Ce promisiuni a făcut Donald Trump mișcării pro-familie și apărătorilor libertății religioase

 

Pro sau contra lui Donald Trump, suntem de acord cu toții că aceste alegeri au schimbat fundamental peisajul politic al lumii în aproape orice mod ne-am imagina. Domeniul drepturilor și libertăților civile nu poate face excepție.

Văzând unele dintre țintele din programul politic al d-lui Trump și promisiunile făcute de acesta grupărilor pro-familie și religioase din SUA, pe care de altfel le-a curtat intens, ne putem aștepta în mandatul său la o serie de reforme spectaculoase și mult necesare după o administrație Democrată dezastruoasă.

Noi oportunități majore se deschid și pentru legislativ: întrucât Republicanii au păstrat controlul integral asupra Congresului (Parlamentul federal) și au 33 din cei 50 de guvernatori statali, odată dispărută opoziția prin veto a președintelui Obama, o serie de legi și decrete importante ar putea fi promulgate. La fel, prin numirea unor persoane cu vederi real conservatoare în posturi cheie precum Secretarul de Stat (ministrul de externe) și Ambasadorul la ONU se poate renunța la aspectele agresiv anti-familie ale actualei echipe de politică externă.

Iată („parafate” de grupul de lobby pro-viață Susan B. Anthony List) câteva dintre promisiunile pe care dl. Trump le-a făcut grupurilor conservatoare americane, și care i-au adus votul a 81% dintre creștinii evanghelici :

trump-pledges-prolife

Va nominaliza judecători pro-viață la Curtea Supremă. Trei judecători ar putea să fie numiți de dl. Trump, mai mulți decât oricare ale președinte din istoria modernă. Fie și doar acest lucru va spori enorm protecția pentru familie și viața nenăscutului, cu rezultate întinse pe decenii de aici înainte.

Va promulga „legea de protecție a copilului nenăscut care simte durerea” (Pain-Capable Unborn Child Protection Act) și va pune astfel capăt infamei proceduri a avortului în stadiu avansat al sarcinii, în toată țara.

Va opri finanțarea „fabricii de avorturi” Planned Parenthood și va realoca fondurile astfel economisite de la avorturi și programele de „educație sexuală completă”, către centrele de sănătate comunitare care furnizează servicii de sănătate reală femeilor.

Va permanentiza „amendamentul Hyde” pentru a proteja plătitorii de taxe de la a contribui indirect la plata avortului, așa cum Obama a impus.

Va lua în considerare numirea unei comisii prezidențiale care să examineze efectul asupra sănătății publice a copiilor a pornografiei pe internet.

Va proteja libertatea religioasă. Dl. Trump a promis să promulge Legea Apărării Primului Amendament – First Amendment Defense Act (e vorba despre Primul Amendament al Constituției federale, care consacră libertatea cuvântului și cea religioasă). Această lege va proteja de acțiunile punitive ale autorităților pe toți americanii care cred și afirmă că mariajul este uniunea între un bărbat și o femeie.

Donald Trump a afirmat de asemenea că susține viziunea naturală asupra căsătoriei și că va lua în considerare numirea de judecători care împărtășesc această viziune.

Dacă președintele se va ține de aceste promisiuni și va asculta sfatul numeroșilor lideri pro-viață și pro-familie de care s-a înconjurat în campanie, Statele Unite se vor schimba fundamental în bine.

Este desigur mult de lucru până acolo.

Însă cu certitudine victoria d-lui Trump este o oportunitate rară, poate unică, de a repara măcar o parte din răul incomensurabil adus de Obama, în SUA și peste tot în lume.

În ce privește România, dacă vom fi scutiți de la a mai vedea oficiali ai Ambasadei SUA la „parada homosexualilor” și dacă se vor înceta presiunile pentru introducerea așa-zisei educații sexuale în școli, putem considera că suntem atinși și noi, în bine, de această schimbare majoră și că ne putem reafirma fără rușine aprecierea și atașamentul față de America și de valorile libertății autentice, pe care aceasta a insuflat-o lumii atâția ani.

Sursă: Ce promisiuni a făcut Donald Trump mișcării pro-familie și apărătorilor libertății religioase

Anunțuri

17 septembrie: 73 de ani de la Bătălia de la Oarba de Mureș, cea mai grea luptă purtată pe teritoriul românesc în cel de-Al Doilea Război Mondial, unde au murit 11.000 soldați 

Pe 17 septembrie 1944, acum 73 de ani, începea bătălia de la Oarba de Mureș, care a durat 20 de zile, până pe 6 octombrie 1944. Românii au plătit cu viețile a 11.000 soldați forțarea Mureșului și cucerirea punctelor fortificate de hitleriști pe dealul Sângeorgiu.

Întoarcerea armelor împotriva Germaniei și trecerea României de partea Națiunilor Unite la 23 august 1944, a creat contextul favorabil pentru eliberarea NV Transilvaniei, parte cedată de România către Ungaria, la 30 august 1940, în urma Dictatului impus la Viena de către Germania și Italia. Unitățile și subunitățile Armatei a 4-a române, armată comandată de generalul Gheorghe Avramescu, au trecut la ofensivă, în Transilvania, împotriva inamicului germano-maghiar, pe data de 9 septembrie 1944, pe mai multe direcții. Cele mai grele lupte au fost purtate de unitățile și subunitățile Armatei a 4-a române în a doua jumătate a lunii septembrie și în primele zile ale lunii octombrie pe cursul mijlociu al Mureșului și pe Arieș, între Câmpia Turzii și Târgu-Mureș.

A fost un adevărat carnagiu și pe drept cuvânt, unii dintre puțini supraviețuitori ai acelor momente, numesc bătălia de la Oarba de Mureș, un adevărat „Katyn” românesc.

Azi, la Oarba de Mureș se află un Cimitir al Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial, acesta fiind amplasat pe o amplă terasă din apropierea malului Mureșului. Cimitirul a fost amenajat în memoria militarilor români căzuți între 17 septembrie – 5 octombrie 1944 pentru eliberarea Transilvaniei de Nord-Vest. În centrul cimitirului se află un monument impunător, ridicat din inițiativa localnicilor, iar pe soclul din beton, în două trepte, se ridică o coloană cu o înălțime de 10 m. Pe soclu este gravat următorul text: „GLORIE EROILOR ROMÂNI CĂZUȚI PENTRU APĂRAREA PATRIEI”.

Sursă: 17 septembrie: 73 de ani de la Bătălia de la Oarba de Mureș, cea mai grea luptă purtată pe teritoriul românesc în cel de-Al Doilea Război Mondial, unde au murit 11.000 soldați | ActiveNews

George Alexander, despre drama medicului Camelia Smicală: Mihai a fugit de la casa de copii din Finlanda, unde era închis. Statul român nu face nimic. A devenit o normalitate să fim călcați în picioare, omorâți cu zile!

Acum câteva luni, medicul român Camelia Smicală, căreia Barnevernet-ul finlandez i-a luat copiii, cerea public ajutorul, declarându-și neputința:

„Am salvat mii de vieți, dar nu mi-am putut salva copiii. În numele tuturor celor pe care i-am salvat, vă rog oameni buni, salvați-mi copiii! (…) Dacă nu facem nimic, nu vom mai avea o lume pentru Oameni, doar un imens spital de psihiatrie”.
Din păcate, de atunci nu numai că nu s-a întâmplat nimic, autoritățile române tac, dar s-au și înrăutățit.
George Alexander povestește un episod cutremurător petrecut astăzi, al cărui protagonist este Mihai, fiul Cameliei Smicală, care, disperat fiind, a fugit de la casa de copii din Finlanda, unde era închis:
„Un copil disperat, hăituit, care nu mai are ce pierde pentru că a pierdut tot: Familie, Viață, Școală, absolut tot!, a îndrăznit să se revolte. L-au căutat 7 (șapte) ore cu poliția finlandeză! În cele din urmă, l-a găsit propria lui mamă, doctorița Camelia Smicală, când se întorcea de la job…”, scrie George Alexander pe contul său de Facebook, exprimându-și revolta față de
indiferența autorităților române care nu ridică un deget să ajute un copil.
„A devenit o normalitate să fim călcați în picioare și umiliți. Să fim omorâți cu zile, Mihai!”
Iată mesajul postat de George Alexander:
CU ABJECȚIE, POLITICIENI ROMÂNI
„Le mulțumim călduros politicienilor români care s-au luptat din răsputeri să ne bage și pe noi în seamă! Am simțit sprijinul vostru prețios în fiecare zi! Îi mulțumim, de asemenea, fierbinte!, și acestui Minister al Afacerilor Externe care elaborează prognoze meteorologice!
Le mulțumim tuturor departamentelor de la noi, care scriu, trimit hârtii pretutindeni sau, dimpotrivă, tac! Ne uită, ca de obicei!
Astăzi, 19.09.2016, ora 8.00, Mihai Smicală a fugit de la casa de copii din Finlanda, unde stătea închis. Un copil disperat, hăituit, care nu mai are ce pierde pentru că a pierdut tot: Familie, Viață, Școală, absolut tot!, a îndrăznit să se revolte. L-au căutat 7 (șapte) ore cu poliția finlandeză! În cele din urmă, l-a găsit propria lui mamă, doctorița Camelia Smicală, când se întorcea de la job… Extenuat și tremurând de frică, paralizat, stătuse ascuns în tufișuri ore în șir.
Mihai, pesemne, nu știe că viața este atât de frumoasă în casele de copii! Nu își imaginează că domnii noștri reprezentanți – care sunt, de fapt, plătiți de noi, să ne slujească!- nu ridică un singur deget ca să salveze chiar și un copil! A devenit o normalitate să fim călcați în picioare și umiliți. Să fim omorâți cu zile, Mihai!
Mihai, îngerul trist, a privit cum mama lui, frântă de durere, vorbea cu polițiști. S-a zbătut, ca orice copil, până când nu a mai putut. A privit. Și a văzut lumea ruptă în bucăți… Nici n-a mai înțeles nimic. Știe doar că nu a omorât pe nimeni, nu a făcut niciun rău în viața lui.
Lumea, însă, îi vrea răul. Nici măcar ai lui nu îl apără. El, însă, repet, n-a făcut niciun rău. Își iubește doar mama. Surorile. Dar asta e de ajuns să ajungă proscris.
Politicieni și birocrați, care purtați hârtii de la un minister la altul, spălându-vă pe mâini, nu auziți plânsul unui copil? Aveți copii acasă?
Mihai este distrus psihic, iar statul român nu face absolut nimic. MAE învârte doar hârtii, tărăgănează lucrurile, crezând că noi uităm de moartea copiilor noștri. Ce mai vreți acum?
Dacă lacrimile mamei disperate i-au înghețat pe obraz – și nimic nu s-a întâmplat cu voi, guvernanți!- ce mai vreți să vedeți? Ce mai așteptați?
Vreți să vedeți cum copilul acesta român, Mihai, își ia zilele? Îl veți avea pe conștiință.”

Sursă: George Alexander, despre drama medicului Camelia Smicală: Mihai a fugit de la casa de copii din Finlanda, unde era închis. Statul român nu face nimic. A devenit o normalitate să fim călcați în picioare, omorâți cu zile! | ActiveNews

Camelia Smicală, doctorița cu copiii răpiți de Finlanda: „În Țările Nordice se aplică un uriaș experiment social care are drept scop distrugerea familiei” – INTERVIU EXCLUSIV

O mamă singură luptă cu un sistem care ne aduce aminte de organizața naziștilor Lebensborn, după cum au semnalat românii din Germania care au protestat ieri, în centrul orașului München, la Wittelsbacherbrunnen, în Lehnbachplatz, pentru eliberarea fiicei și fiului dnei dr. Camelia Smicală din lagărele „protecție copiilor” din Finlanda. Prin proiectul SS-ist Lebensborn, femeile din țările ocupate, uneori violate de soldații germani, erau încurajate să nască și să-și ofere copiii spre adopție sistemului, pentru ca acesta să facă din ei naziști puri.

