor actelor de violență îndreptată contra femeilor și fetelor și în solicitarea eliminării tuturor formelor de violență bazată pe sex, inclusiv traficul sexual al femeilor și fetelor”.

Apoi însă, oficialul american a declarat că „SUA trebuie să se disocieze de consens, specific pe tema accesului la avort în condiții de siguranță”.

Mai exact, SUA s-au opus adoptării secțiunii 9 (d) care includ verbiajul uzual pro-avort în astfel de documente, precum referirea la „avortul în condiții de siguranță acolo unde asemenea servicii sunt permise de legea națională” în lista de „servicii de îngrijirea sănătății” care sunt necesare pentru „promovarea și protejarea drepturilor omului ale tuturor femeilor și fetelor și ale sănătății și drepturilor lor sexuale și reproductive”.

Locțiitorul Ambasadoarei Haley a explicat faptul că nu există un drept internațional recunoscut la avort și că SUA nu susține includerea accesului la avort în asistența pentru sănătate reproductivă, afirmând astfel orientarea noii administrații americane concretizată în actul de reinstaurare a Politicii Mexico City și în mai puțin cunoscuta la nivel internațional extindere a acesteia, „Protecting Life in Global Health Assistance”.

Documentul de poziție explică faptul că SUA rămân devotate „…angajamentului luat prin Declarația de la Beijing și în Programul de Acțiune al Conferinței Internaționale privind Populația și Dezvoltarea” dar că obiectează la pretențiile lobby-ului pro-avort privitoare la existența unui „drept la avort”:

„Așa cum a fost clarificat de mulți ani, există un consens international că aceste documente nu creează noi drepturi internaționale, inclusiv vreun ‘drept’ la avort. Statele Unite sprijină total principiul alegerii voluntare cu privire la sănătatea maternă și a copilului și planificarea familială. Nu recunoaștem avortul ca metodă de planificare familială, nici nu sprijinim avortul în asistența noastră pentru sănătate reproductivă. SUA sunt cel mai mare donator bilateral de sănătate reproductivă și de asistență pentru planificare familială.”

Astfel, misiunea SUA la ONU, prin opoziția față de inserarea limbajului pro-avort în rezoluție subminează tacticile pro-avort de a confisca măsuri valide de protejare a femeilor și fetelor de acte de violență pentru a promova violența și moartea aduse de avort, care pune capăt unui număr enorm de vieți și car, în cazul avortului selectiv pe criterii de sex, țintește în special fetele pentru a fi „eliminate”.

Marie Smith, Directorul Rețelei Parlamentare pentru Resurse Critice (PNCI), un grup de legiuitori din SUA și alte țări care apără și promovează dreptul la viață, a comentat astfel acțiune ambasadei americane:

„Declarația este salutată de toți cei care respectă viața de la începutul său și care obiectează față de promovarea fără sfârșit a avortului de către activiști la ONU. Sperăm că majoritatea covârșitoare a țărilor, care interzic sau restricționează avortul se vor simți încurajate și inspirate de poziția puternic pro-viață a administrației Trump și se vor alătura SUA, pentru populația aflată în cel mai mare risc: copiii din pântece.”

Sursă: SUA se opune limbajului pro-avort în rezoluțiile ONU și afirmă inexistența „dreptului” la avort

Adevărul din spatele defăimării

De ceva timp toate canalele mediatice abunda in materiale vadit defaimatoare impotriva demersului inițiat de Coaliția pentru familie pentru protejarea și susținerea familiei întemeiată pe căsătoria dintre un bărbat și o femeie. De ce atât de multă ura impotriva acestui demers prin care este apărată familia de tendințele societății moderne care îi diminuează importanța și îi cauzează degradarea? Ați avut curiozitatea să citiți care este obiectivul acestei coaliții? Unul cât se poate de pertinent și de ancorat în cotidianul societății în care ne mișcăm și care, conform statisticilor, înregistrează de câțiva ani buni o demografie  negativă, adică pierde mai mulți membri decât i se nasc.