De asemenea, Lebensborn, care crease o rețea de orfelinate în statele ocupate, avea și un program secret de răpiri de copii considerați potriviți pentru planurile naziste. Dacă avem în vedere ca la o populație de 5 milioane, Finlanda a dezvoltat un adevărat „Arhipelag Gulag” cu peste 400 de case de copii în care se află încarcerați spre reeducare circa 25.000 de copii smulși de la casele lor, avertismentul românilor din Germania ar putea fi cât se poate de real. Mai mult, Finlanda se bucură acum de un „exemplar” în plus, având în vedere că i-au recomandat Cameliei Smicală „avortul terapeutic” în cazul fetiței, păstrată însă și născută perfect, în urma sfaturilor și rugăciunilor vrednicului de pomenire Părintele Justin Pârvu.
În lipsa unei reacții ferme din partea statului român, care neglijează de doi ani rezolvarea situației minorilor români Maria, în vârstă de 10 ani și Mihai, de 11 ani, răpiți și abuzați de Finlanda, români din țară și străinătate au transmis că vor ieși în stradă în semn de solidaritate cu încercata familie Smicală. Timișoara, Cluj, Brașov, Iași, Constanța și București sunt orașele care au anunțat, până acum, că vor organiza manifestații Duminică, pe 21 mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena, organizatorii încurajând și alți români să li se alăture. La București, demonstrația de protest va avea lor pe 21 mai, începând cu orele 13.00, în fața Ambasadei Finlandei, din strada Atena nr. 2, și de aici la sediul Ministerului Afacerilor Externe, aflat la doi pași, pentru a se înmâna ofițerului de permanență un protest oficial, se anunță pe Facebook. MAE are de ce să se simtă vinovat, după ce, fostul ambasador de la Helsinki, babuinul Cătălin Avramescu, a respins cu nesimțire orice încercare a doctoriței Camelia Smicală de a obține sprijinul Ambasadei pentru o familie de români chinuită și amenințată cu moartea.
Chiar recent, de altfel, doctoriței Smicală i s-a stropit tot automobilul cu benzină, poliția finlandeză mulțumindu-se doar să constate fapta. O mână de parlamentari, nominalizați mai jos, în interviul acordat de dr. Camelia Smicală, încearcă să clădească măcar un pod de comunicare cu Finlanda, după ce și Ambasadei de la Helsinki i s-au închis toate porțile. Vorbim de o țară, o țărișoară mai precis, care își permite să amenințe România cu veto față de intrarea noastră în spațiul Schengen sau să ne dea lecții privind corupția, prin intermediul aceluiași babuin, în timp ce, în „europeana” Finlandă, una din două femei este maltratată, abuzată sau violată, conform unui Studiu UE. 
Românca noastră ne dezvăluie niște detalii grotești din lupta sa de 10 ani cu autoritățile unui stat bolnav și ne roagă să nu o abandonăm, dacă vrem ca România să nu ajungă la fel ca Finlanda. De asemenea, Episcopul Macarie Drăgoi al Europei de Nord ne îndeamnă să ne solidarizăm în acțiuni și rugăciuni cu Mihaela-Camelia Smicală și micuții Johan-Mihail și Maria-Alexandra. Iar europarlamentarul român Maria Grapini, care va avea luni o declarație în Parlamentul European despre acest caz, subliniind că așteaptă fermitate din partea diplomației române, ne transmite, în exclusivitate, că implicarea alături de Camelia Smicală „este o datorie a tuturor celor care reprezintă România și a românilor. Doamne, ajută să putem ajuta!”.
Amenințată cu moartea, condamnată la șase luni de închisoare, sub imperiul permanent al concedierii, lipsită de mijloace financiare după ce a cheltuit peste 100.000 de euro pe avocați, româncă noastră, chiar și singură, continuă să lupte. „Știu că îmi asum un mare risc acum, vorbind în media, pentru că dacă mă mai acuză de ceva mă bagă direct la închisoare… Dar nu am altă șansă! Eu ca mamă consider că sunt obligată să lupt până la capăt pentru copiii mei.” Zilele acestea se împlinesc exact doi ani de când i-au fost luați copiii cu forța. Interviul nostru:
Îi rog pe români să nu se oprească din proteste

Rep: Doamnă Camelia Smicală, Familia Bodnariu a reușit să-și recupereze copiii dar Dvs sunteți în situația dramatică de a fi despărțită de ei, iar ei, la rândul lor, sunt separați. Ce este de făcut, în opinia Dvs, ca să se întoarcă acasă copiii?
Familia Bodnariu a avut un sprijin substanțial din partea oamenilor. Problema pe care o văd eu este că nu e vorba numai de cazul nostru sau despre cazul Bodnariu ci este vorba despre zeci de mii de cazuri, practic despre un sistem care s-a dezvoltat, inclusiv în cadrul Uniunii Europene, în care se face, legal – de fapt ilegal dar sub o anume formă de legalitate – trafic de copii!
Fără ajutorul oamenilor, a românilor, noi nu avem nici o șansă , pentru că eu nu am nici o putere; sunt doar o mamă, o femeie singură, nu mă pot lupta împotriva unui sistem atât de bine organizat. Ceea ce mă nemulțumește pe mine este că în Uniunea această Europeană în care ne batem cu pumnul în piept că există democrație, există drepturile omului, drepturile copilului… aceste drepturi sunt încălcate, se știe că sunt încălcate și totuși nu se ia nici o poziție, nici o măsură împotriva acestor state. Numai în Finlanda – o țară cu doar circa 5 milioane de locuitori -, sunt peste 25.000 de copii luați din familii.
Rep: Acuzația este foarte dură…
Sunt publice foarte multe cazuri, în care copiii au fost abuzați în aceste case… Dar în primul rând este o afacere. Chiar jurnaliștii de la televiziunea publică finlandeză au publicat un material în care sunt date o serie de cifre în acest sens. Deci nu este opinia mea ci a unui ziarist care a făcut o cercetare foarte amănunțită, prin care se dovedește foarte clar că este o afacere. Statul plătește pentru fiecare copil luat din familie între 100.000 și 200.000 de euro pe an. Înmulțiți cu 25.000, cifra oficială. Plus celalalte cheltuieli. Copii sunt distruși psihic, deci au nevoie de o armată de psihologi, de lucrători sociali, care efectiv își câștigă pâinea din suferința acestor copii. Aceste case de copii – cel puțin în Finlanda – sunt deținute de niște firme medicale foarte puternice. Iar copiii care ar avea nevoie de ajutor nu sunt ajutați – să nu vă închipuiți că sunt copii de alcoolici sau de drogați în casele de copii. Nu, aceia rămân în familii. Copiii abuzați rămân în familie! În Finlanda dacă, de exemplu, un tată își abuzează sexual un copil acel copil este obligat în continuare să-și vadă tatăl…
Rep: Sunt supuși unor experimente, practic.
Da, aceasta este și părerea mea, că, cel puțin în Țările Nordice se aplică un uriaș experiment social care are drept scop distrugerea familiei. Pentru că dacă distrugi familia – unitatea de bază a societății – acei copii vor deveni niște adulți foarte slabi psihic care vor fi foarte ușor de manipulat.
Rep: O masă de manevră amorfă. Dar dincolo de acest experiment pe scara largă, referindu-ne la cazul Dvs, care este situația exactă? Dvs în ce măsură vă vedeți acum copiii și ce vă spun autoritățile că se va întampla cu ei de acum încolo?
Copiii mei au mai puține drepturi decât un criminal de rând

Îmi văd copiii o dată la trei săptămâni, câte o oră și jumătate, sub supraveghere strictă, într-o cameră de trei pe trei, în care suntem șapte persoane. Eu, când am fost abuzată și violentată,  împreună cu copiii, mi s-a refuzat dreptul la translator deși nu vorbeam limba finlandeză. Acum, când vorbesc cu copiii mei în limba română, este un translator, pentru a ne monitoriza. Deci nu avem nici un pic de intimitate. Până și cei care sunt în închisoare au dreptul la intimitate, la niște telefoane, la întâlniri cu familia care să nu fie supravegheate. De exemplu, un criminal finlandez are dreptul la anumite vacanțe, în care poliția nu are dreptul să-i supravegheze nici telefonul… Au fost cazuri în care aceștia au dispărut. Noi suntem cu paznici la ușă iar copiii n-au voie să fie în același timp împreună! Sunt izolați de absolut tot: de biserică, de familie, de tot. Merg la școală, la școli diferite, unde copiilor nu le place. Le-a fost schimbată școala lor unde mergeau împreună pentru că era una de elită și absolut toată școala s-a revoltat și a sărit pentru susținerea copiilor mei. Mihai nu a mers o jumătate de an la noua școală impusă – a fost forma lui de protest împotriva a ceea ce i-au făcut.
Rep: La 11 ani el înțelege tot ceea ce i se întâmplă și protestează…
Sistemul dorește să-i distrugă

Conform legii finlandeze copiii de 12 ani au voie să decidă singuri dar și copiii mai mici, dacă se dovedește că au dezvoltarea psihologică necesară. Eu am cerut în mod repetat să li se facă acea evaluare psihologică dar am fost refuzată.
Rep: Înțeleg că speranța Dvs este ca la 12 ani Mihai să decidă singur, conform legii, să se întoarcă acasă și ulterior și Maria?

Aceasta nu este o speranță. În Finlanda, copiii care sunt luați și băgați în aceste închisori de copii își pierd dreptul de a decide până la vârsta de 18 ani.

Rep: Deci sistemul îi dorește încarcerați până la 18 ani.

Da, și vor fi distruși. Copiii deja au tendințe suicidale. Nu primesc absolut nici un ajutor. N-au primit nici un suport psihologic, din contră, din spusele copiilor, o asistentă medicală de psihiatrie vine și îi amenință că nu vor ajunge niciodată acasă și mă defăimează în fața lor, efectiv mințind. Copiii sunt foarte revoltați.

Rep: Ce se întâmplă cu tatăl lor? Tatăl lor i-a abuzat și a fost vorba și de violență domestică, în cazul Dvs…

Nu, eu nu consider că tentativa de omor este violență domestică, este ceva mai mult. El a încercat să ne omoare de mai multe ori. În 2007 l-a trântit sub roțile mașinii pe Mihai, care avea un an, a încercat să-l bage cu capul sub apă… A spus public că așa trebuie procedat: copiii trebuie băgați cu capul sub apă până nu mai pot respira și imploră milă. Eu am fost ștrangulată în fața copiilor.

Rep: Și mai are dreptul să-i viziteze?

Da, copii sunt chiar obligați să-l vadă la vizite și sunt aduși cu forța de unde se ascund, pentru că el nu face altceva decât să-i amenințe că nu vor mai ajunge niciodată acasă și le promite că mă va băga în închisoare.
Nu am primit absolut nici un ajutor din partea Ambasadei, până anul trecut, când s-a schimbat ambasadorul

Rep: Da, incredibil! Haideți să mergem mai departe: Ambasada la ce mod v-a susținut până acum?

Prima dată am cerut sprijinul Ambasadei României când am fost duși la o casă de siguranță în urma unei agresiuni. Nu vorbeam limba finlandeză. Am cerut măcar să mă ajute să primesc un translator sau să-i convingă pe finlandezi să vorbească engleză, franceză sau spaniolă, o limbă pe care o vorbesc și eu, ca să mă pot înțelege cu ei și, apoi, să le facă certificatele de naștere românești ale copiilor. Nu am primit absolut nici un ajutor. Abia anul trecut, când s-a schimbat ambasadorul și a venit domnul ambasador Răzvan Rotundu…

Rep: Mă iertați, ce ambasador era? Că eu vreau totuși să nominalizăm persoanele responsabile…

Nu-i mai știu numele, mă iertați… dar a fost destul de mult timp. În toată această perioadă nu am primit absolut nici un sprijin din partea Ambasadei.

Rep: Din câte știu era un personaj, Cătălin Avramescu, dacă nu mă înșel…
Da, da. Exact, exact.

Rep: Și ați vorbit cu el?

Nu, a fost imposibil. Nu am reușit să vorbesc cu dumnealui personal, niciodată, și nici să ne vedem. Dar de când a venit dl Răzvan Rotundu am primit imediat certificatele de naștere ale copiilor.

Rep: Slavă Domnului!

Statul finlandez refuză orice dialog cu partea română
Dl. Rotundu a fost prezent la toate procesele și a întocmit și un Raport către Centrală. Dar ni s-a spus că mai mult nu ne poate ajuta Ambasada pentru că nu are putere deoarece statul finlandez refuză total dialogul cu partea română.
Rep: O soluție trebuie găsită: vorbim de doi cetățeni români minori răpiți în acest moment!

Și suntem patru cetățeni români, cu fiica mea mai mare, Andreea, care consider că suntem ținuți de 10 ani captivi, pentru că nu ni s-a dat voie să părăsim Finlanda, să mergem măcar într-o vacanță în România, care este țara noastră natală. Și suntem cetățeni ai României, membră a UE!

Rep: E clar că Ministerul de Externe poate și trebuie să facă mult mai mult. Societatea civilă cum v-a sprijinit? Știu că dl. George Alexander s-a implicat pentru cazul Dvs.

Da, societatea civilă, oameni cărora le mulțumesc, ne-au sprijinit și o fac în continuare. Foarte mult ne-a sprijinit și Comisia Românilor de Pretutindeni, la început dl. Ovidiu Iane, care acum este ministru secretar de stat la Ministerul Românilor de Pretutindeni, dar acum ne-a spus că nu mai are posibilitatea să ne ajute, și in continuare, dnii Matei Dobrovie, Constantin Codreanu și Doru Coliu, care au făcut absolut tot ce e omenește să ne ajute și s-au implicat chiar sufletește. Țin să-i mulțumesc și dnei Maria Grapini, singurul europarlamentar care s-a interesat de situația noastră și care, din câte am înțeles, a făcut și o adresă catre primul ministru al Finlandei și a luat poziție în Comisia Europeană. Dar a fost singurul europarlamentar român care s-a interesat de situația noastră.

Rep: Măcar unul. Dar am înțeles că și cei de la Comisia Parlamentară sunt și ei într-o stare de blocaj; n-au mai reușit să aibă un dialog cu Finlanda.

Da, este o situație absurdă. Finlanda este țară a UE, România este țară a UE. Părerea mea este că este o sfidare a României! Cum este posibil ca doi ani de zile – de când au fost încarcerați copiii (n.n.) – să nu existe un dialog? Trebuie să existe niște pârghii, la nivel european, pentru ca Finlanda să fie obligată să-și respecte angajamentele asumate în privința drepturilor omului și ale copilului. Doar face parte dintr-o comunitate europeană!
Episcopul Macarie Drăgoi ne-a sprijinit în mod constant de mai bine de un an
Rep: Bineînțeles! Chiar și la nivel bilateral există mijloace mai severe; mijloace diplomatice, care încep de la nivel de ambasador din România la cel al ministrului de Externe al Finlandei și chiar și de la președinte la președinte, pentru că, în final, președintele României reprezintă atât pe plan intern cât și internațional toți cetățenii români. Biserica cum v-a ajutat?
Situația Bisericii în Finlanda este mai specială. Biserica Ortodoxă finlandeză este Biserică de stat și atunci nu se poate afilia o biserică la Mitropolia Europei de Nord. Dar episcopul Macarie Drăgoi al Episcopiei Europei de Nord ne-a sprijinit în mod constant de mai bine de un an, și în rugăciuni, și a reușit să ne ajute și material. La ultimul proces avocatul ne-a cerut 6500 de euro avans, numai ca să vină să ne reprezinte. Prea Sfinția sa, Episcopul Macarie, a reușit să strângă de la oameni 3000 de euro, ca să pot avea pe cineva alături la proces

Rep: Și înțeleg că ați fost și condamnată în final, după ce tot Dvs ați fost agresată de comandoul care v-a răpit copiii…

Da, am primit o condamnare de șase luni de închisoare, cu suspendare. Deci știu că îmi asum un mare risc acum, vorbind în media, pentru că dacă mă mai acuză de ceva mă bagă direct la închisoare… Dar nu am altă șansă! Eu ca mamă consider că sunt obligată să lupt până la capăt pentru copiii mei. Hotărârea instanței este absolut abuzivă. Nu s-au luat în considerare declarațiile martorilor, dovezile pe care le-am adus; de altfel, ca și în cazul celorlalte hotărâri date. În acest caz, hotărârea se bazează exclusiv pe spusele executorului judecătoresc – care a acuzat o zgârietură, în timp ce medicul român a ieșit din altercație cu coastele rupte (n.n.) – care nu a avut nici o dovadă. A inventat în schimb că a avut o traumă psihică…
Rep: Urmărind filmarea răpirii copiilor oricine poate vedea modalitatea absolut brutală, criminală, de tip mafiot, în care au pătruns în casa Dvs 
Și fără mandat, și fără să-mi prezinte absolut nici o hotărâre oficială…

Rep: Practic vor să vă închidă gura. Dacă ei consideră că Dvs vă faceți „vinovată” de vreo altă „denigrare a statului” – la ce s-a ajuns! – vă pot da o nouă condamnare, care devine automat cu executare.
Da, dar totuși, Finlanda a semnat Declarația privind Drepturile Omului, este o țară a Uniunii Europene… și nu înțeleg de ce nu este trasă la răspundere pentru ce face. Și aici nu mă refer la finlandezi, pentru că noi avem mulți prieteni finlandezi, care sunt la rândul lor revoltați de ceea ce ni se întâmplă.
Președintele Klaus Iohannis are obligația să intervină
Rep: Doamnă, la Președinția României ați apelat, la dl. Iohannis?
Da, i-am și scris, i-a scris și dl. George Alexander, au scris mai mulți și nici unul nu a primit absolut nici un răspuns.
Rep: N-ați primit nici un răspuns…
I-am scris și Președintelui Finlandei, nici dumnealui nu ne-a răspuns… Din contră, unul dintre capetele de acuzare a fost la proces că am îndrăznit să scriu Președintelui Finlandei pe site-ul oficial, în momentul în care nu am primit nici un răspuns după ce i-am trimis mai multe scrisori.
Rep: Președintelui României ce i-ați cerut?
I-am cerut ajutorul pentru repatrierea mea și a copiilor, în baza Tratatelor semnate de România și Finlanda, Bruxelles 2, excepții, care reglementează aceste situații, în care unul dintre părinți are o cetățenie sau cetățenie dublă și copiii la fel, cetățenie dublă, și unde se spune foarte clar, că în situația din urmă, ambele state trebuie să colaboreze și să dovedească ce țară are importanță afectivă mai mare pentru copii, și această țară va avea rol definitoriu, pentru copii. Or, finlandezii au refuzat orice, au refuzat și Haga 2, care prevede că în mod normal copiii trebuie dați întâi familiei lărgite și nu caselor de copii. De doi ani de zile au refuzat orice fel de colaborare și dialog cu statul român.
Rep: Noi sperăm ca aceste proteste din România să se amplifice și să conteze și pe plan internațional, la fel ca în cazul Bodnariu, și, de asemenea, să stimulăm MAE și Președinția, pentru că până la urmă Președintele României răspunde de toți cetățenii săi.
Eu sper că ceea ce s-a început la nivelul Uniunii Europene în cazul Bodnariu, cu schimbarea unei legi privind reglementarea familiei, să se continue. Este absolut inacceptabil că, în anul 2017, un stat membru al UE să ignore drepturile elementare ale omului și să se poarte ca pe vremea inchiziției.
Rep: Aici e vorba mai mult de o mentalitate de tip nazist, după părerea mea. Doamnă, noi vă dorim din toată inima să reușiți și să vă vedem acasă cât de curând. Și să ne dorim cu toții ca românii să fie solidari cu Dvs și dacă instituțiile statului nu reușesc să facă nimic, măcar solidaritatea noastră să conteze.

Eu sunt mândră că sunt româncă, pentru că românii au reușit să arate realitatea din Norvegia și, deși Norvegia nu este membră a UE, au reușit să facă să se schimbe niște legi abuzive. Prin unitate și prin puterea lor, prin solidaritate.

Rep: Știu că și mama Dvs a ieșit în stradă să protesteze, chiar de una singură, la Piatra Neamț… Cum se simte dânsa?

Părinții mei sunt deprimați total, în primul rând de situația copiilor. Pentru că ei știu cum i-am crescut, cu câtă atenție, cu biserică, cu tot ce trebuie, iar acum niște oameni care nu au întreprins niciodată nimic bun pentru ei, nu fac decât să-i distrugă.

Rep: Ce le transmiteți conaționalilor Dvs care au început primele manifestații de solidaritate, la Deva și Piatra Neamț?