Prin urmare, într-o societate românească tot mai îmbătrânită și mai asistată social, cu un sistem de plată a pensiilor din ce îm ce mai precar datorită numărului în scădere de contribuabili, obiectivul Coalitiei este acela de a asigura „în România un număr crescând de familii, cât mai longevive și mai numeroase, în care membrii acestora să poată beneficia de un mediu economic, social, protector și psiho-afectiv propice formării și dezvoltării personalității umane, cu impact pozitiv asupra continuității națiunii române”.

Cât se poate de etichetabil – cu ură – ca… fascist, (nu?!), acest demers care vrea să dea continuitate neamului românesc… Căci, așa cum îmi dau seama, inițiatorii acestui demers admirabil sunt acuzați când de simpatii fasciste, când de simpatii americane, cand de afilieri rusești. Ce au în comun aceste orietări atât de antagonice, nimeni nu se întreabă. Chiar trebuie să înghițim nedigerat toate aberațiile mediatice pe care le emit și promovează în media persoane „bine-intenționate”, care nu urmăresc altceva decât compromiterea imaginii publice a Coaliției, cu riscul de a fi penibili în ochii celor care încă mai aud cu propriile urechi și încă mai discern cu propriile creiere?!

Nu, domnilor și doamnelor plini de respect! Nu aveți dreptate. Copiii au nevoie de mamă și de tată în egală măsură pentru a se dezvolta armonios. Sunt date științifice care atestă cest lucru.

De pildă, alinierea  stării lăuntrice a mamei din timpul alăptării cu cea a pruncului  așezat la sân contribuie, spun specialiștii, la dezvoltarea unei componente esențiale a atașamentului de tip securizant la copil, anume coorodonarea. Prin contactul vizual sabilit între mamă și copil în timpul alăptării, asociat unui anumit ton al vocii materne, precum și unei anumite mimici care să exprime fericirea și iubirea, dar și prin gesturile din momentele de apropiere și tandrețe, copilul învață să coordoneze elementele lumii înconjurătoare, fie ele materiale sau spirituale, să-și coorodoneze propriul sine în mijlocul acestora, să descopere stările sufletești proprii și ale celorlalți și să fie un bun manager al relațiilor interpersonale. alinierea stării lăuntrice a părintelui cu cea a copilului este realizată prin comportamentul  nonverbal: contact vizual, tonul vocii, gesturi, atingeri, expresia facială, postura corpului, etc. Dezvoltarea interacțiunilor sincronizate (”coordonarea”) mamă-copil este fundamentală pentru dezvoltarea afectivă sănătoasă a copilului . În aceste schimburi de afecțiune realizate față-în-față între copil și mamă reduc neliniștile și trăirile negative ale copilului și îi intensifică stările afective pozitive.

Așadar, prin relația cu mama sa, pruncul primește capacitatea de coordonare, dar și echilibru sufletesc, corporal, emoțional și mintal, precum și coerență, înșelegând prin aceasta sentimentul de integrare, în sinele propriu, cât și în relațiile interpersonale.(Fillion &Blass, 1986).

Pe de altă parte, de mare importanță pentru dezvoltarea copilului este  relația acestuia cu tatăl. Studiile arată că acei copii care au o relație statornică și echilibrată cu tatăl lor fac față stresului mai bine decât ceilalți, manifestând o putere de autocontrol și o stimă de sine net superioară față de alți copii. De asemenea, avantajele lor sunt evidente și pe plan social. Astfel, ei dovedesc maturitate socială timpurie, inițiativă socială, empatie, toleranță și înțelegere  mai crescute decât alți copii. Comunicarea cu tatăl oferă copilului capacitatea de a dobândi echilibrul lăuntric și îl ajută să-și controleze stările corporale, iar mai târziu emoțiile și stările sufletești într-o manieră flexibilă și echilibrată. Drept consecință, creierul devine adaptabil, stabil și flexibil pentru a se adapta mediului în continuă schimbare și creează o minte coerentă și adaptabilă.

Destul de limpede, aș zice! Îi trebuie copilului și mamă, și tată. Fie ei și divorțați, dar împreună adunați în ceea ce înseamnă educația copilului lor.
E de-a dreptul penibil să acuzi de homofobie, fascism, opinie retrogradă și rea intenție acest demers.E de-a dreptul delirant să afirmi că aceiași oameni care apără valorile noastre autentice legate de copii si familie ar atenta în vreun fel la siguranța femeilor, așa cum a afirmat unul dintre combatanții plini de respect ai Coaliției pentru familie din emisiunea „Recurs la morală” care susține pe pagina lui Facebook faptul că invocarea Convenției de la Istanbul denotă opoziția Coaliției față de susținerea luptei contra violenței conjugale. Am privit cu toții, domnilor, acea emisiune! Am auzit exact ce s-a spus acolo. Chiar nu avem nevoie de „traducători” de mesaje care intenționat răstălmăcesc adevărul pentru a mobiliza societatea românească împotriva singurului demers care asigură viitorul și longevitatea neamului.

Eu, una, vreau să stau alături de Coalitia pentru Familie în apărarea prezentului și viitorului copiilor noștri! Pentru că eu, la fel ca voi, respect poporul roman, copiii acestuia și viitorul lor și al nostru, al tuturor!

Sursă: Adevărul din spatele defăimării | ActiveNews

Minciunile celor care sustin avortul

Agentia Femeile ONU, o agentie de nivel inalt, care si-a inceput activitatea in urma cu un an, ar putea sa-si regandeasca obiectivele si rolul din cauza lipsei de sprijin financiar din partea statelor membre si din cauza rivalitatii iscate in raport cu alte agentii ale ONU.

Regretatul dr. Bernard Nathanson merita citat când vine vorba de industria avortului. Timp de doi ani, cât a condus o clinica de avorturi din New York, acolo s-au facut 60 000 de avorturi. El insusi recunoaste ca a facut 5000 de avorturi si a supravegheat alte 10 000. Dupa cum spune, „am 75 000 avorturi pe constiinta. Acestea imi dau pe deplin dreptul sa vorbesc pe aceasta tema”.

Dar ce spune Dr. Nathanson, co-fondatorul NARAL, despre sloganurile atât de des aruncate de promotorii avortului? El isi aminteste de hohotele de râs atunci când organizatia sa a creat lozincile „libertatii de a alege” si „femeile trebuie sa aiba controlul asupra trupurilor lor”. El povesteste: „Cautam sloganuri sexy, pentru a capta opinia publica”. Dr. Nathanson, de asemenea, recunoaste ca miscarea pentru avort s-a bazat pe minciuna, nu pe drepturile femeilor: „Noi pur si simplu falsificam rezultatele sondajelor. Am anuntat in mass-media ca am facut sondaje si ca 60% din americani erau in favoarea avortului legalizat… Am stârnit suficienta simpatie, popularizând programul nostru privind avortul legalizat, falsificând numarul avorturilor ilegale efectuate anual in Statele Unite… Repetarea suficient de des a unei mari minciuni poate convinge publicul. Numarul de femei moarte anual din cauza avorturilor ilegale era atunci in SUA de aproximativ 200-250. Cifra pe care noi o dadeam in mod constant publicitatii era de 10.000. Aceste cifre false au prins radacini in constiinta americanilor, convingându-i pe multi ca era nevoie sa se sparga legile avortului… [A]vortul este acum folosit ca o metoda principala de control al natalitatii in SUA, iar numarul anual de avorturi a crescut cu 1500%, incepând de la legalizarea sa.”

Timpurile se schimba si, in paralel cu sloganurile la care se referea dr. Nathanson, au aparut altele noi si moderne, care seamana confuzie. La fel ca si vechile sloganuri, acestea mai noi sunt menite sa capteze opinia publica, nu sa promoveze adevarul sau atitudinile reale ale oamenilor care le emit.

De exemplu: „asistenta/ingrijire in avort” („abortion care”). Oare uciderea unei fiinte umane presupune „grija”? Cum poate cineva sa combine cuvintele „crima” si „ingrijire” in aceeasi propozitie? Este exact acelasi lucru cu a spune „asistenta pentru rapire” sau „asistenta pentru crima”. Cu exceptia faptului ca avortul nu este ilegal … Inca. Dar altfel, nu exista nici o diferenta. Pur si simplu eu nu pot cuprinde cu mintea un concept, care presupune ca uciderea unei fiinte umane nevinovate, fara voce, este un mod de „asistenta”.