Le mulțumesc tuturor, pentru tot ce fac, pentru că, deși nu-i cunosc pe majoritatea lor, au puterea și curajul să se lupte pentru o cauză dreaptă și îi rog să nu se oprească până când aceste sisteme nu vor fi învinse. Dacă această stare va continua aceasta va fi și realitatea din România. Și nu se va mai putea face nimic…
A consemnat Victor Roncea
Adenda: Mărturia Cameliei Smicală, doctorița căreia i-au fost răpiți copiii de către Finlanda
Medicului roman Camelia Smicala i-au fost rapiti cei doi copii, Maria si Mihai. Prima oara s-a intamplat in mai 2015, a doua oara in mai 2016.
Ma numesc Mihaela Camelia Jalaskoski (Smicala), am 44 de ani si sunt cetatean roman cu domiciliul in Finlanda. Am absolvit Facultatea de Medicina Gr.T. Popa din Iasi in anul 1996 si am devenit medic specialist medicina de urgenta in 1999. Am lucrat ca medic specialist la Spitalul Judetean Neamt, sectia UPU, din 1999 pana in 2005.
M-am mutat in Finlanda in anul 2005, impreuna cu fiica mea Andreea (atunci in varsta de 4 ani) rezultata din casatoria anterioara.
Am plecat din Romania pentru a ma casatori cu un cetatean finlandez, care mi-a promis marea cu sarea si nu din cauza conditiilor din Romania. Am fost si sunt in continuare un roman adevarat, mandra de originile mele.
Imediat dupa relocarea noastra in Finlanda si dupa casatoria cu cetateanul finlandez, situatia mea si fiicei mele s-a schimbat radical. Am fost umilite, batjocorite zilnic de catre sotul finlandez si familia acestuia. Nimic din ce faceam nu era pe placul lor. M-as fi intors in tara, dar am ramas imediat insarcinata, iar mama mea nu mi-a permis sa ma intorc, pe motiv ca imi fac de ras familia (tatal meu, medic pediatru, iar mama mea farmacista, oameni bine cunoscuti in orasul meu de bastina).
Din cauza presiunilor psihice la care am fost supusa, am nascut prematur, cu 2 luni inainte de termen, prin cezariana de urgenta, in ianuarie 2006, pe baiatul meu Mihail. In urma cezarianei, mi-au uitat 10 cm de placenta in uter. Fiind romanca, am fost tratata ca un gunoi, nimeni nu a vrut sa investigheze ce se intampla cu mine, asa ca, am stat 3 luni cu restul de placenta in uter, abia tarandu-ma si ingrijind singura un copil prematur si o fetita de 5 ani. Abia dupa 3 luni mi-am luat inima in dinti, m-am dus la o clinica particulara, s-a descoperit restul de placenta, care a fost si extirpat.
Avand in vedere situatia mea de dupa a doua cezariana (Andreea a venit pe lume tot prin cezariana), precum si modul in care am fost tratata de catre noua familie finlandeza, relatiile cu proaspatul sot s-au racit considerabil, ajungand doar legati de o hartie. Imediat dupa extragerea restului de placenta, sotul finlandez m-a violat (la propriu) si, chiar daca s-a intamplat doar o data, am ramas din nou insarcinata.
Avand in vedere situatia precara a uterului meu, mi s-a facut trimitere de urgenta pentru avort terapeutic, ceea ce am refuzat vehement, in ciuda riscurilor. Sunt o persoana credincioasa si am fost in legatura permanenta prin telefon si prin scrisori cu Parintele Iustin Parvu, care s-a rugat pentru noi.
2.07.2006, insarcinata fiind, sotul finlandez m-a agresat pentru prima data fizic. M-a lovit cu picioerele in burta si a incercat sa ma sugrume. Deoarece provin dintr-o familie onorabila, mi-a fost rusine sa ma duc la politie si sa fac plangere. Am fost la spital si in fisa medicala e specificata agresiunea.
Cu ajutorul rugaciunilor Parintelui Iustin Parvu, Maria, al treilea copil al meu, s-a nascut in ianuarie 2007, la termen, cu greutate normala (tot prin cezariana bineinteles, dar fara nicio complicatie).
01.07.2007. Ne pregateam sa mergem la biserica ortodoxa, unde urma sa aiba loc slujba in limba romana. Sotul finlandez a inceput sa o loveasca pe fiica mea Andreea, pe motiv ca ea descoperise niste role ascunse in masina. Am scos-o pe Andreea din mainile lui, am urcat copiii in masina, impreuna cu bona (o profesoara rusoaica venita de o saptamana in Tampere, de proba), gandindu-ma sa plecam la biserica fara barbatul meu. M-am gandit ca astefel lucrurile se vor linisti pana ne intoarcem acasa. Pornisem masina si dadean in marsalier sa ies din curtea casei (noroc ca nu aveam viteza, max 10 km/h), cand sotul meu a venit in fuga, a deschis usa din spate si l-a smuls pe Mihai (in varsta de 1 an) din scaunul special de masina. Am oprit masina imediat. Baiatul meu era cazul in dreptul rotii din spate a masinii. Din fericire am reactionat rapid si nu s-a intamplat o tragedie. Am fost totusi socata de gestul sotului si am inceput sa tip (na ca toate femeile!).
In acel moment, sotul meu a inceput din nou sa ma stranguleze. Au venit vecinii si m-au salvat. Pe certificatul medico-legal scrie: *leziuni prin strangulare, care se potrivesc cu descrierea victimei. Chiar daca leziunile vizibile sunt minore, strangularea a pus in pericol viata victimei*.
Ca urmare a acestei agresiuni am fost dusa, impreuna cu cei trei copii la un centru de siguranta. Nu am primit translator si nimeni nu a vorbit cu mine engleza. Drept translator a fost folosit sotul agresor, care nu vorbeste limba romana.
Politia a refuzat sa asculte martorul (bona copiilor, pe motiv ca e rusoaica), Andreea nu a fost acultata, nu am primit nici un fel de consiliere psihologica iar centrul de siguranta era mai mult ca o inchisoare. Am cerut ajutorul ambasadei romane. Nu am obtinut absolut nici un sprijin.
Fiind debusolata, speriata de cele intamplate, fara nici o posibilitate de a intelege sistemul finlandez, am decis sa ma intorc acasa (dupa o luna petrecuta in acel centru), la sotul violent. M-am gandit sa invat singura limba finlandeza si sa ma duc la servici, asigurandu-mi o libertate financiara, pentru a putea pleca din iadul in care ajunsesem.
Ceea ce am si facut. In trei luni am invatat limba finlandeza (cat sa ma descurc la servici) si pe 2.01.2008 am inceput serviciul ca medic in Finlanda.
Baiatul meu, din cauza abuzurilor psihice si fizice la care am fost supusa, a inceput sa vomite 10-20 ori pe zi, de la varsta de 3 luni. S-au facut toate investigatiile si s-a ajuns la concluzia ca are anorexie nervoasa.
Tot cu ajutorul rugaciunilor Parintelui Iustin Parvu, am reusit sa ma impun ca doctor, sa imi cresc copii, sa fac fata la multiplele spitalizari ale lui Mihai. A fost un efort urias. Ziua ingrijeam copiii si noaptea invatam limba finlandeza plus medicina de la capat. Lucrand ca medic de urgenta, uitasem multe lucruri de care aveam nevoie la dispensar. Dupa cateva luni de serviciu la un dispensar, am fost angajata ca medic anestezist. Specialitatea mea nu exista nici acum in Finlanda, dar fiind apropiata de anestezie si, avand in vedere ca am invatat repede ce imi lipsea din a doua specialitate, am facut fata cu brio ca medic anestezist plin, timp de un an de zile.
Situatia familiara era aceeasi dar acum aveam banul meu, intretineam toata familia, am adus o bona din Romania, care ma ajuta cu copiii. Sotul finlandez era mai tot timpul plecat, in mare venea seara acasa si pleca inainte de ora 6 dimineata. Nu se implica deloc in viata de familie, iar umilintele nu ma mai dureau atat de tare.
In 30.01.2010, sambata seara, pe la ora 21, ma jucam si ascultam muzica, impreuna cu copiii. Sotul finlandez tocmai venise acasa si ne-a dat ordin sa mergem la culcare. I-am raspuns ca mai stam putin ca e sambata seara. Ca urmare, a intrerupt curentul de la tabloul de comanda. Andreea a observat si , ca urmare finlandezul *zburator* a inceput sa se bata cu Andreea, care avea atunci aproape 9 ani. Bineinteles ca am sarit in apararea Andreei. Ca urmare, am fost din nou strangulata, Mariei a inceput sa-i curga sange din gura pentru ca s-a lovit la un dinte, iar Andreea a fost proiectata intr-un perete. Mihai se ascunsese.
Am sunat la politie. La fata locului, politia a dovedit ca din gura Mariei curgea sange, ca Andreea era socata, ca urmare, l-au dus pe finlandez la puscarie, unde a stat o noapte.
Cercetarea politiei, ca si data trecuta s-a oprit aici. Andreea nu a fost ascultat. Totul a fost musamalizat.
In aprile 2010 am divortat si m-am mutat cu copiii. Instanta a hotarat domiciliul copiilor la mine. Pentru ca am si cetatenie romana nu am primit custodia copiilor, pe motiv ca, exista riscul de a ma muta impreuna cu copiii in Romania.
Partea buna a fost ca Mihai s-a vindecat complet de anorexie, la 3 luni dupa mutarea nostra din casa tatalui lui.
Incepand din 2010 agresiunea s-a mutat la tribunal si serviciul de protectia copilului. Fostul meu sot nu a avut nici un venit timp de mai bine de 6 ani, nu a platit niciodata pensia alimentara, in schimb mi-a deschis zeci de procese la tribunal. El, neavand nici un venit, statul finlandez i-a platit timp de 5 ani avocat din oficiu. Desi legea finlandeza prevede avocat din oficiu pentru copii, copiii mei nu au beneficiat de aceasta. Am platit peste 100.000 de euro timp de 3 ani. Din 2013 nu mi-am mai permis un avocat, asa ca am reprezentat singura copiii la procese. Avand in vedere agresiunea asupŕa copiilor, precum si cea asura mea in fata copiilor, Mihai si Maria au refuzat sa-si vada tatal.
Am cerut psiholog pentru copii. Si aceasta mi s-a refuzat. Am platit 3 ani de zile, multe mii de euro un psiholog pentru a vindeca trauma copiilor. Psihologul a dat declaratie la tribunal, precum si epicriza scrisa, precum am fost brutalizati sadic, atat eu cat si copiii.
Justitia finlandeza nu a tinut cont de agresiune, pe motiv ca fostul meu sot nu a fost condamnat. El nu a fost condamnat deoarece, in ciuda tuturor probelor, politia inchis cazul.
Au avut loc intalniri sub supraveghere tata-copii. Copiii au refuzat in continuare sa ia contact cu tatal lor. La intalnirile sub supraveghere, tatal copiilor nu a incercat sa stabileasca nici o legatura emotionala cu acestia, ba din contra, i-a amenintat non stop. Asa ca in 2013 ,oficialii care organizau intalnirile sub supraveghere au refuzat sa le mai organizeze. Au dat o declaratie scrisa prin care mentioneaza aceasta, precum si faptul ca tatal copiilor a spus in repetate randuri ca „copiii trebuie obligati sa aiba incredere in el si singura metoda ar fi ca el (tatal) sa bage copiii cu capul sub apa, pana implora mila”. (Nota red: „waterboarding”-ul este considerat tortură la nivel mondial)
Ca urmare a acestui act, justitia finlandeza a hotarat ca, copiii sa mearga fara supraveghere sa-si vada tatal, iar mie mi s-au dat 15.000 euro amenda pentru ca oficialii au refuzat sa mai faca intalnirile sub supraveghere.
In toti acesti ani, protectia copilului a fost de partea tatalui si a aparat interesele tatalui, in defavoarea copiilor. Au mintit in mod repetat in documentele lor si au refuzat sa le corecteze cand am adus dovezi scrise ale greselilor lor.
Alaturi de noi, in ultimii 2 ani, a luptat un profesor universitar de sociologie, cunoscuta in toata lumea. Ea a venit cu mine la intalnirile cu cei de la protectia copilului dar, desi aveam acum martor al minciunilor lor (multe intalniri fiind si inregistrate) abuzurile au continuat.
Copiii erau foarte bine, sanatosi, scoala mergea exceptional. In tot acest timp, protectia copilului nu a tinut cont nici macar de parerea scolii, a cunoscutilor, a vecinilor, a psihologilor. Contar tuturor dovezilor, au continuat sa apere interesele tatalui finlandez.
Pe 11.05.2015 mi-am facut mutatia legala, impreuna cu copiii, in alt oras. Obtinusem o slujba mai buna, cu un salariu dublu si speram sa scapam de socialul din Tampere. Am anuntat oficialitatile despre mutare si am cerut (conform legii finlandeze) transferul tuturor actelor la noua resedinta. Am cerut si informarea tatalui copiilor despre aceasta (in urma violentelor familare avem adresa secreta si o singura autoritate din Finlanda poate da adresa noastra celorlalte oficialitati, inclusiv politiei).
In urma telefonului meu, protectia copilului a planuit, impreuna cu fostul meu sot, luarea copiilor din familie. Intr-un document al protectiei copilului este scris ca, tatal copiilor a stabilit cu sefa de la social luarea copiilor si ducerea lor intr-o unitate de plasament.
Pe 15.05.2015 tatal copiilor obtine de la judecatoria din Tampere (in timp de 3 ore!!!!!!!) custodia totala a copiilor pe baza declaratiilor lui cum ca as planui sa fug cu copiii in Romania. Hotararea a fost data fara proces, fara ca eu sa fiu ascultata si nici macar instiintata.
Incepand de pe 14.05 am inceput sa primesc mesaje de amenintare pe telefon de la cineva care se semna *executor judecatoresc*. Nu am primit nici o hartie oficiala. Pe data de 15.05 m-am dus la politie cu mesajele de pe telefon. Nu am primit nici o lamurire despre ce era vorba.
In mesaje era scris ca executorul judecatoresc va veni pe 16.05 sa-mi ia copiii daca nu-i duc pe 15.05 la o anumita adresa. Neavand nici un document oficial si neintelegand despre ce este vorba, am chemat pe 16.05 2 familii prietene la noi.
Au venit la ora 12:00,  3 executori judecatoresti si 2 reprezentante de la protectia copilului care au refuzat in continuare sa ne prezinte vreun document oficial sau sa ne clarifice situatia. Au spus doar ca au venit sa-i duca pe Mihai si pe Maria sa se intalneasca cu tatal lor. Eu, stiind legea finlandeza cum ca, in nici un mod, copiii nu pot fi luati cu forta, indiferent de orice hotarare judecatoreasca, am stat linistita, ba chiar i-am invitat la o cafea. Am acceptat, la fel de linistita, ca cei de la protectia copilului sa mearga jos sa vorbeasca cu ei. Pana cand de jos s-au auzit tipetele copiilor: *Ajutor, ne omoara!* Normal ca am sarit si am mers sa vad ce se intampla. Cei trei executori judecatoresti ii agresau pe Mihai si pe Maria. Am sarit sa-i apar. Prima reactie a fost sa-i iau in brate si sa-i apar cu corpul meu. Asa mi-au fost rupte coastele. *Lupta* se vede pe video. Andreea a sunat la politie.
La venirea politiei, executorii judecatoresti au inhatat copiii, i-au urcat in masina socialului si au disparut. Abia dupa ce copiii au fost rapiti, socialul a facut decizia de preluare a copiilor in plasament.
Cei cinci *calai *au fost ilegal la noi, nici o hartie oficiala nu a existat. Hartia a fost facuta dupa ce copiii au fost rapiti.
Tatal copiilor nu are venituri, nu are domiciliu, dar a obtinut custodia mintind ca as vrea sa fug din Finlanda. Copiii nu au nici macar pasapoarte, deoarece tatal lor ne-a interzis timp de 6 ani sa mergem macar in vizita in Romania.
Tatal copiilor a obtinut custodia dar a incredintat copiii unei case de copii. Copii foarte bine ingrijiti, fericiti, au fost luati din familie si dusi intr-o casa de copii.
Copiii au fost incredintati tatalui anul trecut, pe data de 13.07. Pe data de 23.09.2015 au fost luati de urgenta de catre serviciile sociale, deoarece erau in pericol major in casa tatalui. Au fost dusi din nou la o casa de copiii si pe data de 21.12.2015 au fost dati acasa, spre adoptie temporara.
Copiii au inceput sa isi revina incet dupa traumele suferite, scoala a spus ca totul incepe sa reintre in normal. In aprile 2016 acelasi judecator care mi-a luat custodia fara proces, impreuna cu protectia copilului ne-au obligat la un fel de Ancheta psihiatrica. Copiii au fost scosi de la scoala timp de aproape o luna, impotriva legii finlandeze, conform careia scoala e obligatorie. Am fost supusi la traume psihice in timpul asa zisei anchete. Ancheta a fost facuta in mare parte de catre 2 asistente medicale, iar doctoral, care nu a vorbit niciodata cu copiii a dat verdictul: intre mine si copii ar exista o relatie prea stransa, fara sa se precizeze ce insemna prea stransa ~ si asta ar fi dovada alienarii parentale. Alienarea parentala nu este aprobata ca diagnostic in Finlanda si nici de sistemul juridic.
Ca urmare, pe data de 16.05 2016, copiii au fost ridicati cu politia de la scoala si dusi, Mihail in aceeasi casa de copii in care a fost anul trecut, iar Maria intr-o familie. Copiii au fost separati pentru ca Mihail, in varsta de 10 ani, este acuzat ca ar manipula-o pe Maria.
Am cerut in mod repetat ajutorul Ambasadei Romaniei la Helsinki dar, in afara de sustinere morala, nu am primit nimic. Nu s-a rezolvat nici macar situatia certificatelor de nastere ale copiilor.
Ca urmare a repetatelor abuzuri, incalcarilor grave ale drepturilor omului, drepturilor copiilor, precum si ale tratatului de la Istanbul, fiind si cetateni romani, cerem ajutorul statului roman si ale UE:
1. Cerem repatrierea urgenta a mea, Jalaskoski Camelia, a Andreei Mocanu, Jalaskoski Mihail si Jalaskoski Maria, ca urmare a incalcarii de catre Finlanda a Drepturilor Omului si Drepturilor Copilului, tratate pe care Finlanda le-a semnat. Continuarea abuzurilor din partea oficialitatilor finlandeze va avea urmari ireparabile asupra cresterii si dezvoltarii copiilor, precum si asupra sanatii noastre.
2. Cerem ca institutiile Romaniei sa se implice la nivel European pentru respectarea Drepturilor Omului.
3. Cerem ca Romania sa faca o plangere la CEDO, pentru legea 39 din Tratatul Drepturilor Omului, rezolvarea cazului in situatie de urgenta. Daca aceasta nu se va intampla, copiilor li se vor provoca daune iremediabile. Cerem ca un avocet de drept international si drepturile omului sa fie ales de catre statul roman sa ne reprezinte.
Un avocat in Finlanda costa intre 30.000-70.000 euro. Nu am acesti bani chiar daca mi-as vinde toate lucrurile. Tot ce am strans in timpul casatoriei mi-a fost furat de catre fostul sot (am primit drepturi doar pe hartie, bani nu am vazut un euro) si tot ce am muncit din 2010 incoace (inclusiv garzi) s-au dus in tribunale (peste 100.000 euro).
4. Cerem ca Romania, prin institutiile sale, sa ia atitudine in Comisia Europeana si in Parlamentul European, pentru oprirea abuzurilor asupra copiilor in Tarile Nordice. In Finlanda, peste 20.000 de copii sunt luati din familii. Aceeasi situatie exista in Norvegia.
Cu respect,
Camelia Smicala Jalaskoski

Sursă: Camelia Smicală, doctorița cu copiii răpiți de Finlanda: „În Țările Nordice se aplică un uriaș experiment social care are drept scop distrugerea familiei” – INTERVIU EXCLUSIV | ActiveNews

Argumentele slăbuţe ale contestatarilor Coaliţiei pentru Familie 

Mă uit cu un aer tragi-comic la argumentaţia celor ce contestă prima şi cea mai amplă iniţiativă cetăţenească de modificare a Constituţiei de după Revoluţie. Pendulând între zgândărire emoţională şi bufeu raţional, argumentele spun doar atât: suntem pro-LGBT. Ceea ce, într-o democraţie, e-n regulă. N-aţi putea, dragi cetăţeni, s-o spuneţi direct? De ce e nevoie s-o ambalaţi în fraze savant-propagandistice?