Pentru cei care sustin ca avortul inseamna grija fata de femei (si este dispus sa admita ca in mod sigur avortul nu inseamna grija fata de copil), de ce nu gasesc un mod diferit de a o ajuta pe mama, decât sa-si ucida copilul? Cum ar fi sa-i plateasca chiria? Sau sa-i plateasca cheltuielile medicale in timpul sarcinii sau sa o ajute sa ia legatura cu organizatii care fac acest lucru? Sau ce spun de adoptia copilului? Acestea sunt metode adevarate de a ingriji o mama.

Pentru a ma explica un pic mai bine, daca ai vrea sa ajuti o mama obosita, care sta acasa cu patru copii sub vârsta de cinci ani, nu i-ai sugera sa-i ucida pe cei doi mai mici pentru a o ajuta. Ai avea grija de ei. Ai face piata, curat in casa, ai face mâncare… Cred ca e timpul ca oamenii „pro-choice” (pentru alegere) sa inceteze sa aleaga cea mai usoara cale de a „ajuta” femeile si sa faca ceva practic pentru ele (ceea ce ne-au recomandat ei intotdeauna noua). Uciderea nu este, nu poate fi, si nu va fi niciodata un raspuns.

Un alt exemplu: „dreptate reproductiva”. Acest termen mai ales ma deranjeaza. O definitie gasita pe Wikipedia pentru acest termen „minunat” este: „concept care leaga sanatatea reproductiva de dreptatea sociala”. Ma scuzati. De ce sanatatea inimii mele nu este legata de dreptatea sociala? Dar sanatatea creierului meu? Sau sanatatea mea, in general? De ce oare numai sanatatea mea reproductiva are nevoie de protectie speciala? Sunt intr-un fel ofensata ca intreaga mea fiinta nu este inclusa in aceasta idee de dreptate sociala. Evident, glumesc. Dar trebuie sa fac aceste glume ridicole pentru a ilustra ridicolul acestui nou termen. De fapt, dedic un intreg viitor articol doar acestui termen. Sa fiti pe faza.

Inca un termen: „terminare terapeutica”. Iata câteva definitii pe care le-am gasit pentru el:

  1. Oricare dintre diferitele proceduri ce are drept rezultat intreruperea sarcinii de catre un medic calificat.
  2. Oricare dintre diferitele proceduri ce are ca rezultat intreruperea sarcinii, in scopul de a salva viata sau de a pastra starea de sanatate a mamei.
  3. Un avort provocat din motive medicale (de exemplu, atunci când viata mamei este in pericol).

Din câte se vede, adeptii avortului incearca sa aplice acest termen scenariilor care nu au de-a face cu el. De exemplu, il aplica avortului facut in cazul in care copilul s-ar fi nascut cu handicap. Acest lucru in nici un fel, in nici o forma si sub nici o forma nu salveaza viata sau sanatatea mamei. Prin aceasta se ucide un copil nevinovat deoarece era diferit de restul dintre noi.

Inainte de a te hotari…

Incearca sa raspunzi la urmatoarele intrebari:

  1. Esti sigura ca avortul te va scapa de greutati ?
  2. Stii ca avortul – in orice stadiu de sarcina – este o crima ?
  3. Daca ai fi medic-ginecolog, ai face avorturi ?
  4. Daca ai deja un copil si ai afla ca el a omorat o pisica, l-ai pedepsi ?
  5. Dupa ce a facut un avort, o mama ar mai avea dreptul sa-si pedepseasca copilul pentru sotiile pe care le face ?
  6. Ce salariu ar trebui sa aiba o femeie ca sa nu mai faca avort ?
  7. Pentru ce suma ai fi de acord sa nu mai faci avort ?
  8. Daca ai sti cu siguranta ca acest copil iti va aduce primul salariu si, in general, va fi un copil cuminte, tot ai fi de acord cu avortul ?
  9. Ce nume i-ai da copilului tau, daca ar fi fata sau daca ar fi baiat ?
  10. Cum crezi, femeia, dupa moarte, raspunde pentru omorarea copiilor sai nenascuti ?
  11. Daca un criminal ar spune la judecata ca a omorat pentru ca avea un apartament prea mic, ar putea fi achitat ?
  12. Esti gata sa te intalnesti dupa moarte cu sufletul copilului avortat ?
  13. Dupa avort, ai putea sa te uiti la ceea ce a fost scos din trupul tau ?
  14. Ce te-ar putea impiedica sa faci avort ?
  15. Stii oare ca, acceptand avortul, savarsesti un mare pacat, condamnat de toate religiile ?
  16. Esti hotarata sa faci avortul, recitind toate aceste intrebari ?
  17. S-a schimbat parerea ta cu privire la avort ?