O spun de la început. Sunt pro-Coaliţia pentru Familie (dacă cineva mai avea un dubiu). Însă, conform Scripturii şi democraţiei, existenţa a două tabere, pro şi contra, e în regulă. Aşa că sper ca cei ce mă vor detesta/înjura/critica pentru alegerea mea să înţeleagă că îşi fac sânge rău degeaba, pentru că aşa am ales. Viaţa e o sumă de alegeri, în fond.

Dar nu argumentele mele vreau să le pun în discuţie (am făcut-o anterior), ci cele ale celor ce contestă această iniţiativă. Consider că, odată aduse în spaţiul public, ele pot fi discutate, în „jocul democratic al opiniilor”. Notă: formularea asta şablonardă vrea să ascundă mereu lupta propagandistică, dar asta e frumuseţea democraţiei, la pachet cu liberul-arbitru vine şi încercarea de a-l influenţa. Păi ce, credeaţi că a alege este uşor? A fi liber să alegi e foarte greu, pentru că atrage şi răspundere. Dar, să nu divagăm prea mult de la subiect. Deci…(zic unii că nu e elegant să începi cu „deci” dar ştiţi că şi Iisus începe multe fraze cu ”deci”?!) să trecem la ce mă preocupă: subţirimea argumentelor contestatare.

1. Se limitează drepturile persoanelor LGBT/ drepturile omului. Că în drepturile omului nu se scrie nicăieri explicit despre dreptul la căsătorii gay a spus şi CEDO, am spus-o şi eu în alt text. Ţine doar de interpretare juridică, fiecare ţară alegând cum le citeşte. Cert însă este că, la ora actuală, în România, aceste persoane nu au acest drept marital conferit de vreo lege. Prin urmare, nu putem vorbi de o restrângere a ceva ce nu există. Aaa, că s-ar putea în viitor să se acorde acest drept (sau dreptul la parteneriat), asta e altă discuţie. Constituţia se poate modifica la loc. Dar asta ţine, desigur, doar de jocul democratic al majorităţilor. Aici, însă discriminarea pozitivă nu va putea funcţiona (adică acordarea de drepturi minorităţilor ignorând opinia majorităţii, cum s-a întâmplat mai peste tot unde s-a legalizat căsătoria/parteneriatul gay). Aşa se explică iritarea „opoziţiei” că se doreşte revizuirea Constituţiei. Ştie că fentarea democraţiei nu mai merge,atunci când e vorba de Constituţie. N-aţi vrea să desfiinţăm cumva Parlamentul, locul ăla unde majoritatea decide?

2. Revizuirea Constituţiei afectează familiile monoparentale. Şubrezenia argumentului a fost dovedită de un comunicat al Coaliţiei pentru Familie care, în esenţă, arată că, revizuirea Constituţiei vizează pasajul despre căsătoria între soţi, nu cele referitoare la relaţiile dintre părinţi/bunici şi copii. Probabil cei care aruncă acest argument în joc n-au citit niciodată ce se vrea a se revizui (unii, parlamentari, culmea). Păi, dragi „aleşi ai poporului”, faptul că, până acum, Constituţia vorbeşte de „soţi” iar Codul Civil chiar de „bărbat şi femeie” nu v-a stârnit gânduri monoparentale? A, nu, desigur, pentru că vreţi doar să impresionaţi emoţional cu situaţii grele ale unor conaţionali. Dar ce-aţi făcut până acum pentru „monoparentali” de aveţi, acum, subit, grija lor?

3. Coaliţia şi susţinătorii familiei „tradiţionale” sunt homofobi. N-am înţeles de ce. Că nu acceptăm ideea de „căsătorie gay”? Dar de când e obligatoriu să accept o idee care nu-mi reprezintă sistemul meu valoric? Toleranţa e una (exprimată prin faptul că nu mă interesează ce fac ei în pat), dar acceptarea modelului familial e ceva mai complex şi mai dificil decât toleranţa. Ţine de valorile mele, de sistemul meu metafizic, religios, etic, etnic etc. N-am voie, în democraţie, să cred ce vreau eu despre familie (aşa cum şi persoanele LGBT au un crez al lor)? De bunele moravuri publice mai discută cineva sau sunt puse în lege doar ca să pară că avem stat de drept? Din păcate, susţinătorii acestui argument nu fac decât să alimenteze teoriile conspiraţioniste despre neomarxismul cultural. Şi tare n-aş vrea să cred că democraţia e doar o mască a intereselor ideologice, că europenismul, drepturile omului, democraţia presupun toate o „reeducare” a sistemului valoric. Păi doar ce încercase comunismul „reeducarea” şi „făurirea omului nou” (un furt ideologic din Biblie). Iar vreţi să o luăm de la capăt?

4. Nu suntem teocraţie. Dar nici dictatură ateistă. Laicitatea Statului înseamnă neutralitatea lui religioasă, nu sterilizare sau impunere vreunei religii. În democraţie, cetăţenii au dreptul la opinii politice bazate pe sistemele proprii de valori, care pot include şi elemente de religie, morală, metafizică etc. Nu faceţi greşeala de a susţine ideea că „religia e doar ceva privat” pentru că este exact invers. Religia, mai ales morala care izvorăşte dintr-un sistem religios (iar etica din cel ateist) stau la baza valorilor, tradiţiilor, fibrei spirituale a unei comunităţi, naţiuni, etc. La noi în măsură mare, cum spun ultimele rapoarte. Încetaţi a mai crede că omul este doar un robot sau un număr într-un sistem global. Avem inimă şi sentimente, idealuri şi vise. Ale noastre, nu ale altora. Cu astea intrăm în cabina de vot, nu doar cu ştampila şi ce vedem la televizor. Dacă nu aţi sesizat, chiar mult adoratele legi ale Statului de drept vorbesc, în esenţă, despre ce e bine şi rău, despre o morală socială. Mai rămâne să cereţi ca partidele să scoată şi din titulatură cuvântul „creştin„ sau alte referinţe religioase, ca circul născut de acest argument să fie complet.

5.Dragostea şi respectul fundamentează familia. Zice Ambasada Suediei. Mă rog, o ambasadă este reprezentanta intereselor unui stat în alt stat. IPS Irineu a dat replica: „În casa noastră noi decidem!” Şi alţii au mai spus că LGBT se iubesc şi nu ne putem opune fericirii lor. Depinde însă foarte tare ce înţelegi prin dragoste/iubire. Una e iubirea de aproapele, alta iubirea de sine. Nu vreau să intru în lucruri prea intime dar amintesc faptul că iubirea are două mari nuanţe: eros şi agape. Dacă punem mai presus eros-ul, atunci instinctul va acapara raţiunea, sentimentele şi voinţa, ceea ce nu e de dorit. De altfel, ca o paranteză, cred că iniţiativa Coaliţiei pentru Familie punctează ceva esenţial: nu poţi construi o familie sănătoasă, puternică (şi de aici şi o societate) punând la bază eros-ul. Creştinismul şi-a dat seama de asta şi a fondat Căsătoria ca transfigurare a eros-ului în agape, singura şansă de a salva familia de la eşec. Chiar dacă politicienii pot folosi eros-ul ca vector electoral, asta nu garantează şi trăinicia familiei. De ce spun asta? Simplu: instinctualitatea (inclusiv erotică) poate cauza grav familiei. Dovada e în statisticile de divorţ, mai ales la cauzalitate.

6. Nu e momentul. Argumentul ăsta e culmea puturoşeniei la români: avem o groază de lucruri de făcut, familia e ultima problemă. Dar nici nu rezolvăm „urgenţele”. Nuuu, practicăm văicăreala emotivă pe lângă drobul cu sare a soacrei şi nurorii, care par că au o groază de treabă, dar în realitate nu fac nimic. Păi, dacă socotiţi că avem alte priorităţi, puneţi mâna pe ele, fraţilor. Uite, noi ăştia 3 milioane, văzând ce tot vine peste noi din luminosul occident, de vreo 27 de ani, atât ne-a dus capul. Să ne apărăm ce credem noi că e mai de preţ în societate: familia. Locul ăla unde te refugiezi după atâta luptă şi greutăţi zilnice cu „civilizaţia”. Şi ni se pare că trebuie să arate cumva familia şi căsătoria, că ni se pare că e cam problematică situaţia. Legea ne permite să avem ce iniţiative credem şi când credem. Ca şi vouă, celor ce, crezând că altele sunt priorităţile, puteţi face nişte iniţiative cetăţeneşti care să rezolve „urgenţele”.

Dar vă rog ceva: nu ne mai spuneţi ce ar trebui să facem noi, ăştia 3 milioane. Puneţi mâna şi faceţi. Şi, dacă sunteţi convingători, poate vă dăm o mână de ajutor. Dar, vedeţi, găsirea unei argumentaţii serioase e o treabă… serioasă. Vânturarea unor poveşti, doar de dragul opoziţiei sau al unor calcule politice, nu are cum să devină argumentaţie.

Cu toate că ştim că vine un referendum, iar masele acţionează mai mult emotiv, decât raţional, totuşi, nu mă pot abţine să vă spun: Dacă vreţi să faceţi opoziţie, fiţi profesionişti, nu amatori. Doar că, în cazul de faţă, a fi în opoziţie înseamnă a fi contra sănătăţii familiei.

Autor : Preot Eugen Tanasescu

Sursă: Argumentele slăbuţe ale contestatarilor Coaliţiei pentru Familie | Eugen Tănăsescu | adevarul.ro

Norme morale tradiţionale din lumea satului. „Când bătrânii treceau pe drum, femeile se ridicau în semn de respect“

Satul înseamnă astăzi fie paradisul pierdut, fie traiul la limita civilizaţiei. Obiceiuri, tradiţii, o întreagă lume s-a dus definitiv în multe zone, regăsind-o doar în scrierile monografice, în care se face vorbire şi despre normele morale respectate la sat în vechime.

Proprietatea nu se dobândea oricum, moştenirea avea legile ei, chiar şi conflictele se rezolvau aşa cum prevedeau „obiceiurile pământului“. Fiecare îşi ştia locul, iar o fărădelege înfăptuită stârnea ecou peste nouă sate. Bătrânii n-aveau pensii, dar îşi aveau locul bine stabilit în ierarhia familiei şi a satului, învăţătorul şi preotul erau persoanele cărora nu le treceai pe dinainte etc.

„Sfatul de judecată“ rezolva neînţelegerile

În monografia „Balş – oameni, locuri, tradiţii“, apărută la editura ALMA în 2015,   profesorul Ion Negreanu vorbeşte despre rânduielile din localitatea olteană ca fiind asemeni celor din mai toate satele Romanaţiului de altădată. „Nefiind legi scrise, oamenii satelor respectau „obiceiul pământului“ în aplicarea dreptului de proprietate asupra pământului“, spune profesorul în monografia sa. Ţăranul moştenea sau cumpăra pământ, asupra căruia devenea stăpân, de cele mai multe ori fără ca la bază să stea vreun act. Când, astfel, se modificau hotarele, la fixarea pietrelor de hotar „cei bătrâni luau cu el un copil de 10-12 ani ca să vadă unde se pun“. Când apăreau conflicte, acestea erau tranşate de sfatul de judecată, din care făceau parte trei persoane, cu rol de complet de judecată, şi care apelau la martori. Hotărârea acestora era consemnată în „Cartea de judecată“. Când bătrânii îşi împărţeau averea aveau grijă să o facă drept, păstrându-şi şi pentru ei o parte, care, de obicei, după moarte, revenea mezinului, acesta fiind adesea cel în sarcina căruia cădea îngrijirea părinţilor, dacă nu exista o altă înţelegere.