Sursă: Minciunile celor care sustin avortul – Pagina de Folos

Cum ai fost manipulat ca să nu-ți dorești copii. TOTUL despre sterilizarea psihologică 

„Nu ţi se mai cere să aduci pe lume oameni „de nădejde” ai societăţii care să lupte pentru propăşirea ei sau pentru apărarea patriei sau pentru construirea societăţii multilateral dezvoltate. Ţi se cere un consumator de nădejde, iar pentru asta trebuie să te asiguri ca ai suficienţi bani în cont”.

Cum a ajuns copilul un produs de lux? Poate că cel mai scump şi costisitor produs de lux, cu costuri mari de întreţinere, pe care ţi-l poţi permite după mult timp, ca pe un trofeu al întregii vieţi… Copilul apare sau vine ultimul: după casă, după maşină, după călătorii, după „carieră”. Oricum, după ce ai o anume solidă situaţie… Biologia umană este anexată socialului, mintea mentalităţii, dorinţele noastre cele mai intime – pieţei. Aşa a fost dintotdeauna şi aşa va fi probabil pentru totdeauna, chiar dacă nu pentru toţi. Te cutremuri să vezi cât de multă statistică se află într-un om şi cum cele mai calde sentimente şi fierbinţi impulsuri ale omului sunt controlate de instanţe aflate dincolo de el, ale căror comandamente bietul om le confundă cu propriile sale acte sale de voinţă, cu deciziile luate în mod liber şi în deplină cunoştinţă de cauză. Când omul strigă „vreau!” de fapt altcineva îi şopteşte: „trebuie!”

Crearea lui Adam din lut nu este doar un mit… Omul, mintea şi sufletul său sunt de o plasticitate extremă, infinit configurabilă, ce pot lua orice formă le este impusă din afară. „Substanţa” cugetătoare a fiinţei umane, acel res cogitans este de fapt… plastilină. O plastilină care se crede dotată cu liber arbitru. Iată de pildă copilul, procreerea…

Nemaidorindu-şi copii sau făcându-i într-un mod controlat, planificat şi asigurat, oamenii acţionează, fără să-şi dea seama, la comanda societăţii de consum în care trăiesc. Căci societatea noastră actuală nu mai are nevoie neapărat de o cantitate mare de oameni, ci de consumatori de calitate. Societatea bazată pe producţie avea nevoie de forţă de muncă, în consecinţă cererea de copii era mare, fapt care se reflecta în interiorul fiinţei umane ca dorinţă-obligaţie, ca înclinaţie-datorie de a zămisli mulţi copii, copii apţi pentru muncă. O confirmă practica de a introduce cât mai devreme copiii pe piaţa muncii, de a le valorifica cât mai devreme capacitatea productivă (un singur exemplu: copiii-mineri din secolul al XIX-lea, ce coborau în mină alături de taţii lor, în condiţii grele de muncă, de pe la 7-8 ani).

Societăţile războinice cereau şi ele o cantitate mare de copii din motive lesne de înţeles. Valorizarea băieţilor în defavoarea fetelor are, evident, şi ea o raţiune social-economică: bărbatul este mai dotat de la natură cu o forţă fizică mai mare decât a femeilor – lucru cât se poate de util în vremuri trecute atât pentru producţie cât şi pentru război. Dorindu-şi băieţi mai mult decât fete, oamenii nu făceau decât să răspundă unei cerinţe a societăţii în care trăiau. Dorinţa lor nu era decât cerinţa internalizată a tipului de societate, o nevoie economică transfigurată într-o năzuinţă intimă.

Astăzi, societatea noastră nu mai are nevoie nici de băieţi, nici de mulţi copii, are suficiente mijloace performante non-umane prin care-şi poate asigura, cu o minimă implicare a omului, funcţionarea optimă atât pentru producţie, cât şi pentru război. În urma procesului de continuu progres tehnologic, necesarul de resurse umane s-a redus dramatic şi încă descreşte. Automatizarea şi robotizarea actuale presupun un număr infim de manipulatori şi, datorită gradului redus de implicare a factorului uman, o pregătire de specialitate tot mai sumară, mai rapidă şi mai eficientă…

Diferenţierea sexuală devine şi ea, din aceleaşi motive, indiferentă din punct de vedere economico-social (forţa fizică nu mai este necesară nici în procesul de producţie, nici în războaie – orice mare confruntare nu va mai fi de acum înainte decât o conflagraţie a butoanelor). Datorăm principiilor iluministe ideile şi motivele pentru care femeia este egală cu bărbatul, dar faptul că azi respirăm într-un aer complet egalitarist are o origine pur economică: indiferenţa de care vorbeam mai sus, inutilitatea diferenţierii sexuale în tipul de economie actual. (Un prieten ceva mai vârstnic îmi vorbea despre căderea în desuetudine a muşchilor bărbatului – care nu mai folosesc la nimic, nici măcar să care bagajele unei femei, pentru aşa ceva există… trolerul!

Înfăţişarea bărbatului este în plin proces de redefinire, dar constanta tuturor invenţiilor pe această temă – „metrosexualul, ubermetrosexualul, neosexualul sau tehnosexualul” – este configurarea unui bărbat în absenţa atributelor clasice ale masculinităţii: putere fizică, muşchi, agresivitate. Un erou precum Hercule va deveni complet ininteligibil generaţiilor viitoare cărora, înainte de o banală vizită la muzeu, va trebui să li se ţină lecţii introductive serioase pentru a înţelege ce înseamnă excrescenţele de pe braţele bărbaţilor reprezentaţi în operele de artă.) Astăzi ţi se cere să aduci pe lume nu un copil, ci un client.

Mă întorc la dorinţa actuală de a (nu) avea copii. Societatea actuală, bazată pe consum, nu ţine neapărat să aibă copii – mai mult decât limita de supravieţuire demografică. Important pentru ea este să aibă consumatori de calitate, capacitaţi cât mai devreme în acest sens. Dacă faci un copil, trebuie să te gândeşti cu foarte mare grijă dacă ai ce-i oferi! De fapt, în spatele acestui aparent atât de „responsabil” principiu al parentalităţii se ascunde imperativul economic: trebuie să faci un copil în stare să consume cât mai mult şi cât mai devreme – telefoane mobile, laptopuri, excursii, îmbrăcăminte, produse farmaceutice, vitamine, televiziune, internet, cinematograf. Vizitele la mall-uri, la hypermarketuri sunt subînţelese. Astăzi ţi se cere să aduci pe lume nu un copil, ci un client. Un client cât mai potent, un client pe care eşti învăţat cum să-l înveţi să ceară, să consume, să cumpere. Răsfăţul nu mai este demult un viciu al educaţiei, ci principiul fundamental al pedagogiei actuale. „Fă-ţi copilul fericit şi cumpără-i…”