„Bătrânul se aşeza primul la masă“

Deşi nu se întâmpla să aibă „pensie grasă“ sau cine ştie ce venituri vânate astăzi de urmaşi, bătrânii satelor se bucurau în vechime de mult respect, notează profesorul. „Respectul faţă de bătrâni era o normă morală care se respecta, atât în familie, cât şi în localitate, între săteni. Cei bătrâni făceau parte din Consiliul bătrânilor, din Consiliul bisericii. Când treceau pe drum, în semn de respect femeile se ridicau de pe banca de la poartă. Acelaşi lucru se întâmpla şi când treceau preotul sau învăţătorul. În familie bătrânul se aşeza primul la masă, era servit primul, iar în camera de dormit avea rezervat locul cel mai apropiat de sobă“ (asta pentru că micuţele case ţărăneşti adăposteau în două, cel mult trei camere mai multe generaţii). Tot bătrânii erau invitaţi de seamă la şezători, spunându-le nepoţilor poveşti la gura sobei, întâmplări din viaţa satului. „Tot ei îi învăţau pe tineri să cânte din fluier şi creşteau nepoţii“, se  mai menţionează în lucrarea amintită.

Fetele sărace nu aveau voie să se prindă în horă lângă un  băiat înstărit

Legi nescrise se aplicau şi pentru alte situaţii în lumea satului. Fetele de măritat se îmbrăcau modest, erau harnice şi respectau pe cei din jur şi pe bătrâni, sau cel puţin acestea erau virtuţi care le „ridicau“ pe cele care le aveau. La horă se vedea cu adevărat condiţia socială, fetele mai bogate din Romanaţi purtând cojoace şi pieptare cusute, salbe de aur şi alte podoabe, în timp ce suratele lor mai sărăcuţe se limitau la costume cusute simplu şi imitaţii de bijuterii. În plus, cele din urmă „nu aveau voie să se prindă la horă lângă un bărbat înstărit“. Femeia mergea după căsătorie la casa socrilor, „pe care trebuia să-i respecte şi să-i asculte“. De atunci nu mai purta capul descoperit, iar la horă putea să joace numai lângă soţ sau lângă o rudă apropiată. „Femeia saluta prima pe stradă, iar copilul saluta pe toată lumea“, ne mai spune autorul.

Sursă: Norme morale tradiţionale din lumea satului. „Când bătrânii treceau pe drum, femeile se ridicau în semn de respect“

Cum am devenit antivaxer (2)

Motto: “Tehnocraţii medicinei tind să promoveze mai degrabă interesele ştiinţei decât cele ale societăţii.” (Ivan Illich, Nemesis medicina, Exproprierea sănătăţii)

Înţelegând aşadar din nişte exemple practice că există probleme în legătură cu vaccinurile, m-am întors la teorie, pentru că practica ne omoară dacă nu înţelegem teoria. Primul lucru care m-a interesat este explicaţia oficială, nu că n-aş fi ştiut-o deja bine din anii de şcoală. Agenţii patogeni ai bolilor contagioase sunt introduşi sub formă atenuată în organism în speranţa că s-ar produce o formă uşoară a bolii, ceva nesemnificativ, în urma căreia ar rezulta efectul de imunitate. Cum acesta este doar temporar, procedura trebuie repetată sub forma rapelurilor (adică a reamintirii). Pentru ca efectul să fie şi mai sigur, se cere ca toată turma umană (herd nu înseamnă „populaţie” decât într-o traducere eufemistică) să fie vaccinată, pentru ca agentul patogen să fie izgonit pe pustii, asemenea lui ucigă-l-toaca. Aceasta este naraţiunea pe care orice elev o găseşte în manualele de biologie, capitolul boli contagioase şi prevenţia lor.

Da, aţi citit bine, aceasta este naraţiunea. Ştiu că i se mai spune, rigid-festiv, teorie ştiinţifică. Doar că teoriile ştiinţifice sunt ficţiunile civilizaţiei noastre, care adunate alcătuiesc mitologia epocii. Pare şocant ceea ce spun, dar modelul atomic Bohr, teoria relativităţii a lui Einstein şi clasificarea speciilor întreprinsă de Linné sunt simple tentative de explicare a realităţii cărora, din când în când, realitatea li se sustrage sarcastic. Singura diferenţă dintre mitologia modernă şi mitologia greacă sau hindusă, de exemplu, este că cele din vechime se poziţionau ca puncte de pornire întru găsirea adevărului, în vreme ce noi credem ingenuu că ficţiunile noastre sunt un capăt de linie, adică reprezintă chiar adevărul literal. Iar povestea sănătăţii dobândite prin vaccinuri este, dacă ne uităm cu atenţie, o colecţie şchioapă de miteme însăilate ilogic, plină de contradicţii, dacă nu de falsuri intelectuale vădite.

Are totuşi o calitate primordială, în virtutea căreia o acceptăm cu maximă uşurinţă: se potriveşte cu ceea ce ştim noi despre relaţia dintre om şi lume. De câteva sute de ani relaţia dintre noi şi restul Creaţiei este aceea de război continuu. În tot ceea ce facem, suntem nemiloşi şi căutăm să ne lichidăm adversarii: animalele care ne dijmuiesc turmele, dăunătorii de pe ogoare, insectele din preajma casei. Eliminăm specii întregi sau sterilizăm ogoare şi livezi. Dacă într-o seară o să vedeţi un funcţionar al Primăriei stropind cu insecticid în jurul blocului, să ştiţi că acela este un soldat care a declarat moarte căpuşelor, ţânţarilor şi muştelor. Sterilizarea este sinonimul civil al soldatescului “anihilare”. În manualele de tactică militară nu se vorbeşte de ucidere, ci de anihilare. Atunci când auziţi cuvântul “sterilizare”, să ştiţi că în spatele lui se află lozinca: Moarte bacteriilor, moarte microbilor, moarte viruşilor! Lumea e prea neîncăpătoare, abia ne cuprinde pe noi şi ideile noastre.

În acest peisaj general al războiului total faţă de inamicii noştri invizibili, singurii care ne-au mai rămas după dispariţia dinozaurilor, nu concepem niciun armistiţiu, nicio posibilitate de coabitare. Ori noi, ori ei. Atunci când, plini de satisfacţie, proclamăm “eradicarea” unei boli, de fapt credem că a fost eliminat complet un agent patogen. Nu ştiu dacă pe lista speciilor dispărute se află viruşi ori bacili, dar ştiu sigur că ne-am simţi împliniţi să le facem loc alături de pasărea Dodo din Australia şi mamutul siberian. În agricultură, după toţi anii în care am sterilizat ogoarele de la Green Revolution încoace, am atins în Occident puritatea maximă: soluri la fel de vii ca şi vata minerală, cu zero activitate biologică, fără contribuţii nutritive. Acum ştim şi preţul purităţii: zero humus, recoltele cresc doar datorită îngrăşămintelor chimice, solul serveşte drept suport. Descoperim tardiv că bestiolele micuţe pe care le-am considerat drept dăunători erau chiar cei care aveau grijă de viaţa solului. În absenţa lor, pedologul Claude Bourguignon vorbeşte de apariţia primelor deşerturi de argilă din lume. Puritatea pe care o căutăm noi este non-vie, mineralitate cosmică.

Modul în care ne tratăm pământurile nu este diferit de modul în care ne tratăm corpurile. Şi asta pentru că vaccinurilor li se atribuie mai mult decât simpla putere de a ne proteja de boli, formând sistemul imunitar. Ideea de herd immunity are la bază credinţa că vaccinurile ar face corpul omenesc o gazdă improprie virusurilor. Credităm vaccinul cu o forţă inexplicabilă, deci magică, în stare să-l facă pe virus nu doar neputincios, ci chiar să-l elimine din ecuaţie, victima peremptorie a unei invulnerabilităţi de basm. Încercaţi să vizualizaţi asta: virusul, ca o râmă, sau ca un gândac, ori o larvă, se apropie de un copil vaccinat, miroase vaccinul de la distanţă şi, timorat, se îndreaptă în direcţia opusă, ghicind cu inteligenţa lui pluricelulară că nu are rost, că totul e pierdut dinainte. Dacă vi se pare forţat, să ştiţi că e parte din mitologia noastră, pe care am înghiţit-o în şcoală şi la care facem apel fără reflecţie. Desigur, credem concomitent că virusurile se caţără cu voioşie pe cei nevaccinaţi, unde-şi fac cuib şi încep să pândească momentul pentru a-şi începe malefica vocaţie.

Ajunşi aici, este drept să începem să ne punem nişte întrebări: prin ce mecanism misterios cei nevaccinaţi continuă să supravieţuiască deşi sunt invadaţi de virusuri? Dacă sunt atât de letali, de ce nu mor cei nevaccinaţi la prima pală de vânt, la prima rază de soare? Cât se serioasă este protecţia vaccinurilor şi care este temeiul fobiei pe care cei purificaţi prin vaccinare o au faţă de cei consideraţi impuri? Aici dăm peste tot soiul de contradicţii: vaccinaţii sunt protejaţi împotriva virusurilor dar neprotejaţi împotriva virusurilor pe care îi colportează cei nevaccinaţi. Aceştia din urmă nu au protecţie împotriva virusurilor prin vaccinare, dar nici nu-i doare capul de virusuri. E straniu ca judecată, nu? Adică cei protejaţi (vaccinaţi) sunt neprotejaţi, iar cei neprotejaţi (nevaccinaţi) sunt bine mersi, n-au nevoie de nicio protecţie. Cam aşa arată lucrurile dacă le simplificăm, şi nu e bine. Normal ar fi fost ca, dacă vaccinurile chiar ar fi validat puterea simbolică cu care sunt creditate, cei nevaccinaţi să fie cuprinşi de spaimă în faţa virusurilor atotputernice iar cei vaccinaţi să mestece senin o durere la pedală.

Din păcate, teoria imunităţii turmei nu este singura prostie manifestă peste care dăm. Una şi mai mare este aceea că, dacă nu sunt vaccinaţi, copiii mor. Nu doar riscă, mor pur şi simplu. Viaţa fără vaccinuri ar fi imposibilă după unii, încât te întrebi cum s-a putut descurca specia noastră până la generelizarea acestei proceduri. Am auzit această afirmaţie intonată sentenţios, cu toată seriozitatea de care e capabil interlocutorul, adică toată crisparea cu care trebuie rostită o prostie ca să ne abţinem să ne gândim şi să râdem de ea. Ştiu, este o contorsionare în mentalul colectiv, un exemplu de industrializare a opiniilor de care nu trebuie făcuţi vinovaţi oamenii de ştiinţă, pentru că la origine vaccinurile sunt doar o aplicaţie medicală a relaţiei dintre omul modern şi riscuri. Ne vaccinăm la fel cum cumpărăm o poliţă RCA sau încheiem o asigurare pentru locuinţă: ca să fim mai siguri. Pentru că nouă ne place să anticipăm şi să fim pregătiţi în cazul în care. În această optică, un părinte care nu-şi vaccinează copilul este la fel de odios ca un cetăţean care nu-şi achită din vreme o pensie privată sau nu are o asigurare medicală. Ce-i aia, să ai tu grijă de tine? Cum adică, nu ai încredere în sistem? În epoca ce iubeşte cel mai mult libertatea, avem oroare de oamenii care şi-o asumă de-adevăratelea.

Practica vaccinală este rodul intervenţionismului şi al consecinţelor lui. Cu alte cuvinte, este parte din credinţa că fără noi nu se poate, că fără activitatea noastră inteligentă natura se gripează ca un motor neuns şi începe o apocalipsă evitabilă prin planificarea birocratică riguroasă. Aţi auzit adeseori pe proprietarii de livezi că “dacă nu stropeşti” (adică fără chimizare) nu mănânci fructe? În general agricultura de tip industrial este o ilustrare perfectă a atitudinii intervenţioniste: fără biocide nu există mâncare. Da, e otrăvită mâncarea, ni se spune cu falsa înţelepciune a celui care ştie când să facă un compromis, dar numai aşa se poate. Pentru foarte mulţi oameni intervenţionismul are o aură pozitivă pentru că este sinonim cu activitate, seriozitatea şi implicarea. De fapt, de cele mai multe ori este vorba de agitaţie prostească şi arghirofilie.

Masanobu Fukuoka, cercetătorul japonez care a redescoperit agricultura naturală şi ne-a lăsat nişte cărţi admirabile pe această temă de mare actualitate, compara agricultura industrializată cu activitatea unui om care-şi zideşte geamurile pentru a avea intimitate în timpul zilei, lucru care îl bucură foarte tare. Numai că apoi constată că în casă e întuneric tot timpul, şi văzând asta urcă pe acoperiş şi face o gaură pe unde intră lumina, lucru care îl bucură foarte tare. Numai că la prima ploaie, şi apoi la următoarele, casa se inundă cu apă, fapt care îi creează un mare disconfort, drept pentru care urcă pe acoperiş şi pune deasupra o umbrelă, scăpând de efectele nedorite ale ploii, lucru care îl bucură foarte tare. Fireşte, iarna pe acolo se pierde căldură, şi tot aşa, omul nostru, lucrează perpetuu pentru a rezolva problemele pe care tot el le produce pentru a rezolva probleme fabricate anterior.