„Fii un părinte perfect şi oferă-i copilului tău…” sunt sintagme omniprezente în reclamele destinate acestui segment de piaţă. Un asemenea copil-cumpărător, un asemenea copil-client necesită într-adevăr un capital serios, implică o investiţie financiară susţinută. Nu ţi se mai cere să aduci pe lume oameni „de nădejde” ai societăţii care să lupte pentru propăşirea ei sau pentru apărarea patriei sau pentru construirea societăţii multilateral dezvoltate. Ţi se cere un consumator de nădejde, iar pentru asta trebuie să te asiguri ca ai suficienţi bani în cont. S-au dus vremurile în care „unde mănâncă unul, mănâncă şi al doilea şi unde mănâncă al doilea, mănâncă şi al treilea”, s-au dus vremurile în care se spunea „unde apare un iepure, creşte şi o tufă”, s-au dus vremurile în care copilul avea nevoie doar de hrană, de câteva jucării şi de hăinuţe – care puteau fi de altfel reciclate de la fraţii mai mari. Astăzi nevoile elementare ale fiinţei umane pot fi satisfăcute mult prea uşor (hrana, dar şi căldura, igiena, adăpostul, securitatea, sunt mai ieftine şi mai accesibile ca niciodată) pentru a mai pune accentul pe ele. Alte dorinţe sunt inventate şi implementate în sufletele copiilor iar, mai întâi, în ale posibililor părinţi care pot decide că e mai bine să nu ai deloc copii decât să-l supui nefericirii de a nu deţine un gadget de ultimă generaţie. Pentru societatea actuală este mai profitabil să aibă copii Down cu părinţi avuţi decât copii sănătoşi cu părinţi săraci. Spartanii îşi zdrobeau de stânci băieţii cu beteşuguri („dizabilităţi” în limba de astăzi), astăzi suntem pe cale să-i zdrobim pe copiii fără niciun sfanţ în buzunar. Şi într-o parte şi în cealaltă un nou-născut este declarat viabil dacă este funcţional, util societăţii în care s-a născut. Un copil cu handicap este o comoară pentru societatea actuală dacă este susţinut de părinţi înstăriţi: proteze, medicamente, tratamente – de la natură înzestrat cu atâtea nevoi, atâtea lucruri îi sunt necesare că furnizorilor le lasă gura apă… În jurul lui, ca de altfel în jurul oricărui copil, roiesc astăzi ei, furnizorii de bunuri şi servicii, mai ceva decât magii în jurul pruncului Iisus, cu singura diferenţă că darurile lor sunt contra-cost!

Paradoxal sau nu, un copil singur la părinţi consumă mai mult (deci este mai valoros pentru societatea de consum) decât un copil care mai are un frate sau o soră. Copilul de astăzi – faţă de care ai datoria, ne învaţă mai mult sau mai puţin subliminal societatea actuală, să te gândeşti înainte de a-l naşte, dacă ai ce-i oferi – este copilul-cerere. Eşti învăţat că trebuie să aduci pe lume o cerere, o fiinţă care să ceară – cât mai mult! – şi că trebuie să ai un portofel pe măsură astfel încât să dai răspuns tuturor solicitărilor sale. De aceea majoritatea oamenilor – atunci când se decid să aibă copii – se decid târziu (după ce dobândesc capitalul necesar investirii în copilul-consumator) şi se limitează la unul singur.

Mai bine unul şi să-i poţi oferi totul – cred bipezii de azi – decât doi sau trei şi să le oferi ceva mai puţin decât totul. Un calcul care, din nou, convine foarte bine societăţii: un copil singur la părinţi este mai lacom, mai egoist, mai centrat pe sine, mai predispus să facă „febra cumpărăturilor” (ce clişeu sugestiv!) decât unul care mai are fraţi cu care este nevoit să înveţe să împartă, în raport cu care îşi limitează dorinţele şi, lucru esenţial, cu care îşi poate petrece timpul altfel decât cheltuind şi satisfăcându-şi nevoile strict personale. Paradoxal sau nu, un copil singur la părinţi consumă mai mult (deci este mai valoros pentru societatea de consum) decât un copil care mai are un frate sau o soră.

Nu mai demult de o generaţie-două în urmă erau încă bine ştiute beneficiile economice (pentru familie) şi psihologice ale generării mai multor copii: fraţii se susţin reciproc, cei mai mari îi cresc pe cei mai mici, la vârste mai mari fiecare susţine familia de provenienţă, care devine şi mai puternică, şi mai stabilă. Echilibrul psihic al individului este mult mai asigurat atunci când are fraţi decât atunci când este singur pe lume. Fraţii rămân, unul pentru altul, substitut al părinţilor după ce aceştia mor. Ce nevoie are însă societatea actuală de o familie mare ce riscă să devină o comunitate cvasi-autarhică şi de un individ care nu trebuie să apeleze la serviciile ei contra-cost? Un frate este de multe ori cel mai bun prieten, cel mai bun psiholog, cea mai apropiată, promptă şi filantropică bancă (îţi împrumută bani fără dobândă, fără garanţii, sau chiar fără să ţi-i ceară înapoi). Un sprijin gratuit pe termen nedeterminat („sângele apă nu se face!”) care concurează absolut neloial cu toate societăţile financiare, bancare, sau de sprijin psihologic.

E absolut evident că societăţii actuale îi convine mult mai bine un om singur (şi deci mai vulnerabil) decât un om care face parte dintr-o comunitate fundamentată pe legături de sânge şi care-i poate satisface nişte nevoi ce altfel nu pot fi satisfăcute decât contra-cost. Părinţii devansează şi excedează solicitările progeniturii, fie oferindu-le copiilor lor lucruri în exces, fie lucruri de care nu au nevoie, copleşindu-i cu obiecte sau servicii faţă de care nu a existat niciun interes prealabil. Odată trezită însă, dorinţa copilului-cerere este insaţiabilă. El funcţionează în felul acesta conform programului pe care l-a primit, el îşi face în felul lui încă de la cele mai fragede vârste datoria faţă de societate!

El ştie că trebuie să ceară şi o va face până la ultimele consecinţe. Părinţii la rândul lor îşi fac datoria oferindu-le copiilor tot ce vor sau mai mult decât atât. Niciunul din ei, nici copiii, nici părinţii nu-şi imaginează că dorinţele, sentimentele, emoţiile lor, darurile pe care şi le fac, zâmbetele şi lacrimile lor ascultă de poruncile ferme ale unui supra-eu intransigent, ce nu admite contrazicere şi abatere. Nu-şi pot imagina că sufletele lor execută, se supun unor comandamente primite de la o raţiune social-economică. Cred că sunt liberi şi umani, unii oferind, ceilalţi primind cât mai mult, tot mai mult…

În istoria sterilizării, nu a mai existat cred vreo metodă mai eficientă de sterilizare decât sterilizarea psihologică din vremurile noastre. Niciunuia dintre cititori nu-i este străină cred imaginea mamei sau a tatălui care-şi plimbă copilul de câţiva anişori prin supermarket întrebându-l ce vrea, ce doreşte să mănânce dimineaţa, la prânz, seara… Vezi copii cu caşul la gură alcătuind meniuri complicate, punând în căruciorul la care abia ajung caserole cu ouă, pachete de unt, cutii de brânză cu mucegai, sticle de şampanie (pentru copii, varianta încă nealcoolică). Am văzut copii mici irezistibil atraşi de frigidere, maşini se spălat, aparate de aer condiţionat şi implicaţi activ – responsabilizaţi devreme, deh! – în achiziţionarea lor. Copii care decid unde îşi va petrece familia lor vacanţa şi care rezervă biletele online…

Un asemenea copil este greu să ţi-l permiţi… Şi crezi că eşti un om responsabil atunci când te gândeşti că mai bine nu faci un copil decât să nu ai ce-i oferi… Sau să aştepţi până ce devii suficient de înstărit ca să-ţi permiţi un Pantagruel… Nu eşti de fapt decât un sclav, o sculă, o unealtă a societăţii de consum care-ţi porunceşte să-i livrezi numai clienţi cu dare de mână, cheltuitori, avizi, lacomi, insaţiabili. Iar dacă nu poţi, e mai bine să te auto-sterilizezi. Sterilizarea nu se mai practică – precum în trecutul de tristă amintire – prin verdicte judecătoreşti prin care oamenii cu diferite dizabilităţi sunt condamnaţi la a nu se reproduce; astăzi este voluntară, benevolă.

Eugenia a atins un grad de perfecţionare imposibil de prevăzut în vremea naziştilor de pildă: omul se sterilizează de unul singur din momentul în care trebuie să recunoască – în faţa societăţii de consum neiertătoare – că este atins de cea mai gravă dizabilitate: aceea de a nu avea suficienţi bani pentru a aduce pe lume un consumator puternic, un client sănătos, un mâncău şi un cheltuitor desăvârşit. În istoria sterilizării, nu a mai existat cred vreo metodă mai eficientă de sterilizare decât sterilizarea psihologică din vremurile noastre.

Autor: Horia Pătrașcu

Sursă: Cum ai fost manipulat ca să nu-ți dorești copii. TOTUL despre sterilizarea psihologică | ActiveNews