Masanobu Fukuoka a scris despre agricultură, dar cred că această parabolă se aplică şi la medicina industrializată, inclusiv la vaccinuri. Există voci în lumea medicală care spun că vaccinurile au creat noi boli, care nu existau anterior, dintre care cea mai cunoscută ar fi autismul. Dacă vă îndoiţi de puterea medicinei industriale de a veni la pachet cu boli noi, este suficient să vă gândiţi la bolile autoimune, a căror conexiune cu vaccinurile de nouă generaţie nu mai constituie un secret pentru lumea medicală şi nici pentru cei ai căror copii le-au căzut victime. Iar acestea nu sunt decât câteva dintre bolile iatrogene, adică “acele boli care nu ar fi apărut dacă tratamentul solid şi profesionist recomandat nu ar fi fost aplicat” (Ivan IlitchMedical Nemesis). Nu e vorba, aşadar, de boli apărute în urma unor diagnostice eronate sau a unor terapii inadecvate, ci chiar preţul medicinei alopate. De exemplu, dacă în 1967 se constata că chirurgii americani fac un număr dublu de operaţii per capita faţă de chirurgii britanici, asta denotă o preferinţă faţă de intervenţiile cele mai agresive, mai riscante şi mai costisitoare pentru bolnav, în detrimentul unor abordări mai rezonabile (Sharpe VirginiaMedical Harm). Infecţiile nosocomiale sunt infecţii intraspitaliceşti, nu le poţi găsi nicăieri decât acolo unde mergi ca să te vindeci.

La Ralph Borsodi, istoric american al tehnicii, am dat de cea mai scurtă şi cuprinzătoare teorie a imunizării naturale. În anii 30 ai secolului trecut, în care a scris Flight from the City, vaccinurile deja făceau ravagii, iar mintea lui iscoditoare nu putea rata acest aspect. În cazul în care n-aţi auzit de Ralph Borsodi, este cel care ne-a lăsat, printre altele, observaţia următoare: este adevărat că producţia industrială este mult mai rentabilă decât cea meşteşugărească, atât în termeni de timp cât şi de costuri, dar tot ceea ce se câştigă prin industrializare se pierde negreşit la nivel de distribuţie, astfel încât bilanţul final nu este nici măcar zero, ci negativ, pentru că produsul industrial, spre deosebire de cel meşteşugăreasc, este negreşit mai prost calitativ. Iar exemplul este de şcoală: un cearceaf făcut manual poate fi utilizat 30 de ani, unul industrial 3-5 ani, iar ieftinirea prin producţia industrială este înghiţită de distribuţie, produsul ajungând în final la acelaşi preţ sau mai scump. Acesta a fost Ralph Borsodi, un intelectual din rasa celor deosebit de rezistenţi la beţia cu apă rece care face ravagii în zilele noastre. Lecţia lui pentru noi este una foarte clară: ceea ce ne este livrat ca un mare succes este de fapt atât de scump plătit încât în final trebuie să vorbim despre o mare pierdere. Cred că merită aplicată şi in cazul medicinei noastre care nu pregetă să se vrea stăpana noastră.

Înainte de Marea Depresiune din SUA (1929-1933), Ralph Borsodi şi-a cumpărat împreună cu familia o mică fermă aflată la ceva distanţă de oraş. A cultivat o grădină, a crescut nişte păsări, o capră şi un porc, a întreţinut o livadă şi un colţ de pădure. Nu şi-a vaccinat nici copiii, nici animalele. Nu a considerat că trebuie să ucidă orice formă de viaţă pentru a avea fructe şi legume pe masă. Dimpotrivă, a ţinut să contribuie la sănătatea solului pentru a se bucura de abundenţa care decurge din aceasta. A ajuns, pe această cale empirică, la concluzia că un sol viu este cea mai bună protecţie pentru oamenii care se bucură de roadele lui. La acestea se adaugă: armonia familială, apa curată şi igiena firească (deci nu sterilizare, dar nici mizerie, ci curăţenie). Putem spune că nu a descoperit nimic din ceea ce umanitatea nu ştia deja, e vorba doar de o reamintire. De fiecare dată când am dat acest exemplu vacciniştilor, am primit următoarea replică: “Dar nu mai putem avea aşa ceva în zilele noastre.” În opinia lor, dacă am falsificat mediul înconjurător, atunci vaccinurile ar fi o soluţie imposibil de evitat, o salvare. Şi acest punct de vedere este ilogic, pentru că nu poţi spune că adăugând poluare rezolvi problema poluării.

Abordarea pe care o presupune imunizarea naturală este diametral opusă celei promovate de medicina alopată, pentru că nu presupune să ne luptăm cu vreo bestiolă, ci să coabităm cu mediul. La fel, în agricultura ecologică, oricum s-ar numi ea, nu se pune problema să exterminăm nimic, ci să trăim împreună. Constatarea este simplă: ceea ce numim dăunători în agricultură sunt specii care, dacă nu proliferează exponenţial, îşi au locul lor în ecosistemul general. Altfel spus, nu lăcustele sunt duşmanii recoltelor, ci proliferarea lor exponenţială. Agricultura curată începe de la întrebarea: în ce condiţii o specie îşi pierde rostul ei în echilibrul ecologic şi se înmulţeşte până când ne ameninţă recoltele? Nu împotriva ei trebuie să ne luptăm, ci împotriva cauzelor dezechilibrului. Nu trebuie să eliminăm pe nimeni pentru a trăi noi, tocmai pentru că eliminarea prin sterilizare are consecinţe dramatice pentru toţi. Revenind la problema noastră, de ce n-ar fi virusurile, bacteriile şi microbii utili pentru un sistem imunitar dezvoltat natural?

Medicina descoperă de puţină vreme că suntem “colonizaţi” cu miliarde de fiinţe invizibile care, fără să ne întrebe nimic, ne fac servicii. Joshua Lederberg, laureat al Premiului Nobel pentru medicină în 1958, a elaborat termenul de microbiom. Fără acei microbi numiţi eufemistic “flora intestinală” şi care ne invadează în primele 24 de ore de la naştere, digestia noastră ar fi cu neputinţă. Ba, mai mult, se pare că inclusiv modalitatea naşterii ar influenţa, pentru totdeauna, raporturile omului cu hrana: copiii născuţi prin cezariană au acces la o floră mult mai săracă şi vor avea probleme digestive, inclusiv predispoziţie pentru diabet şi obezitate. Miquel Porta, în Dictionnary of Epidemiology, consideră că omul este rezervor de virusuri chiar fără să fie propriu-zis bolnav: holeră, febră tifoidă, meningită meningococică, poliomelită, rujeolă, varicelă, variolă. Pentru oamenii de ştiinţă nu este clar de ce, deşi suntem purtători, îmbolnăvirea nu are loc întotdeauna: “Cunoaşterea noastră despre infecţii a devenit mult mai detaliată de la dezvoltarea bacteriologiei şi a teoriei germenilor de la sfârşitul secolului XIX, dar circumstanţele agent-gazdă-mediu se schimbă frecvent şi apar continuu noi organisme. Relaţiile sunt întotdeauna dinamice şi de obicei extrem de complexe; este rareori posibil să înţelegem fiecare pas din proces, adesea dificil să evaluăm probabilitatea apariţiei infecţiei, şi întotdeauna o bătălie să ţinem pasul cu schimbările şi să ne aflăm cu un pas înaintea lor, sau măcar cu un pas în urmă.” (Penny Webb şi Chris BainEssential Epidemiology). Cazuri de oameni seropozitivi dar a căror boală nu degenerează nu sunt nici pe departe unice.

Realitatea pe care oamenii de ştiinţă nu o ignoră, dar pe care propaganda medicală o ocultează iar vulgul nu se grăbeşte s-o înţeleagă, este aceea că agenţii bolilor de care vaccinurile se presupune că ne protejează sunt lângă noi, mai aproape decât multe lucruri pe care le considerăm aproape, iar dacă anumite condiţii nu le favorizează activitatea, boala nu se produce. Istoria marilor epidemii ne arată cum funcţionează acest lucru sub forma triadei: război – foamete – molime. Oamenii stresaţi, dar stres autentic, nu ceea ce numim noi când ne alintăm nemulţumiţi de micile frustrări cotidiene, oamenii agresaţi de absenţa celor dragi, de şocuri psihice şi fizice, de derutarea adusă de refugierea din faţa unei armate de agresiune, devin foarte fragili în faţa îmbolnăvirilor în masă. Dacă la asta se adaugă foametea endemică în timpul războaielor prelungite, este nevoie de foarte puţin pentru ca o populaţie să fie secerată de o epidemie autentică. De exemplu, în cazul ciumei, faptul că lumea şobolanilor şi lumea oamenilor se suprapuneau nepermis de mult (oamenii dormeau pe paie, direct pe sol, şobolanii treceau peste ei în timpul nopţii şi adesea îi muşcau) a dus la epidemii rămase în istorie.

Dr. Christa Todea-Gross, în Vaccinurile: Prevenţie sau boală. O nouă patologie pediatrică, pune următoarea întrebare: cărui vaccin trebuie să-i mulţumim pentru eradicarea ciumei? Niciunuia, pentru simplul motiv că, în momentul în care Louis Pasteurfăcea primele încercări în domeniu, ciuma dispăruse demult. Nu este greu să înţelegem că datorăm acest lucru construcţiilor moderne care au creat bariere între lumea noastră şi cea a şobolanilor. Altminteri, faptul că îmbolnăvirile celor mai periculoase dintre maladiile contagioase intraseră în declin înainte de introducerea vaccinurilor nu constituie un secret pentru nimeni: “Totuşi, merită menţionat faptul că, în Occident, cea mai mare scădere a mortalităţii din cauza bolilor infecţioase precum TBC, pneumonia şi difteria a avut cu mult timp înainte ca tratamentele specifice sau vaccinurile să fie disponibile.” (Penny Webb şi Chris BainEssential Epidemiology). Numeroşi sunt medicii precum eminentul bacteriolog René Dubos care, încă din 1960, reproşează medicinei că-şi supraestimează puterea şi denunţa tendinţa, în mediile medicale, de a trece sub tăcere importanţa accesului la apa potabilă, a dezvoltării sistemelor de canalizare şi a tratamentului gunoiului menajer, precum şi a efectelor dezvoltării spectaculoase a nivelului de viaţă (René DubosMirage of health).

Să recapitulăm: teoria vaccinurilor este o naraţiune care solicită în mod religios credinţa (Eric Voegelin ar trece-o în categoria “gnozelor contemporane”), dar care se bucură de succes, în ciuda caracterului ei profund ilogic, pentru că se potriveşte cu ceea ce ştim noi despre relaţia dintre om şi lume, adică violenţă şi excluziune. Riscurile vaccinale sunt tolerabile în ochii medicilor, a căror sensibilitate s-a uzat din cauza prea deselor întâlniri cu bolile iatrogene, dar intolerabile pentru părinţii care vor să apeleze la alte metode de formare a imunităţii naturale, inclusiv prin întâlnirile cu bolile copilăriei şi imunitatea pe viaţă creată de acestea. Dacă omul nu suferă o agresiune majoră prelungită (stres, înfometare, expunere la frig), coabitarea cu agenţii patogeni nu este urmată de îmbolnăvire. A pune pe seama campaniilor de vaccinare restrângerea numărului de îmbolnăviri poate fi făcut numai dacă din tabloul statistic excludem cu bună ştiinţă variabile importante: creşterea nivelului de trai, diversificarea alimentaţiei, eliminarea războiului din anumite părţi ale lumii.

Bibliografie:

Borsodi R., Flight from the City, Soil and Health Library, 1933;
Dubos R., Mirage of Health, Allen and Unwin, 1960;
Fukuoka M., The One-Straw RevolutionAppropedia;
Illich I., Medical Nemesis. The Expropriation of Health, Pantheon Books, New York, 1976;
Sharpe V. A., şi Faden A. I., Medical Harm: Historical, Conceptual, and Ethical Dimensions of Iatrogenic Illness, Cambridge University Press, 1998;
Todea-Gross, Christa, Vaccinurile: prevenţie sau boală. O nouă patologie pediatrică, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Pavel Chirilă, Editura Christiana, Bucureşti, 2012;
Webb, P., şi Bain, C., Essential Epidemiology, Cambridge University Press, 2011;

Sursă: Radu Iliescu: Cum am devenit antivaxer (2)

Cum am devenit antivaxer. ( 1 ) 

Motto: “Orice om sănătos este un bolnav care se ignoră.”
(Jules Romain – Knock sau triumful medicinei)

Nu m-aş fi înhămat la textul acesta dacă tabăra vaccinistă n-ar fi propagat prea des, la adresa noastră, a celor care suntem pentru dreptul de a alege (antivaxerii moderaţi) sau chiar împotriva vaccinurilor (antivaxerii radicali), ideea conform căreia am ignora tezele oficiale despre binefacerile prevenţiei prin vaccinare.

Adică am fi, după spusele lor, nişte ignoranţi care cred în vraci şi magicieni, contestatari panicarzi ai binefacerilor medicinei moderne. Cu o falsă condescendenţă, Ministerul Sănătăţii se oferă să ne informeze, clamând un monopol al cunoaşterii la care nimeni nu mai are dreptul să viseze în epoca internetului. Convivial, pe reţelele de socializare ni se spune că trăim în Evul mediu, sau chiar în grote neanderthaliene, iar diverşi binevoitori ne avertizează că suntem pe un drum la capătul căruia se află epidemiile de ciumă şi holeră. Rândurile care urmează se vor o lămurire generală şi, chiar dacă sunt scrise la persoana întâi, consider că sunt incărcate cu o anumită exemplaritate în absenţa căreia asigur cititorul că aş fi preferat să mă abţin.

Vor fi trei episoade: 1) evenimentul declanşator – pentru că nimeni nu devine antivaxer de fiţe, sau din exotism, a fi antivaxer nu-i totuna cu a fi fan Madonna sau cititor de cărţi cu vampiri; 2) tezele antivaxerilor – ce-am citit, ce-am văzut, ce-am priceput; 3) imaginea de ansamblu – pentru că vaccinurile sunt doar o piesă dintr-un amplu puzzle, de regulă cei care le resping au foarte multe idei şi preocupări înrudite, dintre care mă voi strădui să prezint măcar câteva.

Aşadar, primul episod va fi foarte practic, pornind de la două lucruri personale, care m-au atins, următoarele două teoretice, ajungem neapărat la idei şi la modul în care ne raportăm noi la ele. Aşadar, dragi iubitori ai vaccinurilor, şi noi, ca şi voi, am învăţat când eram mici şi uşor de dresat că vaccinurile au eradicat boli necruţătoare, ni s-a spus în şcoala generală, ni s-a repetat în liceu, am memorat, am repetat cu fidelitate după doamna şi am luat nota zece. Apoi ceva nepotrivit cu mitologia inoculată în şcoală s-a petrecut şi imaginea de ansamblu s-a clătinat sau chiar s-a năruit, iar noi am început să ne punem întrebări. Aşa începe întotdeauna ceea ce se numeşte gândirea critică.
Vă place sau nu, a fi antivaxer este un demers de tip raţional care începe atunci când ceva foarte concret ne împinge să ne reconsiderăm relaţia cu dogmele medicale. Până atunci, suntem ca şi voi, încrezători în fabricanţii de medicamente, în ştiinţa doctorilor, în grija pe care ne-o poartă clasa politică. E frumos şi confortabil să crezi că toată lumea conspiră să-ţi fie ţie bine şi să fii sănătos, ca să parafrazez un scriitor de doi lei. Când afli că cei care ţi-au vândut ţara şi au amanetat viitorul copiilor se dau de ceasul morţii ca să nu facă nimeni nicio boală, e greu să nu simţi că ceva nu-i în regulă. Când aceeaşi industrie care, în goană după profit, a rebotezat nişte medicamente generice pentru a putea să le vândă de zece ori mai scump, acum vrea să ia banii pentru nişte tratamente preventive aflate în miezul unor dispute între medici (nu, vaccinurile nu fac obiectul unui consens, ci al unor dispute acerbe în chiar lumea medicală!), trebuie să fii orb să nu începi să-ţi pui întrebări. Iar împăratul se dezvăluia în toată nuditatea lui atunci când afli că nicio problemă de sănătate nu se poate rezolva doar într-un singur fel, în ciuda ignoranţei agresive a celor care se pretind a fi deţinătorii absoluţi ai leacurilor pe care tot ei vor să ni le bage cu forţa pe gât.În satul ardelenesc în care mi-am cumpărat pământ nu există cimitir, iar morţii sunt îngropaţi dintotdeauna pe dealurile oamenilor. Dacă pui palma streaşină la ochi poţi zări, la mare distanţă de drum, gărduţuri de fier care înconjoară un mormânt sau două la căpătâiul cărora sunt alte cruci de fier. Toamna, de Ziua Morţilor, sărbătoare preluată de la catolici, preotul se caţără cu băbuţe şi moşnegi de 80 de ani tocmai sus, în vârful dealului, la ‘ticu şi ‘mica, la bicu şi bica, morţi în urmă cu câteva decenii, să le citească şi să-i aghezmuiască. Într-o primăvară am dat şi pe pământul meu de o cruce de beton neobişnuit de mare, pe coama dealului, trebuie să fi fost cărată cu boii şi amplasată acolo de mai mulţi bărbaţi, iar eu n-o mai zărisem până atunci. Era în mijlocul unei tufe imense de liliac şi, cum nu apăruseră încă frunzele, am văzut-o pentru prima dată şi de atunci o văd de fiecare dată când vegetaţia o dezgoleşte.

Istoria crucii mi-a spus-o vecinul meu, adică omul care are bucata de pământ dinspre apus, o enciclopedie vie a familiilor şi a pământurilor pe care s-au perindat acestea de prin anii ’30 încoace, peste care vin istoriile de mai înainte. Sub ea zac nu unul, ci trei morţi, printre care şi fratele lui. Treaba s-a petrecut prin anii ’60, când mama a fost chemată cu copilul la dispensar pentru un vaccin banal. Cuminte, femeia s-a dus, dar a zis asistentei să nu-l vaccineze pentru că are un copil bolnav acasă, şi îi este teamă să nu fie şi cestălant bolnav, dar să nu se vadă. Asistenta vaccina la normă, prichindeii satului făceau coadă, n-avea timp de poveşti, aşa că i-a spus mamei lui Dolha: “Nu mă înveţi pe mine tocmai tu, ţărancă proastă, ce am eu de făcut!”, şi a băgat acul de la seringă.

Peste o zi era la spital în Cluj cu mititelul, ardea tot, cu ochii peste cap şi convulsii. Când medicul a întrebat-o dacă mai are prunci acasă, femeia a înţeles că n-o să se mai poată întoarce cu copilul pe tren, c-o să fie nevoie de o maşină să aducă înapoi în sat copârşeul mititel din lemn de brad. Aşa a şi fost. Apoi a cerut voie de la vecina ei, muierea lui Pomnuţ, să-şi îngroape copilul la ea, pentru că deja era un locuşor acolo. De făcut plângere n-a făcut nicăieri, nu erau vremurile în care o ţărancă de la ceape să conteste autoritatea ştiinţifică a unei ditamai asistenta medială. Cuvântul malpraxis încă nu intrase în vreun dicţionar. Iar asistenta a vaccinat voios până la pensie, fără ca vreodată să manifeste vreun regret sau să-şi ceară iertare de la neamul lui Dolha ăl mic. Ea şi-a făcut treaba cum scrie la carte, restul nu mai era problema ei.

O altă poveste care e foarte apropiată de mine, pentru că e în familia mea, este cea a lui David, băiatul lui M. şi al lui G. Mai târziu aveam să aflu că e un caz tras la indigo: copil cu dezvoltare normală care regresează brusc, violent, după un vaccin, dar la început a fost o noutate şocantă. Diagnostic de autism câţiva ani mai târziu (diagnosticul se pune foarte greu), dar pentru părinţi schimbarea văzută la sugar a fost totală şi năucitoare. Au trecut de atunci nouă ani. Dintr-un punct de vedere exterior, David este un copil recuperat, integrat în învăţământul public. A făcut terapie săptămânal timp de câţiva ani, răstimp în care părinţii au cheltuit o moştenire pentru el. Însă David nu este şi nu va fi, în orizontul imediat, un copil normal. Tulburările somnului nu l-au părăsit, adoarme foarte târziu şi doarme foarte prost. Are o sensibilitate epidermică neobişnuită, pentru el materialele textile cele mai banale sunt o sursă de stres imposibil de explicat în cazul unui copil obişnuit. Iar recent tatăl lui mi-a spus că face acum prostiile pe care ar fi trebuit să le facă la patru ani, pentru că perioada de autism poate fi considerată o absenţă educaţională care se recuperează abia acum. Chiar şi într-un caz fericit, ca acesta, autismul lasă o traumă despre care n-avem idee când va dispărea.

Atunci am început să ma interesez de vaccinuri. În ciuda a ceea ce s-ar crede, nu am căutat informaţiile pe net, ci în cărţi scrise de medici. Printre domeniile mele predilecte de studii se numără istoria mentalităţilor, care are un capitol generos numit istoria ştiinţei. Am dat, fără să le caut anume, de vechi teorii ştiinţifice legate de sursele stării de sănătate, de idei care astăzi au fost îngropate pentru că au un defect major: nu produc bani. E adevărat că în China medievală medicul era plătit cu regularitate atât timp cât familia era în întregime sănătoasă, plata încetând brusc atunci când oricare dintre membri suferea în vreun fel oarecare. Da, dar asta era într-o altă lume, în lumea noastră medicii fac bani doar dacă noi suntem bolnavi. Aşa că am luat în lecturile mele şi urma banilor, ipoteza că cineva ar avea interes ca anumite practici să fie păstrate cu sfinţenie neputând fi înlăturată într-un secol în care totul tinde să fie de vânzare. Nu sunt un conspiraţionist, nu cred că suntem invadaţi de reptilieni care vor să ne distrugă, dar nici n-am să cred cu naivitate tot ceea ce afirmă cei pentru care bolile noastre, reale sau închipuite, sunt excelente oportunităţi financiare. Dar despre toate acestea în episodul următor.

Sursă: Radu Iliescu: Cum am devenit antivaxer (1)

Doctorul Mircea Pușcașu, după participarea la dezbaterea privind vaccinarea obligatorie: Ceea ce se întâmplă este fără precedent în România. La această lege se lucrează de doi ani de către o echipă care nu și-a dezvăluit identitatea.

Doctorul Mircea Pușcașu, președintele Asociației Bucovina Profundă și membru al Federației Ortodoxe ProVita, a oferit un interviu în EXCLUSIVITATE pentru ActiveNews după ce a participat la dezbaterile organizate de Ministerul Sănătății privind Legea vaccinării obligatorii.

Medicul a dezvăluit lucrurile pe care nimeni nu vrea să și le asumea în privința vaccinurilor, pasând întreaga responsabilitate pe seama părinților care sunt oarecum obligați să își lase puterea de decizie în cazul copiilor lor pe seama autorităților.

„Lucrurile s-au desfășurat oarecum precipitat. La această lege se lucrează de doi ani de către o echipă care nu și-a dezvăluit deocamdată identitatea. A trecut prin diverse guvernări, iar ceea ce se întâmplă este fără precedent în România. Printr-o lege se încearcă definirea ca obligatorie a unui act medical. Vaccinurile devin obligatorii conform articolului 4, punctul A, iar cei care nu respectă această obligativitate sunt amenințați cu încadrarea la diverse infracțiuni cum ar fi rele tratamente aplicate minorului. În această lege nu există răspundere pentru efectele adverse. Efectele adverse constituie la fel, o infracțiune, dar nu își asumă nimeni o răspundere penală. Legea nu desemnează o persoană care să își asume aceste efecte adverse.

Penal nu răspund nici producătorii, nici medicii, cu atât mai puțin legiuitorii. Singurii care sunt intimidați și al căror consimțământ este viciat prin presiuni și prin amenințările acestei așa zise legi sunt părinții. Legiuitorii prezenți la dezbatere au fost oarecum uimiți de faptul că lumea a fost foarte vocală la această dezbatere și a fost vehementă. Când intri peste un urs, peste puii lui, te aștepți să te mănânce. Acum legiuitorii au călcat niște hotare, au intrat în familie, au luat decizia din mâna părinților și au pus-o în mâna autorităților.”, a spus dr. Mircea Pușcașu

Sursă: Doctorul Mircea Pușcașu, după participarea la dezbaterea privind vaccinarea obligatorie: Ceea ce se întâmplă este fără precedent în România. La această lege se lucrează de doi ani de către o echipă care nu și-a dezvăluit identitatea  | ActiveNews

O imagine impresionantă: un bebeluș de-abia născut a fost fotografiat cu steriletul mamei în mână!

Un băiețel a fost fotografiat ținând în mână steriletul mamei lui, la doar câteva clipe după ce s-a născut.

În condițiile în care steriletul, sau dispozitivul intrauterin după cum mai este cunposcut, este considerat a fi una dintre cele mai folosite metode contraceptive la nivel mondial, cu o eficiență de până la 99%, se pare că micuțul Dexter a venit pe lume să ne reamintească tuturor că nu putem decide întotdeauna dacă vrem sau nu să aducem pe lume o nouă viață, scrie www.independent.co.uk

Lucy Hellein, mama lui Dexter, a apelat la sterilet în vara lui 2016, iar în decembrie, atunci când a aflat că este însărcinată, a crezut că nu este altceva decât o glumă de-a medicului.

Zilele trecute ea l-a născut pe Dexter, un băiețel perfect sănătos, care la câteva minute de la venirea sa pe lume a devenit celebru, fiind fotografiat cu steriletul mamei sale în mână.

Deși Dexter nu a fost întocmai plănuit, mama sa a declarat că nu regretă absolut deloc nașterea lui. „Familia mea se simtă binecuvântată”, a spus femeia din Alabama.

Sursă: O imagine impresionantă: un bebeluș de-abia născut a fost fotografiat cu steriletul mamei în mână! | ActiveNews